miercuri, 25 aprilie 2018

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...

marți, 24 aprilie 2018

Așa dispare și viața

Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea.

Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd.

Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe neforțată! Îmi cobor privirea pe tastatură. Zborul a dispărut. E ca și cum n-ar fi fost nicicînd.

Miros o floare de măr înflorită. Mă scald în parfumul ei. Las creanga din mînă, îi dau drumul. Creanga zvîcnește la locul ei. Amintirea mirosului zvîcnește și ea, la fel de brusc. Nu mai e acolo. Cum mirosea floarea de măr? Nu mai știu. Hai s-o miros încă o dată. Mirosul revine. Dau drumul crengii la loc. Mirosul, amintirea, starea, toate dispar din nou, de parcă n-ar fi fost nicicînd.

Problema este că, pe măsură ce știi că se întîmplă asta, însăși trăirea este mînjită și prihănită și ciobită de faptul că știi că, imediat ce ieși dintr-însa, se va duce. Miros floarea de măr. Știu că o miros degeaba, căci amintirea mirosului nu va dăinui mai mult decît cît stau cu nasul în ea. Și dintr-o dată floarea de măr miroase diferit, a inutilitate, a pagubă, a pustiu și a deșertăciune.

Și pasul de la particular la general este atît de simplu de făcut. Știu că trăiesc degeaba, căci amintirea trăirii dispare imediat ce ies din trăire. Și atunci trăirea devine inutilitate și vremelnicie și pagubă și pustiu și deșertăciune.

Complicată și tristă concluzie. Ridic privirea după rîndunele. Încă sînt acolo, străbătînd văzduhul serii după ploaie. Cobor privirea către literele de pe ecran. Rîndunelele au dispărut. Ca și cum n-ar fi fost nicicînd pe ecranul vieții mele.

Așa dispare și viața. Repede. Brusc. Degeaba.

Restul e amăgire.

. Citeste tot...

luni, 23 aprilie 2018

Încrederea în Președinții României

Paharul este pe jumătate plin, pe jumătate gol în privința evoluției încrederii în Președintele României Klaus Iohannis.

Optimiștii vor vedea felul în care, de aproximativ un an, s-a stabilizat evoluția încrederii în dînsul într-un interval între 25% și 30%.

Pesimiștii, din contră, vor vedea felul în care tendința încrederii în Klaus Iohannis este mai degrabă asemănătoare cu cea, pe vremuri, în Emil Constantinescu decît cu evoluția încrederii în Traian Băsescu la primul său mandat de președinte.

The graph is in the eyes of the beholder.



. Citeste tot...

No shit Sherlock



. Citeste tot...

luni, 16 aprilie 2018

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Evoluția salariului mediu net în România,1991-2018

Zilele astea se vorbește mult despre salariile din România. Ca de obicei, se vorbește cu patimă și după ureche. Mai jos aveți evoluția salariului mediu net în România din 1991 încoace. Graficul este construit pe baza datelor oficiale prezentate de către INS, convertite în dolari și euro conform cursului de schimb valutar mediu lunar prezentat pe site-ul BNR. Concluziile le puteți trage și singuri, căci de regulă un grafic vorbește cît o mie de cuvinte.



. Citeste tot...

vineri, 13 aprilie 2018

Ca căprioarele am țîșnit

Stăteam în curte, admiram copacii înfloriți și ziua superbă, cu o ușoară strîngere de inimă că în curînd trebuie să plecăm din acest colț de rai. Florentina lîngă mine. Fetele, pe terasă, la lecții. Florentina, cu privirea mai ageră, vede mișcînd pe uliță. Strigătul a fost scurt și urgent: “Popa cu botezu’!”

Fraților, am țîșnit cum numai căprioarele țîșnesc spre adăpostul codrului. Ca atunci cînd fug oamenii speriați în cetate, că strigă straja că dau tătarii. Ca căprioarele am țîșnit, dragilor.

Aveam și de ce. Flo era în pijama. Eu, să-mi iertați detaliile grafice necesare pentru expresivitatea narativă, fix în chiloți și desculț prin iarba moale. Plus că toată casa era vraiște. Aveam paturile nefăcute. Lucruri peste tot. Groaznic. Oribil. Dezastru.

Am țîșnit. Cei de la olimpiadă, de la 100 metri garduri, sînt mici copii, bieți nevolnici pe lîngă noi. Ca un cîrd de gîște speriate ne-am repezit în casă. În cîteva secunde eram toți patru la ușă, în chirăituri vesele: “Vine popa cu botezul! Repede! Aranjați! Ascundeți! Strîngeți! Ordonați!”.

Am aranjat în casă ca la alarma cu bombă atomică. Trei secunde. Cinci secunde. Șapte secunde. Gata! Bulendrele ascunse! Patul e făcut!

Aidăcapumeu! Unde-mi sînt pantalonii??? Nevastă, de ce am pantalonii rupți în cur???

Dezastru complet. Primul gînd: să-mi trag repede pantalonii scurți pe mine. Nu, nu pantalonii scurți! Nu poți să-l primești pe popa cu botezu în pantaloni scurți, ereticule!

Am găsit repede o pereche de pantaloni de trening. I-am pus pe mine. Mi-am pus și tricoul cu Batman, care mă apără de dușmani. Am ieșit victorios în curte. Acuma părintele poate să vină: sîntem pregătiți.

Hristos a înviat, pufoșii mei dragi! A venit părintele, a dat cu busuioc, i-am pupat mîna, am băut o cafea cu dînsul, am stat de vorbă, ca niște oameni mari și deosebiți ce sîntem. A fost fain. De-abia pe urmă mi-am dat seama că aveam tricoul cu Batman pe mine.

What a day. What a glorious day...

. Citeste tot...

marți, 3 aprilie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 1 aprilie 2018

Zăvîrșite

Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.

Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.

E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.

Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.

Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.

Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.

Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.

Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.

Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.

Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.

Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.

Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.

Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.

O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.

Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.

Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.

Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.

Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.

Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.

Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.

Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.

Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”

Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.

“Ce mai faci?”

“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”

Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.

Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.

“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...

Peste.

“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”

Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.

Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.

Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.

Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.

“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”

“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”

Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.

“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”

“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”

Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.

“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”

“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.

“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”

Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.

“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”

“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”

“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”

Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?

Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.

“Auzi, Dane?”

“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.

“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”

“Da, mă, zăvîrșite.”

Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.

Zăvîrșite.



. Citeste tot...

sâmbătă, 31 martie 2018

Kuzushi: o expresie a creștinismului spinozian în aikido

Ueshiba Morihei, adică O’Sensei, întemeietorul aikido, a fost foarte apropiat de ideile creștine. A fost adeptul religiei Ōmoto-kyō, un sincretism japonez între vechea religie shintoistă și învățături mistice mai recente, multe din ele permeate de valorile creștinătății.

O’Sensei nu a fost creștin în mod formal, însă a fost apropiat de unele din ideile centrale ale creștinătății, îndeosebi de iubire și de iertare. Ambele strîns legate de ideea de armonie celestă.

Ascultîndu-l în seara asta pe sensei Nicolae Mitu cum ne îndemna să aprofundăm cunoașterea aikido-ului prin cunoașterea originilor și temeiurilor sale, adică ale învățăturilor lui O’Sensei, mi-am amintit de ideea lui Spinoza de bine.

