Războinicii șomează

Într-o lume din ce în ce mai domesticită (Norbert Elias, The Civilizing Process),

în cea mai bună dintre lumile posibile (Shakespeare, The Tempest, dar și Aldous Huxley, Brave New World),

în această lume bleagă, dar înstărită în care a scăzut violența (Stephen Pinker, The Better Angels of Our Nature),

dar nu și nevoia înnăscută de agresivitate, specifică întregii lumi animale (Konrad Lorenz, On Agression),

în această lume din ce în ce mai fleașcă, în care am ajuns să externalizăm pînă și sinuciderea, delegînd-o oamenilor în halate albe care să vină înțelepți și triști cu seringa la noi, să ne curme neputința,

războinicii șomează.

Sînt din ce în ce mai rar folosiți, deși încă există. Si vis pacem, para bellum.

Iar tinerii războinici, mustind de hormoni și de agresiune și de nevoia de acțiune, s-au transformat în sportivi, sublimîndu-și întru strădanie pașnică nevoia de violență care să apere sfîntul bagaj genetic al grupului restrîns (in group) în contra competiției cu celelalte grupuri (out group).

Și uite așa a început Campionatul Mondial de Rugby. O alegorie fabuloasă a războinicului ținut pe tușă, în așteptarea năvălirii tătarilor (Dino Buzzati, Il deserto dei Tartari, dar și Zangra, genialul cîntec pe aceeași temă a lui Jacques Brel).

Războinicul care roade frîul, joacă nărăvaș în frîul prea strîns al progresului și păcii, dornic de acțiune, de violență, de glorie și sînge. Ahile, înainte să se retragă botos la corturi. Ahile, după ce a țîșnit de acolo, plin de furie și dorință de răzbunare, cu dragul său tovarăș Patrocle mort la picioare.

Mă uit la Ardie Savea cum intră el pe teren, figură maoră plină de furie reținută, căpitanul All Blacks în lipsa lui Sam Cane, accidentat în ultima clipă, și, chiar dacă știu, chiar dacă sînt pregătit pentru această apariție din întunericul coridorului stadionului, mă trec fiori.

Războinicul în cea mai completă înfățișare a sa. Războinicul înainte să înceapă lupta, concentrat, încruntat, cu gîndul la ce urmează. Zăngănit de scuturi și lănci frînte și oase rupte și mațe sfîșiate și sînge pe sabie. Vaiet urlete patimă suferință moarte. Victorie înfrîngere. Luptă.

Evident, au mîncat bătaie de la francezi. Se mai întîmplă. Ghinion.

Dar analogia rămîne puternică.

Războinicii care trebuie ținuți în frîu, poate-poate încăm mai avem totuși nevoie de ei. Lasă-i acolo, să fie pregătiți. Să fiarbă natura în ei. Frăția tinerilor plini de mustul poftei și al violenței și al necesarului hormon care să asigure succesul reproductiv și de supraviețuire.

Kóryos. Männerbund. We happy few, we band of brothers...

Hai, relaxați-vă. O să murim cu toții. Interesant este ce se întîmplă pînă atunci.

Crouch...
Bind...
Set!



. Citeste tot...

La cald, despre Schengen

Se înfoaie toată lumea acuma să facem, să dregem, boicot. Mușchii cît casa pe noi. Șo pe ei. Get them. Get them. Ah, ce sfîntă indignare. Știți ceva? O să ne țină două săptămîni. Maxim. Pe urmă uităm. Ne învățăm. Ne resemnăm. La fel precum uităm, acceptăm, ne resemnăm de regulă.

Ete fleoșc. Parc-ar fi prima dată... Deci în maxim două săptămîni, o să uitați că trebuie să vă închideți conturile la *acele* bănci și că nu mai trebuie să mai alimentați de la *acea* benzinărie.

Nu-i nimic. Asta ne e soarta. Asta ne e firea. Știm să practicăm acest sport. Deci simplu. Deci beți încet, căci conține blegeală de calitate superioară.

* * *

De-abia aștept să fac primul sondaj care să fie complet cu culegerea datelor în perioada post-dezastru Schengen. De-abia aștept. Presimt niște rezultate foarte calitative, cum ar fi zis celebrul analist politic Marean. O să fie mishteaux. Foarte mishteaux. Ah, de-abia aștept. Procente. Lăsați procentele să vină la mine.

Precizare metodologică. Doar la mine. Nu și la voi. Cunoașterea costă. Și mai produce și emoții. Deci mai bine vă menajez, dacă n-aveți bani să plătiți biletul de intrare la vizionarea de procente. Cine vrea adevăr remarcabil, puteți încerca la ghișeul de alături, la dom’ PieleaNU, lumina cunoașterii voastre probabilistice.

* * *

Deci Ciucă Al Nostru vine să completeze galeria marilor oameni de stat ai României, alături de Cioloș Guvernul Zero, Dăncilă Area Circului, Orban Ăla Bunu și Cuminte și Docilu, Cîțu Nu Luăm Prezoneri.

Ah, ce calitate deosebită. Ah, ce ștaif remarcabil.

Ați văzut declarația sa de aseară? Delicioasă. Cît de dîrz și de aspru, dar sever, a fost drăguțul de el. Pînă și un chihuahua proiecta mai multă indignare decît el. Genial. Sărăcuțul. Mi s-a făcut și milă de el. Deși n-ar trebui.

Iar impresia publică, inevitabil a evoluat pe măsura priceperii sale. De la cer la abis. La început, stereotipul eroului salvator. Acuma, poza unei verze fleșcăite.

Acum un an, la începutul mandatului, dom’ General era Marele Om Providențial Militar Deosebit General Remarcabil Care Cu Siguranță Va Salva Patria. Toate cu litere mari, evident. Cîrmaciul Neamului. Iar în sondaje românii se făceau preș în fața competenței sale. Două treimi de bine, doar una de rău.

Acuma, sărăcuțul, după acest débâcle de manual, e fix pe dos. Două treimi negativ, furie, dispreț, scîrbă. Doar o treime încă îl mai îngăduie. În cap. Pur și simplu în cap s-a dus. Doar deosebitul de Cîțu s-a erodat mai remarcabil decît deosebitul de Ciucă.

Și asta, atenție. Ce vă povestesc eu acuma despre doi la unu negativ pozitiv era măsurat *înainte* de mărețul dezastru de ieri. Acum două săptămîni, cînd încă visam la Schengen și la alți cai verzi pe pereți și cînd propaganda încă mai vindea iluzii la gloata de cetățeni din care cu toții facem parte. Deci acuma, post-dezastru, estimez că prăbușirea e și mai și.

Ah. De la Zorba Grecul n-am mai văzut asemenea bunăciune de situație catastrofală, demnă de făcut film, să rîdă și strănepoții.

Glorie. Slava. Slava. Aleluia.

* * *

E înduioșătoare producția de suveraniști recenți.

Unii făcuți la mijlocul drumului Damascului. O minoritate demnă de apreciat, care trăiește pe pielea sa măreața zicere neaoșă “mintea românului cea de pe urmă”. Sărăcuții. Welcome to the dark side, primitivilor, medievalilor, știrbilor. We have cookies.

Alții, niște bicisnici profitori ai momentului. Schimbători convenabili de scufiță, poate poate le iese ceva. Paradigmatic în acest sens este scîrbavnicul de Traian Ungureanu, care din pupat poala lui Băsescu s-a transfigurat măreț, în pupat poala lui Simion. Felicitări, George, că l-ai luat în preajma ta. Keep up the good work.

