Războinicii șomează

Într-o lume din ce în ce mai domesticită (Norbert Elias, The Civilizing Process),

în cea mai bună dintre lumile posibile (Shakespeare, The Tempest, dar și Aldous Huxley, Brave New World),

în această lume bleagă, dar înstărită în care a scăzut violența (Stephen Pinker, The Better Angels of Our Nature),

dar nu și nevoia înnăscută de agresivitate, specifică întregii lumi animale (Konrad Lorenz, On Agression),

în această lume din ce în ce mai fleașcă, în care am ajuns să externalizăm pînă și sinuciderea, delegînd-o oamenilor în halate albe care să vină înțelepți și triști cu seringa la noi, să ne curme neputința,

războinicii șomează.

Sînt din ce în ce mai rar folosiți, deși încă există. Si vis pacem, para bellum.

Iar tinerii războinici, mustind de hormoni și de agresiune și de nevoia de acțiune, s-au transformat în sportivi, sublimîndu-și întru strădanie pașnică nevoia de violență care să apere sfîntul bagaj genetic al grupului restrîns (in group) în contra competiției cu celelalte grupuri (out group).

Și uite așa a început Campionatul Mondial de Rugby. O alegorie fabuloasă a războinicului ținut pe tușă, în așteptarea năvălirii tătarilor (Dino Buzzati, Il deserto dei Tartari, dar și Zangra, genialul cîntec pe aceeași temă a lui Jacques Brel).

Războinicul care roade frîul, joacă nărăvaș în frîul prea strîns al progresului și păcii, dornic de acțiune, de violență, de glorie și sînge. Ahile, înainte să se retragă botos la corturi. Ahile, după ce a țîșnit de acolo, plin de furie și dorință de răzbunare, cu dragul său tovarăș Patrocle mort la picioare.

Mă uit la Ardie Savea cum intră el pe teren, figură maoră plină de furie reținută, căpitanul All Blacks în lipsa lui Sam Cane, accidentat în ultima clipă, și, chiar dacă știu, chiar dacă sînt pregătit pentru această apariție din întunericul coridorului stadionului, mă trec fiori.

Războinicul în cea mai completă înfățișare a sa. Războinicul înainte să înceapă lupta, concentrat, încruntat, cu gîndul la ce urmează. Zăngănit de scuturi și lănci frînte și oase rupte și mațe sfîșiate și sînge pe sabie. Vaiet urlete patimă suferință moarte. Victorie înfrîngere. Luptă.

Evident, au mîncat bătaie de la francezi. Se mai întîmplă. Ghinion.

Dar analogia rămîne puternică.

Războinicii care trebuie ținuți în frîu, poate-poate încăm mai avem totuși nevoie de ei. Lasă-i acolo, să fie pregătiți. Să fiarbă natura în ei. Frăția tinerilor plini de mustul poftei și al violenței și al necesarului hormon care să asigure succesul reproductiv și de supraviețuire.

Kóryos. Männerbund. We happy few, we band of brothers...

Hai, relaxați-vă. O să murim cu toții. Interesant este ce se întîmplă pînă atunci.

Crouch...
Bind...
Set!



. Citeste tot...

Facebook e cretin la cap

Hai, că s-a ajuns la maximum de absurditate.

Am preluat zilele trecute pe FB unul din citatele recente ale lui Dorian Furtună, etologul moldovean, din dialogul cu o cioară. Dorian scoate o carte în care omul dialoghează filosofic cu cioara, adică cu un animal, și face pe Marc Antoniu acolo, dă citate din carte.

Cartea se dorește a fi o alegorie filosofică între intelect și instinct. Știți voi, eterna dezbatere nature vs culture. Repet: etolog, comportament animal, biologie, filosofie, cioara de semănătură (Corvus frugilegus).

Ei bine, dragii mei absurdistanezi, am fost banat azi pentru 30 de zile de către Facebook pentru această preluare. Motivul? Hate speech.

Dobitocii ăștia, algoritmii mamilor lor de cretini iremediabili, nu mai știu că cioara este în primul rînd animal, și de-abia după aia figură de stil. Că nu puteai să jignești pe cineva spunîndu-i “cioară” dacă mai întîi nu exista animalul numit cioară, negru și social și degrabă croncănitoriu.

Repet, cioara de semănătură, Corvus frugilegus. După capul lor cretin acest cuvînt e doar hate speech referitor la țigani.

Doamne, în ce hal de absurditate dictatorială am ajuns :(.

Doamne, și e de-abia începutul… :(



. Citeste tot...

Corpul meu, acul vostru

Substratul biologic
al mișcării antivacciniste
din ziua de azi

Stau întins pe burtă, pe masa de masaj, frămîntat în mod foarte…

Stop. Stați așa un pic, să limpezim lucrurile, că văz că deja ați început să mustăciți. Dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu, să vă fie rușine. Masaj. Doar masaj. Sută la sută masaj terapeutic. Nimic altceva. Pînă și sociologii au voie la așa ceva. Rîdem, glumim, dar nu tragem concluzii fanteziste, nu părăsim sensul explicit al textului, da?

... frămîntat în mod foarte profesionist de mîinile unei balineze, indoneziene, tailandeze sau ce-o fi ea acolo, și-mi las gîndurile să-mi zburde în voie.

Nu pot să adorm, căci masajul e intens, cu multe părți ale corpului zdravăn chinuite. Și atunci, cu ochii închiși și cu mușchii urlînd cînd de plăcere, cînd de durere, mă gîndesc la chestii. Scăldat în uleiuri frumos mirositoare, mai ceva ca Liiceanu cu cremele lui de belfer deontolog, mă gîndesc la ce ți-e și cu trupul ăsta.

Cu corpul nostru.

Cîtă încredere trebuie să am în celălalt – cealaltă, în cazul de față – care-mi încalcă în mod drastic distanța de fugă (concept etologic, înseamnă sub ce distanță se declanșează la o specie în mod instinctiv complexul luptă sau fugi, fight or flight) și-mi abuzează corpul cu degetele alea care-mi iau fiecare mușchi în parte și-mi demonstrează că poate să doară în mai multe feluri.

Durere. Atingere. Animalul din mine dă să aibă reacții. Și totuși, mă stăpînesc.

Mă stăpînesc, în contra instinctelor mele.

Miliarde de ani, de la bacterie și de la meduză încoace, noi animalele am supraviețuit pe pămînt pe baza unui principiu simplu: nu e bine să fii atins. Nici de altcineva din specia ta, dar mai ales din altă specie. Cine te atinge, de regulă nu te atinge de drag, să fie bine, ci să fie rău. Să te atace, să te lovească, să te mănînce. Să fie rău, să nu fie bine.

Drept pentru care am dezvoltat instinctive reacții la apropiere, la contact. Mai presus de orice altceva, în biologie corpul este sacru. Și nu prea dăm voie să ne fie atins.

De unde și consecințele sociale, sociologice ale interacțiunii cu corpul nostru.

În primul rînd, sexualitatea. Sexualitatea e complicată la om – ca și la mai toate speciile de mamifere, unde atît fecundarea, cît și sarcina sînt interne – pentru că pune față în față două tendințe divergente. Pe de o parte, pofta de supraviețuire. Pe de altă parte, reticența la contact.

Drept pentru care e nevoie de elaborate ritualuri de curtare pentru a minimiza reticența și a crește încrederea și, pe cale de consecință, dorința. Pînă și plăcerea sexuală face parte din această ecuație. O bombonică suplimentară care să ne păcălească să lăsăm garda jos, să fim mai predispuși să facem pui, să nu ne zbîrlim unul la altul, leu la leoaică, babuin la babuină, domn la doamnă, înainte să comitem fapta.

De asemenea, tot ce ține de instituțiile totale (cf. definiției lui Goffman, căutați și voi pe Google) are de-a face tot cu corporalitatea. Cu limitarea libertății corpului. Atît a deținerii, cît și a prezentării sale.

La închisoare ești – ce să vezi, mare tautologie – închis. Ți se reține corpul într-un spațiu bine definit. La mînăstire la fel. Din ea nu poți să ieși decît cu voie de la stareț ori de la stareță. Din unitatea militară, din spital, de la azilul de nebuni la fel. Nu-ți plimbi tu corpul pe unde te taie pe tine capul. Ci conform unor reguli foarte bine definite, inventate și mai ales aplicate în mod inevitabil de alții.

Control. Putere. Corp.

Și, peste tot, dincolo de controlul deplasării, mai e și controlul prezentării. Uniforma. Maniera de prezentare a corpului, pe care nu o deții tu, ci cei care dețin puterea instituției totalitare. Fie că e pușcărie, spital, unitate militară, școală cu uniformă obligatorie, azil de nebuni, mînăstire de maici, peste tot nu tu ai dreptul cum să-ți prezinți corpul. Ci alții. Mereu alții.

Același principiu se aplică și femeilor din țările musulmane fundamentaliste. Corpul nu-ți aparține, nu-l prezinți tu cum vrei tu cui vrei tu. Nu. Trebuie să ți-l acoperi, să nu-l vadă decît stăpînul tău.

Monopol. Exclusivitate. Putere.

Tot în zona asta, a definirii relațiilor de putere corporale, stau și alte practici sociale puternic controversate, care vorbesc despre tensiunea dintre libertate și putere. Mă refer la avort, la mutilările genitale ritualice, la tortură și la pedeapsa cu moartea.

Fiecare din aceste subiecte sînt dezbătute puternic, atît în societățile conservatoare, cît și în cele progresiste, și generează adevărate războaie culturale (culture wars), cu susținători pătimași și de-o parte, și de cealaltă a dezbaterii.

Pînă și împodobirea corpului, îndeosebi cea puternic intrusivă, tot din povestea asta face parte. Machiajul, dar mai ales intervențiile permanente, ireversibile, cum ar fi tatuajele ori piercingurile, vorbesc despre capacitatea ta de control asupra propriului corp.

