Un pic pentru voi, mult pentru el

Sunt momente în viață cînd trebuie să lăsăm la o parte lucrurile rele și pătimașe și partinice, cît și pe cele superficiale și funky și haios-inutile, și să ne gîndim la cele cu adevărat importante.

Ca de exemplu o viață de om.

Ieri a fost Daniel Răduță. Astăzi trebuie să fie Radu.

Radu. Radu Bragadireanu.

O mînă de om. Un boț de carne și de viață. Un prunc de cinci luni și restul zile care are nevoie de ajutorul nostru pentru a deveni ceea ce noi suntem deja: oameni. Și dacă suntem oameni, trebuie să-l ajutăm.

Radu trece acum printr-o mare încercare. Are o tumoare care îl împiedică să se hrănească și, mai recent, chiar și să respire. Dacă nu este operat, va muri. Vestea bună este că operația are mari șanse de reușită. Însă, ca orice operație, implică bani, pe care familia din păcate nu îi are la dispoziție.

Aici intrăm noi. Oamenii, bloggerii, românii. Aici putem să-l ajutăm pe Radu să trăiască.

Vă rog, de aceea, să vă duceți pe site-ul lui și să vedeți ce puteți face pentru el. Aveți acolo toate detaliile care contează: unde, ce, cum.

Vă rog să nu treceți ușor peste această întîmplare. Lăsați un pic cele lumești deoparte și faceți un efort de concentrare, de organizare, de generozitate și de omenie.

Hai, că putem!



Citeste tot...

1 milion de romani in Italia

Buuun. Să schimbăm subiectul. Tot cifre, dar de altă natură. Să revenim la demografice.

Luminița îmi atrăgea atenția zilele trecute asupra unui articol privind numărul estimat de români din Italia. Un alt articol pe aceeasi tema, si aici (în italiană, dar voi înțelegeți, că suntem latini, nu?)

Volumul îl știam de ceva timp, fiind și folosit în recalibrările de volum și de structură de populație pe care le facem pentru a asigura o reprezentativitate cît mai mare rezultatelor sondajelor noastre. Sursa, însă, Caritas Italia, nu o știam. Așa încît am adăstat (uups: iar folosește Turambar arhaisme; iar o să rîdă lumea de el) asupra studiilor lor anuale și am încercat să sintetizez informația.

A rezultat un material despre evoluția românilor din Italia după 2002, numai bun de folosit atît de noi, de institutele de sondare a opiniei publice, cît și de restul celor care se folosesc de date publice (INSSE, ARMA, BEC – dintre cei de care am cunoștință directă).

Precizări:

ISTAT este instituția statistică oficială italiană, omologul INSSE-ului de la noi.

Caritas este o instituție ce ține de Biserica Catolică Italiană, cu preocupări sociale. Datele pot fi gasite aici.

De remarcat diferența de preocupări dintre instituțiile religioase italiene și cele românești. Poate să-mi dea cineva exemplu de astfel de preocupări, la un asemenea nivel de extindere, în rîndul Bisericii Ortodoxe Române? Vedeți: de-aia n-are popa coadă. Că e ocupat să ia banii de botez de la enoriași, pe lîngă că ia bani și de la noi, prin intermediul stipendiilor de la stat. Mda... Altă temă, pentru alt moment.


Evoluția românilor în Italia, 2002 – 2009

Ce observăm?

In primul rînd, că cea mai mare creștere a fost înainte de intrarea României în UE, în anii 2005 și 2006, nu așa cum ne-am fi așteptat, după intrarea în UE, după 2007. De coroborat și cu îmbătrînirea populației italiene și cu eforturile statului italian de a contracara acest fenomen nedorit. E mai convenabil să imporți români decît ecuadorieni, vietnamezi sau, doamne ferește, iranieni, nu?

De asemenea, putem trage o concluzie în privința emigrarii totale din România după 2002.

Dacă facem coroborarea cu rezultatele sondajelor CCSB, care ne arată o pondere egală a emigrației recente în Italia și Spania, rezultă că și în Spania ar fi tot pe undeva pe acolo, aprox. 1 milion de emigrați.

Dacă ținem cont și de faptul că emigrația în Italia și Spania reprezintă aprox. 80% din totalul emigrației, și dacă dăm la o parte copiii ce apar în aceste calcule, se conturează și mai bine estimarea generală de aprox. 2,5 milioane de români care trebuie scăzuți din numărul oficial pe care îl propune INSSE (17,7 milioane 18+) sau BEC (18,3 milioane români cu drept de vot).

Aceste discrepanțe au un efect semnificativ asupra calculelor politice (BEC, procente de participare la vot, calculul volumului colegiilor electorale), cît și asupra estimării ratingurilor media (ARMA, punctul de rating). Dar despre asta, altădată. Acum să ne mulțumim să admirăm datele în toată splendoarea lor. Citeste tot...

Liviu Rebreanu incita la viol

Se dau urmatoarele afirmatii si concluziile aferente lor:

Liviu Rebreanu, in Rascoala, a prezentat un viol. Deci Liviu Rebreanu indeamna la viol.

William Golding, in Imparatul Mustelor, a aratat cum se poate intoarce omul la conditia sa pre-civilizata. Deci William Golding incurajeaza sa fim toti niste brute violente.

Martin Scorsese, in Mean Streets, in Goodfellas si in Casino, a prezentat niste mafioti nashpa shi violentzi, mama lor de actori care stiu sa joace bine si convingator. Deci Martin Scorsese incurajeaza mafia.

Francis Ford Coppola, in Apocalypse Now, a prezentat razboiul in toata uratenia sa. Deci Ford Coppola indeamna la un razboi urat, cu oameni arsi de vii si cu copii nevinovati impuscati.

Ei bine, stimati cititori de rit indignat, cam asa au reactionat multi ieri la citirea rezultatelor sondajului nostru. APD si CCSB au prezentat un sondaj in care se vorbeste despre manipulare, tigani infractori, biserica, pedeapsa cu moartea. In consecinta, nenorocitii de la APD si de la CCSB sunt niste nemernici, neste criminali, neshte manipulatori de rasisti de violentzi skinheads fundamentalisti ortodocsi. Sau niste blasfemiatori - aici inca lumea nu s-a lamurit, se mai dezbate.

Oricum, argumentele au curs fierbinte pe tamplele formatorilor de opinie. Ca facem. Ca dregem. Ca sondajele. Ca referendumul. Ca Basescu. Ca metodologia. Ca experimentul. Ca lipseste grupul de control. Ca procentele. Ca da 105%. Ca e facut de studenti. Ca e facut la telefon. Ca ce sondaje proaste facem. Ca ce nemernici sunt si cei de la APD.

Exact abordarea superficiala, indignat-justitiara, stereotipizanta si degraba varsatoare de sange despre care vorbeam noi in sondaj.

Ironic, nu? Sa vorbesti despre ceva si sa ajungi exact subiectul acelui ceva. Sa vorbesti despre indieni si paginile cartii sa se deschida, sa iasa indianu Cutit Lung din ele si sa ajungi sa fii scalpat. Sa povestesti despre rechini si sa fii mancat de viu. Sa citesti Peter Pan si sa te pape crocodilu cu ceasu tic-tic-tic in burtica lui de crocodil inocent si bland.

Deci, asadar si prin urmare, hai sa mai escplicam din nou inca o data cu repetir. Spre inca o data limpezirea sufletelor voastre de intelectuali robespierreni. Noi, de fapt, chiar asta am vrut sa aratam: ce se intampla daca se manipuleaza prin discurs, folosindu-se teme stereotipizante ce predispun la o atitudine indignata si justitiara din partea majoritatii.

Temele au fost voit alese sa aiba tusha groasa, sa fie frazate patimas. Daca aveti rabdarea si buna-credinta sa cititi acele intrebari, veti vedea ca sunt frazate in mod voit dezechilibrat. Chiar credeti ca noi credem ca credinta crestin-ortodoxa trebuie aparata prin lege? Ca noi credem ca ar trebui sa se aplice o sanctiune evident religioasa, cea a blasfemiei, intr-un stat laic (desi, daca stai sa te uiti dupa legi, se pare ca da?) Chiar credeti ca noi am fi de acord cu retragerea cetateniei unor cetateni romani, indiferent ce infractiuni au savarsit acestia? Ca am fi de acord cu reintroducerea pedepsei cu moartea?

Nu, nu suntem de acord, le consideram a fi incalcari grosiere ale principiilor democratiei si ale drepturilor omului. Si tocmai asta am vrut sa aratam. Ce se intampla cand luneca piciorul in zona acestui discurs.

Toate acestea le-am spus explicit, de mai multe ori. Si in deschiderea raportului, si in concluziile sale. Pe urma si in toate aparitiile publice, atat ale mele cat si ale lui Cristian Parvulescu.

Problema este ca multi dintre cei care invart informatia in spatiul public se reped precum stiuca la momeala: repede si pe nemestecate. Au halit pe nemestecate graficele colorate care lor li s-au parut cele mai strigatoare la cer, nu au stat sa le citeasca, nu au fost atenti la prezentarea noastra facuta in fata camerelor de luat vederi, cu jurnalisti care scriau constiincios in carnetel ori in laptop (sau se fataiau plictisiti pe scaun, dupa caz) si au trantit copy-paste un articol, acolo. Asa a facut Mediafax-ul, dupa el luandu-se multi, ca multi copiaza copy-paste de acolo.

In consecinta, rugamintea: mai cititi inca o data premisele cercetarii, cat si toate cuvintele din raport. Si pe urma trageti concluzii.

Cam atat deocamdata. Sunt sigur ca vor fi in continuare alte luari de pozitie critice. Unele cat se poate de pertinente si de demne de luate in considerare, cum ar fi cea privind lipsa grupului de control. Altele, din pacate majoritatea, multumindu-se sa recurga la aceleasi stereotipuri obosite cu mogulii, nenorocitii de la CCSB si cu sondajele lor pe genunchi.

