joi, 19 iulie 2018

Poporul are întotdeauna dreptate

În 1917, în plină vară călduroasă, poporul a salvat țara. Au ieșit din apă în izmene și la i-au atacat la baionetă pe nemți, cu o furie și cu o vitejie ce i-a descumpănit și pe inamici, și pe observatorii acelor vremuri. Nu elita a ieșit în izmene din rîu și din tranșee. Nu tefeleii de atunci, mulți dintre ei ocolind frontul prin tot soiul de tertipuri, să rămînă la căldurică, acasă. Poporul. Vulgul. Prostimea. Oamenii știrbi în izmene. Au luptat. Au murit. N-au pus întrebări. Oameni simpli. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În 1942, tot vara, tot poporul a pus osul la Stalingrad. N-au pus întrebări privind justețea războiului. N-au pus întrebări privind priceperea ofițerimii. Au luptat. Au murit. Au mers în prizonierat. Unii s-au întors. Alții nu. Oameni simpli. Oameni săraci. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În toată perioada comunistă, tot poporul a fost cel care a pus osul la mersul lucrurilor. Hidrocentralele au fost făcute cu cîrca lor. N-au întrebat dacă e bine sau nu. Au cărat sacii și și-au văzut de treabă. Și, în plus față de hidrocentrale, șosele, întreprinderi, blocuri și alte acareturi, între timp au făcut și copii și au și avut grijă de copiii ăștia și i-au crescut prin școli. Mulți și fără carte, proști după mintea disprețuitorilor din inteligenție, dar cu un bun simț care i-a ajutat să treacă vremurile alea.

Copiii și nepoții de atunci sînt tefeleii de azi. Cei care-și disprețuiesc cu amar dispreț rădăcinile. Cei care, în logica lor superior-nazistă, consideră că doar ei ar trebui să existe pe acest pămînt, iar ceilalți să dispară mai repede, mama lor de știrbi și de proști și de bătrîni și de săraci. Cei pentru care "popor" e un cuvînt obscen.

Acest dispreț, de multe ori încins pînă la ură, colorează tot discursul și toate acțiunile anti-pesediste de după 1990 încoace. PSD a fost și rămîne, din păcate pentru unii, din fericire pentru alții, singurul partid care nu-și disprețuiește poporul. Iar poporul simte asta. Și nu va avea încredere niciodată în cei care nu au nimic altceva decît dispreț și ură la adresa lor.

Să nu uitați, dragii mei tefeliști: poporul are întotdeauna dreptate.

. Citeste tot...

miercuri, 18 iulie 2018

Hei, vino’ncoa!

– Fffffiiiiiiiiuu!

Ăsta ar trebui să însemne un fluierat. Nu sună a fluierat, dar vă prindeți voi. E un fluierat. Era 10 seara, pornisem spre Telega, trecusem de primul stop. Făcusem la dreapta, trăsesem imediat pe trotuar și fluieram după cineva. Aveam o treabă cu el.

Cineva era un nene rupt de sărac și de bătrîn și de zdrențăros și de homeless. Și foarte probabil un pic ciupit. Nu mult. Un pic. Se tîra încet pe trecerea de pietoni, prin spatele mașinii. Scot mîna stîngă pe geamul deschis, o flutur și strig după el: “Hei, vino-ncoa!”

Ne salutasem din priviri la stop, cît era roșu și pentru mine, la volanul mașinii, și pentru el, la volanul unei sticle de beri de-alea ieftine, la pet din plastic de 0,50. El scuturase un pic din cap a lehamite, fără vorbe, doar din ochi: “ce să faci, bre, cu stopurile astea”. Eu încuviințasem la fel de tăcut din cap: “da, bre, ai dreptate, mama lor de stopuri”.

Se face verde. Pînă să facă el trei pași, să ajungă să pună piciorul pe zebră, eu făcusem deja la dreapta, îl lăsasem în urmă. “Hai înainte, nu opri, dă-l încolo”, spuse vocea dintr-o ureche. “Ba oprește!”, spuse vocea cealaltă.

Am oprit. “Hei, vino’ncoa!”