Cînd te razi în cap, cînd îți dai cu ruj de-ăla roșu intens, cînd te tatuezi sau cînd îți bagi o sîrmă vizibilă în nas (ori mai puțin vizibilă în alte organe), transmiți un mesaj puternic. Fac ce vreau cu corpul meu, cum mă taie pe mine capul. Mi-l împodopesc, modific, străpung, desenez, împopoțonez cum vreau eu. Sînt puternic. Sînt stăpîn pe corpul meu. Sînt liber.

Adică discutăm, de fapt, nu despre corp, ci despre libertate.

Acesta este unul din motivele pentru care principalele două metode de combatere a pandemiei Covid, masca și vaccinarea, sînt puternic contestate de o parte însemnată a societății. Nu numai în democrațiile tinere, unde abuzurile societății totalitare sînt recente și lumea e reticentă să-și încredințeze libertatea fără prea multe discuții. Dar chiar și în democrațiile consolidate. Încet încet, pas cu pas, apare o reticență la mască, o reticență la vaccinare.

Aceste respingeri, care deja iată că se concretizează în valuri de proteste în din ce în ce mai multe țări dezvoltate: Olanda, Germania, Austria, Franța, Italia, Australia, Statele Unite, au un imens suport biologic. Substrat pe care cei aflați la putere, dacă îl ignoră, îl ignoră pe barba lor. Miliarde de ani de mefiență la adresa intruziunii corporale nu pot să fie schimbate cu o banală campanie de propagandă mediocră: acest vaccin conține cafeluță și figuri de advertising.

Ce vreți voi să faceți cu corpul meu? De ce să mă înțep? De ce să mă înțep de atîtea ori? Ce vreți să băgați în mine, fără să-mi spuneți? De ce ne păcăliți că ne vreți binele, cînd de fapt voi aveți cu totul alte intenții? Cum adică să mă înțep din șase în șase luni? Și dacă nu mă înțep, să n-am voie la nimic: să călătoresc, să vorbesc, să lucrez, să merg la biserică? Cum adică să port masca peste tot, chiar și cînd sînt singur, precum poartă femeile musulmane hijabul? De ce să intervin asupra corpului meu fără să mă întrebați și pe mine dacă vreau sau nu?

Cum rămîne cu drepturile și libertățile? Cum rămîne cu Constituția, cu Carta Drepturilor Omului?

Întrebări care, indiferent dacă unora li se par primitive, iraționale, pur și simplu prostești, ele au în spate miliarde de ani de mefiență necesară. De reticență biologică instinctivă, fără de care n-am fi fost azi unde sîntem.

Pentru că altminteri strămoșii noștri, ăia de ne-au dat sînge și nume, de-ar fi fost la fel de creduli precum își doresc stăpînii noștri să fim noi zilele astea, dacă ar fi pus botul la harneală, la propagandă, ar fi fost demult mîncați de leu, de șarpe, de rechin.

De toți ăia care se dau pe lîngă tine, ad literam se dau pe lîngă tine, îți dau tîrcoale și-ți spun că-ți vor tot binele de pe lume. Doar doar să-i lași să se apropie, să pună gheara laba colțul pe tine și astfel să le pui la dispoziție o masă îmbelșugată, niște cărniță de fraier căruia nu-i e frică să pună mîna alții pe el.

Sau acul.



. Citeste tot...

Scîrba, această boală ideologică

Bogdan Duca face o observație corectă: în ultimul timp vedem tot mai mulți amărîți nesiguri pe propria sexualitate.

Asta, în fond și la urma urmei, nu e neapărat un lucru neobișnuit. Întotdeauna la începutul carierei ai trac. Indiferent că ești sudor actor prelucrător prin așchiere sau penetrator. Depinde cum îți depășești acest trac.

Fiecare generație are traumele sale generate de distribuția non-uniformă de succes sexual. Antropologic vorbind, sînt culturi întregi care pe asta și-au bazat echilibrul social. Unii au prea mult succes reproductiv, alții deloc. Îi zice harem și specificul său este că foarte puțini au parte de harem. Restul au parte de ghinion și de mult, foarte mult lucru manual.

Deci nu asta ar fi problema. Ești nesigur. Tatonezi. Încerci. Poate iese. Poate nu. Poate data viitoare. Poate e mai bine așa. Poate altfel. Oi fi femeie. Oi fi bărbat. Oi fi animal. Oi fi poziție. Vezi și tu cum se așează lucrurile.

Problemele sînt altele pe acest subiect. Ambele filosofice. Una ontologică, ce rezultă din biologie. Și alta etică.

Problema biologică e simplă. Natura nu are milă față de învinși. E o butadă celebră, care intră la grămadă în colecția de înțelepciune numită Legile lui Murphy. E scurtă. E rea. E deosebită. Zice așa:

“Celibatul nu este ereditar”.

Nu vă explic ce înseamnă. Nu vă strivesc corola de minuni a lumii. Mă bizui pe faptul că am cititori suficient de înțelepți încît să o înțeleagă fără proptele ajutătoare.

V-am spus. Natura e rea. Cine nu face copii, vine valul, îi ia calul. Noi acuma ne amăgim că sîntem buricul pămîntului. Că de la noi începe istoria. Ei, aș. Istoria e necruțătoare. Vine, îți dă una după ceafă, te oprește în drum ca milițianul, îți cere buletinul și te întreabă: ai, mă, copii? Nu, doamna Istorie. Marș, mă, la coșul de gunoi al existenței, atunci.

Așa e istoria. Așa e biologia. Așa vor păți cei care, nesiguri pînă la capăt pe sexul lor, o vor freca dubitativ pînă dă peste ei andropauza sau menopauza și nu se vor îngriji să dea Cezarului ce-i al Cezarului și biologiei ce-i al biologiei: urmași.

Avem o generație de pămpălăi care nu știu de sexul lor și nu vor să compună copii? Foarte bine. În cincizeci de ani se rezolvă într-un mare fel. Vor muri, nu vor lăsa urmași, nu vor da mai departe acest obicei biologic nesustenabil. După cum vă spuneam: celibatul nu e ereditar.

Deci nu-mi fac probleme. Nu fac ei copii? Nici o problemă. O să facă alții. Africanii. Asiaticii. Săracii. Cei din Botoșani, care încă n-au aflat că sexul e dubitativ și se ghidează după instinct, după coaie și după gonade, nu după muci în cap ideologici.

Ascensorul social va funcționa în continuare. Cei de la capătul bun al distribuției de resurse se vor codi, vor pregeta să-și facă treaba de animal. Vor găsi tot soiul de pretexte, care de care mai fițoase. Au mă doare. Au nu știu ce sînt. Au stai așa mai încolo. Și se vor ofili. Și gonadele lor nu-și vor atinge scopul. Și vor părăsi scena, indiferent de cîte resurse au la dispoziție.

În locul lor, pe scenă vor urca să le tragă preșul ontologic de sub picioare cei mulți, cei goi, cei cu poftă de viață. Cei care n-au dubii în privința sexului și a folosirii sale. Vor veni năvală, cum vin cei flămînzi, cu patimă, și vor începe să înfulece. Viață soartă resurse. Succes reproductiv. Pînă se vor îmbuiba și ei și vor începe și ei să facă figuri. Și atunci vor veni alții, flămînzi și goi și dornici de împreunare și de dus patima mai departe.

Și tot așa.

Istoria funcționează în cicluri. Nu sîntem noi nici începutul, nici sfîrșitul istoriei. Deci nu-mi fac probleme în această privință. Cumva, natura va așeza lucrurile.

Problema mea e de partea cealaltă a filosofiei. Nu la ontologie. Ci la etică.

Această atitudine a celor nesiguri pe ei, pe sexul lor, pe viața lor, pe soarta lor, e semn de frică, pe de o parte, dar și de mare scîrbă.

În primul rînd, de mare scîrbă proprie și personală. Ah, ce scîrbă mi-e de mine. Pe dinăuntru, scîrba te roade. Nesiguranța, îndoiala, frustrarea, resentimentul, ura.

Această scîrbă de sine merge mînă în cu scîrba de alții. Scîrba de semenii tăi. Ce-i înăuntru proiectezi și în afară. Nu vă învăț eu pe voi psihanaliză, că nu e cazul, nu duceți voi atîta înțelepciune.

La această generație de tefeliști, scîrba de semenii tăi îmbracă haine ideologice, prozelitoare. Ți-e scîrbă de cei care au zemuri de viață. De cei care îndrăznesc să-și urmeze soarta și patima. Ți-e scîrbă de cei care nu sînt ca tine. De săraci. De cei de la țară. De bătrîni.

Le arunci cu bani pe jos, în scîrbă. Aduceți-vă aminte de celebra fotografie cu nemernicii ăia care aruncau o hîrtie de un leu pe jos unui bătrîn, să-l culeagă. Și bătrînul îl culegea, căci un leu însemna mult pentru el. Aduceți-vă aminte ce rictusuri de dispreț și de scîrbă și de ură se puteau citi pe chipurile acelor ticăloși.

Aceasta este trăirea lor majoră. Scîrba. Disprețul. Aici se rupe falia și de biologie, și de etică, și de religie. Altruismul, care ne face specie socială. Deci biologie. Empatia și întrajutorarea, care ne fac oameni. Deci etică. Iubirea, dragostea, care ne fac creștini. Deci religie.

Dragostea, care "îndelung rabdă" și care "toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă".

Ei bine, tefeleii ăștia nesiguri pe propria lor sexualitate nu vor să sufere, nu vor să rabde, nu vor să iubească, nu vor să simtă nimic față de semenii lor.