Le multumesc lui Teophyle, lui Ovidiu Voicu, lui Bogdan Voicu, lui Dan Selaru, lui Camil Stonescu si lui Ipo, lui Moshe & Mordechai (scuze daca am scapat pe cineva) pentru abordarile echilibrate, lipsite de patima, chiar daca nu a lipsit critica in argumentatia lor. Celorlalti, celor vituperanti si recentzi si tristi, le doresc, in bun spirit stereotipizanto-justitiaro-biblic, ce imi doresc si ei mie.

PS: Bleen, raspunsurile alea multe de tip "Binele comun" sunt prea generale. Nici nu strica, dar nici nu ajuta. Nu aduc deloc argumente ca oamenii stiu ceva despre rolurile / scopurile / functiile specifice ale Parlamentului: sa reprezinte electoratul, sa negocieze compromisuri functionale si sa legifereze legi conform cu aceste doua prime roluri, de reprezentare si de negociere. Aceste raspunsuri de tip "Sa fie bine pentru popor" se pot aplica tuturor institutiilor publice din Romania, fie el Guvern, Justitie, Armata sau Pompieri. Toti ne dorim bine comun. Sa fie bine pentru tara. Sa fie bine, maica, si sa ne creasca pensiile...

PS: Turn Off The Glory, inteleg punctul tau de vedere. Se ridica o intrebare, totusi: cum de aprox. 20% din respondenti au fost in stare sa balmajeasca ceva-ceva despre rolul bicameralismului? Unii, intr-adevar, raspunsuri generale: Sa faca legi. Dar altii au putut totusi sa mentioneze componenta de control / verificare / supervizare a celeilalte camere. Altii au mentionat specializarea atributiilor. Deci se poate. Cu un pic de informare din partea clasei politice si din partea mass-media, se poate. La ce foloseste Parlamentul? De ce doua camere? De ce una? De ce teocratie? Ce e mai buna: delegarea (ca in Statele Unite) sau reprezentarea? Dar mandatul imperativ? Dar halatul? Halatul cat costa, doamna?... :) :wink:

PS: Intr-unul din comentariile indignate, cineva facea misto de faptul ca folosesc cuvantul "zaticnire". In alta parte, la Realitatea FM, au incurcat acest cuvant gustos cu altul, cu "rastignire". Probabil pentru ca suntem in Saptamana Patimilor, nu? In orice caz, un aside thought interesant despre puterea si dificultatea cuvintelor complicate in aceasta lume de fast-food, fast-learn, fast-think si fast-speak. Zaticnire. Rastignire. Neshte arhaisme desuete si fumate, mai copii jurnalisti si forumijdi.

PS: Unul din cele mai pertinente comentarii, pierdut intr-o mare de spume invective, este daca nu ma insel tot pe forumul Realitatea FM. Unde acolo o doamna cu capul limpede face un comentariu la adresa profilului justitiarilor. Dar, intr-o mare de spuma otravita, observatia pertinenta a doamnei s-a pierdut si cine sunt eu s-o repun pe tapetul interesului Dvs crud, robespierrean si stigmatizant?

:)

Citeste tot...

Sondajul CCSB

Sondaj CCSB realizat saptamana trecuta la comanda Asociatiei Pro Democratia. Despre dictatura majoritatii, despre cunoasterea rolului Parlamentului si despre pericolele consultarii populare prin referendum folosind de maniera persuasiva teme justitiare legate de stereotipuri negative privind grupuri minoritare.

CCSB - 2010 03 - Pro Democratia Confer Int A
Citeste tot...

Dictatura majoritatii

De la orele 16, conferinta la Palatul Parlamentului, organizata de Asociaţia Specialiştilor în Comunicare Politică(ASCP), Asociaţia Pro Democratia si, cu voia Dvs ultimii pe lista, CCSB, pe tema "În căutarea consensului. Reforma instituţiilor între marketing electoral, inginerie constituţională şi dezbatere publică".

Printre altele, discutam despre influentele votului la referendum si prezentam rezultatele unui sondaj realizat cu acest scop, din care extrag acest grafic care ne arata in ce realitate traim.

Be there or watch TV :)

Citeste tot...

Manifest împotriva genialităţii

Zilele trecute, unul din membrii SRSP (Societatea Romana de Stiinte Politice), prof. univ. Robert Reisz de la Universitatea de Vest din Timisoara, a propus spre discutie urmatorul text privind filosofia de educatie in Romania. Aceasta in contextul discutiei privind reforma invatamantului.

Va propun textul spre lectura si spre discutie. Ce parere aveti la adresa pozitiei d-nului Reisz?

* * *

Manifest împotriva genialităţii

Învăţământul preuniversitar romanesc trăieşte într-o romantică preamărire a genialităţii. Calitatea este confundată cu excepţionalitatea si genialitatea este singura care contează. Nu întâmplător, discuţiile despre calitatea învăţământului românesc ajung adesea să folosească numărul mai mare sau mai mic de olimpici ca argument. Nu întâmplător, multe dintre manualele de liceu folosesc un limbaj fals academic, pretenţios si neclar. Si iarăşi, nu întâmplător, tema “elevilor supradotaţi” este privită în mass-media ca fiind o problemă mai importantă decât abandonul şcolar.

Genialitatea, aici discutată, este clar cantonată în imaginarul romantic al unui creator vag paranoid şi asocial. Modelul este desigur imaginea lui Eminescu, geniul prin excelenţă al manualelor şcolare romaneşti, poate chiar al întregii educaţii preuniversitare din România. Nu are cu adevărat nici o importanţă cum era omul Eminescu, nu despre aceasta este vorba aici, şi nici despre meritele sau defectele lui. Este însă vorba despre imaginea dezirabilului comportamental pe care şcoala românească îl promovează construind pe acest model mitologizat.

Astfel, tot ce nu este excepţional nu este meritoriu. Şcoala românească visează să producă „mari gânditori, oameni de ştiinţa si de artă” dar este total inaptă si chiar dezinteresată să producă cetăţeni, in sensul complet, democratic şi social al termenului.

Mai mult, genialitatea promovată de şcoala românească este desigur, neadaptată vremilor mereu vitrege. Geniul trebuie să caute adevărurile în singurătate, fruntea lui să scruteze absolutul.

Şi inadaptarea aceasta este considerată ca fiind bună. Ea aduce cu sine un dispreţ pentru instituţiile democratice, inerent mediocre si imperfecte, dispreţ bazat de asemenea pe genialitate. Anume pe însăşi posibilitatea ei. Pentru că existenţa genialităţii este posibilitatea creaţiei perfecte, si prin corolar posibilitatea ordinii sociale perfecte. Omologul genialităţii este utopia. Cel al democraţiei este mediocritatea. Daca geniile există, aşa cum ne învaţă şcoala, ele trebuie sa conducă lumea. Nevoia unui conducător carismatic este strâns legată de acelaşi model de genialitate. Singura concesie care se face este că pot exista si genii rele. Astfel, întreaga glorioasă istorie devine o paradă a geniilor.

Mitologia geniului promovată în şcoală este în multe feluri dăunătoare. In primul rând pentru marea majoritate a elevilor care desigur nu se pot regăsi în această imagine. Faptul ca sunt persoane echilibrate, bine integrate social, cu gusturi, interese si realizări şcolare medii, este insuficient valorizat. Pentru orice societate democratică aceşti oameni sunt principala valoare şi resursă. Ei sunt societatea si pentru ei există statul. Pentru ei trebuie această ţară să fie un loc mai bun şi ei sunt cei ce trebuie să o conducă.

Dar mitul genialităţii îi loveşte si pe cei care se regăsesc în el şi se adecvează într-un fel de profeţie auto-împlinită unei imagini de persoană singuratică, neapreciată de societate, în pofida marilor ei calităţi. Rămâne desigur posteritatea să îi recunoască, sau vreo revoluţie să îi aducă în poziţia de putere pe care o merită. Căci trăim într-o lumea a micimilor, a jumătăţilor de măsura şi a mediocrităţii de care numai ei ne pot mântui.

O altă consecinţă nefastă a acestui tip de educaţie este şi profesionalizarea întârziată a meseriilor. Profesionalizarea modernă a dezvoltat un sistem de rezolvare al problemelor bazat pe abordări algoritmice, pe protocoale de paşi bine definiţi si demersuri structurate precum şi pe o etică profesională a corectei aplicări. Profesionalizarea implică în mare măsură predictibilitate, atât a acţiunilor care trebuie întreprinse cât şi a rezultatelor. Valorizarea excepţionalismului este în acelaşi timp o desconsiderare a profesionalizării. La noi, un bun instalator, un bun medic sau un bun avocat nu este o persoană care cunoaşte paşii algoritmici pentru rezolvarea unei probleme, ci este un ingenios, capabil de euristici complexe, un geniu al meseriei lui. Ca atare succesul unui demers nu mai este previzibil, probleme simple nu îşi găsesc rezolvări simple. În fine, nu mai există nici o diferenţă între o problemă simplă şi una complicată, pentru că rezolvările trebuie mereu re-inventate, ingeniozitatea trebuie mereu pusă la încercare.

Şi totuşi, ce e de făcut? Şcoala trebuie să reabiliteze normalitatea, să valorizeze media, lucrul bine făcut, si nu excepţionalismul. Nu cer să se schimbe mentalităţile înainte de a se schimba formele, căci aşa ceva este imposibil, cer tocmai să se schimbe formele, ceea ce se poate face prin transformări ale cadrelor curriculare si ale pregătirii pedagogice astfel încât acest păgubos cult al excepţionalismului si al genialităţii sa dispară din sălile de clasa. Nu cer să se predea un anume poet sau să nu se predea un altul, să se prezinte sau nu contribuţia istorică a unui domnitor sau a altuia. Ceea ce cer este ca abordarea critică să prevaleze asupra mitologizării, contextualizarea social-istorică să nu lipsească si umanizarea personajelor manualelor noastre să elimine cultul geniilor şi al eroilor.