Ăștia trans-schimbiștii oportuniști bicisnici și jegoși valoric sînt cei mai mulți. C-așa se întîmplă în general în istorie. Călăresc și ei valul, în căutarea biscuitului caloric. Legionarii care s-au transformat în comuniști. Comuniștii care s-au transformat în monarhiști și aspri anti-comuniști de operetă, precum Băsescu cu a sa butaforie de condamnare a comunismului.

Acuma, mai recent, rezistenți și progresiști și useriști deveniți peste noapte încruntați suveraniști. Ah, quel mishteaux. E delicios Caramitru Jr cum face el spumițe mici mici și multe și verzi la gură împotriva stăpînilor săi. Cum mușcă el mînuța care l-a hrănit. Pur și simplu delicios.

Ah, era să uit. A nu se ignora în nici un chip a treia categorie de liber-schimbiști întru suveranism. Ăia făcuți la apelul bocancilor. Necesară categorie, unde evident trebuie să-i încadrăm și pe TRU, și pe Juniorică.

Ah, ce oameni necesari. Ah, ce cadre de nădejde. Ah, ce suveraniști puternici. Mi se umple pancreasul de lacrimi de emoție. În curînd o să fie bulevardul plin de suveraniști. N-o să mai avem loc de ei. Evident că în mentalul colectiv ei vor deveni adevărații suveraniști, nu nasoii ăștia de noi, lătrăii vechi care tragem semnale de alarmă de cel puțin zece ani la adresa relației imperiu – colonie. De-abia aștept să devină suveranist și Radu Tudor. Atunci chiar va fi semnalul că România e pe drumul cel bun.

Nu-i așa, dragă Edi? Păcat că a ieșit Anaconda la pensie, c-ați fi regizat și voi o de-aia, cum îi zice, o manifestație populară de indignare. Păcat. Mare păcat. Dar să știi că încă nu e timpul prea tîrziu. Nu se poate să n-aveți voi acolo un om bun la organizare. Hai, că în 2018 aveați. Trebuie s-aveți și acum.

* * *

Îmi scrie văr’meo pe WhatsApp. Unul din mulții veri pe care îi am. Un tip fain pe persoană fizică. Dar un nasol de progresist pe persoană ideologică. Mă uit în ecranul telefonului. Mă bufnește rîsu. “Am devenit Eurosceptic”.

Ah, quel mishteaux. Bon Dieu, comme t’est gamin, bre vere bre. Iar mi s-a umflat pancreasul de emoție sinceră, puternică. Pe bune? Haidi, bre. Fii consecvent. Bucură-te de lumina occidentalilor și acuma, la greu. Nu doar cînd îți convenea.

Așa se călesc caracterele puternice. Prin suferință. Prin fidelitate. Zoe, fii bărbată. Rămîi progresist entuziast în continuare. O să fie bine. O să-ți placă. Doare doar la început, pe urmă te înveți. Chiar ajunge să-ți și producă plăcere.

Joke aside. Acuma înțeleg cum de s-a putut ca legionarii să se transforme așa de repede în comuniști. Pe bază de nevoi și de conversie sinceră, necesară. Delicios. Pur și simplu delicios. Vere, you’ve just made my day. Spasiba.

* * *

Evident că nu se va întîmpla nimic. Evident că nu se va produce nici o consecință.

Nici o demisie. Nici o măsură disciplinară la adresa intereselor Austriei în colonia România. Nici o impunere de sancțiuni, cum fac alte țări atunci cînd consideră că le sînt încălcate interesele.

Țările mari le disciplinează pe cele mici și fraere cu sancțiuni. Ah, ce cuvînt virtuos, deontologic. Ai făcut buba? Hai să-ți dea tanti doamna dirigintă nănița la bani. Hai să te pedepsesc cu legea în mînă.

Dar asta o pot face doar țările mari. Cu pricepere imperialistă. Noi, fraerii, știm doar un singur lucru. Să înghițim. Deci beți încet, căci conține istorie multimilenară. Ghinion.

* * *

A, și să nu uităm cel mai important lucru. Concluzia cea mai puternică și cea mai potrivită spațiului și timpului și momentului și situației și țării și destinului nostru de popor puternic, dar viteaz. E o concluzie simplă. O știți deja. Dar trebuie s-o repetăm des, să ne intre bine în cap.

Românii merită tot ce e mai bun.

The rest is silence.

Ghinion.

Citeste tot...

Căderea în viitor

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Am uitat?

Am uitat de combustibilii fosili? Am uitat.

Am uitat de Sfînta Greta Trotineta? Am uitat.

Am uitat de cormoranii lui Daea? Evident că am uitat.

Am uitat de pungile cu fecale zvîrlite la 10 august? Cam da.

Am uitat de aria cercului? Nici n-am știut-o vreodată.

Am uitat de geaca roșie? Am uitat.

Am uitat de “Ce faci, fă Doina, ai chef de niște inundații?” Parcă a fost acum o eternitate.

Am uitat de Referendumul pentru Familie, să nu iasă cumva demonul de la pușcărie, să mănînce copii? Am uitat.

Am uitat de avionul din Apuseni și de elicopterul din Siutghiol? Se pare că da.

Am uitat de apa caldă a lui Nicușor? Unii da, alții se mai spală și acum cu ea. În fiecare zi.

Am uitat de autostrăzi? Doamne, cît de repede am uitat.

Am uitat de MCV și de toate aroganțele mîrlănești ale lui Băsescu? Cum să nu. Dacă-i ordin, cu plăcere.

Am uitat de tăierea salariilor? Ce să facem noi cu salariile? N-avem ce face. Deci am uitat.

Am uitat de Ordonanța Treișpe sau Paișpe sau ce număr avea ea acolo? Evident că am uitat.

Am uitat de erata dată noaptea ca hoții, privind populația României, să nu care cumva să se valideze Referendumul de demitere a lui Băsescu? Evident că ați uitat. În momentul doi ați și uitat.

Am uitat de trei mii de voturi la Paris, record mondial, realizat de necesarul de dom’ ambasador obiectiv, dar neutru? Evident că am uitat. De ce ne-am mai aduce aminte. O prostie. Un fleac. Ne-a ciuruit.

Am uitat de cimitirele închise cu lanț, să nu intre virusul în ele cumva? Dar de morții îngropați în saci negri de plastic, am uitat? Doamne, cît de repede am uitat. Doar taximetristul de alaltăieri, care-mi povestea cum l-a îngropat pe taică-su în sac negru de plastic, se încăpățînează să nu uite. Un izolat. Un nereprezentativ. O să uite și el.

Am uitat de bolnavii scoși în miez de noapte, unii proaspăt operați, să se evacueze spitalul? Evident că am uitat. De fapt, nu ne-a păsat niciodată.

Am uitat de babele pupătoare de moaște, care se tîrăsc pe coate în jurul bisericii și fac frigul la Sfînta Paraschieva? O să ne aducem aminte cînd ne aduc aminte formatorii de opinie. Stați liniștiți, ăsta e un subiect care e încă util.

Am uitat de sacii cu voturi în care umblau o candidată politică, bebelușa din Guadelupa, și un distins procuror? Evident că am uitat. Nici Miliția n-a mai zis nimic de acel dosar penal. De ce ar zice? Nu s-a întîmplat nimic. Fake news. O prostie de imagini neclare, nu se înțelege nimic. Probabil o făcătură.