Spinoza spunea că adevăratul bine este făcut doar atunci cînd poți face și răul, dar te abții. Cînd, deși ai putea să faci răul, alegi în mod conștient să nu-l faci, ci să faci binele. Altminteri, dacă doar nu poți face răul, nu se cheamă că ești moral, ci doar nevolnic. Nu faci bine nu că ai vrea, ci doar pentru că nu ești în stare să faci rău. Altă mîncare de pește. Bicisnicie bleagă, nu virtute.

Mi-am dat seama că această idee a lui Spinoza are legătură cu felul în care O’Sensei a sublimat agresivitatea artelor moderne tradiționale, cele prin care samuraii se străduiau să-și șlefuiască priceperea de a ucide.

O’Sensei a luat această pricepere și metodă de a omorî și a oferit învățăceilor săi alternativa. Calea iubirii, iertării și armoniei. Ai - Ki - Do. Bun - Energie / Spirit - Cale. Calea Energiei cele Bune. Calea Spiritului cel Bun.

Învățătura esențială a lui O’Sensei, care permează fiecare tehnică ce o învățăm pe calea aikido-ului, poate fi formulată astfel.

Iată, învățăceii mei, ce vă învăț eu pe voi. Puteți să omorîți, să faceți rău, căci aveți aici metoda, priceperea. Dar nu o veți face. Veți fi în armonie cu dușmanul vostru, pe care îl veți transforma în partener și căruia îi veți mai oferi o șansă.

Îl veți ierta. Nu veți duce consecința pînă la capăt. Nu veți duce tehnica dură, agresivă, de multe ori letală pînă la capăt. Veți sublima această tehnică, o veți transforma și o veți înnobila cu duhul blîndeții și al iertării.

Nu o blîndețe bleagă, așa cum cred mulți greșit despre aikido. O blîndețe aspră, controlată, care poate strînge, produce vînătăi și alte deranjuri minore, dar nici un deranj major. O blîndețe la marginea violenței și a consecințelor iremediabile.

Adică veți fi un samurai creștin, care îi spune dușmanului prin tehnica aplicată: nu îți sînt dușman, sînt la fel ca tine, ești la fel ca mine, să fim una, să nu fim dușmani, să fim parteneri, să îmblînzim răutatea și violența și să fim în armonie.

Această idee centrală din învățăturile lui O’Sensei nu poate fi dusă la bun sfîrșit dacă ești bleg. Dacă faci balet, cum unii zic că ar fi aikido. Ci doar dacă arăți la început că poți fi dur, aspru, cu consecințe marțiale.

Dar după ce îi dai acest mesaj de potențial letal, nu îl concretizezi, doar i-l fluturi prin fața ochilor. Apoi restul tehnicii devine una de control și de neutralizare, nu de ucidere. Îi dai șansa adversarului să mai încerce să mai trăiască încă o dată. Și astfel îl transformi în partener.

Esențial în toată această logică este kuzushi. Dezechilibrul. Acesta este mesajul prin care îi transmiți partenerului tău “iată ce îți pot face, iată care pot fi consecințele”.

Miezul aikido constă într-o treime cu clare valențe mistice.

În ma ai, buna poziționare, buna distanță.

În kuzushi, în dezechilibru.

În mushin, în acea stare de limpezime senzorială, emoțională și spirituală care se regăsește conceptualizat în multe alte discipline spirituale și care în mistica ortodoxă are numele de “trezvie”.

Kuzushi este miezul spinozian al aikido-ului. Mesajul: iată, pot face răul, dar mă abțin, și astfel devin moral și creștin. Sublimarea letalității samuraice. Samuraiul creștin.

Tehnica de aikido fără kuzushi e apă de ploaie, e balet, e rîsul curcilor. Tehnica de aikido cu un continuu control dat de un continuu kuzushi este floarea aspră a adevărului acestei arte marțiale.

Și felul în care această floare aspră înflorește pînă la capăt întru blîndețe și iertare și armonie este mesajul care spune: “pot fi rău, dar aleg să fiu bun”.

Iată creștinismul din aikido.

Am zis.



. Citeste tot...

vineri, 30 martie 2018

De ce e important să măsori încrederea

De ce e important să măsori încrederea? Pentru că e precursorul votului.

E o condiție necesară, dar nu și suficientă. Însă clar necesară. Cu mici excepții specifice votului negativ, nu prea poți să primești votul dacă votantul nu are încredere în tine.

În această logică de excluziune, dacă nu ai cel puțin 20%-25% încredere din total populație, e foarte greu să ai succes în turul doi.

De ce spun asta ? Pentru că la vot în turul doi vin de regulă 60% din total votanți. Ca să câștigi, trebuie să obții cel puțin 50% din aceștia. Adică jumătate din 60%. Adică 30% din total populație. Repet: DIN TOTAL POPULAȚIE.

Încrederea o măsurăm din total populație. Votul se măsoară din cei care vin la vot. De aceea am găsit de cuviință să fac această precizare, să înțelegeți de ce e așa de important nivelul ăla.

Și acuma revenim la posibilii noștri candidați despre care se face vorbire zilele astea.

Păi dacă ai încredere 7%, cum are Dragnea, sau 17%, cum are Tăriceanu, cum crezi că poți să faci saltul așa ușor spre 25%-30%, chiar și cu o mașinărie mare de partid în spate, care să zicem că te votează în scîrbă, că trebuie?

De aceea eu personal cred că nici Dragnea, nici Tăriceanu nu au așa de mari șanse să cîștige președinția României. Pentru că ambii sunt departe de pragul necesar de măcar 25% încredere din total populație.

Dar cine sînt eu? Voi oricum știți mai bine, orice v-aș spune...





. Citeste tot...

joi, 29 martie 2018

Încrederea, fără de care nimic nu e

Sună mecanicul: “Bara e gata, e vopsită. Cînd puteți să veniți, o facem repede”.

Îl știu. Am încredere în el. Totul se rezolvă rapid. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la spălătoria auto. Îi las cheile. Nici nu-l mai întreb cînd să vin. Mă uit împrejur și știu. Dacă nu sînt alte mașini înaintea mea, cam într-o jumătate de oră. Dacă sînt, cam într-o oră, o oră și jumătate.

Cînd mă întorc să iau mașina, la fel. Nici nu mai verific, cum făceam la început. Știu că nu-mi fură din portbagaj. Știu că nu-mi schimbă posturile de radio, să asculte el cine știe ce zungu bungu. Știu că mașina e spălată cum trebuie, și pe dinăuntru, și pe dinafară.

Am încredere în el. Totul se rezolvă predictibil. Încrederea s-a construit în timp.

Sun la dentistă. Ne știm din facultate. Facem programarea. Cînd ajung acolo, discutăm de familie, de copii. E ca și cum aș fi în vizită la niște prieteni. Ceea ce, de altfel, și sînt.

Am încredere în ea. Încrederea s-a construit în timp.

Mă sună un client. Are nevoie repede de un sondaj. Discutăm detaliile pe telefon, îi trimit repede chestionarul, a doua zi îi pot da drumul. Semnăm contractul cînd ne vedem, n-am nevoie de avans. Știu că va plăti. Am încredere în el. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la schi la pensiunea X. Sunăm. Facem rezervarea. Știm ce ne așteaptă. Știm cum este. Și ei știu la ce să se aștepte de la noi. Avem încredere unii în alții. Încrederea s-a contruit în timp.