Este uşor si inutil să pretindem că apărăm normalitatea de atacul unei pretinse sub-normalităţi, ceea ce este important si mult mai greu este să o apărăm de atacul supra-normalităţii.


Prof. univ. dr. Robert D. Reisz

Citeste tot...

Stance: Captive Wild Woman

Plotul filmului este de macsima esceptzie misogina:

A mad scientist turns a gorilla into a beautiful young woman in this well-made Universal potboiler, the first of three films featuring Paula Dupree, the Ape Woman. John Carradine stars as Dr. Sigmund Walters, whose Crestview Sanitarium witnesses strange and unsettling experiments. The doctor's newest scheme concerns Cheena (Ray "Crash" Corrigan), a female gorilla that he has stolen from the Whipple Circus. Injecting the ape with sex hormones obtained from Dorothy Colman (Martha Vickers), the evil medico attempts to turn the animal into a semi-human creature. When Dr. Walter's longtime nurse, Miss Strand (Fay Helm), objects to this blasphemy, she is summarily murdered and her brain transplanted into the ape woman's skull. The result is named Paula Dupree (Acquanetta), a beautiful but mute creature. At the circus, Paula rescues lion tamer Fred Mason (Milburn Stone) from an attacking animal and a grateful Fred makes her his assistant. The team is highly successful but a lovesick Paula becomes jealous of Fred's girlfriend, Beth Colman (Evelyn Ankers), a condition that turns her into a half-ape, half-woman. Failing to kill Beth, Paula returns to the sanitarium, where Dorothy is being prepared for more experiments. The girl is rescued in the nick of time and an enraged Paula, now completely returned to simian form, kills Walters. Escaping, the ape once again saves Fred's life before being put down by an arriving police officer.

Un film de studiat la SNSPA, la Facultatea de Sociologie, de Drept, de Filosofie si de Agronomie Veterinar-Experimentala.

:rofl: Citeste tot...

Copii, nu punetz botu la prostii

Ca facetz cancer.

Oamenii de stiinta avertizeaza: sexul oral dauneaza grav sanatatzii. Si daca oamenii de stiinta spun asta, apai cine suntem noi nishte bietzi sociologi sa punem la indoiala rezultatele?

Sa nu zicetz ca nu v-am spus.

Oral sex link to head cancer

The number of serious head and neck cancers linked to a virus spread by oral sex is rising rapidly and suggests boys as well as girls should be offered protection through vaccination, doctors said.

Despite an overall slight decline in most head and neck cancers in recent years, cases of a particular form called oropharyngeal squamous cell carcinoma (OSCC) have increased sharply, particularly in the developed world.

This growth seems to be linked to cancers caused by the human papillomavirus (HPV), the scientists said in a report in the British Medical Journal.

Deci avetz grija, ca zicala "gura bate curu" incet-incet se transforma in "gura putrezeshte capu".

Deci mai ortodox, fratzi virili. Mai fara rafinament, doamnelor rafinate. Mai ciobaneshte, mai oameni buni, sa n-o datz in cancer la cap.

:blink:

Citeste tot...

Arta, deci primejdie

Nu stiu de ce de-abia azi am dat de el (ea? ei? ele? it?). Lanternativa. Un site care face totzi banii pe care ii dam pe abonamentu la Internet. Unde oare mi-au fost ochii? Unde mi-a dormit atentzia mea cea riguros imprashtiata aleator peste aceste intinderi virtuale de bitzi, pixeli si cuvinte si vorbe si poze si fapte si politica si rugby si tzatze si...? Deci sa moara pisica in forma de juice proaspat daca stiu de ce nu stiam de ei pana acum. Noroc ca mi-au dat ei (el? ea? ele? it?) un link la Guido Crepax, ca altminteri ramaneam inocent si tzaran sociolog in continuare.

Deci blogroll. Deci stima si admiratzia noastra neprecupetzitza.

Deci arta. Deci primejdie.

Deci Lanternativa, da?





Citeste tot...

Horizontal Wisdom

That's so totally cool... I mean, it's so like you're gonna love it, man. A real piece of fun. You have to watch it, Daddy'O. Comme on, don't be such a bore. It's groovy.

Although I have the uncomfortable feeling that I'll sleep outdoors for the next couple of days.

Or weeks.

Or months.

No, not years. It's not that bad. Just a couple of months. Lucky me: spring is in the air.

:D



Courtesy of Rezistentza Urbana, care nu ii stiam sa fie asa de NSFW. Bravos natziune! Halal intelectuali are tzara asta. In ce hal am ajuns dom'le...

:rofl: Citeste tot...

Kung Fu Wisdom

Courtesy of CTI97, providerul nostru de junk fun.

:)


Citeste tot...

Asa sa ne ajute Dumnezeu

Au inceput sa taie sarma ghimpata de peste Prut. Vor sa o topeasca si sa faca din ea poduri.

"Lungimea gardului de sarma ghimpata de pe frontiera a avut 360 de kilometri, iar autoritatile de la Chisinau au spus ca ea va fi topita si metalul va fi folosit la construirea unor poduri care sa uneasca cele doua maluri ale Prutului si, implicit, cele doua tari."

Uneori, cand stau sa ma gandesc, parca nici nu-mi vine sa cred ca e adevarat. Ca este foarte posibil sa se intample. Doamne, cate se pot schimba pe lumea asta, intr-un timp atat de scurt...

Dar sa nu spunem hop pana nu sarim gardul. Adica pana nu sarim sarma ghimpata.

Asa sa ne ajute Dumnezeu... Citeste tot...

Maseaua ciutei

Unul din articolele care, de doi ani de zile de cand l-am postat, a fost incontinuu accesat. Mai ales primavara. Ceea ce ma face sa cred ca, totusi, lumea mai e interesata pe lumea asta si de altceva decat de politica, fotbal sau de alte expuneri de piele goala sau de agresivitati verbalo-mentale rele.

Doamnelor si domnilor, o floare de primavara, pentru o vreme de primavara: maseaua ciutei. Sau maseaua ciutii. Depinde pe care ulitza a Telegii te-ai nascut si cu cine ai facut limba romana.

Dedic acest articol regretului ca nici anul asta n-am ajuns la Telega, sa o gasesc prin padure, scotand capul din patul de frunze moarte. Vom merge doar saptamana viitoare, de Paste, si pana atunci va fi fost trecuta. Vm gasi doar leurda, in coltul ala de padure dinspre Cosminele, pe drumul care duce la sonda parasita.

(Si de aici incolo il las pe Turambar cel de acum doi ani de zile sa continue. Stie el mai bine sa va spuna ce si cum).

* * *

Din ciclul "Vine vine primavara, infloreste toata tzara, floricele pe campii, pe Internet le gasim copii".

In seara asta am avut o experienta ciudata. Ma rog, nu stiu daca ciudata e cuvantul cel mai potrivit. Insa o experienta care vorbeste despre schimbarile de fire prin care trecem aici, acum, in Romania noastra, in viatza noastra. Scufundarea atomica in viitor.

La masa, una din putzinele mese pe care am ocazia sa le am cu adevarat in familie (am un program tampit de viata si de munca, mai ales acum, inainte de alegeri), stateam de vorba cu Marta, fata noastra cea mare, de 7 ani, care este in clasa I. Ce ati facut azi la scoala? Stiti voi, intrebarea aia plictisitoare si tampita, pe care copiii o urasc pentru its shalowness.

Pai Cunostinte despre mediu. Si ce ati facut? Roadele toamnei. Mai o gluma, mai un ras, incetul cu incetul am facut-o sa vorbeasca. Si pe urma, din vorba in vorba, am ajuns sa vorbim despre plantele care apar primavara. Salata, ridichi - dintre legume. Dintre flori? Pai intai infloreste alunul, cu matzishorii lui plini de polen, cam in acelasi timp cornul, cu florile galbene in chiorchini discreti. Iar dintre florile mici, de pe pamant, ghiocelul - of course, viorelele, brandusele si maseaua ciutei. Ce e aia, tata, maseaua ciutei? Pai cum sa-ti spuna tata? Hai mai bine sa-ti arat pe Internet.

In halul asta de rupere de natura am ajuns. Sa arat copiilor mei maseaua ciutei pe Internet. Bineinteles ca am gasit-o. Marta nu stia nici ce e aia ciuta. I-am aratat si ciuta, si cerbul, si cerbul lopatar, si elanul, si taigaua, si capriorul, si caprioara, si capra neagra.

Itzi mai aduci aminte, tata, cand a venit capra aia neagra atat de aproape de noi? Eram la Omu, la prima ei iesire pe munte, anul trecut, si am avut noroc: dimineata cand am iesit din cabana, la crucea dinspre muchia Bucsoiului era o capra neagra. Pastea. Am luat-o pe Marta usor in spinare, ne-am apropiat pash - pash si am ajuns la maxim cinci metri de ea, fara sa o speriem. Bineinteles ca ne-a vazut, insa probabil era invatzata cu turistii. Si-a vazut de pascut, in timp ce noi o priveam in tacere. Intr-o muchie, in dreapta, altele doua.

A fost frumos.

Drept pentru care va arat maseaua ciutei in aceasta seara. Erythronium dens canis. Creste pe la noi prin padure, pe coastele Telegii. Si pe la voi, prin padurile voastre. Doar ca nu stiti. Sau nu mai stiti. Sau nu va mai pasa.

:(

Prima poza: Cea din dreapta, ca o trompeta







Citeste tot...

Cine moare?

Cine moare cate putin in fiecare zi?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta- te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...