Am uitat de procurorul ăla care se ducea cu escortă pînă acasă la Ploiești, de i s-a făcut dosar penal și a fost scos din joc, ca pe urmă după vreo cinci șapte ani să se descopere că de fapt n-a încălcat nici o lege? Evident că am uitat.

Am uitat de AstraZeneca, singurul vaccin demonizat dintre toate zemurile occidentale? Toate erau bune, numa ăla nu, că era făcut de englezi? Doamne, ce pricepere de război economic au putut demonstra dragii de europeni. Doamne, ce repede am uitat...

Am uitat de trei doze de vaccin, și totuși vaccinații se îmbolnăvesc la fel ca și nevaccinații? Evident că am uitat. Cum am uitat și de Certificatul Verde, și de cîrpa la gură. Lasă, nici o problemă. Într-o lună ne aducem aminte din nou.

Am uitat să fim oameni? Cu siguranță da.

Am uitat că vine primăvara? Încă nu. Dar cu un ajutor corespunzător din partea organelor de stat, se rezolvă și asta.

Toate se uită, dragilor. Pînă și că urmează să murim se uită.

Ghinion.





. Citeste tot...

Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

The way of the future

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

. Citeste tot...

The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Montesquieu, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

. Citeste tot...

Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu

După al doilea război mondial, pandemia asta Covid a reprezentat cea mai gravă criză socială prin care a trecut lumea cît de cît dezvoltată, din care cît de cît, cu chiu cu vai, facem și noi parte.

E drept că, în comparație cu imensitatea de catastrofă numită Al Doilea Război Mondial, scris cu litere mari ca să-i înțelegem amploarea, sărăcia asta de pandemie Covid e fix pistol cu apă.

Mai mult de-atît. E drept că alte părți ale lumii au trecut, din 1945 încoace, prin suferințe mult mai intense, oribile, atroce decît cele prin care am trecut noi în acești ultimi doi ani.

Mă gîndesc la genocidul din Rwanda. La măcelul îngălat, dar totuși cît se poate de sîngeros din fosta Iugoslavie. La măcelul mult mai necruțător organizat din Cambodgia, sub conducerea lui Pol Pot. Mai sînt și altele, astea îmi vin repede în minte, fără să mă forțez prea mult.

Și totuși.

Și totuși, sîntem suficient de răsfățați de soartă încît, din fericire, să n-avem astfel de termeni de comparație. Iaca atît s-a putut: doar o catastrofă mediocră, sanitară. Doar decît. Au murit niște zeci de mii de oameni.

Ookey. Ce vrei să spui cu asta? Ce vrei să ne demonstrezi? Ce înseamnă cîteva zeci de mii de oameni cu cîți ne-au murit la Stalingrad, în cîteva luni? Sau cu cîți au fost măcelăriți la Oarba de Mureș într-o singură zi, mînați de la spate cu Naganul de comisarii sovietici?

Nu putem compara cu suferința prin care s-a trecut acum două sau trei generații, marele abator, marea mașină de tocat suflete prin care au fost trecuți sărmanii noștri bunici, amărîtele noastre bunice.

Dar nici noi nefiind pe măsura celor care au trăit, au suferit și au murit în Al Doilea Război Mondial, a acelor generații tăbăcite de soartă, orice suferință ni se pare atroce, de la o unghie căzută pînă la o epidemie de gripă.

Suferința este inevitabil subiectivă. Nu poți să compari suferințele, e inimaginabil. Pentru noi, bombardarea Dresdei e un capitol minor din istorie. Mare lucru. Dă, mă, pagina, să citim despre următoarea catastrofă, Holodomor, că mă grăbesc și n-am timp de asta acum.

Pentru cei care au respirat foc și au trăit iadul pe pămînt, însă, a fost tot ce se putea. Și încă ceva pe deasupra.

La fel și cu cineva căruia i-au murit părinții într-un accident de mașină. Pentru noi e o biată statistică, pe care o consumăm plictisiți la Știrile de la Ora 5. Maxim două minute de isterie televizată în care vedem niște fiare contorsionate. Ookey. Am mai văzut și ieri același lucru. Pentru el este tot ce se poate îndura. Și încă ceva pe deasupra.

Așijderi și cu suferința pe care o trăim din cauza Covidului. Pentru unii din noi e moarte. Tot ce se poate îndura. Și ceva pe deasupra. Pentru alții din noi sînt doi ani de viață pierduți. Pentru alții, mai tineri, jumătate de liceu dus pe apa sîmbetei.

Pentru alții, sărăcie și mizerie și speranțe spulberate. Pentru alții, depresie. Pentru alții, angoasă. Pentru alții, suferința că n-a putut să mergem la schi anul ăsta în Austria. Ah, ce suferință. Vai, dragă, pîrtiile din Bulgaria nici nu se compară cu alea de la Sölden. Niște mediocri. Nu vrei să știi cît am stat la coadă la gondolă. Inaceptabil.

Fiecare cu suferința lui. Neștiind ce au pățit bieții ăia cînd au respirat foc în adăposturile anti-aeriene din Dresda, nu putem compara. E suferința noastră cea mai mare, absolută. Cea mai groaznică. Pentru o întreagă generație de răsfățați ai sorții, e cea mai cruntă experiență de viață trăită vreodată.

În consecință, trauma psihică este aproape comparabilă. Sîntem mai moi, mai pufoși. Deci la o catastrofă mai mică, mai pufoasă, mai mediocră, efecte cît de cît asemănătoare. Nu ducem cît au dus ăia la asediul Leningradului. Dar tot ne doare, aproape ca pe ăia, care au fost nevoiți să recurgă la canibalism. Sîntem la fel de speriați de bombe, de shellshocked.

Cum ieșim din asta? Cum ne spălăm creiere întru normalitate, întru vindecare? Cum ieșim din această spaimă? Dar mai ales din această ură cumplită în care ne scufundăm în fiecare zi, cu fiecare gură de aer respirată, cu fiecare secundă de televizor privită, cu fiecare cuvînt intens citit? Cum ieșim din depresie, din apăsarea asta existențială care ne sufocă?

Dragii mei, permiteți-mi să fac pe prestidigitatorul. Să recurg la mijloace complexe, de tip deus ex machina, să scot iepurele vindecător din pălărie. Să vă uimesc. Să vă introduc în scenă un mare, neașteptat tămăduitor. Un mare solomonar priceput. Habar n-aveți de el. N-ați auzit în viața voastră de așa ceva.

Se cheamă înțelegere. Se cheamă empatie. Se cheamă toleranță. Se cheamă iubire și iertare.

Se cheamă, n-o să vă vină să credeți: creștinism.

Dragii mei intenși, iubiții mei inchizitori pe persoană fizică. Călăii mei pufoși. E vremea să ne aducem aminte de puterea tămăduitoare a disciplinei spirituale.

Cum unii fac flotări să le crească mușchii, iar alții dau la perete toată ziua sărăcia aia de minge de tenis, să-și îmbunătățească serva și reverul,

atenție, n-am zis încă nimic deocamdată despre golf, da?

la fel și noi ar cam trebui să facem dureroase, necesare exerciții de toleranță. Și mai ales de iertare.

Să ne punem în agendă, cum ne punem întîlnirile de afaceri, ședințele și vizitele la doctor. Azi trebuie să fiu un pic mai puțin intens la cap. Azi trebuie să fiu un pic mai iertător. Azi trebuie să fac zece flotări și să iert trei cretini.