După antrenament, ne întindem oasele unii altora. Una din tehnici este să te lași încet pe spatele celuilalt, ca și cum ai fi întins cu spinarea ta pe spinarea unui cal. Te relaxezi, partenerul te ține, nu cazi. Oasele și articulațiile se întind încet, e o binecuvîntare.

Am încredere în el că-mi poate duce aproape suta de kile. Și el are încredere în mine că nu voi face mișcări bruște.

Avem încredere unul în celălalt. Încrederea s-a construit în timp.

* * *

Sînt momente cînd trebuie să răspund criticilor privind inutilitatea unora dintre lucrurile pe care le măsor în meseria mea de sociolog. Fie din partea unor clienți, fie, mai des, din partea celor care sînt expuși la rezultatele sondajelor: jurnaliști, cititori, prieteni, dușmani, alți soldați și cetățeni.

Printre cele criticate, de multe ori se află doi indicatori cu care probabil sînteți familiarizați deja, că se tot discută despre ei: direcția lucrurilor și încrederea.

„Ce e prostia asta? La ce ajută? Nu înțeleg nimic? Prăpădiți timpul și banii degeaba”.

Da, da. Cum să nu.

Încrederea, dragii mei paranoici pufoși și triști, este liantul care unește tot. Este aerul social pe care îl vezi doar cînd îți lipsește. Este apa în care noi peștii umani înotăm fără să ne dăm seama.

E cumva ca în creștinism. Fără iubire nu se poate nimic. Fără încredere nu se leagă nimic. Nu o vezi, dar efectele sale sînt peste tot.

În cum gîndim, în cum acționăm, în felul în care ne asociem sau nu, în felul în care trecem strada, votăm, facem cumpărături, facem copii, obținem slujbe, ne facem treaba la slujbă, facem afaceri, facem bani, pierdem bani, ne întreținem ori ne bușim sănătatea.

Degeaba construiești o casă, dacă n-ai încredere în cei ce pun cărămizile. Degeaba faci afaceri, dacă n-ai încredere în partenerii de afaceri. Degeaba cumperi lucruri, dacă nu ai încredere în cei care le-au făcut.

Degeaba mergi la școală, dacă n-ai încredere în cei care te educă. Degeaba te însori sau te măriți, dacă n-ai încredere în cel sau cea cu care-ți pui șaiba de deget. Degeaba votezi, dacă n-ai încredere în cei cu care ai votat. Degeaba treci pe trecerea de pietoni, dacă n-ai încredere că nu va veni un nebun să-ți spulbere oasele.

Totul împrejurul nostru e încredere. Pe baza acestei încrederi se construiesc toate cele ce țin de viața socială.

Încredere fie în oameni concreți, Ionel Gigel Aurel Costel Maricica Viorica și Tănțica. Fie în chestiile vaste, suprapersonale, alea care în limbaj gomos de specialitate se numesc instituții – structurile în care se așează în mod predictibil activitatea umană.

Tot în limbaj social, încrederea este elementul esențial al capitalului social. Nu intru în detalii teoretice, s-a scris despre asta pînă s-au terminat pădurile.

La fel cum banul este elementul de bază al economiei, al capitalului financiar, încrederea este elementul de bază al capitalului social. E ca o resursă pe care o gestionăm, o tranzacționăm, ne permează fiecare acțiune.

Și, în România, această resursă este dureros de rară. Trăim într-o societate paranoică, în care ne vine mai degrabă să ne uităm la celălalt cu suspiciune, cu sictir, cu ură, cu dispreț, cu invidie și cu răutate decît cu încredere, cu compasiune, cu apreciere, cu admirație, cu iubire.

Negativul bate pozitivul. Cu tristele consecințe de rigoare.

Probabil principalul motiv pentru care nu avem încredere unii în alții este experiența socială tristă prin care România a tot trecut în istoria sa recentă. Probabil e o manieră de adaptare la o succesiune de interacțiuni sociale neplăcute cu puterea. Fie cu turcii, fie cu rușii, fie cu habsburgii, fie cu comuniștii.

Fiecare a săpat un pic să ciuntească din încrederea generală. Veneau și-ți luau ceva. Veneau și-ți impuneau ceva. Veneau și-ți sufocau libertatea. Căci fără libertate nu se poate construi încrederea.

Alții spun că nu ar fi chiar asta, sau doar asta. Că am fi paranoici și din cauza istoriei sociale preponderent agrare, unde străinul este privit întotdeauna cu suspiciune. Că am fi lipsiți de încredere și din cauza practicilor de interacțiune dintre părinți și copii din copilăria timpurie.

Tot soiul de explicații. Nu avem de unde ști cu certitudine, căci științele sociale sînt mult mai blege decît cele ale naturii în a da explicații fără rest, fără aproximare.

Un lucru însă e sigur. Fără încredere sîntem șchiopi și orbi și proști și goi și vom rămîne săraci și triști, vom pierde toate trenurile pe care istoria ni le defilează pe sub nas.

Și încă un lucru e sigur. Încrederea se construiește greu și se strică repede. E o plantă foarte sensibilă, are nevoie de multă îngrijire. Și mai ales de mult timp.

Timp de vindecare. O vindecare dureroasă. Însă vindecarea nu poate începe dacă nu vrea și pacientul.

Tu cînd începi să te vindeci?

. Citeste tot...

miercuri, 28 martie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 14 martie 2018

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...

miercuri, 7 martie 2018

Mai mare rușinea, maică

Recentul sondaj Sociopol a stârnit interes. Chiar și patimi. Au fost unii, nu puțini, care au încercat să-l pună pe seama unor scopuri conspiraționale – nu în ultimă măsură pe seama apropierii congresului PSD ori a cine știe cărei afilieri politice ori instituționale a subsemnatului.

Foarte puțini au pus-o pe seama măsurării sociologice periodice pe teme politice și electorale pe care o tot realizăm de ceva vreme încoace, de cel puțin 10 ani de zile. Și lunile trecute am comunicat cifre de sondaj. Le-ați băgat în seamă, nu le-ați băgat, treaba voastră. Și lunile viitoare vom face la fel. Lună de lună. Asta e meseria noastră. Să facem sondaje și să le prezentăm publicului.

Și pentru că treaba noastră e să facem sondaje, vă prezint în cele ce urmează o comparație între PSD și tabăra anti-PSD, întinsă pe o perioadă mai lungă de timp. Totul în volume absolute, în milioane de voturi, ca să înțelegeți mai ușor, căci cu procentele uneori e greu, vă încurcați.

E vorba de evoluția din 2012 încoace a numărului de voturi pe care principalele două partide, PSD și PNL, le-ar strânge pe teritoriul României la momentul realizării sondajelor respective. De asemenea, evoluția voturilor PSD în comparație cu tabăra anti-PSD, compusă din PNL, PDL (până s-a topit în PNL), PMP, USR.





Cu cerculețe, rezultatele oficiale ale voturilor la fiecare moment electoral în parte – indicatori foarte utili pentru evaluarea validității și utilității sondajelor respective. În 2012 nu am putut face această comparație, căci la vremea respectivă PSD a candidat împreună cu PNL în alianța USL și nu putem separa voturile, să știm care erau pesediste și care peneliste.

Ce observăm?