În marele lor răsfăț de domnu’ Goe cărora li se cuvin toate, pentru că de la bun început au avut toate la nas, din primii pași de viață, resurse, grijă părintească, bunăstare, acuma lumea e buricu’ pămîntului și toți trebuie să se învîrte în jurul lor, să le servească nevoile, ca niște biete obiecte lipsite de suflet și de dreptul la propria existență.

Bătrînii? Niște inutili. Cu ce-mi ajută mie, tefeleu în marea mea splendoare, nasoii ăștia de bătrîni? Cu nimic. Le am pe toate la nas, mi le aduce curierul la ușă. Atunci să moară, dă-i încolo de bicisnici.

Săracii? Niște pericole. Cu ce-mi ajută mie săracii? Cu nimic. În locul lor să facă treabă roboții. Trotinetele și aspiratoarele alea automate, care se plimbă deamboulea prin casă, ocolind obstacolele. Atunci să moară, dă-i încolo de săraci.

Și tot așa. N-au nevoie de oameni, că le e scîrbă. N-au nevoie de copii, căci văd în facerea și creșterea de copii doar un chin care vine să le strice lor fengșuiul de viață mereu perfectă.

Și atunci se dau pe trotinetă, sînt vocali și plini de ură, plini de o sfîntă indignare că ceilalți sînt niște mitocani medievali care îndrăznesc să li se pună în calea fericirii lor.

How dare you? Vă aduceți aminte de rictusul ăla de scîrbă și de dispreț care se lăbărța pe fața lu’ Sfînta Greta Trotineta? Asta e trăirea lor majoră: scîrba.


Nu-i așa, domnu’ Barna? Nu-i așa, domnu’ Iohannis? Nu-i așa că e foarte bine fără copii? Nu-i așa că pe fața voastră nu se citește decît scîrbă și dispreț? Nu-i așa că oamenii săraci și bătrîni sînt niște viermi primitivi?

Hai, că mai e un pic și o să vadă și ei cum e să fii vierme.

Ghinion.

Noua obscenitate care trebuie stîrpită din fașă, din rădăcină, din creier

Motto: "crimethink — Thoughts and concepts that go against Ingsoc, frequently referred to by the standard English “thoughtcrime”, such as liberty, equality, and privacy, and also the criminal act of holding such thoughts" George Orwell, 1984

Ideea de bază care stă la baza tiraniei corectitudinii politice este că stereotipul este dăunător.

Această idee simplă conferă o aură de moralitate cvasi-religioasă corectitudinii politice. Avem de-a face cu un bazin imens de energie etică, ce face creierele să se încingă, gurile să toace precum morișca și indignarea să se transforme în lege și în noua poliție politică a zilelor noastre.

Stereotipul e dăunător. E rău să bagi toate femeile laolaltă, să le judeci la grămadă. Da, chiar așa este. E rău să bagi toți țiga... Ups. Scuze. Toți rromii laolaltă. Da, chiar așa este. E groaznic să bagi toți neg.. Ups. Scuze. Toți afro-americanii laolaltă.

(Atenție! Îndreptar metodologic. Chiar și ălora care sînt născuți în Africa tot afro-americani le spunem. Că dacă le spunem negri ne arestează imediat, ca pe fraierul ăla de arbitru care a fost demonizat de toate gurile de tun ale Inchiziției contemporane.)

Așa este. Pînă aici, nimic greșit. Stereotipul este dăunător. Chiar este. Multă suferință a provocat și încă mai provoacă stereotipul. Toți românii sînt hoți, nu-i așa, distinsă doamnă Merkel? Ca să nu mai spun că toți românii sînt țig...? Ups. Pardon. N-am voie să rostesc acest cuvînt. Nici măcar să-l gîndesc n-am voie.

Dar consecința acestei idei puternice, “stereotipul este dăunător”, în mod paradoxal este și mai dăunătoare. În vînătoarea noastră de stereotipuri, omorîm și conceptele care au generat stereotipurile.

E moral greșit să stereotipizezi femeile sau minoritățile sexuale? Da. E moral greșit. Femeile merită egalitate ontologică cu bărbații. Și homosexualii cu heterosexualii.

Păi atunci e simplu. Se rezolvă dintr-o învîrtitură de condei. Pur și simplu nu mai e voie să se mai vorbească despre femei, bărbați, homosexuali, transexuali.

Sexul este un construct social. Așa ne învață pe noi la școală. Dacă vreau, pot fi femeie cu țîțe, cu uter și cu vagin, chiar dacă sînt de fapt bărbat cu barbă, cu coa... Cu alt fel de organe biologice sexual diferențiatorii.

E moral greșit să discutăm despre diferențierile biologice? La de simplu: demonizăm toată biologia, o aruncăm la coșul de gunoi al istoriei, al ideilor greșite. La fel și cu etnicitatea. O bestie construită social. Primordialiștii să moară în chinuri. Totul e construct social pe lumea asta.

E nasol că negrii au fost oprimați de-a lungul istoriei de albi, iar țiga.., iar săracii de romi de nemernicii de boierii români? Păi atunci interzicem să mai existe oameni negri sau etnie țigă.. etnie românească pe lumea asta.

(Ups. Am zis etnie românească atunci cînd mă refer la romi? Trebuia să zic etnie rromă, cu doi de rr, și am zis cum mi-a venit la gură: românească? Păi așa e în limba românească: românii sînt romi. Rom. Român. Tot aia e. Ne tragem de la Roma și sîntem ți... romi. Tot un drac. Așa gîndește orice neamț. Dar el are voie să stereotipizeze etnic, că e stăpînul Imperiului. Stăpînii au voie. Slugile nu. Închid din nou paranteza răutăcioasă. Da, știu: sînt primitiv și penal).

Sau, ca să ne băgăm fix în miezul gîndirii primejdioase, de acolo de unde nimeni n-a mai ieșit și nici toată apa de pe lumea asta nu te mai spală. E moral greșit să discuți de posibila diferențiere intelectuală dintre evrei și goimi? Păi atunci interzicem sociobiologia și cercetările în acest domeniu, căci readucem ideea de rasă și e moralmente greșit și sîntem naziști.

E corect să discuți de ce samoanii și tongalezii și în general populațiile Pacificului sînt dedați la diabet (Pacifika, cum li se spune în mod stereotipizant, huooo)? O caracteristică înnăscută a acestei populații, bazată pe selecție naturală? Da, e corect. De diabet avem voie să discutăm, să-l combatem. Săracii samoani, ce predispuși sînt ei sărăcuții la diabet. Să facem ceva. Spitale, chestii. Să nu mai mănînce atît de mult, mama lor de primitivi tribali.

Însă e moralmente greșit să vorbești cumva despre vreo diferențiere biologică, înnăscută a evreilor, căci imediat ești etichetat drept rasist. Nu mă credeți? Căutați pe Google “Ashkenazi intelligence” și o să găsiți o grămadă de articole vituperante, care se străduie să educe proto-fasciștii de biologi că gîndesc greșit.

Sîntem în situația proverbului nostru stereotipizant: aruncăm copilul din copaie odată cu apa.

Odată cu zoaiele stereotipului, aruncăm la gunoi realități biologice pe care orice copil le vede în fața ochilor: cel puțin 99% din femei sînt biologic diferite de cel puțin 99% din bărbați. Pentru mai puțin de 1%, ce vorbesc eu aici 1%, 1% e mult, încă cel puțin o treaptă de raritate, 0,1%, 0,01%, deci pentru mai puțin de 0,1% excepții genetice trebuie să renunțăm la aceste concepte vetuste, primitive, medievale: femeie, bărbat, copil, el, ea.

Ele au coa... Pardon. Mă gîndeam la altceva. Ele au piz... Pardon. Nu am voie să pronunț cuvîntul. Voi fi banat și demonizat și arestat.

Ele au vagin și țîțe și fac lapte și pot face copii.

Nu. Greșit. Ele nu mai au nici vagin, nici țîțe, nici lapte, nici nu mai fac copii. Ele fac ce vor ele, căci sînt zeițe și zeițele au voie orice.

Ei au pu... Pardon. Îmi stă cuvîntul în gît, nu pot nici să-l scot, nici să-l înghit. Eu au pe... Hai, că nici nu pot să pronunț cuvîntul, că mă rușinez și mă tem de consecințe. Ei nu au vagin, au penis. Ei nu pot face copii, cu excepția lui Arnold Schwarzenegger în filmele de la Hollywood –

– și probabil a lui Chuck Norris, că el poate orice, dar încă nu s-a făcut filmul cu Chuck Norris gravid, căci le-a fost frică de consecințe, căci nu poți rămîne gravid decît dacă ești futut, și ce om întreg la cap poate să îndrăznească să-l fută pe Chuck Norris fără să fie strivit ca o furnică?

(Iar am deschis o paranteză. Iartă-mă, Chuck Norris. Promit că nu voi mai gîndi niciodată astfel de gînduri oribile. Sînt primitiv. Sînt penal. Merit să fiu pedepsit. Ah, pedepsește-mă, Chuck. Pedepsește-mă...)

Scuze. Unde rămăsesem?

Ei nu mai au nici pu..., nici coa..., ei nu mai au nimic. Ei pot să fie orice. Uite, eu de exemplu, tocmai mă gîndesc că sînt Bill Gates și că pot face orice. Pardon, nu Bill Gates, că e o bestie de bărbat. Bărbații e răi, primitivi, medievali. Cum să-mi doresc să fiu bărbat? Eu acum tocmai sînt Angelina Jolie. Ahhh, ce sfîrcuri am.

Hai, că glumesc. Hai, că nu există nici bărbați, nici femei. Nu mai există "el" și "ea". Nici Angelina, nici Bill. Doar "it" și "persoană". Ca pe vremea cetățeanului Robespierre. Nici negri, nici țig... Nici alte grupuri etnice. Nici samoani. Nici evrei. Nici țigani. Nici pule. Nici pizde. Nici coaie. Nici femei. Nici bărbați. Nici spermă. Nici tendoane. Nici iris. Nici diabet. Nici neuroni.