Nu, nu se poate, îmi urlă creierul indignat, dependent de ură și de inchiziție zilnică pe pîine. Trei e prea mult. Ești nebun, nu pot atîția din prima. Bine, hai, treacă de la mine. Doar unul azi. Și pe urmă, încet încet, pas cu pas, mărim ștrocul, intensificăm alonja, trecem la următorul nivel: doi pe zi, trei pe zi. Poate așa ajungem să-l iertăm chiar pînă și pe CeTePe pînă la sfîrșitul lumii.

Palada e un cretin și un dobitoc. Ah, Doamne, nu știți cîtă lume gîndește aceste cuvinte necesare, ferme, adevărate, indubitabile. Sînt mii, zeci de mii, sute de mii de intenși care mi-ar vrea pielea pe băț.

Ei bine, dragii mei tefelei care oricum n-aveți cum să citiți aceste rînduri, că nu citiți voi texte scrise de primitivul de Palada,

e vremea să începeți să-l înțelegeți, să-l acceptați și să-l iertați chiar și pe intensul de Palada, pe oribilul de Palada,

pe nemernicul de ticălos

de dobitoc

de cretin

de tîmpit

de Paștele mamii lui de medieval de Palada.

Ookey. Doamne, ce vă mai place să-l mai înjurați și să-l mai urîți pe nasolul de Palada. Să întoarcem foaia. Nu încă și celălalt obraz. Doar foaia. Doar perspectiva.

Palada are și el piticii lui pe cap. Palada trebuie să-l ierte pe Goțiu. Un tîmpit și un dobitoc. Ah, ce l-aș mușca de nas și mîine, dacă n-aș avea deja condamnare penală din cauza aceluiași comportament reprobabil. Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă și să-l tolereze pînă și pe tîmpitul și pe dobitocul de Goțiu.

Ba chiar să facă imensul, groaznicul efort mental să nu-l mai considere tîmpit și dobitoc. De ce-l faci, bre, tîmpit și dobitoc? Cum de poți fi în asemenea hal de intolerabil și de cîine? E și el un om, acolo. Mama lui de om...

Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă pînă și pe Pieleanu. Știți voi care. Acel Pieleanu. Unicul, inegalabilul. Faimosul Pieleanu din faimoasa sintagmă “PalaDA PieleaNU”. Acel sociolog remarcabil și puternic concurent profesional al lui Palada. Pe care Palada de ani buni se întreabă: Doamne, cum de-l mai rabdă pămîntul și pe ăsta? Dar mai ales: Doamne, cum de mai lucrează clienții cu el, Doamne, la cîte dume și dude a dat? Mă, clienții ăștia chiar sînt ca în bancul cu ursul? Mă, ăstora chiar le place să fie păcăliți în asemenea hal? Și se mai și întorc, să mai fie păcăliți încă o dată? Doamne Dumnezeule, ce clienți...

Hmmmm. Nasol. Palada trebuie să-l ierte pînă și pe Pieleanu. Vai, ce doare. Nici nu pot să mă gîndesc, că simt că mi se umflă ficatul. Vai, mă doare capul. Unde sînt sărurile, că simț c-o să leșin. Auzi, Mamițico, zice că trebuie să-l iert chiar și pe Pieleanu. Mai dă-mi din săruri, să mai trag din ele, că iar mă ia de cap.

Pînă și pe nemernicul de Băsescu trebuie să-l ierte Palada. Băsescu, la a cărui simplă pomenire de nume se încrețește pielea pe mine și-mi crește tensiunea. Palada trebuie să-l ierte și pe Iohannis. Și să-l înțeleagă. Și să-l tolereze. Haide, bre, e totuși om și el. Chiar merge și la schi. Cum poți să te superi pe un semen schior? Mama lui de schior...

Înțelegeți? Să vă mai explic? Să mai dau din casă pe cine trebuie să iert, să tolerez, să-i accept similaritatea ontologică? E și el om, lasă-l, bre, și pe el să trăiască.

E al naibii de dureros. Și e singura cale spre vindecare. V-o spune Iisus. Pe el trebuie să-l credeți, dacă pe mine nu mă credeți. E singura cale prin care putem să redevenim oameni, după ce atîta timp am fost doar fiare și bestii și monștri.

Useriștii trebuie să adopte trei pesediști. Mintenaș, unu doi trei. Ca pe flotări trebuie useriștii să numere pesediștii de adoptat. Pe care să-i înțeleagă, să facă niște crîncene eforturi mentale, să se strofoce empatic să priceapă: cum e, dom’le, să fii primitiv și știrb și babă de la Mizil care pupă moaște?

La fel, cei de la AUR trebuie să-i înțeleagă și să-i ierte și pe globaliști, și pe tefelei, și pe Soros, și pe Arafat și pe Rafila, pe Iohannis, pe Kodruța, pe Merkel. Pînă și pe intensul ăla de Moraru sau de Muraru sau cum îl cheamă pe el acolo. Un civil deosebit, cu sarcini specifice de civil.

Pesediștii trebuie să ierte la Băsescu și la pedeliști și la securiști. Securiștii trebuie să ierte la șpioni – nu știu dacă asta chiar se poate, mi se pare că e chiar și o lege care interzice asta.

Cei de la țară trebuie să-i ierte pe îngîmfații de la oraș. Cei de la oraș trebuie să-i ierte pe primitivii de la țară.

Ardelenii trebuie să facă un efort imens, și melcul țuști, să nu îi mai desconsidere pe olteni, pe moldoveni, pe răgățeni. Noi, insuportabilii de mitici de pe aici, de prin Balcani, trebuie să nu mai spunem porcăria aia de glumă cu “și melcul țuști” și să acceptăm că pînă și ardelenii sînt uneori oameni. Doar uneori. Doar cîteodată. Pe bune, v-am spus bancul ăla cu ardeleanul și cu melcul? Te caci pe tine de rîs. Și Doamne, cît de adevărat este...

Unde rămăsesem? Tocmai m-am văzut acum o oră cu un ardelean. Un prieten. Un tip tare fain. Știe bancul. O să rîdă la acest text de o să se crăcăneze. Mama lui de ardelean.

Vacciniștii trebuie să facă eforturi temeinice pentru a începe să priceapă că pînă și anti-vacciniștii sînt, totuși, în mod paradoxal tot oameni și ei. Două mîini. Două picioare. Chiar și cetățeni ai acestei țări, cu drepturi și cu libertăți. Da, știu: e groaznic de complicat să poți concepe o asemenea oribilitate de gînd oribil. Cum, dom’le, pînă și ăia e oameni? Nu-mi vine să cred...

Anti-vacciniștii trebuie să mai lase naibii oleacă sărăciile alea de teorii ale conspirației și să încerce să înțeleagă motivele pentru care, totuși, vaccinul a fost propus ca soluție la o epidemie. Chiar dacă o soluție imperfectă, totuși o soluție mai bună decît să nu fi făcut nimic, să încrucișăm scîrbiți brațele pe piept și să privim cum înflorește moartea în jurul nostru.

Înțelegeți, bre, cum devine chestiunea? Fiecare trebuie să ierte pe cineva. Să-și ierte dușmanii, mama lor de dușmani, arză-i-ar... Să încerce să-i înțeleagă pe cei care îi enervează, îi scot din sărite. Pe cei cu care ar da de pămînt, de toți pereții.

Să ne conștientizăm emoțiile negative, să le rugăm frumos să ia o pauză, să ne lase în pace să respirăm un pic, să reînvățăm ce e aia normalitate și vindecare și lume întreagă la cap.