Era cam pe la jumătatea trecerii de pietoni din spatele mașinii. Se uită la mine prin parbrizul din spate. Se îndreaptă spre geamul deschis, cu pași ușor clătinați. Scot mîna din buzunar, pe care o folosisem deja să separ o bancnotă. Îi întind banii. Cam mulți.

Îi ia așa, într-un fel neașteptat de reticent. I-ar fi luat. Nu i-ar fi luat. Se uită la ei. Își dă și el seama că sînt cam mulți. “Pentru ce?”, mă întreabă cu o voce precaută și cu ochii mici. Era clar că se aștepta la cine știe ce rahat de capcană.

“Să-i bei pentru mine”.

Dintr-o dată i s-a luminat fața. Nu-i ceream nimic. Nici măcar nu-l futeam la cap cu cine știe ce discurs moralizator. Îi spuneam simplu și direct: na, ia de-aici, ia să bei. De parcă ar fi făcut altceva cu ei.

“Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Bagă o mînă argăsită pe geamul deschis, îmi strînge mîna. Mai îmi urează încă o dată sănătate. “Și să ai grijă de tine. Să te îngrijești, domnule!" Face o pauză, se uită la mine cu ochii ăia de viezure bucuros că făcuse rost de bani de trăscău eftin și necesar. "Știi cîți ani am?" Nu așteaptă să-i răspund. "Șaptezeci și cinci de ani".

"Mai mulți decît taică-meu", gîndul îmi vine automat în cap. Nu e un gînd bun. Îl țin pentru mine. “Mulți înainte!” îi urez, strîngîndu-i mîna. Îi zîmbesc. Îmi zîmbește. Are bani de băutură.

“Șaptezeci și cinci de ani, domnule, și mă țin bine, sănătos. Am grijă de mine. Să ai și dumneata grijă, domnule dragă. E foarte important să ai grijă de tine”.

Cu o mînă mă ținea încă într-o strînsoare politicoasă, dar fermă. În mîna cealaltă bălăngănea sticla din care își îngrijea sănătatea. Bere eftină, la pet de plastic, la jumate. N-am recunoscut marca.

“Sănătate, multă sănătate!” Nu-mi dădea drumul la mînă. Îi zîmbesc, îmi iau la revedere. Hai, că trebuie să ajung la Telega.

Avea șaptezeci și cinci de ani. Și avea grijă de sănătatea sa.

. Citeste tot...

marți, 17 iulie 2018

Răniții istoriei

Închipuiți-vă că sînteți pe cîmpul de luptă.

N-am făcut armata. Mai mult de-atît, nu am fost în nici un război. Dar am minima inteligență emoțională să-mi închipui ce s-ar întîmpla dacă sînt pe cîmpul de luptă.

Eu scap. Sînt în putere. Sau sînt priceput. Sau pur și simplu sînt norocos. Însă alții, prietenii mei, camarazii mei, sînt împușcați și cad în spatele meu.

Ce fac? Fug? Mă retrag? Sau încerc să-i salvez?

Sper din tot sufletul să mă întorc să încerc să-i salvez. Chiar dacă asta îmi pune în primejdie viața.

La scară istorică, în spatele nostru, al generațiilor care s-au maturizat după 1989, tocmai am lăsat în urmă pe cîmpul de bătălie două generații de răniți, care urlă după ajutorul nostru.

Ce facem? Ne întoarcem să-i luăm în cîrcă, să-i salvăm? Sau îi lăsăm să agonizeze acolo, să urle inutil, așteptînd o salvare care nu va veni?

E dilema tuturor decrețeilor și tefeleilor din România. În spatele nostru, generațiile părinților și bunicilor noștri, total nepregătite de modernitate și de capitalism și de crunta neostoita zbatere a vieții de zi cu zi, urlă răniți să venim să-i ajutăm. Să-i cărăm în cîrcă pînă la vămile morții. Nu sînt pregătiți pentru capitalism, căci o viață întreagă comunismul le-a formatat mințile și voințele altminterea.

Ce facem cu aceștia? Ce facem cu părinții și cu bunicii noștri? Îi abandonăm? Fugim către viitor fără să aruncăm nici o privire în spate, să-i privim cum se zbat în chinurile bătrîneții și ratării și sărăciei și, în cele din urmă, ale singurătății și ale morții? Sau ne întoarcem un pic să-i scoatem la liman, cu o minimă empatie și compasiune și înțelegere și suflet creștinesc?

