Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.
Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).
Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.
N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.
Despre istorie.
Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.
Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.
Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.
Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.
Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap.
Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.
Și cum a dat! În ce stil!
Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.
Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.
În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.
Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.
Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.
Demoni.
Demoni.
Și le-a ieșit.
Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.
Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.
Pe Africa de Sud.
In-cre-di-bil.
Is-to-ri-e.
De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.
Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.
Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.
Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.
În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.
Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.
Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.
În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.
Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.
Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.
Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...
.
Citeste tot...
.png)