V-am spus cît de greu este să accepți oribila concluzie că pînă și Pieleanu este om? Doamne, ce doare.

E singura cale, bre. Care o fi numărul de telefon al lui Pieleanu, că nu-l mai am. Nu-i nimic, îl fac eu rost. Să-l sun, să-mi cer iertare pentru toate lăturile pe care i le-am turnat în cap în ultimii ani.

Vă pupă sociologul. Vă las, că am o treabă. Trebuie să-l sun pe Pieleanu. Da, chiar pe acel Pieleanu.

Hai, încercați și voi. Iertați și voi pe cineva. Și cereți-vă iertare și voi. Hai, că au inventat ăștia pînă și o poezie în acest sens. Un soi de rețetă de workout spiritual. Precum și noi iertăm greșiților noștri...

Doare, dar altminteri nu se poate. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Măcar pe Iisus să-l credeți, dragilor, pufoșilor, oribililor, tîmpiților, ticăloșilor, frumoșilor, famenilor, politrucilor, săracilor, amărîților, deosebiților, strălucitorilor, fraților, oamenilor.

Ah, ce vă mai iubesc. Și cînd nu vă iubesc, mi-am pus o alarmă pe ceas să-mi aduc aminte că vă iubesc. Că trebuie să vă iubesc. Că sînt forțat de Covid și de istorie să vă iubesc.

Cu accentul pe “trebuie”. Altă soluție nu e. Din sărăcia asta de groapă nu putem ieși decît împreună. Altă cale de vindecare nu avem. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Precum și noi iertăm greșiților noștri.

Măcar pe Iisus să-l credeți, mama voastră de oameni pe care încerc din răsputeri să vă iubesc. Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu.

Am zis.


. Citeste tot...

No libertate for you today

Recunosc, am greșit. Eram ferm convins că judecătorii o să țină cu statul totalitaro-tefeleu și o să-l deporteze pe Djokovic. În nemernicia mea, ca un sociolog turbat, e din ce în ce mai clar că nu mai cred în dreptate și în justiție și că am impresia că Securistanul se întinde pe tot globul, odată cu tehnologia.

Am și eu piticii mei neuronali pe creier, justificați atît de teorie, cît și de realitate. O cameră de supraveghere, un securist. Un algoritm, o sută de securiști. O monitorizare automată după cuvinte cheie, o mie de securiști, un milion. A Matrix of them.

Între timp, în Securistanul nostru mediocru și autohton, de două luni ni se tot promite că vor introduce antivirale în farmacii. Da, da, cum să nu. Vezi să nu. Le tot promit. Le tot introduc. Evident că n-o să vedeți nici un fel de antiviral în farmacii. Covidul trebuie tratat în mod isteric, ca pe sfîrșitul lumii, doar în regim de spital, ca să justificăm starea de alertă. Că e așa de bine să stăm de doi ani în stare de alertă, să facem ce vrem noi, tehnocrații superiori și perfecți.

V-am spus că trăim în Securistan?

Între timp, tot de doi ani purtăm masca pe figură ca niște primitivi. De-aia textilă. Vezi, de-aia murim noi cu zile, că de-abia zilele astea ne-am luminat la minte să ne dăm seama ce primitivi sîntem și să interzicem masca textilă, să introducem o tehnologie avansată, NASA, mască fepecumîizice, de-aia de prinde și posturi radio, și șpioni, nu numa viruși.

Am și eu o nelămurire. Cînd s-a încălcat legea? Cînd s-a făcut abuz în servici, în serviciu, în servicii? Toți ăștia doi ani de zile, cînd ne-ați forțat să fim primitivi cu cîrpa textila la bot, să murim ca niște inconștienți, neapărați de virusul perfid? Sau acuma, recent, cînd ne forțați să dăm banii aiurea pe altă manieră de legitimare a dictaturii, pe altă izoletă de-a voastră?

Pentru chestii de-astea, alții au făcut deja pușcărie. Mă rog, erau niște alții convenabili, non-sistemici, nu din gașca lor de deosebiți. Pentru chestii de-astea, DNA venea în mod mintenaș, cu toată presa deontoloagă după ea, la nasoii care erau primitivi și în contra lu’ Angela și lu’ Ursula. Așa se face controlul social. Cu Macovei și cu Kovesi pe post de coadă de topor. Și cu legea în mînă. Problema e: care lege? Că le schimbă ăștia mai ceva ca pe măști.

Vedeți de ce vă spun că trebuie să fi cuminți, să stați liniștiți la locurili voastri, să aveți încredere în autorități, în justiție, în dreptate, în statul de drept? Pentru că...

Chiar. De ce trebuie să am încredere în justiție, atunci cînd ea nu există? De ce trebuie să cred în dreptate, cînd ea nu se face? De ce trebuie să cred în statul român, cînd el își bate joc cu perseverență de mine?

Sînt curios cum vor justifica menținerea stării de alertă, totalitarismul mascat, după ce trece și sărăcia asta de Omicron, care are fix, dar fix aceeași rată de mortalitate ca a unei gripe obișnuite. Sînt curios cum vor permanentiza abuzurile și încălcările drepturilor și libertăților individuale.

Ce-o să mai inventeze? Ce altă catastrofă de tip Wag The Dog ne va fi băgată pe gît? Cîte zeci, sute de milioane vor prăvăli peste deontologii din media aproape civilă, încît să ne convingă ei superiori că iar e sfîrșitul lumii și că trebuie să ne abandonăm ca niște vite blegi în brațele generoase, superioare, perfecte ale militarilor cu tot soiul de epoleți și de bîzdîcuri de Moș Teacă? Ce găselniță o să mai inventați? Ce Radu Tudor, ce Gîdea și ce CeTePei și ce Pippide și ce Prelipceni prăpăstioși și marțiali o să ne mai picurați în urechi?

V-am spus că trăim în Securistan? V-am spus că vă place? V-am spus că textila nu mai e bună, după ce ne-a fost îndesată pe gît doi ani de zile? V-am spus că nu se găsesc nici acum antivirale în farmacii, după ce v-au tot prostit luni la rînd că o să bage, imediat cum ajung la putere?

V-am spus că vă păcălesc ăștia ca la Nufărul, în mod constant, cu perseverență, cu plăcere, cu un rînjet aproape civil pe buze?

Ah, ce vă mai place și vouă să fiți abuzați, să fiți păcăliți, să vă duceți după fentă. Sînteți fix ca în bancul cu ursul. Vă meritați soarta. Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.

. Citeste tot...

MOVIE REVIEW: Don’t Look Up (Recenzie pe nevăzutelea)

Zilele astea am aflat de un cuvînt foarte puternic: toroipan. Recunosc, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, nu știam ce înseamnă. A trebuit să mă duc la DEX să aflu că e vorba despre un ciomag: “Băț noduros, mai gros la un capăt”. Am de-astea pe-acasă grămadă, rămășiță a unor nevoi neîmplinite din copilărie.

Zilele astea am aflat de un film puternic: Don’t Look Up. Recunosc, în nemernicia mea, ca un sociolog leneș, nu l-am văzut încă. Dar fiți atenți aici. Am citit atîtea recenzii, atîtea opinii care de care mai elaborate, mai foarte definitive, mai pricepute și cît se poate de detaliat-perfecte

încît am tupeul să scriu deja recenzia la acest film foarte frumos, foarte bine făcut, foarte pasionant, foarte perfect, foarte enervant, foarte pe buzele tuturor,

care să moară pisica disecată la blăniță dacă am văzut vreo secundă din el.