Întrebare la care ideologii fasciști ai modernității au un răspuns simplu, clar, tăios: dă-i în morții mamii lor de babalîci. Lăsați-i să urle și să moară singuri. Noi, tefeleii strălucitori, useriștii și peneliștii și ciolosiștii și iohaniștii acestei lumi, preferăm să-i ignorăm și să mergem înainte, să străbatem neabătut cărările capitalismului care n-are nevoie de generațiile neproductive, deci inutile.

Întrebare la care orice om de bun simț ar avea o strîngere de inimă și ar spune: sînt părinții noștri, sînt bunicii noștri. Hai înapoi să-i culegem din sîngele istoriei lor și să le dăm cele cuvenite: înțelegere și zăbavă și un pic de pîine, că au muncit pentru noi cînd ei erau tineri, iar noi copii cu mucii la gură.

Mi-aș dori ca acest tip de înțelegere și de împăcare să nu fie doar apanajul partidelor social-democrate și kaghebiste și știrbe. Mi-aș dori ca aceste mesaj de vindecare să vină de la cineva din fruntea țării, care să zică: hai să ne împăcăm, să fim români cu toții. Toți sînt ai noștri, nu doar tefeleii strălucitori. Ci și cei care au trudit cînd erau tineri, iar acum, cînd sînt bătrîni și inutili și speriați și triști și proști, au nevoie de alinare și de înțelegere.

Hai să-i ajutăm și să-i ducem către limanul morții liniștite, chiar dacă ne încurcă în gloriosul nostru marș către modernitate și către viitor și către progres și către lumea ideală la care visează toți naivii de tineri tefeliști. Chiar dacă unii dintre noi, mai tineri și mai intenși și mai luați de cap, i-ar dori fie ignorați, fie arși pe rugul istoriei.

Hai să ne întoarcem un pic din drumul nostru către viitor, hai să întîrziem un pic și să-i cărăm în spinare. E diferența dintre a fi om și a fie bestie și fiară și monstru și neom.

Hai să fim oameni.

Doamne, ce mi-aș dori să aud asta de la președintele robot al acestei țări pline de oameni tineri și intenși și luați de cap...

. Citeste tot...

luni, 16 iulie 2018

Mă seacă chestia asta

Sînt enervante eforturile de marketing ale caselor de producție muzicale care, periodic, mai scot nu știu ce așa-zisă "ediție aniversară" a cîte vreunui album, teoretic diferită de cea inițială, pentru a masca pur și simplu nevoia de reeditare a acestuia.

Punerea laolaltă a materialului original, așa cum a fost el conceput de autori la vremea respectivă, cu tot soiul de alte giumbușlucuri menite să legitimeze caracterul nou al respectivei ediții strică de fapt intenția inițială a autorilor. Tot soiul de piese live și de retake-uri și de cîntări la radio și de alte prostioare înghesuite de-a valma la sfîrșit care măcelăresc fengșuiul albumului.

De regulă, albumele muzicale - cel puțin alea care contează - sînt niște opere artistice bine gîndite, bine echilibrate, cu cap și coadă. Se termină cînd trebuie să se termine. Sfîrșitul trebuie să fie sfîrșit, nu doar a ț-șpea piesă oarecare după care, în loc de necesara pauză care să te facă să tragi aer în piept meditativ și să guști albumul, să te înclini în fața frumuseții sale rotunde, de fapt să mai vină cine știe ce rahat de versiune inedită, de fapt o gîjîitură obosită.

Mă seacă chestia asta. Ar trebui să facem un ONG. Să-i zicem "Salvați Albumele Din Mîinile Tefeliștilor" și să-l facem de utilitate publică.

. Citeste tot...

duminică, 15 iulie 2018

Marquez în spaniolă

Eram în clasa a noua, la liceu în Cîmpina. Dintr-a cincea pînă într-a opta făcusem rusă, că așa se făcea la țară, rusă, nu engleză. Franceza dintr-a cincea. Rusa dintr-a șasea. Acuma, proaspăt licean, încercam să-i prind pe colegii mei orășeni, care deja erau în al patrulea sau al cincilea an de engleză. Făceam meditație în privat cu d-na Mărășescu, profesoara mea. Erau greu, dar dificil.