Pablo Neruda

Courtesy of Dan D. Citeste tot...

That's the spirit

Ascultati cat de bine e tinuta in friu emotia. Cum se imbina patima cu ritmul si cu controlul cel rece si cool. Ascultati ce inseamna be-bop. Acolo, la mijlocul de aur dintre prea matematic si prea zanatec.

Ascultati cum creste paroxismul. Cum se scurge energia, un pic cate un pic, cu varfuri de intensitate si cu vai de sincopa.

Doamnelor si domnilor, Art Blakey and the Jazz Messengers, intr-unul din momentele de glorie atemporala ale jazzului: Moanin'.

Groove it, baby...



PS: Unii spun ca in ultimul timp am dat-o pe arte: filme, postere si alte de-astea. Din doua motive: in primul rand, uneori poate e mai bine sa luam pauza cand se inmormanteaza unul tanar. Da? In al doilea rand, am fost ocupat. Stiti, uneori oamenii mai au si o viatza adevarata. Da?

PPS: Langa mine, dracu' de copil de patru ani si restu' luni, ascultand cum le zice nenea din trompeta, exclama "Asta e Lisa!". Waw! Andra a inceput sa recunoasca instrumentele. Chiar daca Lisa canta la saxofon. Tot jazz e, nu? Asta pentru ca tocmai am terminat de vizionat portia noastra cvasi-periodica de doo episoade de Simpson pe seara.

PPPS: Da, avem Politikon. Da, nu va spun nimic :) :p Citeste tot...

Stance: Gunfight at the O.K. Corral

Citeste tot...

Sayonara, Miru san

Citeste tot...

A murit

Restul e tacere. Citeste tot...

Ce pot face doua maini dibace

Magie, frate, nu joaca. In plus, bonus suplimentar :), cinci minute de vorbit in chineza, sa va mai largitzi si voi orizonturile lingvistico-acustice, ca prea numa' engleza engleza engleza franceza franceza germana spaniola rusa (unii din voi, stiti voi care).

Deci enjoy. Deci nu ma intrebatz cum a facut, ca sa moara pisica indo-europeana daca stiu. Deci mama lor de chinezi, ca sunt impenetrabili ca sticla si misteriosi ca magia.

Deci maestre, da din bani, sa impresionezi audientza!

She she. Wu xia min ga. Ha. Ho. He.

Citeste tot...

Shut up and shove!

După cum vă spuneam sîmbătă, sunt destul de critic în privința prestației echipei de rugby a României în fața Portugaliei. Deși am învins și am rămas în lupta pentru calificarea la RWC (Rugby World Cup) 2011 din Noua Zeelandă, am jucat de fapt prost, cu multe greșeli, cu foarte multă lipsă de disciplină și fără un plan clar de joc – nelipsitele bube în cap ale rugby-ului nostru din ultimul timp. Iar portughezii au fost mari fraieri că nu au concretizat toate oportunitățile de puncte, că ne băteau de ne sărea rugby-ul din cap.

Tot în acel articol de sîmbătă am răspuns și la o leapșă primită de la Transildania. Printre alte întrebări de-ale sale la care am răspuns, am discutat și despre rugby-ul românesc în general și ce ar trebui făcut. Iar opinia mea a fost - și este în continuare, că doar de alaltăieri pînă azi nu au trecut decît două zile – că problema rugby-ului românesc gravitează în jurul universalei teme a banilor.

Nu spun că e vorba doar despre bani, ci că este vorba mai ales despre bani. La nivelul sistemic, începînd de la baza de selecție a juniorilor și pînă la felul în care aceștia afectează performanța seniorilor. Nu dezvolt din nou, citiți articolul de sîmbătă dacă sunteți interesați de subiect.

Ei bine, ca să nu ziceți că sunt totalmente cîrcotaș, că am ceva cu România sau că mă dau rotund și-mi dau și eu cu părerea, să fiu în treabă, permiteți-mi să vă prezint un caz de la case mai mari. De la cea mai mare casă, de la Noua Zeelandă, că tot vorbeam de ea.

Poate unii dintre Dvs, cei care vă mai uitați la rugby, ați auzit de Carl Hayman. Un monstru sacru al rugby-ului internațional, unul dintre cei mai buni pilieri din ziua de azi. Un jucător cam la 30 de ani care este în gloria carierei sale – de regulă, un pilier se coace mai greu pe post.

Ei bine, Carl Hayman, una din vedetele All Blacks, un personaj carismatic, puternic, consecvent, care putea să țină grămada în spinare, la un moment dat și-a pus palma în fund și a plecat din țara sa. Deși vorbim de Noua Zeelandă, locul unde rugby-ul ține loc de religie, locul unde dacă scoli o babă de 73 de ani noaptea din somn și tot e în stare să-ți spună echipa națională pe de rost, inclusiv banca de rezerve, totuși Carl Hayman a plecat după Cupa Mondială din 2007 la Newcastle, una din echipele cele mai titrate din Anglia, unde pînă recent a jucat și Johnny Wilkinson.

Și Hayman a plecat din aceeași cauză, din cauza banilor. Pentru că la nemernicii de capitaliști în putrefacție din Europa se plătește mult mai bine, mai ales în Anglia și în Franța. Asta s-a întîmplat în 2007, după ce Noua Zeelandă a comis-o rău de tot la ultima ediție a RWC, cînd a ieșit din cursa pentru titlu încă de la nivelul de sferturi de finală. Prima dată în istoria – e drept, destul de recentă – a competiției cînd Noua Zeelandă a fost eliminată atît de repede.

Atunci mulți All Blacks aflați la zenitul carierei lor au spus “pa, vă pup pe portofel, mă duc să fac bani”. Și au plecat în Europa. Mulți, nu mi-i amintesc acum pe toți, și McAllister (mult mai tînăr), și Heyman, chiar și Dan Carter for a short spell. Și dacă mai sap un pic, mai găsesc vreo cinci-șase nume, cum ar veni cam aproape jumătate de echipă: Doug Howlett, Byron Kelleher, Jerry Collins, Aaron Mauger, Anton Oliver, Chris Masoe.

Cam mult, nu, pentru o țară unde tricoul de All Blacks reprezintă supremul premiu, suprema acoladă în acest sport care ține loc de religie?

E drept, unii dintre ei erau cam bătrîiori, dacă făceai o socoteală elementară, în 2011 ar fi fost cam babe pentru un campionat mondial. Și atunci pur și simplu li s-a dat drumul: hai, ați stat pînă acum acasă, v-ați sacrificat pentru națională, hai acum duceți-vă și faceți bani, că mai aveți doar cîțiva ani la dispoziție pînă va trebui să puneți ghetele în cui.

Însă în cazul altora nu se aplica această circumstanță atenuantă, după cum s-a și văzut de altfel din eforturile ulterioare ale oficialilor neo-zeelandezi de a-i aduce înapoi, să fie disponibili pentru 2011 (în Noua Zeelandă regula este: dacă nu joci în campionatul intern, nu pupi echipa națională, no matter what).

Ei bine, chiar așa a fost și cazul lui Hayman. De ceva timp oficialii neo-zeelandezi fac pe dracu’ în patru să-l aducă înapoi. La un moment dat chiar se discuta să pună bani mînă de la mînă, și federația, și sponsorii, să-i cumpere lui Hayman o fermă, visul acestuia de stabilitate familială și financiară.

Cu toate aceste străduințe, totuși nu au reușit să-l convingă. Acum, recent, cînd i s-a terminat contractul cu Newcastle, neo-zeelandezii nu au reușit să-l aducă înapoi, pentru că patronul de la Toulon a oferit mai mult. Și Hayman a stat, s-a gîndit, n-a dormit noaptea, și pînă la urmă s-a hotărît:

"Carl has weighed up the financial implications of staying and playing in Toulon versus the opportunity of coming back, and he has chosen the former."

[...] Hayman told the New Zealand Herald his decision had been difficult, but his family's financial future had taken top priority despite the NZRU's late counter-bid.

Asta deși discutăm de al naibii de mulți bani, chiar și pentru sporturi mai bănoase decît rugby-ul:

Carl's deal with Toulon is for two years and is reportedly in the multi-million dollar bracket.

Mai multe despre această poveste despre tensiunea dintre bani și fidelitate aici (articolul din care am preluat citatele de mai sus), aici și aici.

Alte știri recente despre Hayman pe site-ul oficial All Blacks, allblacks.com


* * *

Revin la problema noastră, a rugby-ului românesc.

Dacă cele mai prestigioase case de rugby se confruntă cu asemenea dificultăți, cu asemenea sfîșieri între fidelitatea de club / națională și siguranța financiară, vă dați seama ce se întîmplă în România, unde dacă un jucător cîștigă o amărîtă de mie de euro, se consideră hiper-super-norocos.

Don’t get me wrong. Spun “amărîtă” în comparație cu sumele vehiculate în fotbalul românesc, nu în comparație cu salariul mediu din România. Însă chiar și în comparație cu prăpăditele de salarii medii din România, sumele pe care le cîștigă mulți dintre cei implicați în rugby-ul românesc sunt penibile, derizorii, de genul 7 milioane sau 10 milioane un antrenor de copii sau de juniori. Păi cu ce suflet să mai faci performanță pe banii ăștia, cînd mai ai și o familie de hrănit acasă?

Ei bine. Cam despre asta este vorba, chiar și în rugby. Despre bani. Din păcate...


* * *

Și acum, în încheiere, o ultimă considerație etnologică, antropologică, impresionistă, spuneți-i cum vreți. Hai să încercăm să înțelegem de ce nu sunt bani în rugby în România, dar în fotbal sunt, spre deosebire de Anglia sau Franța, unde sunt și pentru rugby, și pentru fotbal. O să vedeți mai jos de ce spun "antropologică".