Îl am. Așteaptă cuminte în hard disk să-i vină rîndul. Nu l-am văzut încă. Motiv deosebit să vă povestesc despre el. Așa sînt sociologii. Nu se pricep, nu știu, nu consumă, nu-și fac temele. Dar le știu pe toate. Mama lor de aroganți perfecți.

Problema cu acest film foarte perfect, foarte mediocru, foarte apreciat, foarte disputat, este că reușește performanța să enerveze pe toată lumea. Asta deja o știe și ultimul copil din ultima haltă din ultimul mizil.

Dar nu știți de ce.

Știți de ce enervează? Pentru că mulțumește pe toată lumea. Pentru că oferă fiecăruia cîte ceva convenabil pe post de bîtă ideologică, de toroipan cu care să miruiască la frunte dușmanii.

Pentru că își permite aroganța să fie o curvă ideologică. Să amestece bucuriile consumatorilor și să facă pe plac atît progresiștilor, cît și reacționarilor, și suveraniștilor și globaliștilor, și anti-vacciniștilor și perfuziștilor, și entuziaștilor întru știință și descîntătorilor în mațe de urangutan.

Acest film lovește rău de tot la operație. Singura operație care ne doare cu adevărat. Ne lovește la unicitate. La fantasma noastră de exclusivitate ideatică, gnoseologică, morală și mai puneți voi alte cuvinte complicate aici care să spună că de fapt ne dorim în capul nostru prost să fim niște zei atotputernici.

Principala problemă a oamenilor intenși la cap, așa cum am devenit de ceva timp aproximativ noi toți, toți cei 107% din locuitorii acestui glob, este că în marea noastră superbie pre-adolescentină vrem ca doar noi să avem dreptate și toți ceilalți să se zvîrcolească în chinuri la picioarele noastre, adulîndu-ne atotputernicia și atotmăreția și mai ales atotînțelepciunea.

Ah, mare zeu perfect, cum le știi tu pe toate și doar tu le știi, noi toți ceilalți bicisnicii ne zvîrcolim pe jos pe preș în fața ta ca niște viermi primitivi și ne scăldăm în gloria zemurilor tale ideatice pe care le împrăștii cu generozitate asupra noastră. Ah, mai spune. Ah, mai varsă cuvinte peste noi. Ah, stai să...

Pricepeți voi. Consumatorii de literatură vizuală erotică veți înțelege cu prisosință scena, poziția, detaliile corporale. E cu multe icsuri, cel puțin trei, și e foarte expresivă. If you know what I mean.

Ei bine, vine acest film și mai întîi îți oferă bombonica. Ia de-aici, supremule, zeule, ia un instrument cultural pe care să-l folosești pe post de toroipan. Să le dai în cap dușmanilor, să-i zdrobești cu marea ta pricepere estetico-cinematografico-morală, precum zdrobea cu buzduganul țestele vrăjmașilor Dragoș Vodă și Sargon și marele, unicul, inegalabilul Gilghameș.

Pe urmă, cum ai pus mîna pe buzduganul ideatic, trosc, îți dă peste dește și-ți omoară fantasma, îți îneacă peștișorul. Vine cu o idee opusă. Nu mai e despre progresiști, este despre reacționari. Nu mai e utilă scormonitorilor întru știință, ci reacționarilor care contestă hegemonia simbolică a acesteia.

Cum îți dă ciomagul, cum dă imediat și dușmanului același instrument.

Atunci începe pandalia. Oftica. Șucărul și supărarea. Cum așa, bestie nerecunoscătoare? Îmi dai mie și-i dai și lui?? Mie, perfectul de pesedist aurist care contest sistemul, îi dai același instrument retoric și nasolului de userist, arză-i-ar mațele în el de userist să-i arză? Cuuum? Eu globalist de frunte, deontolog premiant cu coroniță, mă pui pe același palier de client cu nasolul ăla de primitiv medieval, căruia-i oferi același privilegiu, același instrument, mama lui de primitiv, arză-i-ar mațele primitive în el, putrezi-i-ar dinții cei știrbi în gură?

Nasol. Filmul te păcălește. Nu oferă exclusivitate. Se oferă tuturor, în egală măsură, ca o scîrbavnică ștoarfă, ca o preacucernică curvă, gata să se tăvălească cu oricine, nu doar cu tine.

Aha. Buba mare. Rană narcisică imensă. De unde și fandacsia, de urlați toți pe Internet despre acest film perfect, mediocru, nașpa, foarte mișto, alea alea, bla bla bla.

Știți cine mai e precum acest film care ține cu toți, deci de fapt nu ține cu nimeni, făcînd de fapt mișto de toți? Realitatea, bre pufoșilor bre. Viața, bre ideologii mei pe persoană fizică.

Viața în general nu e perfectă. Viața în general e plină de compromisuri și de inadvertențe. Cînd ține cu useriștii, să moară primitivii de furie. Cînd le dă puterea celor știrbi, să moară în chinuri useriștii. În mod paradoxal, pînă și useriștii au uneori dreptate. Chiar și Goțiu, slăvit fie-i numele deja scufundat în uitare. În mod paradoxal, pînă și primitivii de pesediști și de auriști au uneori dreptate.

În general, dreptatea nu e de partea nimănui. Pentru că e de cele mai multe ori la mijloc, poziționată în mod neconvenabil undeva într-un no man’s land, să fie la îndemîna tuturor. Ca să nu mai spun de acele momente istorice absolut cretine cînd de fapt nimeni nu are dreptate, toți sînt vinovați, vezi de exemplu războiul din Serbia.

Vreți atotputernicie? Vreți dogmă? Vreți perfecțiune și totalitarism? Vreți să fiți un Robespierre de-ăla perfect și aspru, dar sever, care să se joace cu căpățînile celor care nu sînt de acord cu voi? Ah, voi zei pufoși. Ah, adunătura mea de perfecți anonimi.

De-aia sînteți furioși pe acest film. Că nu vă dă orgasmul pînă la capăt. Că vă dezamăgește și vă dă cu tifla. Face un maclavais care să convină tuturor, deci nu mai convine nimănui. Stai așa, că Meryl Streep e Trump. Ba nuuuu, greșit. Meryl Streep e Hillary. Stai, că de fapt ține cu ăia care sînt cu încălzirea globală. Ba nu, ține cu ăia care luptă cu sistemul, cu deep state. Stai, că...

Stai, că deși n-am văzut filmul, zău dacă n-am vaga impresie că l-am înțeles de fapt.

Hai, nu mai fiți supărați. În viață nu are nimeni dreptate. Doar în basme.

Să moară pisica electrocutată la vintre, promit să văz filmul. Cîndva zilele astea. Trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să fiu și eu stereotipizant de predictibil. Așa, ca voi.

Evident, sărăcia asta de film controversat va sta la coadă. O să mă apuc de el după ce voi revedea mai întîi The Big Lebowski. Că prea îmi promit de două secole să-l văz din nou nestingherit, nefrecat la cap de nimeni. Singurul film care oferă plăcere morală completă. Și după ce voi revedea cele două trei patru filme strămoașele lui Don’t Look Up: Dr Strangelove, The Network, Wag The Dog și Idiocracy.

O să văz și eu filmul. Probabil chiar o să am și o părere despre el. Probabil o să scriu și o recenzie. Care probabil va fi ca asta sau total diferită.

Probabil n-ați înțeles nimic, dar vă place mult mult de tot ce vă spun, cum le scriu, cum vă învîrt.