Nimic. Nu mai există nimic.

Nu există decît ce e voie să vorbim că există. Alt adevăr elementar. Luat direct din manualul de corectitudine politică scris de George Orwell. Îi zice 1984. Acolo avem concepte puternice, necesare. Thought crime. Newspeak. Crimethink. Doublethink. Unperson.

Și mai ales și mai ales, ideea principală. Ce nu se poate gîndi, nu se poate vorbi. Nu există. Și ca să nu se poată gîndi, trebuie interzise cuvintele. Hai, că nu mai există pulă. Hai, că nu mai există țîțe. Dacă o să fie nevoie, peste 60 de ani n-o să mai existe nici tendoane, nici unghii, nici iris, nici diabet.

Nu mai există decît ce zicem noi că există. Noua Inchiziție. Noul Vatican care interzice cunoașterea primejdioasă și care pune cărțile la index. Noul Stalin. Noul Robespierre. Noul Qin Shi Huang, împăratul mitic al Chinei care a declarat că de la el începe existența și a interzis toate cărțile și, după ce i-a cucerit și i-a omorît pe toți, și-a făcut armată de soldați de lut să cucerească și Raiul sau Iadul sau unde s-o fi dus el după moarte să cucerească tot.

Hai, că o să fie bine. Hai, că sînteți cu toții niște penali. Nici bărbați, nici femei. Doar decît niște penali primitivi și medievali. Care trebuie să fim educați de noua elită morală a lumii. Care, pe lîngă că salvează urșii polari, reușește să ne salveze și pe noi de la asemenea gînduri mîrșave și ne ajută să fim oameni mai buni, mai perfecți, mai tefelei.

În momentul de față, corectitudinea politică ne învață un adevăr necesar. Ne educă aspru, cu forța, ca la experimentul Pitești. Ne transformă din primitivi penali în tefelei morali și perfecți.

Ne învață că nu există nici o diferență între durerea cognitivă provocată de vechile cuvinte urîte precum pulă, pizdă, futut și noile cuvinte urîte: femeie, bărbat, familie, copil, naștere, biologie.

Ah, ce cuvinte urîte. Ah, ce obscenități. Femeie a ajuns să fie mai obscen decît pizdă. Familie mai scîrbos decît futut. Bărbat mai vulgar decît pulă. Oricum, bărbații nu prea mai au pulă în ziua de azi – iată în sfîrșit un stereotip bun, necesar, pozitiv.

Hai, că o să fie bine. O să vă placă. E ca la futut: doare, dar pîn’ la urmă o să fie bine. Depinde de care parte a istoriei ești.



. Citeste tot...

Privind păsările cerului

Privind păsările cerului, cum plutesc ele leneșe pe sub norii de furtună, nu mă pot împiedica – a cîta oară oare? – să nu-mi dau seama că nu e nici o diferență între oceanul de apă prin care plutesc peștii, în neprihănită derivă lichidă, și oceanul de aer prin care peștii văzduhului călăresc cu pricepere curenții de aer. Aceeași logică a vietăților care-și fac drum prin fluide. Doar că un ocean e cu curul în jos, spre străfunduri, în timp ce altul e răsturnat în sus, cu curul spre Cosmos. Iar noi, biete animale terestre, care ne tîrîm greutatea pe coaja asta subțire de pămînt, între cele două oceane.



. Citeste tot...

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.

Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

. Citeste tot...

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.

. Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

Cînd urlă cireșii pe dealuri

Primăvara are un dichis secvențial. Rînd pe rînd, coastele patriei noastre Republica Naturală România se umplu cu felurite feluri de culori care semnalează ochiului priceput – cîți mai recunoașteți copacii de departe, pufoșii mei atomici și urbani? – cărui copac i-a venit rîndul la înflorit.

Mai întîi înnebunesc galben cornii. Ei sînt primii pe care îi vezi pe coaste, flacără mută, ștearsă, un galben murdar, de Dacie 1310 de pe vremuri. În rînd cu ei, doar din frunze, fără flori, izbucnesc sălciile – verde crud, verde crud, cel mai crud verde cu putință, un verde ușor gălbui, sălcii, sălcii everywhere.

Pe urmă țipă zarzării, de un alb intens, virgin, cea mai mireasă dintre copaci. Da, voi îi ziceți corcoduș. Un nume bicisnic, balcanic, care zvîrle în micime și în derizoriu frumusețea acestui pom. Noi, în adevărata Românie, îi zicem zarzăr, și bine facem.

Mai încolo, încet-încet, albul alb al zarzărilor va căpăta nuanțe verzui, căci va fi vremea prunilor. Apoi nuanțe roșiatice, căci va fi vremea merilor. Doar că acum strigătul de alb din Republica Naturală România are nuanțe ușor maronii. Căci e rîndul cireșilor să-și urle florile.

De treci codrii de aramă, de te-ntorci de la munte de sus, cum treci de Comarnic, pe dreapta-i apa Prahovei, pe stînga sînt niște coaste de dealuri, nici prea prea, nici foarte foarte. Pe acolo e țara cireșului sălbatic și a plopului – cu mugurii săi de un verde alburiu, pufos, parcă ușor nins.

E plină România în momentul de față de cireși sălbatici înfloriți în miez de pădure. Îi vezi de departe, coroanele acelea ale lor zvelte, simetrice, fără pic de frunză deocamdată în ele. Un alb ușor cîrmîz, cît să mînjească pata înflorită și să-i dea o ușoară nuanță, să știi că e cireș, nu altceva.

E plină România de cireși sălbatici în floare, dragilor, acolo prin locurile pe unde nu vom ajunge niciodată, doar le întrezărim din goana calului, a motorului, a vieții cretine, mereu pe fugă.

Conduceam la vale, spre Telega, și dintr-o dată m-a lovit o poftă necruțătoare de cireșe amare. Scurtă e viața, pufoșilor. Și primăvara trece prea repede.



. Citeste tot...

În fiecare zi îl omorîm pe Enkidu

Privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atîrnînd spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și rîzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întîlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sînt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
caci fără pricină sînt așa.
==== Nichita Stănescu, “Enghidu” ====

* * *

Omul, de la Ghilghameș încoace, se definește prin opoziție cu animalul.

Toată istoria civilizației umane este marcată de dorința omului de a se ridica deasupra animalului, de a ocupa locul central al existenței, buricul pămîntului, axis mundi. Structuri valorice și ideologice care proslăvesc dincolo-de-animalul. Four legs bad, two legs good, ca să-l parafrazăm pe Orwell.

Găsim peste tot această străduință a omului de a se civiliza, adică de a-și înfrîna pornirile sălbatice, “din pădure”, de a-și controla corporalitatea și poftele, străduință genial descrisă de exemplu de Norbert Elias în lucrarea sa The Civilizing Process – dar Elias nu este singurul care să fi făcut asta.

În toate civilizațiile apărute de cînd omul a început să cucerească natura, odată cu revoluția neolitică, peste tot avem același efort structurat la nivel de societate, de cultură, al omului de a se desprinde de natură. Nu contează că erau azteci, sumerieni, chinezi, vikingi, romani, indieni, hittiți, huriți, amoniți sau cine mai știu eu cine. Gîndirea e simplă: omul, bun; animalul, rău. Two legs good, four legs bad.

Departe de mine de a îmbrățișa ideea că omul e doar animal. Cu siguranță nu. Omul e și altceva decît animal, prin cunoaștere, prin spirit, prin morală, prin crearea de plus-valoare, îndeosebi de frumos, acest inutil necesar. “Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil…” E un adevăr atît de evident și de banal, încît nu are rostul să adăstăm asupra sa.

Însă nu la fel de banal și de evident este felul în care diferențierea aduce din păcate și negarea. În străduința sa altminteri de înțeles și de apreciat de a găsi diferența față de animal, omul face o mare greșeală uitînd de unde a plecat, uitînd că este și rămîne în continuare ȘI animal, cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă.

Omul, de secole bune, învață de mic copil că trebuie să-i fie scîrbă de el însuși. Cu fiecare lecție de bune moravuri primită, cu fiecare poveste despre lup, cu fiecare felie de friptură mîncată, cu fiecare gînd de superioritate față de animal, omul învață că tot ce-l definește, cu excepția gîndului și cuvîntului și inteligenței, e scîrbos.

Din păcate, renegînd și disprețuind animalul din sine, omul își face mult rău. Își face rău atît ontologic, dar mai ales operațional, la firul ierbii, în viața de zi cu zi.

Ontologic, omul se scufundă într-o baltă de iluzii de alteritate, de legătură cu zeul, nu cu natura, de descendență divină privilegiată. Asta, pe de o parte, îi conferă în mintea sa dreptul să stăpînească și călărească natura cum vrea mușchii lui de mic zeu capricios. Pe de altă parte, îl face să interacționeze cu lumea, cu realitatea, în vaste sisteme de cunoaștere întorlocate și neputincioase, tot soiul de sfere cerești ptolemeice, unele într-altele și multe și degeaba. Hybris de stăpîn crud și hybris de zeu fraier și prost.

În viața de zi cu zi, omul își face rău cu la fel de multă sîrguință respingînd animalul din el. Scîrba față de instincte, față de mațe, umori, sînge, ciclu, boală, bătrînețe și moarte. Neacceptarea faptului că viața se învîrte în jurul unor acte cît se poate de naturale și de necesare: respiratul, bătăile inimii, mîncatul, băutul apă, feritul de accidente și de suferință, făcutul copiilor, creșterea acestora, îngrijirea celor neputincioși.