Las la o parte diferențele de mărime dintre sumele alocate în general sportului în țările bogate și în cele sărace. Este evident că e o corelație strînsă între nivelul de bogăție al țării respective și banii pe care societatea și-i permite să-i aloce pe un domeniu care se situează relativ sus pe scara de nevoi a lui Maslow cum este sportul. Cînd ești sărac aloci mult mai puține resurse pentru distracție. Dar nu despre asta e vorba acum. Mă interesează comparația relativă, nu cea absolută. Banii în rugby raportați la cei din fotbal, în România. La fel și în Anglia sau în Franța.

Nu am aici cifre exacte, însă este evident că în România se bagă mult mai puțini bani în rugby, raportat la fotbal, decît se bagă în Franța sau în Anglia. Deși și în aceste țări fotbalul bate rugby-ul ca popularitate, totuși raportul bani rugby : bani fotbal nu este atît de dezechilibrat. De ce?

Sporturile preferate dintr-o țară oglindesc în bună măsură moravurile, poftele, nevoile, năzuințele, felul în care oamenii din țara respectivă văd lumea și viața. Adică valorile semnificative din societatea respectivă.

Un exemplu ar fi cursele auto. Avem țări unde se mănîncă Formula 1 pe pîine, sau alte sporturi automobilistice – oglindire a interesului arătat pentru locomoția mecanizată în viața de zi cu zi. Păi dacă toată ziua stau cu volanul în mînă, încet-încet încep să-i apreciez și să vreau să mă uit la cei care conduc foarte repede, foarte bine, care se întrec în domeniul ăsta.

În schimb, în țări unde experiența zilnică a interacțiunii cu animalul cu cai-putere nu este prea răspîndită, din motive de sărăcie, de lipsă de infrastructură etc, acolo Schumacher nu prea e cunoscut și nici cursele auto clandestine nu sunt la modă. Uitați-vă și la România cum s-a dezvoltat această pasiune pe măsură ce s-a mărit parcul auto.

La fel și cu rugby-ul sau cu fotbalul. Ele oglindesc într-o anumită măsură (repet: într-o anumită măsură; mai sunt și altele la mijloc: istoria de introducere a sportului, condițiile fizice, etc. - nu intru în detalii), deci ele oglindesc într-o anumită măsură apetența societății pentru un anumit set de valori.

Hai să vedem ce valori oglindește fotbalul, spre deosebire de rugby?

Eu aș spune că principala diferență o face șmecheria. Trickul. Fenta. Păcăleala. Driblingul. Cîștigul din gleznă. Fotbalul este în mai mare măsură îmbibat valoric de aceste valori, de aceste atribute. Fotbalul are încrustat în el, în esența sa o oarecare ușurință, păcăleală, trickery.

Don’t get me wrong. Nu o spun de manieră depreciativă. Știu că și în fotbal se pune mult suflet, mult efort, multă sudoare și muncă și consecvență. Însă scris cu litere de foc în regulile sale, din însăși maniera în care se folosește mingea, fotbalul este predispus la cîștigul pe bază de ciupeală. Una din calitățile de bază căutate în fotbal este fenta, driblingul. Îți depășești adversarul că ești priceput în șolduri, că îl trimiți la țigări în stînga și tu te duci pe dreapta. Că i-o dai printre picioare. Că o pui la vinclu.

Valorile implicite în toate aceste lucruri apreciate în fotbal sunt priceperea șmecherească, descurcăreala, usurința, eleganța mișcării, grația lipsită de efort. Vedetele sunt Pele, Maradona, Ronaldinho, Van Basten, Figo, Hagi. Nu Bumbescu, Materassi sau cine știe ce alt fundaș care rupe tot.

Exact cam ce le place românilor. Ușor, din poignet, dacă se poate. Nu spun că toți românii sunt așa, însă că e prevalență mai ridicată decît în rîndul altor popoare de obținere a succcesului în viață prin aceste mijloace.

În schimb, la rugby, deși și acolo fenta e apreciată, plecatul pe gaură, scoaterea adversarului și pasa elegantă, totuși o mult mai mare pondere o au perseverența, chinul, lupta centimetru cu centimetru, violența bine controlată, puterea și cooperarea. Pilierul puternic, flankerul care te rupe din placaj, centrul care e în stare să străpungă zidul de apărare. Oamenii care se leagă în grămadă și cine poate poate, cine nu, nasol de el. Cine e tare, ăla împinge. Logica lui "Pe aici nu se trece". În rugby nu prea e loc de șmechereală. Ori poți, ori nu poți. E vorba de putere. De perseverență. De luptă. De încrîncenare, nu de giocozitate din gleznă.

Ei bine, tocmai aceste valori le găsești în mai mică măsură la români și în mai mare măsură la englezi sau la francezi. Taci din gură și sapă. Bagă capu’n pămînt și împinge. Nu te văita, luptă. Nu mai poți? Ce e aia “nu mai pot”? Luptă, în mama mă-tii de neputincios. Luptă! Împinge, nu te lăsa. Ai fost pus la pămînt? Nu-i nimic. Scoală, că avem treabă. Curge sînge? Nu te văita! Un fleac. Șterge-te și vino încoace, că ne năpădesc ăștia. Nu avem timp de văicăreală.

Internetul e plin de filmulețe haios-educative care arată diferența dintre jucătorii de fotbal și cei de rugby în privința simulărilor, a cinstei în joc și a toleranței la durere, suferință, șoc și violență. Ele sunt reprezentative pentru această analiză de diferență de valori: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului.

Vedeți? Chestie de stil, care de fapt reflectă valori diferite. Valorile din viața de zi cu zi care se reflectă în sportul care îl preferă lumea. Adică antropologie, oameni buni. Studiul valorilor, al practicilor cotidiene specifice unui grup bine definit. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Nu aia înaltă, cu picturi și muzică simfonică și cu Bach și Shakespeare și Brîncuși, ci cea de zi cu zi: obiceiuri, proceduri, practici, năravuri, inerții de acțiune la marginea conștientizării.

Aceste grade diferite de popularitate provoacă efecte în cascadă: ratinguri diferite la televizor, volume diferite de spectatori, deci mai mulți sau mai puțini bani din publicitate, deci, în fond și la urma urmei, mai mulți sau mai puțini bani către cluburi, jucători, federație, antrenori, arbitri, dotări etc.

De fapt, aici vroiam să ajung. Felul în care valorile din societate se reflectă în popularitatea sporturilor urmărite. Scandinavii urmăresc schi fond și atletism. Rușii se uită la șah. Americanii la curse auto. Românii, și latinii în general, se uită la fotbal. De ce? Pentru că aceste sporturi sunt după chipul și asemănarea lor, a spectatorilor. Ce promovează la nivel inconștient aceste sporturi? Ce valori? Ce priceperi? Ce căi spre succes și victorie? Singur sau în echipă? Cu mintea sau cu pumnu'? Cu fenta sau cu perseverența? Cu putere sau cu fuga?

Dacă stai să te gîndești bine, valorile prezentate mai sus ca fiind specifice rugby-ului în comparație cu fotbalul: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului, sunt exact valorile dezirabile în grupul de războinici de pe vremuri. Năvălitorii vikingi, englezii care au cucerit lumea, francezii lui Napoleon. Știu, știu. O să mă acuzați de impresionism, de comparație scăpată din mînă. Dar vă spune Turambar: este ceva aici, în toate astea. Diferența dintre români și francezi și englezi. Diferența dintre un popor de cuceritori și unul de cuceriți, de mereu înjugați și slugi la alții.

Asta trebuie făcut în România dacă vreți să crească popularitatea rugby-ului. Să dezvolți mîndria, apetența pentru luptă, pentru disciplină, pentru sacrificiu, pentru plăcerea violenței bine ținută în frîu, pentru beneficiile perseverenței și a pusului capului în pămînt să împingi, nu să cazi în genunchi. Restul e pur și simplu jelanie de-aia de-a noastră balcanică. Vai, maică, în ce hal a ajuns rugby-ul în România. Vai, ce cîini eram și ce javre am ajuns.

Răspunsul este unul non-ipocrit și ne-politic corect. Am ajuns niște javre pentru că poporul român în momentul de față este cam javră, cam dedulcit la cîștig facil, la tunuri, la cum să facă să meargă lucrurile fără să pună osu'. De-aia pune atît de multă lume botu' la fotbalul lui Jiji și al lui Mitică Corleone. Pentru că în fibra sa intimă nu vrea să pună osul, ci mai degrabă îi place să se jelească ce greu este.

Și părerea mea este că, dacă vrem să facem o campanie de popularizare a rugby-ului pe bloguri, asta trebuie făcut: scos în evidență care sunt valorile dificile, calea cea grea pe care Hercule s-a hotărît să o urmeze, perseverența, lupta centimetru cu centimetru, pumnii din grămadă. Nu trebuie să ne speriem. Asta e viața. Trebuie să învățăm să împingem. Cum spunea Martin Johnon în finala cu australienii de la Cupa Mondială din 2003, cînd le-a fost dat un om afară din grămadă și unul din ei se plîngea: “Și noi acum ce facem?”, iar Martin Johnon, căpitanul echipei și linia a doua, s-a zburlit la el mînios: “Shut up and shove!”.

Vedeți. Asta trebuie să învățăm. Și în rugby, și în viața de zi cu zi, și pe bloguri, și peste tot: să împingem și să nu ne mai jelim ca niște babe. Și pe urmă putem să dăm și drumul la minte pe trei sferturi, să facem eleganțe cu ea...

:)



Citeste tot...

Stance: The Falcon Takes Over

Citeste tot...

Quote of the day

"No self-respecting person would want to live in a society that operates according to Darwinian laws. I am a passionate Darwinist, when it involves explaining the development of life. However, I am a passionate anti-Darwinist when it involves the kind of society in which we want to live. A Darwinian state would be a Fascist state."