În primul rând, observăm un fenomen binecunoscut. E vorba despre evoluțiile ciclice de vot, care scot în evidență creșterea interesului față de vot și efortul organizatoric realizat de principalele două partide în preajma votului.

Vin alegerile, cresc volumele de vot. Trec alegerile, scad la loc. Ca mareea: flux, reflux, și de la capăt. Nimic nou până aici, un fenomen cunoscut de mult timp, atât în România, cât și în alte țări.

Mai observăm că diferența dintre perioadele de mobilizare și cele dintre alegeri este de regulă la PSD de aprox 2 milioane de voturi, de la vârfurile de vot de aprox 4 milioane la minimele dintre alegeri de 1,5 – 2 milioane de voturi. În cazul PNL, diferența este de aprox 1 milion de voturi, de la 2 milioane pe maxim de concentrare electorală, în campanie, la 1 milion între alegeri.

Mai observăm și că estimările de vot din preajma alegerilor sunt suficient de precise pentru PSD și PNL, însă subestimează tabăra anti-PSD în ansamblu. Semn că fenomenul userist / tefelist e mai greu de cuprins în sondaje la concretizarea acestuia la vot.

Ce observăm însă semnificativ, diferit, neașteptat? Care e principala concluzie a acestor grafice? Care e serendipitatea care merită analizată mai în adîncime?

Nu PNL sau anti-PSD cresc, ci doar PSD scade. Asta e principala concluzie a acestei analize.

Tabăra anti-PSD este relativ constantă din punct de vedere al numărului de votanți în ultimul an. PNL pe la vreun milion – un milion și ceva. Anti-pesediștii per ansamblu pe la aproximativ 1,5 milioane.

Doar PSD a scăzut puternic, de la aproape 4 milioane în perioada când era atacat de tefeliști în stradă la doar un milion în momentul de față.

Scăderea accentuată a electoratului PSD din ultima perioadă este mult mai evidentă decât la ciclurile electorale anterioare.

PSD a atins un minim istoric de doar 1,1 milioane de votanți, ajungând pentru prima dată după 2012 la un volum de voturi egal cu cel al PNL și mai scăzut decât al taberei anti-PSD (PNL / USR / PMP, 1,7 milioane de voturi).

Doar la începutul lui 2015, imediat după victoria lui Johannis la prezidențiale, taberele PNL / anti-PSD au mai reușit performanța să depășească PSD în volum absolut de prezumptivi votanți, în contextul conformismului de învingător în alegeri (bandwagon effect).

E pentru prima dată de ceva timp când PSD e parte în parte cu PNL. Mai important, e pentru prima dată de ceva timp când PSD coboară la un nucleu dur de doar 1 milion de posibili votanți. Celelalte aproape 2,5 milioane s-au evaporat în cursul ultimului an, de la începutul lui 2017 încoace.

De remarcat că erodarea cea mai puternică nu a fost în cursul manifestațiilor anti-PSD tefeliste din iarna / primăvara lui 2017, ci de-abia din vara lui 2017 încoace, adică de când PSD a început să-și schimbe premierii.

Cât timp PSD a fost contestat în stradă de către manifestanții anti-pesediști / tefeliști, votanții PSD au stat scut în jurul acestuia, la aprox. 4 milioane de votanți, nivel comparabil cu cel ce tocmai fusese recent concretizat la alegerile din decembrie 2016.

De-abia când manifestațiile tefeliștilor s-au terminat, iar PSD a început sarabanda schimbării premierilor, de-abia atunci PSD a început să scadă constant și semnificativ, cu o pantă bine definită.

Concluzia? PSD nu scade datorită atacurilor din exterior, ci datorită greșelilor din interior.

Estimarea mea personală este că această erodare semnificativă de bazin electoral nu e din cauza protestelor tefeliste ori a cine știe ce greșeli de program, cum tot auzim critici la adresa lor (legile justiției, legile salarizării).

Scăderea PSD e din cauza semnalelor de slăbiciune și inconsecvență organizaționale interne date după câștigarea alegerilor.

Au câștigat alegerile. N-au știut ce să facă cu această victorie.

Au numit cu mare tamtam un prim premier, prezentându-l într-o lumină foarte favorabilă. După nici jumătate de an, l-au schimbat cu mare scandal, descoperind că de fapt e un nasol și un trădător.

L-au dat jos, prin moțiune de cenzură împotriva propriului guvern (premieră postdecembristă!). L-au numit pe al doilea. Și pe acesta l-au prezentat în aceeași lumină promițătoare și avantajoasă.

Iar tocmai găsiseră pe cineva deosebit, strălucitor, un soi de prinț perfect, ca din povești. Ca după tot doar jumătate de an, să vină din nou să descopere că nici ăsta nu-i mai breaz decât primul.

Și dă-i scandal din nou, să-l dea jos și pe acesta. Măcar la ăsta al doilea au fost scutiți de rușinea încă unei moțiuni de cenzură, căci Tudose a fost ceva mai de bun simț și a plecat singur, fără scandal suplimentar, fără să se baricadeze în Palatul Victoria, cum făcuse Grindeanu, ajutat de Ponta.

Dar impresia proastă tot a rămas. Au fost prea multe semnale puternic negative către electoratul propriu.

Cum ar zice babele pe la țară, electoral fidel pesedist, dar și rezervor de înțelepciune transgenerațională, pentru care încă mai contează bunul simț: “Mai mare rușinea, maică. Mai mare rușinea...

Da. S-au cam făcut de rușine. Greșeli neforțate. Nu tefeleii i-au atacat. S-au atacat singuri.

În consecință, dezamăgire.

Votanții pesediști nu sunt dezamăgiți de PSD din cauza legilor salarizării ori a legilor justiției, cum tot se chinuie să ne convingă propaganda anti-pesedistă.

Electoratul PSD e dezamăgit și trist când vede că partidul în care și-a pus speranța și căruia i-a acordat masiv votul la sfârșitul lui 2016 e de fapt preocupat mai degrabă de lupte interne și sfâșieri decât de guvernare.

Și e dezamăgit de toate rateurile date de partid, lucruri începute și neduse la sfârșit, opțiuni nefericite de resursă umană, mesaje contradictorii: “cel mai bun premier pe care îl avem” urmat de “vai de capul nostru, să-l dăm jos, e un nasol și un nemernic”.

E foarte posibil ca, pe măsură ce următoarele alegeri se vor apropia, PSD să se mobilizeze din nou și să aducă înapoi o parte din acești dezamăgiți. Să se întoarcă înapoi la niveluri comparabile cu cele dovedite în alegerile anterioare.

Dar părerea mea este că cicatricile vor rămâne. Să nu ne închipuim că votanții PSD vor uita prea curând felul în care PSD, în plină glorie de victorie a alegerilor, a ales să-și elimine din scurt doi premieri, timp în care un al treilea, fost premier și președinte, săpa și el la conflictul intern din partid, ajungând să fie dat afară.

Alt scandal, și cu Ponta. Altă dezamăgire. Alt motiv pentru babe să-și ducă mîna la gură și să rostească triste: “mai mare rușinea, maică, mai mare rușinea”.

Prea multe semne de tensiune și de lupte intestine. Votanții PSD sunt votanți disciplinați, oameni serioși. Lor nu le plac astfel de semne de iresponsabilitate ori de lipsă de bun simț.