Pe de altă parte, citeam science fiction tot ce prindeam. Și prindeam greu, căci pe vremea aceea era mare penurie de cărți. Aveam o poftă monstruoasă de citit. Aveam noroc cu o colegă de servici de-a lui taică-meu, doamna Hănciulescu. De la dînsa împrumutam cărți, mai ales în franceză, căci la franceză mă pricepeam bine. Iar atunci m-am încumetat să încerc și în engleză. Am împrumutat de la dînsa Foundation. Știam de carte, era imensă și legendară în mintea mea de puști de 14 ani. Îmi doream demult să o citesc. Îmi doream arzător. Doar că nu era decît în limba engleză. Și engleză nu făceam decît de vreo lună. Pifan perfect. Hai să încerc.

Am deschis cartea. Am citit prima pagină. N-am înțeles mai nimic. Mă poticneam aproape la fiecare cuvînt. Cuvînt cu cuvînt, mă duceam la dicționar, îl căutam, aflam ce înseamnă. Cuvîntul singur mai înțelegeam, dar mai era și contextul. Încercam să înțeleg propoziția. Pînă ajungeam la capătul ei, uitam cuvîntul de la început. Le scriam într-un carnețel, de-ăla de tip “vocabular”. Ar fi însemnat să transcriu toată pagina.

A fost chinuitor de încet. “His name was Gaal Dornick and he was just a country boy who had never seen Trantor before.” La fel precum naivul de țăran de Dornick se pregătea să ia în freză întreaga splendoare a Trantorului, să fie strivit de maiestuozitatea sa și să devină învățăcelul lui Hari Seldon, la fel și țăranul de mine urmam să fiu strivit cuvînt cu cuvînt de maiestuozitatea și de frumusețea limbii engleze, să-i fiu învățăcel toată viața.

A fost una din zilele ziditoare ale vieții mele. Prima pagină citită în limba engleză. Chinuită și complicată trăire. De neuitat trăire.

Iar azi, acum, deși nu mi-am propus încă să o învăț, citesc prima mea pagină de carte în limba spaniolă și mă minunez la fel precum pe vremuri mă minunam în clasa a noua de liceu. Citesc prima pagină din cea mai foarte perfectă carte scrisă vreodată, “Cien años de soledad”și înțeleg ce înseamnă aia să fie lumea atît de recentă încît lucrurile să n-aibă încă nume. Căci în capul meu încă nu au nume în spaniolă. Înțeleg ce e aia să te ia tac-tu de mînă să te ducă să-ți arate gheața. “aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo.”

“Muchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo. Macondo era entonces una aldea de veinte casas de barro y cañabrava construidas a la orilla de un río de aguas diáfanas que se precipitaban por un lecho de piedras pulidas, blancas y enormes como huevos prehistóricos. El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarías con el dedo.”

. Citeste tot...

sâmbătă, 14 iulie 2018

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

vineri, 13 iulie 2018

Serviciul militar reluat în Franța

Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.

De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.

Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.

Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.

E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.

Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...

. Citeste tot...

joi, 12 iulie 2018

Substanțe industriale în baie

Sîntem o familie cu puține principii sănătoase de viață, dar unul îl avem totuși: fără băuturi carbogazoase în casă. Fetele noastre nu cred că au băut în viața lor mai mult de jumătate de litru de chestii de-alea abominabile, pline de zahăr și de chimicale, de care băgați voi în domniile voastre, deosebiților și modernilor și urbanilor. Nu bem. E politică de familie. Apă. Apa e cea mai foarte perfectă, thank you very much.

Deci o să vă mire că în familia Palada de vreo săptămînă tronează la loc de cinste o sticlă de Coca Cola. E prima dată în istoria noastră cînd lăudăm Coca Cola și promitem că o să mai cumpărăm.

Ce s-a întîmplat?