Richard Dawkins, interview in Die Presse, 2005

Citeste tot...

Guido Crepax: Le Portrait Fragmenté (1985)

Citeste tot...

Incepe viata

Din seria "Copiii nostri". Azi, copilul lui Catalin.

Citeste tot...

Stance: Mere rosii

Doamne, ce tineri erau... :( Citeste tot...

Bambilici

Nu vreau să vă bucurați. Jocul a fost îmbîcsit, bambilici, fără nimic clar în cap, cu excepțiile de rigoare, dar mai ales și mai ales cu aceleași tîmpite situații de lipsă de disciplină, concretizate în nelipsitele cartonașe galbene. Vă mai aduceți aminte meciul cu Italia de la Cupa Mondială din 2007? Pe bîzdîc și pe nervi de copii proști am pierdut meciul. Astăzi, la fel: pe lipsă de disciplină am pus în pericol calificarea, în acel moment în care eram cu doi oameni în minus.

Deci spunem un bravo cu jumătate de gură și pe urmă facem un calcul cîinesc. Un eseu al nostru a fost obținut dintr-o greșeală nu de începător, ci de copil de grădiniță. În vecii vecilor într-un meci obișnuit nu beneficiezi de o asemenea pleașcă. Deci 20 – 7 = 13. În schimb, portughezii, dacă erau oameni cu un minim de creer în cap, concretizau încă două lovituri de pedeapsă în timpul celei de-a doua reprize, în loc să o dea ca fraierii în tușă. Deci 9 + 2 x 3 = 15. Deci era destul de probabil ca scorul să fi fost, de fapt, 15 – 13 pentru Portugalia. Adică pa calificare.

Asta dintr-un motiv foarte simplu: nu prea am jucat nimic. Vorbesc nu de efort și de dedicație, pe apărare. Ci de plan de joc urmat cu consecvență, pe atac. În afara fazei de la sfîrșitul primei reprize, cînd într-adevăr am avut mintea la noi să profităm de unul din puținele noastre puncte tari, înaintarea, și i-am forțat pe grămadă pînă i-am îngenuncheat și i-am obligat să ne dea eseu de penalizare, în afara acestei faze nu am construit nimic. Da’ nimic, dragi rugbylofili.

Mda. Păcat. Eu, dacă aș fi antrenorul lor, sau Alin Petrache, nu i-aș recompensa, ci i-aș pedepsi. Pentru că nu prea merita să cîștigăm acest meci.

:(

PS : Ieri am primit o leapșă de la Transildania la care nu am apucat să răspund. O fac acum.

1. Un pronostic pentru meciul de la Lisabona.

Deja a trecut. Dar ieri aș fi spus: nu știu, sunt cu inima strînsă. Stai să vedem. Și ați văzut azi, că am cam jucat țonțoroiu.

2. Daca stejarii bat Portugalia si reusesc sa termine pe locul trei, vor trece ei si de Ucraina, Tunisia si Urguguay pentru a se califica la mondiale?

Da. Cu aceleași emoții tîmpite cauzate de lipsa de disciplină. Dar îi vom bate, chiar și pe uruguayeni. Singura problemă este că Federația trebuie să facă rost cumva de juma de milion de euro să plătească deplasarea în America de Sud.

3. Indiferent de rezultatul de sambata, in opinia mea rugby-ul nostru se afla in criza. Pentru prima data Romania nu se califica direct la mondiale, pentru prima data e posibil un mondial fara stejari, Romania nu mai e a saptea forta in rugby-ul european, si alte tari fara mare traditie in rugby ne-au depasit. Ce ar trebui facut ca rugby-ul nostru sa fie iarasi acolo unde i-a fost locul pe plan international?

Știți care e problema cu istoria frumoasă a rugby-ului românesc? Că atunci rugbiștii noștri cam erau profesioniști. eErau ei amatori doar cu numele, în rest erau scoși din producție, pontați fără să meargă la muncă, primeau prime de joc și de victorie, ei aveau o singură treabă: să joace rugby, deci, cum ar veni, profeșioniști. În timpul ăsta, restul Europei chiar juca rugby amator. Ăia chiar mergeau la muncă, chiar puneau osul, și mai ales și mai ales nu prea erau plătiți pentru jocul de rugby.

Ei bine, de la mijlocul anilor ’90, lucrurile au devenit fix pe dos. Ăia au început să joace rugby pe bani și să nu mai facă nimic altceva, și să construiască un sistem sustenabil: copii, antrenori, metode de evaluare, alea alea. În timp ce de-ai noștri s-a ales praful, pe de o parte datorită faptului că nu mai primeau stipendiile de pe vremea comuniștilor, pe de alta datorită faptului că România trecea printr-o perioadă foarte proastă din punct de vedere economic.

Deci totul se rezumă la bani, Transildania. Ai noștri cîștigă mult mai puțin decît cei de afară, uneori la limita supraviețuirii. Și atunci asta îți afectează calitatea jocului, atît la nivel de seniori: jucătorii mai trebuie să mai facă și altceva să-și cîștige existența, nu prea sunt bani de antrenori și de dotări: terenuri, vestiare, echipament, dar și la nivel de copii: cei cu potențialul cel mai mare sunt atrași de fotbal, unde se cîștigă bani; la rugby ajungînd restul, cum ar veni.

Ăsta este paradoxul. Cu excepțiile de rigoare, adică cei care sunt plecați prin străinătate și cîștigă bani decenți din joc, dar ăștia îi numeri pe degetele de la mîini, restul cam sunt la un nivel de semi-amatori. Atîta timp cît rugby-ul nu atrage interesul economic pe care îl atrag alte sporturi (exemplul clasic: fotbalul), el nu se va dezvolta precum în țările unde rugby-ul atrage spectatori, abonamente, bani din transmisiile TV, sponsorizări publicitare, bani din transferuri, tot ceea ce aduce banii într-un sport, așa cum se întîmplă, de exemplu, în Anglia sau în Franța.

Și dacă nu sunt bani “naturali”, veniți din interesul arătat de societate pentru acest sport, cum se întîmplă cu fotbalul, atunci sunt două variante: fie identifici bani din altă parte (de la IRB, de la statul român), fie se duce dracu’ și moare încetul cu încetul.
Citeste tot...

Oh, yeah. Sure...

Do you worry about your family?

I have a guarantee from someone up high in the Yamaguchi-gumi that they won't touch my family. Their word is pretty solid. It's a gentleman's agreement that they'll only kill me, which makes me feel better.

Jack Adelstein, American investigative journalist on the live and mores of Yakuza, interviewed in Boing-Boing




Citeste tot...

Cantarea Poloniei in limba romana

Ce fac polonezii in timpul lor liber? Pai ce sa faca. Iaca si ei ca toti oamenii: se uita la televizor.

Ce fac polonezii la televizor? Pai ce sa faca. Iaca si ei ca toti oamenii: emisiuni de divertisment de-alea in care toata lumea canta si toate gagicile sunt frumoase si toata lumea aplauda.

Ce canta polonezii la televizor in emisiunile lor de divertisment? Iaca si ei ca toti oamenii: un cantecel romanesc.

Ce cantec romanesc canta polonezii? Iaca si ei ca toti oamenii: Pupaza din Tei.

In romana, bineinzeles. Cu orchestra, bineintzeles. Si cu femei frumoase, bineintzeles.

Pai sa nu te uiti? Mama lor de sarmatzi carele l-au dat pe Chopin, dar ei tot Pupaza din Tei canta la betzie. In limba romana, bineintzeles...

:rofl:




Citeste tot...

Rugați-vă!

Rugați-vă!

Rugați-vă pentru România!

Mîine e ultimul tren. Dacă nu, pa, peste patru ani.

Deci mîine, la orele 17:00, pe TVR 2, ne rugăm cu toții pentru fratele Socol.
Și ținem pumnii și strigăm și suferim. Și, sper eu, ne și bucurăm.

Deci mîine, da?

Hai România! Citeste tot...

Donati sange pentru Mile!

Mile e in coma. Donati sange. Repede.

Mai multe aici. Aici. Aici. Aici.

Donati unde puteti.

Si rugati-va pentru soarta lui.

:(
Citeste tot...

Neinteligibil

Ce haios. Ce remarcabil. Ce non-aleator. Ce semnificativ. Dar si ce portenous si gloomy si menacing si dire. Mai sa fie, voi avtz vazut de cate ori apare in transcriptul ala aceasta bijuterie de vorba, aceasta perla de aluzie de apropos, aceasta podoaba de wink-wink mai ceva ca la Geertz, acest magnific "neinteligibil" care, vai, de fapt are atatea intzelesuri, pen' cine shtie sa citeasca cu adevarat?

Nu-ntzeleeeeg. Nu-ntzeleeeeeg. Ce zice?... Ce zice?... Neinteligibil. Neinteligibil. Pe silabe, ca sa fie clar: ne-in-te-li-gi-bil. Repetati din nou inca o data va rog, ca n-am apucat sa consemnez.

Ce? Cum? Ahaaa. Nea Nicu!

:rofl:

PS: de remarcat si ironia etimologica. "neinteligibil" si "intelligence" au, in fond si la urma urmei, cam aceeasi radacina. Intzelegetzi voi, domniile voastre?

:rofl:


Citeste tot...

Ce poți face cu cinci pu*i dibace

Este ca v-am facut din vorbe? Este ca titlul face 78,3% din tecst? Este ca atzi venit fuga-fuga aici, momitzi de acest titlu promitzator de distractzii imorale si de strigatoare la cer expuneri de piele intima si promiscua?

Ete ca nu e vorba despre acel tip de pu*i la care va ashteptatzi voi, distinshi cititori de rit ireverentzios. Ci de celelalte pu*i, de pu*ile botswaneze, alea cum spunea don Jiji, pu*ile dinspre partea economica.