Drept pentru care cred că unii dintre ei se vor întoarce înapoi la bazinul PSD, însă alții probabil nu. Aici va fi problema. În asta constă consecința nefericită pentru PSD a acestor luni gestionate nefericit.

Stați liniștiți: cei care nu vor mai vota PSD nu se vor duce nici după Ponta, după cum vă tot temeți. Ponta a greșit prea mult, prea drastic în fața electoratului PSD, atunci când a ales calea contestării și a sprijinirii echipei Grindeanu la prima criză de premier. Din câte am ajuns eu să-i cunosc, votanții PSD nu-l vor ierta prea ușor pentru această greșeală, pe care mulți dintre ei o consideră trădare.

Deci nu se vor duce nici după Ponta. Pur și simplu nu vor mai vota. Asta va fi marea pierdere pentru PSD, și marea oportunitate pentru tabăra anti-PSD. Milioanele de votanți entuziaști din 2016 care acuma, indiferent că sînt babe sau profesori universitari, scutură încet din cap, duc mîna la gură și murmură printre dinți: “mai mare rușinea, maică, mai mare rușinea...

Vom trăi și vom vedea. PSD trece printr-o perioadă dificilă. E cazul să lase luptele interne și să-și întoarcă fața către țară, să-și concentreze energiile nu pe tot soiul de trosneli interne, ci pe efortul de guvernare și pe proiecte pozitive.

România are prea mare nevoie de proiecte pentru a ne permite un partid mare care se sfîșie pe dinăuntru, în loc să facă treabă. PSD are guvernarea. Ar trebui să se ocupe de guvernare. A trecut deja un an și ceva și nu prea au făcut mare lucru, în afară de dat doi premieri jos.

Până atunci, luați aceste cifre de sondaj ca un semnal al vremurilor politice pe care le trăim. Acul opiniei publice se mișcă încontinuu. Iar noi suntem instrumentul care vă spune la câți volți vibrează mințile românilor.

* * *

Notă: La începutul anului 2015, saltul brusc de voturi la PNL se datorează comasării formale a celor două partide PNL și PDL într-unul singur, cât și câștigării alegerilor prezidențiale de către candidatul acestor partide, Klaus Johannis.

Notă metodologică: Nu putem estima volumele de prezumptivi votanți din afara României, din considerente logistice. Toate sondajele sunt realizate pe teritoriul României, pe populația rezidentă adultă a țării.



. Citeste tot...

marți, 27 februarie 2018

Evoluția numărului de români emigrați, 1998 ... 2017

Zilele acestea una din știrile cele mai discutate a fost cea privind volumul românilor emigrați. Pe stil “descoperirea apei calde”, specific presei isterice, căci e un subiect de mult timp în atenția mediului academic și decizional.

Mai jos, aveți evoluția numărului de români emigrați în străinătate, din 1998 până în prezent (sfârșitul lui 2017).





Estimările recente sunt făcute pe baza sondajelor Sociopol (2012 ... 2018), respectiv CCSB (2006 ... 2011), plecând de la datele oficiale INS.

Estimările mai vechi sunt pe baza datelor oficiale prezentate de institutele statistice din țările occidentale care dețin date în această privință (îndeosebi Italia și Spania).

Metodologia de calcul este prezentată in extenso în lucrarea mea de doctorat și nu face obiectul acestei prezentări.

Volumele totale de emigranți cuprind atât emigrațiile recente, cele pe motive îndeosebi economice, de după 2005 – 2006, cât și emigrațiile mai vechi, cele pe motive îndeosebi ideologice / de drepturi ale omului (dinainte de 1989 și de la începutul anilor 90).

Analiza este făcută pe populația adultă (18+). Analiza se bazează pe diferența dintre numărul total de cetățeni, raportat de BEC / AEP, populația rezidentă oficială, raportată bianual de INS, și emigrația informală, așa cum reiese din sondajele CCSB / Sociopol.

Concluzia: de aproape 10 ani de zile, numărul românilor adulți plecați în străinătate este undeva între 4 și 4,5 milioane de români.

Este vorba despre emigrați adulți fie formali (cu declarații explicite de emigrare, deci contabilizați în datele INS), fie informali (fără declarații, plecați îndeosebi după deschiderea granițelor UE în 2007).

Această estimare de 4 – 4,5 milioane de români adulți peste hotare este ușor mai ridicată decît cifra vehiculată recent în respectiva știre care a stîrnit interesul opiniei publice, de 3,7 milioane români.

Diferența este pe seama faptului că cele 3,7 milioane români se referă doar la emigrația recentă, de factură economică și îndeosebi informală, necuprinsă în raportările oficiale, de după 2007, după deschiderea granițelor UE.





. Citeste tot...

Decizia de a închide școlile a fost corectă

Decizia de a închide școlile zilele astea în București a fost corectă. În ciuda protestelor grăbite și a încercării de politizare a subiectului, prevenția a funcționat.

Evoluția vremii de ieri încoace a demonstrat că a fost bine că au fost ținuți copiii acasă. Mai ales că vremea nu dă semne de îmbunătățire.

Având informația meteorologică la timp, administrația locală a evitat o situație neplăcută, cu potențial de criză. Vremea s-a dovedit într-adevăr nepotrivită desfășurării activităților școlare.

Copiii au fost protejați de vremea rea. Au fost evitate și congestionările de trafic provocate de părinții hiperprotectivi care își duc copiii la școală în fiecare zi cu mașina.

În alte țări, în situații mult mai puțin dificile decât cea de la noi, se iau aceleași măsuri preventive. Exemplul cel mai recent, dincolo de toate celelalte cazuri anecdotice, este Roma, unde chiar ieri, pentru o vreme mai puțin rea decât cea din București, s-a luat o măsură similară.

Solicitarea protestatarilor anti-PSD “vrem o țară ca afară” s-a concretizat. Au avut parte de standarde administrative analoage celor occidentale, la care visăm cu toții.

Dincolo de exemplul de bune practici administrative și de modelul de prevenție comunitară, rămâne însă tristețea felului în care o asemenea măsură necesară a fost demonizată.

Atitudinea contestatarilor a fost inadecvată situației și e foarte probabil să continue în aceeași notă. Estimez că nu vom vedea nici un fel de tardivă acceptare a situației din partea contestatarilor.

Nici unul din cei care au încercat să otrăvească opinia publică astăzi nu-l veți vedea să vină să admită că a fost un postelnic. Din contră, unii chiar și acum perseverează în militantismul lor agresiv și continuă cu tonul de admonestare disprețuitoare.

Din păcate, chiar și în situații în care România funcționează decent, nu reușim să găsim minimul echilibru de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a ne asuma o atitudine pozitivă, civică.

. Citeste tot...

joi, 22 februarie 2018

Mamelor, lăsați-vă copiii să se julească în genunchi

România face parte dintr-un complex de culturi caracterizat, printre altele, prin evitarea riscului (folosesc în continuare termenul de “cultură” în sensul său antropologic, și nu artistico-intelectual).

Pe scurt: multe ni se trag de la cocoloșeală. De la corcoleală. De la răsfăț. De la prea mult tanti Mița și Mamițica.

Să vă explic.

Mamele române, întocmai ca și mamele turcești, italiene sau cele indiene, sînt supra-protective. Sufocant de protective. Ele știu întotdeauna mai bine. "Pune-ți căciula, că e frig afară!" "Vezi că te trage curentul!". Nu dau și alte exemple, că ne apucă vara.