Probabil v-am făcut din vorbe, nu-i așa?


. Citeste tot...

You're gonna have to serve somebody

Scurt tratat imposibil de lung
și de încîlcit și de mermelit și de istoric
despre inevitabilitatea ideologică
în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

O copilărie întreagă am crezut în Beatles. Mai cred și acum.

O copilărie întreagă am crezut în tot ce-mi spuneau alții. Ca prostul, de multe ori mai cred și acum, deși mi-am dezvoltat între timp sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gîndire critică. Vestita frază metodologică “să mori tu că-i așa?” Foarte important acest filtru ideatic. Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?

O copilărie întreagă am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era a Războiului Rece. Americanii sînt buni. Rușii sînt răi. Nothing in between. White hats. Black hats. Alea albe trebe musai să învingă, trăiască John Wayne și neîndoielnica claritate morală a narativelor simple, puternic moralizatoare.

Țineam cu Beatles și cu americanii, deși trăiam într-o țară socialistă. Unde teoretic eram spălați pe creiere că trebe să fie fix pe dos: rușii sînt buni, americanii sînt imperialiști și răi, să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului pînă în cel mai îndepărtat colț al globului. Vorba aia: să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Mă rog, se întîmpla această ambiguitate propagandistică și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Se cam străduia să se desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc.

Drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să se cam taie din nasul propagandei sovietice în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii ‘50 – ‘60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, except noi ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care era el înțelept și perfect și alea alea cu via și cu vinul și cu neatîrnarea și cu buricul pămîntului.

Al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mîndrețe de popor român.

Anii ăia? Copilăria noastră? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe. Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul (“Internaționala”) ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie ale sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii ‘70 – ‘80 nu a fost decît continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej cel proletar și penal și român.

Care Dej oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpînii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, “i l-au dat pe Radu”. Adică l-au radiat un pic, cît timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cît să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.

Și iac’așa, în aceste valuri valuri de propagandă contrapropagandă ideologie contraideologie păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățămînt ideologic,

vă mai aduceți aminte, decrețeii mei? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre Educație Civică Pe Bază De Înțelepciune De ONG, ah, ce ore cretine, ah, ce ne-au mai frecat la cap cu tîmpeniile alea absolut oribile,

deci iac’așa, copilăria noastră trecea, viața se trăia, patima se împătimea.

Ideologie pe pîine. Obsedanții ani 80. Ce vremuri. Ce copilărie. Nostalgică pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvîrlită într-un colț de debara de istorie de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul “să vă fie rușine c-ați fost tineri în vremurile alea, proto-comuniști mici și pufoși ce sînteți voi comuniști răi și penali la cap”.

Pe urmă, scăldați în harneală teve precum cocostîrcul în mătasea broaștei și împăturiți de către Sergiu Nicolaescu et Co în tricolorul găurit precum pruncii cei proști, am pus din nou botul la ideologie. Cu aceeași sete naivă neostoită.

Am înghițit nemestecată butaforia regizată frumos, cu pricepere, “Mircea, fă-te că lucrezi”, și ne-am repezit întru viitor. Ne-am bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu, am țopăit pe cadavrul lui simbolic, l-am demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participînd la necesarele cinci minute de ură, și i-am fript o necesară damnatio memoriae. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Tîrgoviște? Ce harneală de manual...

Oricum, eram deja bine fezandați în prealabil la creiere. Fusesem deja ferm convinși un deceniu întreg de contrapropaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a Metronomului lui Cornel Chiriac că există un singur adevăr, o singură dreptate, și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mînca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.

Și iac’așa ne-am aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta cea mută și urîtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decît cu vorbe puternice.

Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua.

În adolescența noastră de decreței proști la cap, naivi și tefelei, am continuat să ne adăpăm la nesecatul izvor de propagandă, de spălare pe creieri. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfîrșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur: Uncle Sam.

Și am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece:

huooo, nasoilor, sînteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sînteți niște dictatori, ba nu, voi sînteți nașpa și nasoi, voi nu le respectați, mama voastră de capitaliști veroși, omorîți negri și asupriți indienii,

la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste. La corupție, noua bîtă propagandistică de dat în cap coloniilor, să nu scoată cumva capul.

Korupțion a devenit noua armă de shaming. Sînteți subdezvoltați pentru că du bist Korupten und Penalen und Primitiven. Grossen Primitiven. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi aborigenii primitivi cum să vă orînduiți viața.

Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sînteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.

În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și colonii, Wallerstein, Wallerstein everywhere, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signalling. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

După Korupționăn grossăn Problemăn, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii ‘90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu Nine Eleven și cu teroriștii. N-am renunțat la Korupționăn, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică de violență: der grossăn Terroristăn.

Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mîna forte și arbitrariul complexului militar-industrial. (Hoo, indignaților. Nu săriți să faceți spume sorosiste la gură. Termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar de Eisenhower).

Și iac’așa au apărut necesarii teroriști. Și iac’așa a fost și 9/11. Eram deja mari, tineri de bază ai orînduirii sorosiene, tefelei spălați pe creier, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey. E bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decît orice.

Și după această variantă intermediară de shaming, huooo, penalule, ții cu teroriștii, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Care a venit ca răspuns la o serioasă frămîntare a hegemonilor globali, în continuă căutare de mesaj nou, proaspăt, de propagandă surprinzătoare, deci convingătoare.

Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? La astea vechi nu prea mai reacționează, a scăzut reacția la stimul. Vor bunăstare. Vor putere. Vor să fie ca noi. Nu bun. Trebuie să le dăm ceva nou să ronțăie la creier.

Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sînt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pîrșul de alun.

Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din Lumea A Doua să nu ne prindă din urmă? China, India, Africa? La coteț, că ne năpădiți. N-aveți voie motoare, mașini, autostrăzi, dezvoltare. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rînduiala lucrurilor.

Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratec la cuptorul de pregătit lideri necesari și au copt și o eroină, o pufoasă proaspătă, tînără și virgină și perfectă, o sfîntă adolescentă fix pe tiparul lu’ Jana Cu Arcu. O mesianică rumenă de plastic eftin, scoasă proaspăt, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfînta Greta Trotineta. Smirk, frumos cuvînt. She smirked at us with her acrid angry grin.

Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip virtue signalling. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții noastre, generația decrețeilor. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. N-aveam cum, ar fi trebuit să scriu sute de pagini, n-aveți voi timp și răbdare pentru un asemenea tratat pedant.

Scăldați în harneală precum fecioara în trandafiri, de cînd ne știm tot punem botul la păcăleli.

Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi, și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde.

Oricît v-ați chinui, n-o să mă convingeți să renunț la Ceaikovski, la Cebîșev, la Tarkovski ori la Vîsoțski. Fără ca asta să mă împiedice să-i urăsc în continuare pe sovieticii care ne-au stricat viața, și a bunicilor mei, și a părinților mei, și a mea. Se poate și una, și alta, în aceeași minte. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a cîta oară oare?, de partea proastă a istoriei.

Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rînd, la fel sînt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc.

De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că demografie. Pentru că putere. Pentru că geostrategie cu geometrie variabilă. Pentru că multe.

Americanii e buni. Iete că nu e așa, except în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni, și americani răi, și americani geniali, și americani tîmpiți, și americani nemernici și ticăloși.