Iar aici subiectul ar trebui sa se transforme din nashpa shi gretzos shi dizgratzios shi cah si unsuitable for children and young gentle ladies intr-unul chiar serios, artistic, plin de compasiune si de responsabilitate sociala. Dar un pic mai incolo. Mai intai sa mai divagam cateva paragrafe pe marginea cuvintelor si a folosirii lor in societate. Ce tzi-e, dom'le, si cu cuvintele astea, cum potzi sa le invartzi si sa le combini, sa pacaleshti dom'le lumea cu ele, sa sugerezi una si de fapt sa spui alta, cum ziceau aia cu sossuru lor, semnificantu si semnificatia si textu contextu pretecstu?

Statz asha, ca avem un ascultator in direct. Buna ziua! Da, va ascultam...

Aloooo, domnu' blogger, bai nea Turambare, pai ne lashi dom'le cu sossuru tau, pai ce faci nene, ne faci din vorbe, noi am venit aici pentru pu*i de-alea de-ale noastre, autohtone, carpato-danubiano-pontice, nu veni mata aici cu vrajeala de-asta eftina cu pu*i de import, cu chinezarii de-astea din africa, da-i in gatzii ma-sii pe africani, ca ei nu e oameni, ei e maimutze, da-i ma in ma-sa, noua sa ne dai pu*ile care ni le-ai promis, ce ziceai in titlu acolosha sus, cinci sa fie, ai auzit, proaspete, de-alea calitative, cinci pu*i mari si coapte, sa nu ne furi la cantar sau sa fie mai putzine la numar, sa nu ne furi, ma fraere, ca venim shi te facem, ai intzeles, tu-ti rasa ma-tii de jmecher cu pu*ile tale contrafacute...

Deci legatura s-a intrerupt. Din motive tehnice, probabil. Deci multzumim distinsului nostru interlocutor pentru ca si-a impartasit impresiile pe marginea tecstului. Ele ne vor fi cu sigurantza de folos in realizarea de productii si mai bune, si mai pertinente, si mai relevante social si cu certa semnificatzie artistica. Sa continuam emisiunea.

... Deci unde ramasesem?

Aha. La Botswana. Unde, nu mai e cazul sa va reamintesc, pu*a este moneda natzionala. Iar pentru cinci pu*i (intotdeauna m-am intrebat, care este pluralul corect: pu*e sau pu*i? la moneda ma refer, evident),

... deci unde pentru cinci pu*i, adica pentru vreo 80 de centzi (aici voi ar trebui sa fitzi shi mai oripilatzi, la auzul acestui cuvant, decat la moneda botswaneza; pentru ca dolarul este ochiul dracului, arma capitalismului in putrefactzie, sursa tuturor relelor de pe Pamant, dupa cum stie orice socialist si fundamentalist religios care se respecta),

... deci unde pentru cinci pu*i obtzii un spectacol de mascima ecseptzie artistica, o performantza care ar trebui sa puna in fund aproximativ 64,72% (cu doo virgule, asa cum sunt cerintzele de precizie de ecsprimare a masurarii statistice de la clientzii care nu intzelege contorsiunile limitative ale paradigmei cognitive probabilistice),

... deci aproximativ exact 64,72% cu doo cifre dupa virgula din managerii industriei de muzica si entertainment, mama lor de capitalishti in putrefactzie, ahtiatzi dupa dolari si carele innabushe libera ecspresie si creativitatea popoarelor oprimate care cumpara lucrurile in monezi numite pu*a.

Deci unde ramasesem?

Deci v-am spus: cuvintele folosite in ecsces pot dauna grav sanatatzii, acuitatzii vizuale, limpezimii procedurale, elegantzei retorice si transmiterii mesajului de la emitzator la receptor pe calea acestui distins canal de comunicatzie care (inca) nu este controlat de moguli.

Deci unde ramasesem?

Ramasesem ca, in cele din urma, trecem de la nashpa shi gretzos shi dizgratzios si de la un umor de calitate indoielnica la un cu totul alt registru lingvistic si emotional. Trecem la muzica. La viatza. La arta ascunsa in cele mai varii locuri ale lumii asteia.

La felul in care un baiat de 29 de ani, Ronnie Moipolai, canta la chitara cu o gratzie si naturaletze demne de suferintza de pe plantatziile de bumbac ale secolului trecut din America cea putreda si capitalista si decadenta. La felul in care Ronnie strange din ochi si cum i se fac ridurile alea de talpa-gastii la coltzul ochilor, semn de subnutritzie si de grija si de maturizare intru durere si foame si necaz.

La felul in care Ronnie e uneori jucaush si haios, cand se uita in camera, dar alteori isi zvarle fara sa vrea privirea intr-un faraway look, intr-o absentza ingandurata de fics 378 de milisecunde care ne ofera a short relevant glimpse into the man behind the clown, into sadness and futility and fear and distress. The stuff the blues is made of. Sau la felul in care prietenul (sau fratele?) lui, cel care sta in spate, asteapta rabdator sa-si faca Ronnie numarul, si in timpul asta se incheie la bluza si se leagana incet, in ritm cu muzica, serios si constient ca e filmat.

Trecem astfel, distinsi cititori de rit inutil si superficial, la felul in care viatza uneori bate entertainmentul, si saracia uneori nu poate sa sufoce creativitatea, si distractzia eftina uneori nu poate sa ascunda suferintza, si pu*a uneori nu e un cuvant obscen.

Deci va uitatz, da? Deci ma bazez pe voi ca avetz doua minute in care sa va uitatzi la degetele, dar mai ales si mai ales la ochii lui Ronnie. La ochii batranului asta de 29 de ani care canta blues chiar si cand canta ghidushii jucaushe.

Courtesy of Boing Boing.

:/



PS: Unde naiba au ascuns "l"-ul ashtia pe tastatura, ca nu-* mai gasesc egzact cand am mai mare nevoie de e*?

:blink:
Citeste tot...

Cum stăm cu parcarea?

Dom’le,

Inițial am crezut că e doar o părere de-a mea. Că poate s-a întîmplat în vreo seară. Dar de ceva timp tot așa este. Și a observat și Flo același lucru, which make us two, that being already a bunch.

Ce se întîmplă? Se întîmplă că eu adesea sosesc seara tîrziu acasă. Dacă e nouă seara e bine. Dar des se face unșpe, doișpe ale nopții, chiar și două sau patru. A.M. Nu, nu am amantă. Răspunsul e mult mai prozaic și mai nasol: am un program erratic. Adică random. Știu cînd plec, nu știu cînd mă întorc. N-am program.

Ei, indiferent de ce și de cum, sosesc des seara tîrziu acasă. Ceea ce face, pe lîngă că trebuie să intru ca pisica în casă și să fac cît mai puțin zgomot cu putință, să și fiu nevoit să caut loc de parcare printre ultimii.

Pînă acum ceva vreme, asta era a real pain in the heel. Frate, mă învîrteam de două trei ori în jurul neighburhudității, uneori ajungeam pînă la școala lu’ Marta, mai dădeam rotocol și la piață, uneori ziceai că n-am noroc în viață și că chiar nu am unde s-o pun în seara aia.

Noroc că, fiind mai animal din fire, adică mai nesimțit, și eu, și distinsa fierătanie, puteam s-o parchez în locuri unde alții fie nu s-ar fi încumetat, fie nu s-ar fi înjosit. Și atunci, mai cu un pic de coțopeneală, mai cu un pic de bouldering urban peste bordurili lu’ Negoiță și ale lu’ Videanu, fi’le’ar bordurili supraînălțate să le fie de suflet, că mi-am terminat o mașină din cauza lor (nu asta; alta, aia dinainte), deci mai cu ceva sport extrem reușeam s-o repausez pe undeva prin proximitatea de sub 1 km de bîrlogul propriu și personal.

Asta s-a întîmplat gradual, pe parcursul ultimilor aproape șapte ani de cînd stăm aici. De la un an la altul, din ce în ce mai greu să găsești loc de parcare seara. Evident că nu sunt singurul, și nici primul, că vorbesc de fapt despre un loc comun, despre o serendipitate a descoperirii apei calde, despre o sociologie a evidenței care sare în ochi, despre un fapt de viață ce cu siguranță v-a scos peri albi mai tuturor dintre Dvs, stimați cititori de rit urban.

Ei, chestia este că toată această corvoadă a ținut pînă toamna trecută, pînă a dat prima zăpadă mai serioasă. Pe urmă, avînd noi parte în sfîrșit de zăpezi de-alea adevărate în București, de substanță și de timp și de spațiu, zăpezi persistente, troiene zdravene, care nu se duc în trei-cinci zile, traficul a făcut și el un sughiț, multă lume și-a abandonat mașina sub grămada de zăpadă, "las-o acolo pîn’ la primăvară", a început vremea datului la lopată și al căutatului locului de parcare de alt tip, mai intens, mai de gen Discovery.

Aici iar am fost oarecum privilegiat atît de firea cea nesimțită, cît și de mașina pe măsură, pentru că, spre deosebire de alții, care trebuiau să facă tot soiul de dansuri totemice în jurul mașinii, cu lopata în mînă, spre necesara ei dezgropare și detranșeizare, la mine era mai simplu; dădeam cu spatele, sau cu fața, depinde cum o prinsese cea mai proaspătă zăpadă parcată, ori cea mai proaspătă trecere a tractorului care făcea zidulețe în fața mașinii tale, pînă ieșea.