Avem în baie o gresie foarte faină, dar recalcitrantă. Are șanțuri mărunte, striații deosebite, efect hipsteresc garantat, îți ia ochii în mod plăcut. Doar că atunci cînd a fost montată, acum vreo trei ani, meșterii meseriași au făcut cum au făcut, au ignorat sfaturile înțeleptei dictatoare Flo și n-au acoperit-o cum trebuie. În procesul de montat alte faianțe și chestii, a intrat praf în ea. Și acolo a rămas.

De trei ani ne batem capul aproape în fiecare săptămînă să scoatem sedimentele pietrificate. Nici o șansă. Am cumpărat toate substanțele minune ale acestei lumi pline de substanțe minune. Am frecat în mod tovărășește, ca tractoriștii, cu simț de răspundere. Nici o șansă. Praful întărit zace acolo în șanțurile gresiei, mai ales acolo unde nu călcăm.

Asta pînă zilele trecute, cînd distinsul domn Palada, în timpul liber aproape cap de familie și aproape gospodar, a văzut el pe Internet un filmuleț cu efectele mai mult decît corozive ale Cocii Cola. Filmulețul ăla în care se arată cum omoară Coca Cola rugina de pe cheia de paișpe.

Ce a zis distinsul domn Palada? Mare lucru n-are ce să se întîmple, decît în cel mai rău caz să pierd niște timp, că de pătat nu are ce păta, e neagră gresia, n-are cum s-o facă mai urîtă decît e acum.

Deci am luat Coca Cola, am dat într-un colț, unde sedimentul pietrificat se vedea clar. Am lăsat să-și facă efectul cîteva ore, să lucreze chimia așa cum lucrează cînd băgați chestie de-asta plină de marketing în stomacul vostru de hipsteri iresponsabili. Am dat apoi viguros cu peria de scînduri, să frăgezesc maclavaisul. Am spălat cu temeinicie cu mopul, în mai multe ape, cum ar zice femeile de serviciu. Am lăsat să se usuce. Am plecat la Telega.

Ne-am întors acum juma de oră. În baie, uscat. În colțul în care am migălit, gresia noastră este ca și nouă, fără nici o urmă de praf fosilizat. Nu mai arată a șantier, arată a gresie de hipsteri deosebiți.

Toată familia s-a adunat să aducă slavă și mărire fenomenalei substanțe industriale Coca Cola. Toată familia s-a minunat ce bine curăță gresia. Toată familia în cor a zis că trebuie să tratăm toată gresia la fel, să-i scoatem fața. Cu o sticlă de Coca Cola Zero, de-aia fără zahăr, reușim să facem ce n-am făcut cu toate substanțele minune nemțești cumpărate de la magazinele de specialitate.

House cleaning de maniera cea mai tefelistă cu putință. V-am spus că, în sfîrșit, am găsit și noi o întrebuințare la chestia aia cvasi-otrăvitoare pe care o tot băgați în voi, de mai și dați bani pe ea? V-am spus că sticla de Coca Cola tronează la loc de cinste acolo unde îi e locul, în baie, lîngă celelalte substanțe de curățat veceul?

V-am spus că reclamă ca asta n-au avut parte neam de neamul imperialiștilor de la Coca Cola?

. Citeste tot...

miercuri, 25 aprilie 2018

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...

marți, 24 aprilie 2018

Așa dispare și viața

Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea.

Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd.

Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe neforțată! Îmi cobor privirea pe tastatură. Zborul a dispărut. E ca și cum n-ar fi fost nicicînd.

Miros o floare de măr înflorită. Mă scald în parfumul ei. Las creanga din mînă, îi dau drumul. Creanga zvîcnește la locul ei. Amintirea mirosului zvîcnește și ea, la fel de brusc. Nu mai e acolo. Cum mirosea floarea de măr? Nu mai știu. Hai s-o miros încă o dată. Mirosul revine. Dau drumul crengii la loc. Mirosul, amintirea, starea, toate dispar din nou, de parcă n-ar fi fost nicicînd.

Problema este că, pe măsură ce știi că se întîmplă asta, însăși trăirea este mînjită și prihănită și ciobită de faptul că știi că, imediat ce ieși dintr-însa, se va duce. Miros floarea de măr. Știu că o miros degeaba, căci amintirea mirosului nu va dăinui mai mult decît cît stau cu nasul în ea. Și dintr-o dată floarea de măr miroase diferit, a inutilitate, a pagubă, a pustiu și a deșertăciune.