Mai sînt și altele, evident, la fel de zăticnitoare. Torturarea sexualității cu tot soiul de sisteme valorice care de care mai victoriene și asupritoare, control patriarhal mascat al reproducerii și relațiilor sociale de putere. Credința bleagă că nu doctorul te face bine, ăla de-ți cunoaște mațele și oasele și sîngele și puroiul, ci cine știe ce miraculoase leacuri ce transced biologicul și se agață în spiritual, în “dincolo de carne”. Amăgirea celor preocupați de spirit, fie ei intelectuali, preoți, credincioși, că viața nu ar trebui să țină cont de cele ale naturii, de succesul de supraviețuire și de reproducere, că “viața e în altă parte”, că străduința vieții bune trebuie să disprețuiască natura, corpul, realitatea. Afară e soare și frumos și primăvară, eu stau să scriu chestii intelectuale și inutile, pe care le spulberă vîntul și nepăsarea.

Tot atîtea păcăleli și auto-chinuiri. Ne batem singuri cuie în talpă, ne torturăm inutil, căutînd viața bună și salvarea în altă parte, mereu în altă parte, și astfel nedîndu-ne seama că raiul e aici, acum, în jurul nostru, în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare respirație, în fiecare copil și frunză și floare și viperă și lup și balenă și șobolan și bacterie și brad și frasin și ulm și cerb și mac.

Și uite așa viața trece. Și uite așa, la ultima zbatere de biologic din noi, la ultima fluturare de bătaie de inimă, o să ajungem, de-om avea puterea, să gîndim ultimul gînd: “Și, doar atît a fost?”



. Citeste tot...

Eficiența și demonii săi

Eficiența și demonii săi
Relația tensionată dintre eficiență și teritorialitate
Stat vs corporație multinațională

Rezumat
Eficiența reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale modernității. Logica eficienței a îmbunătățit considerabil viața oamenilor în ultimul timp.

Însă eficiența prezintă și aspecte negative. Una din problemele eficienței o reprezintă externalizarea costurilor, generatoare de poluare în toate formele sale, îndeosebi în cea a încălzirii globale.

O altă problemă a accentului pus pe eficiență o reprezintă delocalizarea rezultatelor. E vorba despre tensiunea dintre eficiență și teritorialitate, o caracteristică biologică puternic înrădăcinată la nivel instinctual în viața oamenilor.

Pe de o parte, eficiența contestă regulile sociale bazate pe teritorialitate. Cazul clasic al acestei confruntări îl reprezintă confruntarea dintre statul național și companiile multinaționale.

Statul național este puțin probabil să dispară în viitorul apropiat. Corporațiile multinaționale sînt în situația de a nu putea clama monopol asupra eficienței, pentru că există și alte tipuri de eficiență pe lîngă cea financiar-economică.

Dintre acestea, cea mai greu de neutralizat de către eficiența economică o reprezintă eficiența gestionării puterii, îndeosebi a violenței organizate.

Pe de altă parte, eficiența, contestând teritorialitatea, contestă de fapt și unul din marile principii ale economiei: proprietatea privată, extensie a acestui instinct teritorial.

Iată cum în inima economiei avem de-a face cu două principii aflate în tensiune primară: eficiența și proprietatea privată, chiar dacă teoria clasică economică postulează eficiența însăși pe baza proprietății private.

Este vorba despre tensiunea dintre individ și comunitate, dintre proprietatea privată personală și bunul public, proprietatea comunității.

* * *

Eficiența
Una din marile temele ale ultimelor cîteva sute de ani, mai ales a ultimei sute de ani, o reprezintă eficiența.

Concept aflat în miezul ideii mai generale de modernitate, eficiența este cea care guvernează din ce în ce mai puternic societățile și viețile oamenilor. Mai repede mai bine mai tare mai ieftin mai mult mai bun.

Optimizare
În matematică, se numește problema optimizării. Se fac cursuri la facultate. Se studiază în mod riguros care sînt situațiile în care este posibilă optimizarea și care nu, iar în cazul situațiilor posibile se demonstrează la fel de riguros, sub formă de teoreme, care sînt algoritmii de atingere a scopului propus în mod optim.

Eficiența și viața mai bună
Viața este dintotdeauna o problemă de optimizare. Optimizare a succesului de supraviețuire. Optimizare a succesului de reproducere. În ultima perioadă, optimizarea vieții a cunoscut o dezvoltare exponențială.

Toți alergăm după eficiență. Ca urmare a eforturilor de eficientizare, viața unui număr imens de oameni a devenit mai bună în ultima sută de ani. Mai sigură. Mai bine hrănită. Mai adăpostită. Mai bine îmbrăcată. Mai demnă. Nu neapărat mai fericită – altă discuție, altă logică. Dar cu siguranță mai prosperă.

Sunt sute, mii de cărți și de studii care arată că omenirea trăiește în probabil cea mai bună dintre lumile de până acum, grație creșterii priceperii cu care stoarcem realitatea de cele trebuincioase, adică grație eficienței.

Eficiența extragerii energiei
Dintre diversele feluri de creștere a eficienței, un loc esențial îl ocupă priceperea de extracție a energiei din combustibilii fosili. Tot o problemă de eficiență, de optimizare, de densitate.

De când oamenii au învățat cum să aibă acces la belșugul de densitate de energie din hidrocarburi, dezvoltarea omenirii a explodat în mod cu adevărat spectaculos, unic în istoria sa.

Demonii eficienței
Dar, cum ar zice necruțător de eficienții anglo-saxoni, pînă și în heaven there are troubles. Eficiența aduce și probleme. Unele din ele, mari de tot:
• Depersonalizarea cenușie a vremilor moderne
• Poluarea, îndeosebi cea termică
• Inegalități considerate de mulți imorale
• Tensiunea dintre eficiență și teritorialitate
• Consecințele geostrategice ale diferențialelor de eficiență

Nu vom putea vorbi aici despre toate aceste probleme. Toate sînt interesante.

Cea a cenușizării prezentului este una ce ține îndeosebi de sociologie și de estetică. Cea a generării de inegalitate ține de zona filosofiei morale, a sociologiei, științelor politice și economiei, îndeosebi a criticii marxiste a capitalismului. Cea a consecințelor geostrategice ține de științele politice, îndeosebi de geostrategie și de științele războiului.

Mă rezum doar la două dintre problemele eficienței, cele care au de-a face cu domeniul biologiei și ecologiei.

Externalizarea costurilor. Poluarea
Una din marile probleme generate de obsesia pentru eficiență, cea cu care ne vom confrunta din ce în ce mai mult în anii și secolele care vin, o reprezintă externalizarea costurilor.

The tragedy of the commons, cum ar zice aceiași anglo-saxoni necruțător de eficienți.

Sistemul economic, principalul generator de eficiență din societate, scuipă în afara sa costurile, neajunsurile, neplăcerile. Ce e bun să fie al meu, ce e prost, afară cu el din sistem. În limbaj obișnuit, acest comportament este cunoscut sub numele de poluare.

Încălzirea globală
Pe lângă formele cele mai vizibile de pînă acum ale poluării: apă murdară, aer îmbîcsit, substanțe chimice toxice, PET-uri și alte sticle de plastic care formează imense insule în mijlocul oceanului și omoară prin sufocare săracele broaște țestoase, de fapt principala poluare o reprezintă cea termică.

Orice efort de atingere a scopului și de eficientizare necesită consum de energie. Nici un consum de energie nu este perfect. Al doilea principiu al termodinamicii ne asigură că orice efort nu poate fi făcut cu eficiență 100%. Că din zbaterea de atingere a scopului rezultă căldură reziduală, care se disipă în afara sistemului.

De-aia, dragii mei, avem încălzirea globală. Că așa ne asigură bestia necruțătoare de fizică. Orice am face, e cu pierderi. Dă un pic pe lîngă și scapă în afară. Orice dă un pic pe lîngă, are și un pic de căldură asociat.

Unul din principalele efecte ale năzuinței spre eficiență este că o să ne ia dracu pe toți, în cîteva sute de ani. Acuma mor doar urșii polari. Dar asta nu-i nimic, dă-i încolo de urși polari, Niște bestii, omoară bietele foci. Stați să vedeți cînd va crește nivelul Oceanului Planetar și vor începe să fie afectați oamenii din coridoarele litorale ale uscatului.

De sutele de milioane din Bangladesh evident că ne va durea la bască, pentru că sînt săraci și indieni și mici și negri și urîți. La fel și cu indonezienii. Dar să vedeți cînd o să fie inundat New Yorkul, cînd o să se ducă dracului Veneția, Copenhaga, Londra și alte mari așezări omenești indo-europene. De-ăia la piele la fel cu noi, albi și blonzi și nemți și frumoși și înalți și arieni și bogați, așa ca noi, miticii ăștia din Balcani. Atunci să vedeți jale și suspin.

Nu doar combustibilii fosili sînt problema
Binecuvîntarea este și blestem. Dependența societății din ce în ce mai mare de combustibilii fosili a dus la o explozie de eliberare de căldură reziduală în mediul înconjurător, sistemul proxim economiei globale.

Însă chiar și dacă omenirea va reuși să depășească dependența de combustibili fosili, cea care eliberează o cantitate mare de carbon în oxigen și generează efectul de seră, și va trece la consum de energie mai curată, regenerabilă și fără intermediari de carbon (soare, vânt, valuri, maree, geotermică), problema nu va fi de fapt rezolvată, ci doar ușor atenuată.

Atît timp cît avem un consum intens de energie, o amprentă energetică extensivă, o parte din acest consum se va scurge în mod inevitabil în mediul înconjurător și problema încălzirii globale va rămîne aceeași, chiar dacă nu la aceeași intensitate ca acum, cînd carbonul catalizează și agravează fenomenul. Asta pentru că nu există ciclu termic perfect.