Oricît v-ați chinui, n-o să mi-i scoateți din minte pe Mark Twain, pe John Steinbeck, pe James Watson, pe John Huston, pe Paul Newman sau Pearl Jam. Fără ca asta să mă împiedice să fiu în continuare în mod consecvent critic la felul în care America își promovează politicile de extracție și își proiectează hegemonia simplistă asupra coloniilor sale. Facebook, Google, portavioane, Amazon, Wall Street. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Oricum, ironia sorții este că, pe măsură ce ne certăm noi mai mult în privința lor, pe deosebiții de americani începe să-i doară din ce în ce mai puțin la bască de noi. În timp ce nouă ne trece istoria pe sub nas, americanii sînt din ce în ce mai puțin interesați de Europa și din ce în ce mai preocupați de Marea Chinei de Sud.

Noul Război Rece e deja cu China, nu cu Rusia, Și China nu e aici, în graniță cu noi, ci hăhăt, fix în partea ailaltă a globului. Noi sîntem vecini doar cu Rusia, nu și cu China. Drept pentru care nu mai sîntem atît de interesanți geostrategic, cum eram acum 20-30 de ani. Hegemonul nostru actual, Sfîntul Uncle Sam, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazisto-sovi... Ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.

Pufoșii mei, băgați bine la cap această necesară propagandă pe care v-o spun eu acum. Să vi se înfigă bine în minte, să nu mai iasă de acolo.

Se numește Realpolitik și pe baza ei se stăpînește lumea.

Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signalling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.

Cînd se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari. Uneori, de rîsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în 1984, acest perfect manual de folosință ideologică.

Ce era rău ieri e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sînt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.

Ce naiba, chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice oengist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile postuniversitare de control sfincsterian deasupra oliței.

To win their hearts and minds. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei.

Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mînuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rînjetul furioso-disprețuitor al Sfintei, Neprețuitei Greta Trotineta?

Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea are un pic de dreptate. Pînă și amărîta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron, de cînd i-a înflorit Zemmour în coaste. Toți au un pic de dreptate. Restul, pînă la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.

Ce vreau eu să vă spun în aceste rînduri oribil de lungi este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Macron sau cu Zemmour sau cu Mel Gibson. Nuu. E dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva.

E o obligație nu neapărat morală, cît mai degrabă ontologică. Așa sîntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă. Să credem în ceva.

Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vîntur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai vă spun că sociologii mînjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Nimeni nu scapă ideologiei. Totul e îmbibat de ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru noi. Nimic nu ne lasă indiferenți.

Și atunci construim sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile noastre nu există realitate per se – utopica imposibilă năzuință a zen budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.

Sîntem înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptînd neputincioși să fim supți de vlagă.

Citiți și voi Berger & Luckmann, The Social Construction Of Reality. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați țipați spargeți plîngeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă.

Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rînduită, alcătuită, rostuită și rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe Tărîmul de Mijloc. Ideologie. Virtue signalling. Shaming.

Same ol’ story.

Ghinion, cum ar zice ideologul țeapăn și solemn care v-a făcut din vorbe să-l votați. E că v-a păcălit? V-a păcălit. V-a păcălit… Ce-ați mai pus botu’ la harneală…

Buun. Să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți fără sens, fără valoare. Adică fără ideologie, în înțelesul larg al acestui cuvînt, nu doar politic. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decît dacă vă refugiați cumva ca un pustnic zen budist în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur. Adică de cuvinte. Greu. Foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba.

Nu putem scăpa de ideologie. De valorile în care sîntem îmbibați precum cîrpa în păcură, cînd se asamblează cocktailul Molotov să fie zvîrlit în șenilele tancului inamic.

Dar putem măcar să o conștientizăm. Să ne dăm seama în ce valori ne scăldăm, năclăiți de bine și de rău și de interes și de trebuie și de necesitate.

E un bine ca al lui Greta? Sau ca al lui Dragnea? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sînt interesele voastre în viață? Care sînt purtătorii de ideologie care să vă gîdile plăcut creierele, să vă cînte la unison ce vreți să auziți?

Mai important: de ce vreți să auziți aia, și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș Bogdan? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Pînă și Goțiu, pînă și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Cîteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.

Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bîjbîitelea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mînjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urîți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere. The Flaying Man, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.

Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru. Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă – ceea ce e un plus pentru mine, sociologul de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah ce valoros sînt eu că vă spun asta.

Înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii?

Se numește gîndire critică.

Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sînt foarte foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi.

De ce îmi sînt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vîndă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

E un joc greu. E un joc în care nu există cîștigător, ci doar cîte unul răzleț care se retrage un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la cîte placaje a încasat, de la cîți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curînd pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală. Se întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că îi place. Pentru că așa sîntem noi făcuți, oamenii, să jucăm jocul semnificației. Nu putem fără el.

E un joc în care toți pierdem, deși ne place al naibii de mult. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, pînă la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee... Un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină.

Baba aia îți ține lumînarea. Ailaltă te jelește. Ăia doi acolo mici și nerași și deja îmbrăcați în negru pregătesc deja copaia în care să te scalde, cît încă mai ești cald. Uite hainele acolo, alea bune, de înmormîntare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină.

După care, evident, la sfîrșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri pînă la capăt.

După datină.

Înțelegeți, bre pufoșilor bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala de-a harneala de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

Găini. Găini everywhere.

Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale.

Și să ne dăm seama care sînt păpușarii. Dacă putem.

Cîteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.

Hai să fac din nou pe sociologul elitist cu voi. Ce v-am povestit eu aici, în multe multe cuvinte, unele gustoase, altele lungi și enervante, e pur și simplu ce ne-a învățat acum o sută de ani genialul, inegalabilul, necesarul înțelept Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog ever.

Verstehen. Interpretare. Nevoia de conștientizare a valorilor care ne subîntind cunoașterea realității, oricît de mult am vrea noi s-o facem pe obiectivii și pe științele naturii.

Nu descoperim apa caldă. E pur și simplu teorie sociologică fundamentală. Doar că eu v-am povestit-o mai expresiv și mai cu exemple din viața noastră, a decrețeilor scăldați în propagandă încă din copilărie.

Deci acuma, că v-am dezvăluit marele taine ale universului și v-am făcut un adevărat curs de sociologie pe repede înainte, sînteți și voi un pic mai vaccinați la cap și la minte și nu mai puneți în mod constant botul la toate prostiile care vă sînt vînturate pe sub nas, fără să le treceți prin necesarul filtru al întrebărilor cinice, instrumentarul de bază al gîndirii critice?

Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast John Lennon? Ăla de-a inventat Beatleșii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatleșii, împreună cu oribila, excesiv de urîta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofală?

I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me

Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, cînd nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un cîntăcios zbîrcit și acru și cinic și cu vorbele la el. Cînd enervant de rebel, cînd enervant de conformist. Un poet. Un genial. Doar decît un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.

Știți ceva? Simt că îmbătrînesc. Simt că John are dreptate. Simt că nu mai cred nici măcar în Beatles. M-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellLL, wuoouu-ooo-OOO?

Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva, și nu știți cum.

Cînd o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfîrșitul. Și cu o găină în mîna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.

Stai, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman. Genial poet. A luat și Oscarul. Pardon, nu Oscarul, Nobelul.

But you're gonna have to serve somebody, yes indeed
You're gonna have to serve somebody
Well, it may be the devil or it may be the Lord
But you're gonna have to serve somebody

E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricît ne-am strădui, nu scăpăm din strînsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credem în ceva. Trebuie să punem botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.

Noroc că Bach n-are versuri.

Am zis.





. Citeste tot...