Senzația credeți-mă că e faină. Te urci, ambalezi, împingi ca Homer Simpson într-unul din episoadele cînd face el pe drumarul amator, și ieși. Și la sosire înapoi, la fel de simplu; ochești un loc de parcare care este semi-troienit de zăpadă și unde, în consecință, nu s-a băgat nimeni, te apropii încet și dintr-o dată, poc!, te-ai suit pe el. O singură dată mi s-a întîmplat să reușesc performanța să o pun pe burtă, cu centrul de greutate fix peste malul de zăpadă, și să fiu și eu nevoit să joc țonțoroiul cu lopata nu pe lîngă ea, ci pe sub ea, să o aduc ad literam cu roatele la loc pe pămînt.

Dar nu despre iarnă și despre obiceiurile de parcare la turambarii hibernali este vorba, ci despre acum, despre contemporaneitate. Și mai ales și mai ales despre faptul că, dintr-o dată, de cînd s-a dus zăpada, minunea minunilor!, găsesc loc de parcare fără nici un fel de problemă, indiferent la ce oră tîrzie a serii mă întorc. Mai mult: îmi permit să fac și mofturi, să nu mă reped hămesit pe primul pe care îl întîlnesc, mulțumind proniei cerești care nu există, după cum știe orice ateu respectabil căruia nu îi e frică de fulgerul mînios. Ci merg liniștit mai departe, ca șopîrla, ca iguana, ca crocodilul cel sătul și lent și burtos, în căutarea unei prăzi și mai la îndemînă, a unui loc și mai bun, și mai aproape, și mai larg și lejer. Dintr-o dată, de ceva săptămîni, îmi permit să fiu belfer, nu rock climber anxios.

Asta pentru că acum am de unde alege. Dintr-o dată, la noi în cartier sunt locuri de parcare libere căcălău măria ta. Și acolo, și dincolo, și la față, și mai prin spatele blocurilor, și pe locurile special amenajate, și pe trotuare, pe unde vrei. Ba chiar sunt unele locuri, la părculețul de lîngă piață, unde minune a minunilor!, o întreagă latură a parcului este hiper-super-para-goală.

Și asta nu doar într-o seară, ci zile întregi la rînd, de am ajuns să intru la bănuieli. Mă, nu cumva au pus ăștia vreun semn de interzis pe aici, pe care nu îl văd eu, să se fi apucat să salte mașini din locul ăla, să mă trezesc naibii în vreo dimineață că mă duc să mi-o iau de la Glina sau de unde mama dracu’ se iau mașinile ridicate din sectorul 3, că locul îl știu, îl văd cu ochii minții, dar nu știu cum îi spune la satu’ ăla de dincolo de Pantilimon?

Hmmm. Nici măcar. În alte seri erau una-două mașini parcate acolo, și dimineața nu le luase nimeni. Deci nu e din cauză de hingheri, e din cauză de pur și simplu că...

Ei, aici vine întrebarea. Pur și simplu că de ce? Pen’ ce, Mitică? De ce, coană Joițico? Să fie cumva criza? Să fie leasingurile carele căci va să zică că au început să fie date înapoi? Chiar așa de intensă să fie situația? Așa, brusc și dintr-o dată, dupe zăpadă gata nu prea mai sunt mașini ca altă dată?

Hmmmm. Uite un subiect numa' bun de meditat și de discutat. Ceea ce mă face, pe de o parte, să scriu acest articol care s-a dorit a fi scurt, iaca acolo de un paragraf de trei – cinci rînduri, ca priceputu’ de Zoso, dar care evident că mi-a ieșit ditamai poliloghia de doo pagini de Word cu diacritice cu tot, că Turambar ăsta nu știe să scrie scurt, doar luuuung și complicat și alambicat și dezlînat, așa ca gîndirea lui, mama lui de sociolog carele nu știe să se ecsprime clar și concis, ca oamenii de știință, și face el poante ieftine și vorbe inutile și registre lingvistice inadecvate, cu cuvinte din alea nașpa și care nu se cuvine să fie rostite, mama lui de sud-american de Telega, ți-ar Macondo-ul tău de Telega să-ți fie, rasa ta de verbologist.

Iar pe de altă parte, ca să n-o mai lungim atît de mult cu Macondo-ul meu care clar că nu vă interesează, mă face să vă întreb: la voi acolo pe planeta cartierului unde locuiți voi spre dormire și spre grabnică odihnă, la fel se întîmplă? Ce vă spune voo nasul vostru observațional? Oare doar la Turambar în cartier se întîmplă chestii de-astea care taaare miroase a criză, sau ați băgat și voi de seamă același lucru? Sau, dacă n-ați băgat, poate încercați de-acum încolo să căscați ochii și să vă uitați primprejur. Ia să văd, măi bloggere, măi Turambare, așa o fi, sau doar ți se pare ție, ți'ar Macondo să-ți fie...

Deci vă rog eu. Deci un pic de atenție și de colaborare pentru o cauză nobilă de elucidare a misterului sociologic de rit urban. Deci cum vi se pare cu chestia cu locurile de parcare: se găsesc mai ușor sau nu? 'Ai? Ce părere aveți?

PS: Asta uite acum îmi trece prin minte că ar trebui să o pun și în următorul sondaj. To be continued, cum ar zice ăia din Star Trek. Sau din Dr Quinn, Medicine Woman…;)
Citeste tot...

Tracii, acesti huni de scitzi

Din Kazanlik, de la prietenii nostri Bulgari, de pe Volga, cum intri in Asia Centrala pe dreapta, la picioarele Muntilor Balcani, din sanctuarul din interiorul Muntilor Bucegi unde sunt ascunse vechile invatzaturi ale lui Zoroastru care dupa cum stim a fost sclavul lui Montezuma.

Cum care Montezuma? Ala micu, nepotu' de-al doilea al lui Timur Lenk.

:) :p Citeste tot...

Necesara invectivă

Aseară, cînd am dus-o pe Marta la engleză, dîndu-mă jos din mașină, numai ce aud un sunet cunoscut. Atît de cunoscut.

Atît de cunoscut.

Atît de cunoscut.

Și deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc, de-a dura, cînd mai larg, cînd mai aproape, ca o scurgere de ape, și urechea-n sus țîșni, tocmai lîngă ciocîrlii. Cîntă, zeiță, extazul ce-aprinse pe Turambar Telegeanul, patima crudă ce blogului mii de cuvinte aduse. Oan ciu fri, nu credeam c-o să mai vii. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, ochelarii de soaaare și pantaloooniii scurți? Obladi oblada, vine vine-n toată țaaaara. Ah, Dumnezeii mă-tii de viață, că mult ne-ai mai făcut să aștepți. Nemernico. Zănateco. Întîrziato.

Ce să fie? Iaca simplu: lîngă un bloc, într-un cireș, cînta un mierloi. Băi frate, da’ cînta, nu se încurca. Cîntecul ăla pe care îl auzi și nu-l auzi, așa de obișnuit ești cu el. Stimulul ăla auditiv din marginea creierului, din colțul conștiinței, cum intri în creier, după occipital, prima la dreapta.

Și atunci Turambar a încuiat mașina, a dus fata la engleză, s-a întors afară, s-a uitat lung la sărăcia aia de păsăroi cum cînta el de ziceai că vine sfîrșitu lumii și terminarea rezervelor de femele disponibile, a tras aer de seară în piept, proaspăt și plin de vitamine de gaze de eșapament, și i-a mai fript încă o dată o dumnezeire de recunoștință supărată și invectivoasă în gînd: gata, în sfîrșit, a venit primăvara, tu’ți rasa și crucea ta de primăvară neserioasă și caldă și plină de soare și de noroi și de flori și de ploaie și de turturele și de hormoni și de gîze și de lumină și de

Aaaaargh!

:)
Citeste tot...

O, those Russians!

A Russian tourist arrives at London's Heathrow airport. As he fills out the entry form, the immigration officer asks him:
-Occupation?
The Russian promptly replies:
-No, no, just visiting!

:rofl:

Courtesy of Vlad T.

Citeste tot...

A bit of dirty twenty-to-one

They went haw haw haw, viddying old Dim dancing round and fisting the writer veck so that the writer veck started to platch like his life’s work was ruined, going boo hoo hoo with a very square bloody rot, but it was haw haw haw in a muffled eater’s way and you could see bits of what they were eating. I didn’t like that, it being dirty and slobbery, so I said: ‘Drop that mounch, I gave no permission. Grab hold of this veck here so he can viddy all and not get away.’

So they put down their fatty pischcha on the table among all the flying paper and they clopped over to the writer veck whose horn-rimmed otchkies were cracked but still hanging on, with old Dim still dancing round and making ornaments shake on the mantelpiece (I swept them all off then and they couldn’t shake no more, little brothers) while he fillied with the author of A Clockwork Orange, making his litso all purple and dripping away like some very special sort of a juicy fruit.

‘All right, Dim,’ I said. ‘Now for the other veshch, Bog help us all’. So he did the strong-man on the devotchka, who was still creech creech creeching away in very horrorshow four-in-a-bar, locking her rookers from the back, while I ripped away at this and that and the other, the others going haw haw haw still, and real good horrorshow groodies they were that then exhibited their pink glazzies, O my brothers, while I untrussed and got ready for the plunge.

Plunging, I could slooshy cries of agony and this writer bleeding veck that Georgie and Pete held on to nearly got loose howling bezoomny with the filthiest of slovos that I already knew and others he was making up. Then after me it was right old Dim should have his turn, which he did in a beasty shorty howly sort of a way with his Peebee Shelley maskie taking no notice, while I held on to her.

Then there was a changeover, Dim and me grabbing the slobbering writer veck who was past struggling really, only just coming out with slack sort of slovos like he was in the land in a milk-plus bar, and Pete and Georgie had theirs.

Then there was like quiet and we were full of like hate, so smashed what was left to be smashed – typewriter, lamp, chairs – and Dim, it was typical of old Dim, watered the fire out and was going to dung on the carpet, there being plenty of paper, but I said no. “Out out out out’, I howled. The writer veck and his zheena were not really there, bloody and torn and making noises. But they’d live.



Citeste tot...