Delocalizarea
Dar nu despre încălzirea globală vreau să vorbesc azi. Asta va fi peste cincizeci de ani sau peste o sută cincizeci de ani. Who cares? O să murim pînă atunci. O să sufere doar copii și nepoții noștri. Dar cine mai face în ziua de azi copii? Nu e cool. Cool e să apreciezi eficiența în toată splendoarea ei, fără să ții cont de efectele sale secundare detrimentale.

Însă pe lîngă externalizarea costurilor, eficiența mai generează încă o problemă. Delocalizează. Mută străduința economică și mai ales produsul acestei străduințe – adică resursele și profitul – într-o logică ce nu ține cont de teren, pămînt, teritoriu, împărțirile administrative actuale.

În rîndurile care urmează, voi demonstra cum delocalizarea specifică eficienței economice nu poate fi dusă pînă la capăt, oricît de mult și-ar dori proponenții acestui tip de logică, din considerente ce țin de nevoi care vin din istoria îndepărtată a speciei umane.

Teritorialitatea
Principalul motiv pentru care eficiența economică se lovește la un moment de un prag limitativ, peste care nu poate trece, este că vine în contradicție cu una din instinctele noastre bine definite, care ne-a ajutat să supraviețuim atîtea milioane de ani: teritorialitatea.

Vrem, nu vrem, ne convine sau ba, recunoaștem sau nu, avem anumite caracteristici biologice ce ne definesc iremediabil viața.

Sîntem animale, nu vegetale (deși unii dintre noi...). Sîntem vertebrate, nu echinoderme sau meduze (deși unii dintre noi...). Sîntem mamifere, nu găini (deși unii dintre noi...). Sîntem primate, nu feline sau pachiderme (deși unii dintre noi...).

Sîntem, vrem nu vrem, mai ales animale sociale, precum leii, gazelele, popîndăii, viespile și elefanții. Nu sîntem animale solitare, precum tigrii sau urșii sau koala sau elanii sau rechinii. Trăim în grupuri bine structurate, cu relații bine definite între membrii grupului și cu toate consecințele care decurg din asta, bune, rele.

Și mai ales, vrem nu vrem, sîntem animale teritoriale, cel puțin la nivel de grup. Ne definim un anumit teritoriu de pe care exploatăm resursele pentru a ne atinge obiectivele specifice oricărei ființe vii: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.

Pe acest teritoriu dorim să exploatăm resursele respective de manieră cît mai exclusivă cu putință, să nu vină alt grup să aibă acces la ele. Dacă vine, apărăm teritoriul, la fel cum și leii își apără teritoriul, la fel cum și popîndăii își apără teritoriul.

Așa e mersul firii, al naturii. Nu te pui cu natura. Sau, dacă te pui, te pui degeaba, cu consecințe de cele mai multe ori dezastruoase.

Teritorialitatea în istoria speciei umane
Aceste caracteristici biologice, socialitatea și teritorialitatea, ne definesc în mod inexorabil viața. De cînd lumea și pămîntul, de milioane de ani, de cînd ne-am dat jos din copac și am făcut primii pași în savană, printre hiene și lei, de cînd ne-am ridicat în două picioare și am pus mîna pe primul băț și pe prima piatră, de atunci trăim în grup și ne pasă de teritoriul pe care locuim.

De-aia oamenii se adună în triburi, clase, grupuri, găști, haite, cluburi, organizații. De-aia oamenii poartă războaie. Să invadeze teritorii, respectiv să-și apere teritoriile în mod organizat. De-aia avem granițe, garduri, pereți, sisteme de securitate, hoți, legi, pușcării, vameși, polițiști, militari. Pentru că ne pasă de teritoriul pe care îl locuim.

Pe parcursul istoriei, aceste teritorii au devenit din ce în ce mai bine definite, cu granițe mai exacte și mai înghețate în desenul lor. Dar și înainte de asta, înainte de stat și de granițe, tot teritoriali de fapt eram, doar că fără hărți desenate. Chiar și pe vremea cînd eram nomazi, înainte ca revoluția neolitică să ne lege de glie cu puterea agriculturii, chiar și atunci teritoriul conta.

Hălăduirile noastre nu erau langa-balanga, repede și iute, indiferent unde. Nu. Eram ardeleni încă de acum milioane de ani: încet și trist, așezat și temeinic, lent, ca melcul.

Mergeam într-un loc. Și mergeam nu să plecăm repede, ci să stăm. Și stăteam acolo ceva timp. Mîncam ce era de mîncat, fructe, viermișori, alune și alte rădăcini. Stăteam acolo o perioadă pînă se terminau fructele, viermișorii, alunele și rădăcinile. Iar dacă în perioada asta venea alt grup să vrea și el fructe viermișori, o puneam de-o trosneală, de o zbatere: pleacă de la viermișorul meu, du-te în altă parte, aici e la mine, chiar dacă peste două luni sau peste un an sau peste 10 ani plecam după viermișori în valea cealaltă, că se terminau.

Teritorialitatea este adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, din zorii speciei noastre. Nu din zorii civilizațiilor, de acum cinci mii de ani, ci din zorii speciei, de acum cel puțin 200 – 300 de mii de ani, în forma noastră actuală, de Homo sapiens sapiens, și chiar de acum cel puțin 2-3 milioane de ani, de la speciile strămoși, de la Homo habilis și chiar și mai înainte, de la austrolapitecinele de dinainte de coborîrea în savană.

În consecință, fiind atît de adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, nu poți ignora teritorialitatea în viața oamenilor. Tot ce trăim e dat de teritoriu. Că e ceva mic, o casă, o curte, că e ceva mediu, o localitate, un cîmp, că e ceva mai mare, un ducat, un voievodat, o țară, un stat, toate sînt în logica teritorialității.

Toată istoria omenirii este vorba despre teritorialitate, cu bunele și relele sale, cu morții și sîngele vărsat pentru teritoriu, cu binefacerile și recoltele și copiii bălai care rîd la soare pe același teritoriu.

Corporația multinațională.
Teritoriul nu contează, ba chiar încurcă
Doar că acum, de ceva timp, de o sută, două sute de ani, perioadă infimă în istoria umanității, dar imensă pentru viața unui om, eficiența începe încet-încet să împingă teritoriul afară din ecuația vieții oamenilor. Îndeosebi în zona de creație de plus-valoare, zona care ne guvernează constant viața, căci în fiecare zi trebuie să mîncăm, să bem, să respirăm, să ne îmbrăcăm, căutarea eficienței merge din ce în ce mai des înspre consecințe care nu mai au de-a face cu teritoriul.

Exemplul clasic: corporația multinațională. Are sediul într-o parte a lumii, puncte de lucru peste tot unde vrea ea, ia resursele dintr-un loc, unde sînt abundente, le duce în alt loc, unde forța de muncă e mai calificată și / sau mai ieftină, beneficiind de transportul ieftin, grație binecuvîntării carburanților fosili de care vorbeam mai sus.

Pe urmă ia plus valoarea, produse, bani, și o duce unde vrea ea. Produsele unde e cerere, căci transportul nu mai e o problemă. Banii unde vrea proprietarul, căci acum lumea e plină de sîrme și de sateliți și de bănci unde să se facă repede și discret transferul de fonduri prin respectivele sîrme și sateliți.

Granița este sărită. Proprietarului graniței, statul național, îi vine din ce în ce mai greu să controleze respectivele fluxuri de materie, informație și bani. E scos din ecuație.

Preponderent, asta este benefic pentru oameni. După cum spuneam, viața oamenilor este din ce în ce mai bună în ultima sută de ani datorită dezvoltării și șlefuirii pînă la cele mai mici detalii ale acestui proces.

Problema este că e benefic pînă începe să nu mai fie benefic. Companiile pot să plece în altă parte, producând șomaj și nesiguranță și suferință. Fluxurile financiare străine pot să se mute rapid, producând dezechilibre financiare. Profiturile pot fi mascate prin paradisurile fiscale, evadînd taxarea statelor unde se crează plus-valoarea.

Statul național. Teritoriul contează, e esențial
Toate acestea se întîmplă în ziua de azi, cu efecte din ce în ce mai puternice. Însă ironia acestei filosofii este că multinaționalele nu sînt totalmente ateritoriale, astatale. Au și ele părinții lor teritoriali, niște state naționale – repet, naționale – unde au sediul central și către care se îndreaptă plus-valoarea. Banii pot fi în paradisurile fiscale, dar de cele mai multe ori statele unde multinaționalele sînt incorporate beneficiază de pe urma acestora.

Statele mari și bogate beneficiază. Statele mici și sărace suferă. Se produc mișcări migratorii de persoane care urmează fluxurile migratorii de fonduri și de plus-valoare. Săracii visează să meargă spre țările bogate. Țările sărace rămîn și fără bani, și fără resurse, și fără populație.

România este un asemenea caz. E un exemplu clasic al felului în care globalizarea afectează statele naționale mici și medii.

Dincolo de statul național. Imperiul global
Ce-i de făcut în asemenea situație, în care logica eficienței economice se confruntă cu încorsetarea logicii mai vechi, cea teritoriale, cea a statului național?

Teoretic, răspunsul este simplu. Să desființăm statul național. Să fie o economie globală tot Pămîntul, du colo colo, otova, peste mări și țări și oceane și văzduh.

Argumentul nu este total aiurea. La fel cum, în vremurile istorice, agregările umane mai mici s-au tot unit în ceva mai mare, triburile în confederații, principatele și micile regate și ducatele în țări, țările în imperii, la fel preponenții acestui tip de gîndire consideră că ăsta este mersul inexorabil al viitorului.

Statele se vor topi într-un întreg global, într-o confederație mondială, care își va pune resursele laolaltă și va guverna omenirea, gestionînd creația de plus-valoare și reparînd problemele cauzate de eficiență: poluare, inegalitate, regularizând producția și redistribuind plus-valoarea.