Copiii români, ca și copiii italieni, turci sau indieni, sînt rezultatul acțiunii mamelor lor. Trec de copilărie. Le vine maturitatea. Și de fapt nu se maturizează. Nu devin autonomi. În capul lor rămîn aceiași copii care au nevoie să le spună mama, mamițica și tantimița cînd să-și pună căciula în cap. Ca în The Wall, acest mare curs de științe politice aplicate:

Mother do you think they'll try to break my balls Ooooh aah, Mother should I build a wall

Avem nevoie inconștient s-o întrebăm pe mamițica din cap. Mamițica se transformă în nevoia de Tătuca. De cineva din afară care știe mai bine, ne guvernează viața, ne spune cum să ne îmbrăcăm, ce să lucrăm, unde să ne angajăm, unde să primim repartiție, cu cine să ne căsătorim, unde să o băgăm, de cîte ori trebuie scoasă și scuturată.

Minimizarea riscului. Să gîndească alții pentru noi. Să fie bine, să nu fie rău. Cine nu muncește, nu greșește.

Castrarea voinței. A autonomiei. Deci statul maximal, căci dacă ai o societate care nu-și asumă riscuri, inclusiv economice, căci ăsta e capitalismul, o activitate de asumare controlată a riscului pentru producerea de plus-valoare, apăi se cheamă că spațiul acela de activitate trebuie umplut de cineva, căci știm că realitatea are oroare de vid.

Și acel cineva se cheamă stat maximal. Se cheamă comuniștii. Se cheamă Securitatea. Mai nou, se cheamă Statul paralel și Sistemul. Ăia care știu ei mai bine. Generalii. Oamenii luminați și foarte perfecți care trag sforile, decid politici, construiesc și distrug lideri care ei de fapt nu sînt lideri, sînt doar niște bieți oameni de paie.

Plîngem după omul puternic, providențial, căci n-avem suficient de oase tari încît să stăm pe picioarele noastre. Avem oase cartilaginoase, social vorbind.

Evident că vorbesc la modul general, poate ușor stereotipic. Oamenii mari și geniali din științele sociale ne-au învățat însă că folosirea tipurilor ideale e puternică, ilustrativă. Na, că și eu am oasele creierului moi și fac apel la iluștrii oameni puternici, de data asta la Weber, pentru legitimare.

Da, e o afirmație stereotipă. Dar are un puternic sîmbure de adevăr în ea. Felul corcolit și supra-protejat în care sîntem crescuți în copilărie, cînd ni se înăbușă apetența pentru descoperire, explorare și risc, ne afectează tot restul vieții, ne leagă niște pietre de moară simbolice pe care pe urmă le tîrîm tot restul vieții.

Iar cei care cresc mai liberi și au mame mai puțin sufocante și îndrăznesc, uite-i că și-au luat viața în mîini și au plecat în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, sătui de atîta stat maximal, care se bagă în viețile lor cum se băga Mamița și tanti Mița pe vremuri în copilăria lor.

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu mai stricați copiii la cap spunîndu-le în fiecare secundă ce să facă. Lăsați-i să umble cu capul gol. Lăsați-i să-și spargă capul. Lăsați-i să se joace în noroi și să umble cu cine vor ei.

Unii vor da rasol pe seama acestui comportament riscant. Dar cine scapă, va deveni om mare și va fi și el un pui de englez și de viking, oameni de-ăia mari și liberi care au plecat să stăpînească lumea, nu să stea lipiți de fusta mamei o viață întreagă.

. Citeste tot...

luni, 12 februarie 2018

Lulutzenn nicht Präsident

Nu ați înțeles nimic. Sînteți masă de manevră.

Nu e vorba despre dreptate. Nu e vorba despre justiție. Fleacuri. Astea nu contează pentru sistemici. Astea contează doar pentru voi, care faceți icter negru și preinfarct în direct cînd vedeți nedreptățile și abuzurile.

Îi doare la bască pe sistemici de justiție. Pentru ei e doar o coadă de topor, un instrument de control politic. De atîția ani de zile ne demonstrează aproape zilnic lucrul acesta. De ce le-ar păsa taman acum?

Pentru sistemici contează un singur lucru: puterea. Despre asta este vorba în dezvăluirile de aseară. Despre lupta pentru putere.

Nu se va întîmpla nimic cu consecințe juridice. Cel mult, eventual, vreun țap ispășitor trimis disciplinar 6 luni la Tîrgu Mureș. Pur și simplu lui Kodruța i se dă la temelie la imagine, să fie scoasă din jocul prezidențial.

E simplu. Azi e 2018. Numai astăzi nu e mîine. Alegerile bat la ușă. Dinspre partea anti-PSD e o singură ființă în afară de Johannis care crede că poate scoate capul, să-l concureze pe acesta, să devină președinte: Kodruța.

Ea este evident încurajată în semeția ei de vise de mărire și de o parte a sistemului care e nemulțumită de blatul lui Johannis cu PSD.

Și atunci altă parte a sistemului, care îl vrea în continuare pe Johannis proptit în geam, să pară că avem și noi președinte, a rugat niște prieteni să se detoneze convenabil, întocmai și la timp, la o oră de maximă audiență.

Voi credeți că e ușor să aranjezi să intre Ghiță în direct în prime time, chiar la Gîdea, arhi-dușmanul mediatic al acestuia? Voi credeți că o asemenea operațiune media concertată apare așa, din neant, doar că a vrut X sau Y, că n-aveau ce alt subiect să facă rating în seara aia?

Măi copii. Măi naivilor. E doar și decît o acțiune de marketing. De fapt, de anti-marketing. Luluța Kodruța trebuie să înțeleagă că nu e președinția de nasul ei. Și atît. Punct. Restul, business as usual. Controlul prin justiția de tip poliție politică merge înainte, netulburat.

Și dacă Luluța Kodruța nu înțelege, atunci operațiunea va continua pînă va înțelege. Se vor mai găsi și alți prieteni convenabili care, la ani distanță de la fapte și evenimente, să-și amintească precis, cu înregistrări și alte chestii de-astea tehnice, ce trebuie să-și amintească.

Măi copii. Măi naivilor. Voi credeați că e vorba de libertate, de dreptate, de reforma sistemului? Ha. LOL. Ce haioși sînteți. Măi copii. Măi naivilor.

Nu uitați: din toată tevatura asta principalul cîștigător este Johannis. Punct.

Pufoșilor. Civili. Civili everywhere.

. Citeste tot...

duminică, 11 februarie 2018

Vot politic. Cele mai recente sondaje Sociopol



Cele mai recente sondaje Sociopol relevă o evoluție fluctuantă a scorurilor electorale, în contextul unui potențial de participare la vot foarte redus, doar în jur de 20%.

PSD este de câteva luni în zona lui 40%, scăzînd punctual chiar și spre 35%. Rămâne însă în continuare principalul partid politic, ca preferințe de vot.

PNL cochetează cu revenirea, dar motorul dă rateuri. Salturi punctuale peste 30%, însă predominant scoruri în jur de 25%.

USR evoluează oscilant, în tandem cu PNL, pe principiul vaselor comunicante: ce pierde unul, cîștigă celălalt. Când PNL crește, USR scade. Și invers. Momentan USR e pe creștere, peste 10%.

ALDE prezintă și el evoluție oscilantă, când de-abia trecînd de 5%, cînd peste 10%.