Și pasul de la particular la general este atît de simplu de făcut. Știu că trăiesc degeaba, căci amintirea trăirii dispare imediat ce ies din trăire. Și atunci trăirea devine inutilitate și vremelnicie și pagubă și pustiu și deșertăciune.

Complicată și tristă concluzie. Ridic privirea după rîndunele. Încă sînt acolo, străbătînd văzduhul serii după ploaie. Cobor privirea către literele de pe ecran. Rîndunelele au dispărut. Ca și cum n-ar fi fost nicicînd pe ecranul vieții mele.

Așa dispare și viața. Repede. Brusc. Degeaba.

Restul e amăgire.

. Citeste tot...

luni, 23 aprilie 2018

Încrederea în Președinții României

Paharul este pe jumătate plin, pe jumătate gol în privința evoluției încrederii în Președintele României Klaus Iohannis.

Optimiștii vor vedea felul în care, de aproximativ un an, s-a stabilizat evoluția încrederii în dînsul într-un interval între 25% și 30%.

Pesimiștii, din contră, vor vedea felul în care tendința încrederii în Klaus Iohannis este mai degrabă asemănătoare cu cea, pe vremuri, în Emil Constantinescu decît cu evoluția încrederii în Traian Băsescu la primul său mandat de președinte.

The graph is in the eyes of the beholder.



. Citeste tot...

No shit Sherlock



. Citeste tot...

luni, 16 aprilie 2018

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Evoluția salariului mediu net în România,1991-2018

Zilele astea se vorbește mult despre salariile din România. Ca de obicei, se vorbește cu patimă și după ureche. Mai jos aveți evoluția salariului mediu net în România din 1991 încoace. Graficul este construit pe baza datelor oficiale prezentate de către INS, convertite în dolari și euro conform cursului de schimb valutar mediu lunar prezentat pe site-ul BNR. Concluziile le puteți trage și singuri, căci de regulă un grafic vorbește cît o mie de cuvinte.



. Citeste tot...

vineri, 13 aprilie 2018

Ca căprioarele am țîșnit

Stăteam în curte, admiram copacii înfloriți și ziua superbă, cu o ușoară strîngere de inimă că în curînd trebuie să plecăm din acest colț de rai. Florentina lîngă mine. Fetele, pe terasă, la lecții. Florentina, cu privirea mai ageră, vede mișcînd pe uliță. Strigătul a fost scurt și urgent: “Popa cu botezu’!”

Fraților, am țîșnit cum numai căprioarele țîșnesc spre adăpostul codrului. Ca atunci cînd fug oamenii speriați în cetate, că strigă straja că dau tătarii. Ca căprioarele am țîșnit, dragilor.

Aveam și de ce. Flo era în pijama. Eu, să-mi iertați detaliile grafice necesare pentru expresivitatea narativă, fix în chiloți și desculț prin iarba moale. Plus că toată casa era vraiște. Aveam paturile nefăcute. Lucruri peste tot. Groaznic. Oribil. Dezastru.

Am țîșnit. Cei de la olimpiadă, de la 100 metri garduri, sînt mici copii, bieți nevolnici pe lîngă noi. Ca un cîrd de gîște speriate ne-am repezit în casă. În cîteva secunde eram toți patru la ușă, în chirăituri vesele: “Vine popa cu botezul! Repede! Aranjați! Ascundeți! Strîngeți! Ordonați!”.

Am aranjat în casă ca la alarma cu bombă atomică. Trei secunde. Cinci secunde. Șapte secunde. Gata! Bulendrele ascunse! Patul e făcut!

Aidăcapumeu! Unde-mi sînt pantalonii??? Nevastă, de ce am pantalonii rupți în cur???

Dezastru complet. Primul gînd: să-mi trag repede pantalonii scurți pe mine. Nu, nu pantalonii scurți! Nu poți să-l primești pe popa cu botezu în pantaloni scurți, ereticule!

Am găsit repede o pereche de pantaloni de trening. I-am pus pe mine. Mi-am pus și tricoul cu Batman, care mă apără de dușmani. Am ieșit victorios în curte. Acuma părintele poate să vină: sîntem pregătiți.