Gata. Rai, frate! Pupat Piața Independenții, toți cu toți. Cum ar spune profetul, în cuvinte care și acum stîrnesc lacrimi de speranță:

“Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna”.

Sau, dacă vrem să fim laici și rebeli, John Lennon, Imagine: “Imagine there’s no countries...” Tot emoții, tot lacrimi de speranță.

Dispariția statului național, puțin probabilă.
Balanța de putere globală
Da, da. Cum să nu. Vise, maică, vise. Atîta timp cît ai state mari care beneficiază de pe urma globalizării, fiecare va încerca să tragă pe spuza sa acest proces de transformare a Terrei într-un mare imperiu, să-l conducă ei.

Americanii vor vrea ei. Rușii vor vrea ei. Chinezii vor vrea ei. Poate și israelienii vor vrea să aibă un cuvînt de spus. Poate și indenii. Poate chiar și indonezienii, cine știe. Francezii și englezii, cu siguranță vor vrea, că așa sînt ei, mîndri și aroganți și imperialiști, vor să fie mereu în capul mesei.

Fiecare națiune puternică – repet: națiune – va dori să fie așa, un imperiu frumos și mare și unic, total de acord, tot globul sub o singură simțire. Dar cu o singură condiție: să scrie pe el mare și frumos America Globală sau Rusia Cît O Lume Întreagă sau Marea Chină sau...

Pînă acum, așa s-a întîmplat. Fiecare imperiu în parte a vrut asta. Și de fiecare dată a fost un contra-imperiu, un alt stat mare și puternic care a zădărnicit aceste năzuințe și pofte și hybrisuri. Se numește balanța de putere și se studiază la orice curs de relații internaționale.

Așa e foarte probabil să se întîmple și de acum încolo. Cît timp vor exista cîteva state mari care nu vor accepta un rol secund într-o mare entitate globală, va exista competiție internațională și va exista logica statului național.

Opțiunile statelor mici
De aici decurg consecințele pentru celelalte state, cele mici, cele care nu sînt în stare să genereze suficientă plus-valoare și complexitate pe care să o exporte centrifugal în jur. Vorbim aici doar de opțiunile pe timp de pace, în mod voit, voluntar, nu prin cucerire și război.

Ori se predau de tot la ăia mai mari, se integrează total într-un imperiu, nu global, ceva mai mic, regional, așa cum încet-încet s-au integrat ducatele pe vremuri în statul feudal. Încă nu s-a întîmplat așa ceva în ultimul timp, sau nu am eu cunoștință de asta.

Ori acceptă o subordonare ceva mai moale, să facă parte dintr-o sferă de influență regională, în jurul unui centru de complexitate, în această relație inevitabilă centru – periferie. Ăsta este cazul, de exemplu, al Uniunii Europene și al statelor mici de primprejur, inclusiv al României.

Ori se izolează complet, autarhic și adiabatic, cum încearcă să facă de ceva timp Coreea de Nord.

Ori sînt mici, dar date dracului, gestionează suficient de multă resursă financiară, militară și de cunoaștere încît să stea pe picioarele lor, improbabili stîlpi de autonomie înconjurați de alții mai mari. Elveția, Israel, într-o anumită măsură Japonia, poate Iran. Nu chiar o forță globală, dar care e capabilă pe de o parte să-și gestioneze autonomia, pe de altă parte să-și proiecteze într-o anumită măsură și puterea în afară.

În mai toate cazurile, în afară de primul, cel al predării complete, toate aceste scenarii implică o gestionare a relației dintre statul mic și corporațiile multinaționale, cele mai multe dintre ele agenți ai statelor mari.

O vămuire a eficienței pe baza unor principii ce nu țin de eficiența economică, ci de alte scopuri, unele de eficiență suboptimală, dacă e măsurată financiar, dar scopuri cît se poate de necesare entității statale respective.

Există și alte eficiențe decît cea economică
Pe această linie de demonstrație, vedem cum inevitabil sînt situații în care logica eficienței, mult apreciată de către promotorii duri și puri ai gîndirii economice, își are limitele sale. Eficiența economică, proprie companiei multinaționale, se lovește de scopuri de un alt tip de eficiență, legate de statul național și de teritorialitate.

Atenție! Asta nu înseamnă că statul național nu se ghidează – cel puțin teoretic – tot după logica modernă a eficienței. Doar că sînt destule situații în care această eficiență nu este financiară, ci de altă natură.

Exemplul clasic al existenței unui scop și al unei străduințe de eficiență non-financiară este cel din științele războiului, unde de cele mai multe ori contează mai mult să cîștigi lupta cu cît mai puține pierderi omenești, nu cu un cost cît mai mic.

Sînt excepții, evident, și în această situație, bătălia de la Stalingrad este exemplul paradigmatic. Însă sînt doar excepții. Toată logica de dezvoltare tehnologică militară din ultimul timp este ghidată de această gîndire de eficientizare a vieților omenești, de folosit tehnică de război fără oameni, drone, rachete, care să-și atingă scopul militar fără să pună în pericol viețile militarilor. Costă mai scump, deci o lipsă de eficiență economică, dar salvează vieți, deci o logică de eficiență totuși, dar extra-economică.

La fel putem identifica și în alte domenii ale acțiunii statului nevoia de eficiență extra-financiară.

În sănătate ar trebui ca viața oamenilor să conteze mai mult decît costurile salvării acestora – lucru care, din păcate, în ultimul timp începe să fie contestat.

În educație ar trebui să conteze mai mult calitatea educației decît costul acesteia, măcar din meschinul scop economic că o educație de calitate, chiar dacă e scumpă acum, își întoarce cu vîrf și îndesat “investiția” pe parcursul vieții productive a agregatului uman.

Sînt multe domeniile vieții sociale unde voci pertinente spun că banii nu sînt principalul scop, ci ar trebui să fie doar un mijloc.

De aceea, de regulă, societatea valorizează relațiile de iubire sincere, nu pe bază de bani, iar oamenii preferă familia și căsătoria mersului la curve.

De aceea prietenia este de regulă valorizată pe baza a ceea ce unește oamenii, nu a banilor. De aceea sportul ar trebui jucat din pasiune, nu pentru bani.

Puterea, bastion pe care eficiența economică nu-l poate cuceri
Iată, avem de-a face cu tot soiul de domenii ale vieții unde logica eficienței economice ar trebui să fie pe un loc secund, pe primul loc să stea optimizarea altor scopuri decît cele bănești.

Nu se întîmplă așa. Modernitatea este din ce în ce mai mult un domeniu al competiției financiare, chiar și în acele domenii de care pomeneam mai sus. Trist, spun unii. Inevitabil și totuși și cu consecințe pozitive, spun alții. Cert este că eficiența economică primează din ce în ce mai mult în viața prezentă.

Dar, dacă în sănătate și în educație și în iubire și în prietenie și în sport banul contează din ce în ce mai mult și înlocuiește logica pasiunii, cel puțin din punct de vedere al gestionării puterii, banul încă are o putere limitată.

Deși există ecuația “bani mulți = putere multă”, de cele mai multe ori statul național își păstrează prerogativele chiar și cînd are bani mai puțini sau cînd este asediat de bani mai mulți. În zilele noastre, Iranul este exemplul clasic. Turcia, de asemenea, Grecia, un alt exemplu. Istoria e plină de asemenea tensiuni dintre logica financiară și logica violenței și teritorialității.

Statul național e puțin probabil să fie șters de tot de pe fața pămîntului. Chiar dacă cele mici vor fi îngenuncheate – puțin probabil, dar asum această ipoteză pentru completitudinea argumentului – cele mari e foarte puțin probabil să accepte submisia în fața Imperiului Global. Balanța de putere asigură supraviețuirea statului național.

Primatul statului național asupra corporațiilor multinaționale
În consecință, trebuie să îi acceptăm statului național dreptul de a fi. Drept atît ontologic, dat de desfășurarea evenimentelor, de realitate, de Realpolitik, cum ar veni. Cît și cel moral, cel care decurge, la capătul raționamentului, din nevoia de neevitat de teritorialitate a oamenilor.

Drept urmare, nevoia și eficiența financiară a multinaționalelor se termină și încă se va termina ceva timp de aici înainte acolo unde începe nevoia și eficiența extra-financiară a statului național.

Drept urmare, trebuie să acceptăm, chiar și cei mai puri și duri susținători ai logicii de eficiență economică, libertarieni precum Bogdan Glăvan, că statul național este aici to stay, cum ar zice americanul.

Proprietatea privată, tot o consecință a teritorialității
Un alt aspect al tensiunii dintre eficiență și teritorialitate este, pe cît de surprinzător, pe atît de ironic.

Știm cu toții argumentul privind superioritatea eficienței economiilor capitaliste față de cele socialiste / comuniste. Știm cu toții că acest argument se bazează pe faptul că atît timp cît proprietatea privată nu este ocrotită și garantată, orice acțiune economică este făcută suboptimal, în dorul lelii, pentru că nu te poți bucura de roadele efortului și muncii tale.

Total de acord. Istoria recentă a demonstrat cu prisosință asta. Generațiile noastre sînt mărturie vie a felului în care comunismul a gestionat plus-valoarea mai puțin eficient decît capitalismul. Toate țările post-comuniste sînt și ele mărturii vii ale acestei afirmații.

Susținătorii duri ai ideii de primat al eficienței economice, libertarienii de care vorbeam mai sus, cei care pun mai presus scopurile economice decît cele extra-economice, toți cei care dorm cu Hayek sub pernă, și-au făcut icoană vie din ideea de proprietate privată. Dacă proprietate privată nu e, nimic nu e.

Pe de altă parte, disprețuiesc statul național, toată cheltuiala de resurse, toată funcționărimea inutilă și lentă și disprețuitoare, toate hățișurile legislative și regulatorii, toate taxele și vămile și constrîngerile ce vin de la marea bestie, de la statul cel asupritor.