Singurul partid clar în scădere și eroziune este PMP, cu scoruri preponderent în jur de 2-3%.

. Citeste tot...

sâmbătă, 10 februarie 2018

Patima colecționării

Lipsa iubirii e unul din cele mai mari păcate în creștinism. Din contră, în budism atașamentul e buba cea mare.

Din punctul ăsta de vedere, patima colecționării e piatră grea de piciorul mîntuirii. Pofta de a avea. Nevoia de a avea mai mult. Piguleala și migăleala de a le sorta, ordona, aranja. Bibileala sîrguincioasă.

Sfîșierea că-ți lipsește nu știu ce piesă rară, pe care o alergi de nu știu cînd. Odihna otrăvită a privirii, adăstînd asupra adunăturii de lucruri. My preciousss. My preciousss.

Scriu asta uitîndu-mă și gîndindu-mă la toate sărăciile de colecții adunate de-a lungul vieții pînă acum. Cărți. Tricouri negre. Muzică. Filme.

Copaci.

Experiențe de viață.

Ca un hîrciog. Cînd le văd pe toate? Cînd le citesc pe toate? Cînd le port pe toate? Cînd le rememorez pe toate? Cînd îi privesc pe toți crescînd, crescînd pe lîngă mine, peste mine, dincolo de mine?

Patimă. Patimă.

Dar și dacă nu le ai deloc. Rîca din inimă și din creier. Pizma. Furia. Sentimentul că trece viața pe lîngă tine.

Deci să nu exagerăm. Să nu fim mai sfinți și mai franciscani decît prevede Codul Rutier. Viața nu este despre asceză, ci despre buna rînduială. Adunați, pufoșilor. Adunați. Străduiți-vă. Sîrguiți-vă. Dar nu puneți la suflet adunătura. Let it go. Let it bleed. Let it rot.

Doar de copaci cred că n-aș putea să mă lepăd. Mama lor de bestii, cresc atît de încet. Cînd oi fi bătrîn, or fi poate cu ceva crengi mai sus, cu ceva metri mai mult, cu ceva rădăcini mai adînc. Ei au răbdare. Altă răbdare. Neomenească. Răbdare de lemn. Mama lor.

Mi-e dor de ei. Ei la Telega, eu la București. Ce-or fi făcînd, copacii mei, care de fapt nu sînt ai mei, sînt ai lor?

Patimă. Patimă everywhere.

. Citeste tot...

joi, 8 februarie 2018

Salariul de la stat nu e mai mare decît cel de la privat

Hai să vă explic cum funcționează propaganda tefelistă și cum naivii sunt fraieriți cu mare fraiereală retorică, să crească în ei furia împotriva știrbilor și săracilor și comuniștilor și pesediștilor și celor de la stat.

Știți, zilele astea tot circulă știrea aia virulentă și tefelistă că cei de la stat cîștigă mai bine decît cei din privat. Concluzia e limpede: huo PSD, huo Dragnea, sîntem cu ochii pe voi, corupților, rezistăm, ce vă mai bateți joc de țară și de-alte sloganuri de-astea de mare patetism tefelistic.

Afirmația ascunde o mare păcăleală. Se compară mere cu șuruburi.

Unul din modurile cele mai des întîlnite în care se categorisesc ocupațiile este în funcție de tipul de activitate, o combinație de complexitate, domeniu de activitate și loc de desfășurare.

De la simplu la complex și de la mai puțin bine plătit la mai bine plătit, ordinea este:

- ocupații manuale o agricole (adică agricultori, adică țărani și alți tractoriști) o non-agricole, în exterior (de ex. zidari, lucrători salubritate) o non-agricole, în interior (de ex. vînzători, manipulați marfă în depozite, laboranți) o

- ocupații non-manuale, fără funcție de conducere o fără studii superioare (de ex. secretară, contabil studii medii) o studii superioare, fără funcție de conducere (de ex. inginer, programator, medic) o

- funcții de conducere / patronat o funcție de conducere, fără afacere proprie (de ex. director de vînzări) o afacere proprie (patron, mic întreprinzător) o

După cum spuneam, cu cît urci această scară de complexitate profesională, cu atît în medie salariile sînt mai mari.

Și aici intervine păcăleala. Aici ajungem să comparăm mere cu șuruburi.

La stat, prin prisma specificului activității, sînt angajați preponderent cu studii cel puțin medii, de regulă superioare și îndeosebi cu ocupații non-manuale (adică de birou – nu vă gîndiți la alte prostii la care eu nu m-am gîndit).

Adică vestiții funcționari publici – mai toți cu studii superioare. Profesorii din învățămîntul de stat – practic toți cu studii superioare. Medicii din sistemul medical de stat – toți cu studii superioare. Polițiștii. ANAF-iștii, procurorii, judecătorii, securiștii, miniștrii și restul angajaților de la stat. Cei mai mulți dintre ei cu studii superioare și cu o complexitate semnificativă a fișei postului.

Evident că la stat mai există și ceva ocupații manuale, de ex. șoferi, dar acestea sînt clar în minoritate. Majoritatea covîrșitoare e compusă din ocupații non-manuale, fie cu studii medii, fie de multe ori cu studii superioare. Pe aceștia îi găsim în zona medie și superioară a ierarhiei mai sus menționate.

Deci mai bine plătiți, prin prisma meseriei. Deci trag media în sus, da? Că nu avem tractoriști și mecanici auto în rîndul angajaților de stat.

Pe de altă parte, mai toate ocupațiile manuale le găsim în mediul privat. Agricultori zidari laboranți tehnicieni lucrători de salubritate instalatori mecanici toate meseriile pămîntului care implică pus osul și mînuța pe vaselină și pe mătură și pe sapă și pe șaibă și pe marfă le găsim la privat. Că așa e sistemul capitalist, am vrut privatizare, de vreo 30 de ani am mutat toată zona asta din zona proprietății de stat în zona proprietății private.

Deci ăia plătiți mai slab sînt toți în mediul privat. Deci ei contribuie la medie, la socoteală doar în cazul mediului privat. Deci trag media în jos, da?

Mai mult de atît, ocupațiile din mediul privat foarte bine plătite, unele din ele nu se regăsesc în calculul salariilor – atenție, al SALARIILOR, căci pe această cifră se bazează tefeliștii în afirmația lor incriminatorie.

De ce? Simplu. Pentru că oamenii ăia foarte bine plătiți nu primesc salarii. Asta nu înseamnă că muncesc pe gratis. Ci că nu iau salariu. Ci altceva.

Ei își încasează cîștigurile altfel. Mulți dintre ei pe firmă sau pe PFA, și scot banii prin intermediul dividendelor. Foarte mulți au acolo un salariu minim pe economie, să aibă carte de muncă, să meargă vechimea, și restul se încasează prin dividende.

Alții, mai bengoși, cei din coada foarte ultimă a distribuției veniturilor, ăia cu cel puțin zeci de mii de euro lunar, prin intermediul vestitelor contracte de consultanță în paradisurile fiscale, maniera cea mai des întîlnită prin care companiile mari sifonează banii în străinătate. Ăștia nici măcar nu mai plătesc acea modestă taxă pe dividende, le vin banii în contul fizic direct din Seychelles și aia e. Nema taxe.