Hristos a înviat, pufoșii mei dragi! A venit părintele, a dat cu busuioc, i-am pupat mîna, am băut o cafea cu dînsul, am stat de vorbă, ca niște oameni mari și deosebiți ce sîntem. A fost fain. De-abia pe urmă mi-am dat seama că aveam tricoul cu Batman pe mine.

What a day. What a glorious day...

. Citeste tot...

marți, 3 aprilie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 1 aprilie 2018

Zăvîrșite

Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.

Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.

E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.

Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.

Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.

Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.

Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.

Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.

Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.

Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.

Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.

Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.

Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.

O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.

Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.

Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.

Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.

Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.

Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.

Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.

Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.

Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”

Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.

“Ce mai faci?”

“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”

Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.

Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.

“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...

Peste.

“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”

Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.

Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.

Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.

Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.

“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”

“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”

Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.

“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”

“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”

Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.

“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”

“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.

“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”

Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.

“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”

“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”

“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”

Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?

Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.

“Auzi, Dane?”

“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.

“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”

“Da, mă, zăvîrșite.”

Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.

Zăvîrșite.



. Citeste tot...

sâmbătă, 31 martie 2018

Kuzushi: o expresie a creștinismului spinozian în aikido

Ueshiba Morihei, adică O’Sensei, întemeietorul aikido, a fost foarte apropiat de ideile creștine. A fost adeptul religiei Ōmoto-kyō, un sincretism japonez între vechea religie shintoistă și învățături mistice mai recente, multe din ele permeate de valorile creștinătății.

O’Sensei nu a fost creștin în mod formal, însă a fost apropiat de unele din ideile centrale ale creștinătății, îndeosebi de iubire și de iertare. Ambele strîns legate de ideea de armonie celestă.

Ascultîndu-l în seara asta pe sensei Nicolae Mitu cum ne îndemna să aprofundăm cunoașterea aikido-ului prin cunoașterea originilor și temeiurilor sale, adică ale învățăturilor lui O’Sensei, mi-am amintit de ideea lui Spinoza de bine.

Spinoza spunea că adevăratul bine este făcut doar atunci cînd poți face și răul, dar te abții. Cînd, deși ai putea să faci răul, alegi în mod conștient să nu-l faci, ci să faci binele. Altminteri, dacă doar nu poți face răul, nu se cheamă că ești moral, ci doar nevolnic. Nu faci bine nu că ai vrea, ci doar pentru că nu ești în stare să faci rău. Altă mîncare de pește. Bicisnicie bleagă, nu virtute.

Mi-am dat seama că această idee a lui Spinoza are legătură cu felul în care O’Sensei a sublimat agresivitatea artelor moderne tradiționale, cele prin care samuraii se străduiau să-și șlefuiască priceperea de a ucide.

O’Sensei a luat această pricepere și metodă de a omorî și a oferit învățăceilor săi alternativa. Calea iubirii, iertării și armoniei. Ai - Ki - Do. Bun - Energie / Spirit - Cale. Calea Energiei cele Bune. Calea Spiritului cel Bun.

Învățătura esențială a lui O’Sensei, care permează fiecare tehnică ce o învățăm pe calea aikido-ului, poate fi formulată astfel.

Iată, învățăceii mei, ce vă învăț eu pe voi. Puteți să omorîți, să faceți rău, căci aveți aici metoda, priceperea. Dar nu o veți face. Veți fi în armonie cu dușmanul vostru, pe care îl veți transforma în partener și căruia îi veți mai oferi o șansă.

Îl veți ierta. Nu veți duce consecința pînă la capăt. Nu veți duce tehnica dură, agresivă, de multe ori letală pînă la capăt. Veți sublima această tehnică, o veți transforma și o veți înnobila cu duhul blîndeții și al iertării.

Nu o blîndețe bleagă, așa cum cred mulți greșit despre aikido. O blîndețe aspră, controlată, care poate strînge, produce vînătăi și alte deranjuri minore, dar nici un deranj major. O blîndețe la marginea violenței și a consecințelor iremediabile.

Adică veți fi un samurai creștin, care îi spune dușmanului prin tehnica aplicată: nu îți sînt dușman, sînt la fel ca tine, ești la fel ca mine, să fim una, să nu fim dușmani, să fim parteneri, să îmblînzim răutatea și violența și să fim în armonie.