Partea haioasă și ironică este însă că ce iubesc și ce disprețuiesc vine fix din același loc. Din teritorialitate. Și proprietatea privată, și statul național provin, în negurile istoriei noastre de specie umană, fix din propensiunea noastră instinctivă de a deține de manieră exclusivă, monopolistă, un teritoriu căruia să-i exploatăm resursele.

La baza ambelor idei, și a ideii de proprietate privată, și a ideii de stat național, stă tot ideea de teritorialitate. Fără teritorialitate, nu avem pornirea, aplecarea să definim și să apărăm ce e “al meu”.

Uitați-vă la placiditatea cu care multe feluri de animale, de exemplu peștișorii, reacționează în situații de confruntare pentru resurse. Dacă avem un peștișor care a găsit o firimitură de pîine și vine un alt peștișor și încearcă să-i ia firimitura de la gură, primul peștișor nu se bate pentru firimitură. Pur și simplu se întoarce și caută impasibil altă firimitură, cu privirea aia a lui rece și inexpresivă de pește.

Nu apără, nu e al lui. Merge mai departe. Nu are instinctul de teritorialitate. Dar ia vezi dacă vine o caracatiță în apropiere de altă caracatiță – cefalopodele fiind, de regulă, teritoriale. Va fi total diferit. Caracatița va face tot posibilul să-și gonească rivala de pe teritoriul ei.

Același lucru se întîmplă și la alte specii de animale, de-a lungul întregului arbore al complexității, de la specii simple, cu organisme și comportament slab diferențiat, pînă la cele mai dezvoltate și mai complexe.

Același lucru se întîmplă și cu noi, fiind primate teritoriale. De cînd sîntem noi maimuțe și mari iubitoare de fructe, viermișori, alune și alte rădăcini care să ne asigure cele două succese, cel de supraviețuire și cel de reproducere, de atunci am inventat proprietatea privată.

Mai întîi a fost proprietate de grup, căci pomii și fructele și viermișorii erau controlați de tot grupul – vestita situație primordială din textele clasice ale teoriticienilor comunismului, Marx și Engels.

Pe urmă, pe măsură ce ne-am sedentarizat și am pus ancoră stabilă pe un anumit teritoriu, să facem agricultură pe el, de acum 10 mii de ani încoace, de la revoluția neolitică, încet-încet ideea de proprietate s-a mutat dinspre grupul mai mare spre grupul mai mic.

Mai întîi familie și clan și, în cele din urmă, spre atomizarea ultimă a ideii de proprietate, proprietatea privată, fie pe persoană fizică, cea mai mare parte a istoriei, fie pe persoană juridică, de cînd au început să fie inventate firmele și corporațiile acum cîteva sute de ani în urmă.

Ficțiuni întrupate
Ironia felului în care libertarienii evaluează total opus idei născute din aceeași nevoie biologică este delicoasă și merită să-i gustăm parfumul.

Pe de o parte, libertarienii sînt total de acord cu proprietatea, cît timp e indiduală și economică. Atunci e sacră. Pe de altă parte, o disprețuiesc, cînd ea e a comunității. Atunci nu mai e sacră, atunci pute.

Tensiunea rezidă în diferența dintre proprietatea individuală și cea colectivă.

Statul național, în fond și la urma urmei, este o ficțiune legală care capătă realitate doar atîta timp cît toată colectivitatea este de acord cu ea, întrupînd-o în membri ai colectivității care să îl populeze.

Însă ironia și frumusețea situației constă în faptul că și proprietatea privată tot o ficțiune legală este, garantată de chiar obiectul disprețului, de către stat, prin elementele sale de menținere a ordinii publice.

Dacă n-ar fi statul național cu polițiștii săi și cu militarii săi și cu jandarmii săi și cu judecătorii săi și cu securiștii săi, să-ți apere dreptul de proprietate privată, aceasta nu ar rămîne decît și doar o ficțiune, spulberată de primul individ cu ceafa groasă și cu pumnul tare care vine să-ți dea una în cap, să ți-o ia.

Istoria e plină de asemenea exemple. Individul A vine și-i ia individului B pămîntul, casa, viața, banii, hainele de pe el, femeia, copii. Și individul B, dacă nu e în stare să se apere, și-o fură.

Proprietatea privată? Ei, aș... Voi n-aveți nevastă și asociați!
O altă ironie demnă de apreciat este că pînă și în cadrul conceptului cît se poate de individualist de proprietate privată legile țin cont tot de biologie și introduc un element comunalist, limitând-o și diluând ideea de “privat”.

Vorbesc despre felul în care proprietatea privată este afectată în mod legal de instituția familiei. Știți voi, familia, chestia aia care servește celui de-al doilea mare scop fundamental din viață: procrearea, lăsarea de urmași.

Și în acest caz, biologia îi încurcă pe libertarieni. Pentru că legea vine și zice: proprietatea e privată, dar e privată în grup, acolo toți cu toți, soțul cu soția, părinții cu copiii. Adică în familie. Unitatea de analiză a proprietății este familia, nu individul. Deci comunitate. Deci animale sociale. Deci biologie.

Dacă vrei să faci ce vrei tu cu averea ta, cu proprietatea ta, trebuie să te pui în contra acestui curent legal, să faci eforturi procedurale să rupi lanțul de legătură cu ceilalți membri ai familiei, să scrii testament, să-l legalizezi la notar.

Altminteri, regula implicită spune: ce-i al tău e și al familiei și ce e al familiei e și al tău. Dacă te rupi de familie că vrei tu, adică divorțezi sau îi abandonezi, rămîne o parte importantă la familie. Dacă te rupi de familie că așa vrea soarta, adică dacă mori, tot la familie rămîne: regulile de succesiune.

Deci, cum o dai, cum o cotești, tot la biologie nimerești. Iar proprietatea e privată pînă la neamuri, mai ales pînă la nevastă și copii.

Același lucru, în mod la fel de ironic, se întîmplă și în cazul corporațiilor multinaționale. Proprietatea privată e pe bucăți, pe acțiuni, ai doar o mică bucățică tu pe persoană fizică.

Evident, dacă nu faci cumva parte din cei 0.1% oameni puternici ai lumii, cei care dețin jumătate din averea lumii și care sînt de fapt adevărații tăi stăpîni, libertariene naiv care crezi că lucrurile funcționează în lume doar pe bază de eficiență și de competiție sinceră și de creare de plus-valoare.

* * *

Concluzie
Concluzia e simplă.

Pe de o parte, trebuie să luăm în considerare fundamentul biologic din comportamentul uman și să ținem cont de consecințele acestuia în societate.

Ori de cîte ori ne amăgim că putem ignora animalul din noi, consecințele sînt neplăcute, de multe ori dureroase, uneori dezastruoase.

Vrem, nu vrem, sîntem ființe vii, două mîni, două picioare, stomac, creier, oase, păr, țîțe și degete, și nu putem trăi păcălindu-ne că asta nu contează.

Sîntem animale sociale și teritoriale. Asta își pune amprenta clar asupra vieții sociale din ziua de azi, chiar și la zeci de mii de ani după ce am început să ne ridicăm din rîndul celorlalte specii de animale, să scoatem capul în savană și, încet-încet, să devenim stăpînii acestei lumi.

Pe de altă parte, concluzia și recomandarea non-biologică este să evaluăm cu un ochi realist, neafectat de ideologiile la modă, tensiunea dintre stat și corporații, dintre diversele tipuri de eficiență existente în societate.

Spun asta mai ales pentru că, în zilele noastre, spațiul dezbaterii publice este aflat sub o presiune intensă din partea ideologiei neo-liberale. Discursul neo-liberalilor, al dragilor de libertarieni tinde să definească eficiența economică drept singura eficiență validă și legitimă, în detrimentul altor tipuri de străduințe umane, care au alte scopuri decît cele ale maximizării profitului și sînt guvernate de alte nevoi de eficientizare decît cea financiară.

Această fixație exclusiv pe eficiența economică este greșită și detrimentală.

Pe termen scurt, este greșită și detrimentală pentru soarta celor de lîngă noi, prin slăbirea statului național. În această logică de gîndire, în care contează doar banul și eficiența economică, România va fi slăbită, va fi un stat din ce în ce mai neputincios, asta ducînd în cele din urmă la disoluția poporului român, la topirea noastră într-un imperiu.

Că o fi un imperiu blînd, că o fi un imperiu aspru, contează mai puțin. Dacă o ținem tot așa, în una, două, trei sute de ani vom fi pa. Ne vom dilua în alte popoare. Iar cîteva sute de ani nici nu înseamnă prea mult pe scara istoriei. Poporul român are două ancore mari, pe lîngă multele sale alte ancore mici: e ancora limbii române și e ancora teritoriului românesc.

Nu, nu. Nu bat cîmpii. Nu vă rîdeți de Palada. Nu m-a luat de cap aerul naționalismului șerpilian și bolînd. Istoria e plină de cadavre. Sunt cazuri nenumărate de grupuri etnice strivite de eficiența statelor mari, a imperiilor bogate și puternice. Citiți istoria. Întrebați-i pe celți cum se simt.

În al doilea rînd, dincolo de patima națională, pe termen mediu și lung, logica exclusiv economică, de stoarcere a tot ce se poate stoarce din piatra seacă, este greșită și detrimentală pentru viitorul întregii umanității, prin punerea în primejdie a mediului înconjurător. Avem o singură planetă și, din păcate, e posibil să o facem praf în căutarea profitului. Dar asta e altă discuție, pentru altă dată.

La sfîrșit, o recomandare dragilor de libertarieni. Ea va fi sub formă de lozincă, pentru că tot știu că le place lor Marx. Libertarieni din toate țările, treziți-vă! Mai e și altceva pe lumea asta decît nevoia de optimizare financiară.

Citeste tot...