Deci cei cu cîștiguri foarte mari nu intră nici ei în socoteala calculului salariului din mediul privat. Deci trag și ei media în jos, prin omisiune. Că dacă erau luați în socoteală, o trăgeau în sus.

Nici nu mai spun de vestitele plăți la negru, de banii în mînă primiți în mediul privat. La stat nu se poate așa ceva. Nu se poate, punct. Totul e pe hîrtie. În privat, uneori nu e pe hîrtie. Dar acolo nu știu distribuția, să zicem că banii negri sînt și la ăia săraci, și la ăia bogați, deci e posibil să nu afecteze calculele.

Rămînem doar la primele două motive pentru salariul mediu din zona privată rezultă că e mai mic decît salariul mediu de la stat: a) ocupațiile manuale, prost plătite, existente practic doar în mediul privat și

b) salariile mari care unele sînt plătite altfel, nu drept salarii, ci drept prestări servicii, care se concretizează în venituri prin intermediul dividendelor (firme din țară sau din străinătate).

Iată cum salariul din mediul privat devine mai mic decît cel din mediul de stat. Căci comparăm mere cu șuruburi.

Dacă am fi corecți și nu tefeliști propagandiști deontologi, ar trebui să comparăm categorii comparabile. Doar mere cu mere.

Adică să decupăm doar subsetul celor din mediul privat cu ocupații non-manuale sau cu funcții de conducere și atunci să cîntărim, să vedem care cîștigă mai bine:

- Funcționarul public cu salariul între 300 și 1500 de euro sau IT-știi cu salarii plecând de la cel puțin 1500 de euro și care pe deasupra mai sînt și asistați social, mai ceva ca șomerii din Vaslui, că nu plătesc taxe, le plătește statul român în locul lor? -

- Directorii din ministere, inspectorii școlari, profesorii universitari de la stat sau directorii din bănci care vehiculează salarii uriașe, făcute pe cîrca diferențialului medieval de mare între dobînzile încasate și dobînzile oferite, diferențialul cel mai mare din Uniunea Europeană? -

- Profesorii de liceu ori de școală generală, sau profesorii din învățămîntul privat? Medicii și asistentele medicale, sau medicii și asistentele medicale de la privat? Secretarele din ministere, sau zuzele de assistent manager îmbrăcate în taioare scumpe și care vorbesc o romgleză marketizată și care de fapt nu fac nimic, doar freacă menta și cafeaua prin birourile multinaționalelor? -

Vedeți voi, voinicii moșului cel știrb, de-aia nu are ursul coadă. Că i-au mîncat-o tefeliștii și au transformat-o în propagandă pe bază de statistici false, să încingă inima în voi, să vă umple de furie împotriva celor care compun statul român.

Hai, nu mai puneți gurița la toate prostiile otrăvite pe care vi le picură în urechi deontologii tefeliști. Mai gîndiți și voi cu capul vostru din dotare, că de-aia aveți cap, să nu vă plouă în radiator.

PS: Data viitoare vă explic și cum sînteți fraieriți cu cealaltă gogoriță economică, aia cum că Uber, vezi Doamne, plătește mai multe taxe decît taximetriștii – altă invenție recentă a tefeliștilor globaliști corporatiști anti-pesediști și anti-România.

Cum ar zice Stalin, și cum de altminteri a fost cazul și în exemplul de față: the devil is in details.



. Citeste tot...

vineri, 2 februarie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 31 ianuarie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

luni, 22 ianuarie 2018

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

luni, 8 ianuarie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 2 ianuarie 2018

De o sută de ani tot vine...

O umbră amenințătoare se ridică deja la orizont. E o umbră mică, bicisnică, mediocră, așa cum mediocre sînt vremurile pe care le trăim.

E umbra rasolelii ce va să vie.

E vorba de Centenar. Anunțat din vreme, de încă acum 3-4 ani de zile, însă aproape total lipsit de pregătire strategică, de viziune, Centenarul va fi anul ăsta la fel cum e și țara: nepregătită, cîrcălită, dintr-o cîrpeală într-alta.

Marele slogan otrăvit care ne caracterizează viețile post-decembriste se va aplica și anul ăsta: “Iarna nu-i ca vara”.

Și pentru că în nici un an nu ne așteptăm să vină iarna și ne prinde cu cauciucurile în vine și cu străzile troienite, la fel și cu Centenarul. Deși știm de aproximativ o sută de ani că Centenarul pică anul ăsta, noi nici acuma, cînd a început deja, nu sîntem încă pregătiți.

Cînd, de fapt, trebuia să ne pregătim de el de cel puțin 2-3-4 ani, cînd trebuia să punem niște pietre de temelie, să rămînă ceva în urma acestui Centenar. Un Turn Eiffel mai mic și mai din fontă. Un Arc de Triumf mai din nuieli. O statuie mai din lut.

Nimic din astea. Toate proiectele au fost fie atacate cu vînjoasă mînie proletară, fie - și mai simplu – nepornite, nerostite, negîndite.

O să fie un Centenar de adunări solemne și leșinate, de mari slujbe publice de comemorare, de seminarii de tocat bani și de lansări de albume de cvasi-artă și de pseudo-artă, de fotografii de epocă și de alte chestii de-astea absolut moarte și alb-negru și blege.

Nimic care să stîrnească energie, fervoare, nimic care să dea un fior de trăire prin sufletele mediocrilor de români care sîntem noi mediocri.

Singura salvare va fi de la biserică.

Biserica Ortodoxă Română, în marea sa pricepere inginerească și contabilă, cum a făcut, cum a planificat, iată că va săvîrși un semn de nemoarte și de neuitare.

Pe 30 noiembrie, pe 1 Decembrie, cînd o fi să fie, o să sfințească și consacre Catedrala Neamului. Altă clădire înjurată și hulită și beștelită – inclusiv de mine, dacă e să fiu sincer – care, cum-necum, va sta în picioare și se va uita lumea la ea și va zice: “ăsta e semnul Centenarului”.

Și ăsta va fi. Bun, rău, bombănit, adulat, ăsta va fi. Pentru că oamenii au nevoie de simboluri, blegii mei. Nu de simpozioane, nici de defilări pe frig. Ci de simboluri concrete, din piatră și oțel și sticlă și sînge și lacrimi.

Sîngele și lacrimile amare ale Mărășeștiului și Mărăștiului și Oituzului și Cîinenilor nu pot fi săturate doar cu o bicisnică stație de tramvai. Sîngele și lacrimile de fericire de la Alba Iulia nu pot fi întrupate doar într-o sindrofie. Trebuie ceva pur, dur, care să dăinuie.

Asta nu înțeleg nici planificatorii, dar nici detractorii acestui Centenar. Oamenii vor să puie mîna și să strige “este!”.

De cînd lumea și pămîntul e această nevoie. Nu numai la români. Și la americani. Și la francezi. Și la englezi. Și la ruși. Și la chinezi și la japonezi.

Să fie acolo o bucată de stîncă ce prinde contur și pe care o s-o mai vezi încă o sută de ani, să zici: da, bre, este. A fost Centenarul. Oamenii ăia n-au murit și n-au trăit degeaba, nu s-au bucurat și nu au suferit în van.

De bine, de rău, Catedrala Mîntuirii Neamului salvează bicisnicia acestui stat securist și mediocru, care nu știe altceva decît să-și dea la gioale.

. Citeste tot...