Această idee centrală din învățăturile lui O’Sensei nu poate fi dusă la bun sfîrșit dacă ești bleg. Dacă faci balet, cum unii zic că ar fi aikido. Ci doar dacă arăți la început că poți fi dur, aspru, cu consecințe marțiale.

Dar după ce îi dai acest mesaj de potențial letal, nu îl concretizezi, doar i-l fluturi prin fața ochilor. Apoi restul tehnicii devine una de control și de neutralizare, nu de ucidere. Îi dai șansa adversarului să mai încerce să mai trăiască încă o dată. Și astfel îl transformi în partener.

Esențial în toată această logică este kuzushi. Dezechilibrul. Acesta este mesajul prin care îi transmiți partenerului tău “iată ce îți pot face, iată care pot fi consecințele”.

Miezul aikido constă într-o treime cu clare valențe mistice.

În ma ai, buna poziționare, buna distanță.

În kuzushi, în dezechilibru.

În mushin, în acea stare de limpezime senzorială, emoțională și spirituală care se regăsește conceptualizat în multe alte discipline spirituale și care în mistica ortodoxă are numele de “trezvie”.

Kuzushi este miezul spinozian al aikido-ului. Mesajul: iată, pot face răul, dar mă abțin, și astfel devin moral și creștin. Sublimarea letalității samuraice. Samuraiul creștin.

Tehnica de aikido fără kuzushi e apă de ploaie, e balet, e rîsul curcilor. Tehnica de aikido cu un continuu control dat de un continuu kuzushi este floarea aspră a adevărului acestei arte marțiale.

Și felul în care această floare aspră înflorește pînă la capăt întru blîndețe și iertare și armonie este mesajul care spune: “pot fi rău, dar aleg să fiu bun”.

Iată creștinismul din aikido.

Am zis.



. Citeste tot...

vineri, 30 martie 2018

De ce e important să măsori încrederea

De ce e important să măsori încrederea? Pentru că e precursorul votului.

E o condiție necesară, dar nu și suficientă. Însă clar necesară. Cu mici excepții specifice votului negativ, nu prea poți să primești votul dacă votantul nu are încredere în tine.

În această logică de excluziune, dacă nu ai cel puțin 20%-25% încredere din total populație, e foarte greu să ai succes în turul doi.

De ce spun asta ? Pentru că la vot în turul doi vin de regulă 60% din total votanți. Ca să câștigi, trebuie să obții cel puțin 50% din aceștia. Adică jumătate din 60%. Adică 30% din total populație. Repet: DIN TOTAL POPULAȚIE.

Încrederea o măsurăm din total populație. Votul se măsoară din cei care vin la vot. De aceea am găsit de cuviință să fac această precizare, să înțelegeți de ce e așa de important nivelul ăla.

Și acuma revenim la posibilii noștri candidați despre care se face vorbire zilele astea.

Păi dacă ai încredere 7%, cum are Dragnea, sau 17%, cum are Tăriceanu, cum crezi că poți să faci saltul așa ușor spre 25%-30%, chiar și cu o mașinărie mare de partid în spate, care să zicem că te votează în scîrbă, că trebuie?

De aceea eu personal cred că nici Dragnea, nici Tăriceanu nu au așa de mari șanse să cîștige președinția României. Pentru că ambii sunt departe de pragul necesar de măcar 25% încredere din total populație.

Dar cine sînt eu? Voi oricum știți mai bine, orice v-aș spune...





. Citeste tot...

joi, 29 martie 2018

Încrederea, fără de care nimic nu e

Sună mecanicul: “Bara e gata, e vopsită. Cînd puteți să veniți, o facem repede”.

Îl știu. Am încredere în el. Totul se rezolvă rapid. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la spălătoria auto. Îi las cheile. Nici nu-l mai întreb cînd să vin. Mă uit împrejur și știu. Dacă nu sînt alte mașini înaintea mea, cam într-o jumătate de oră. Dacă sînt, cam într-o oră, o oră și jumătate.

Cînd mă întorc să iau mașina, la fel. Nici nu mai verific, cum făceam la început. Știu că nu-mi fură din portbagaj. Știu că nu-mi schimbă posturile de radio, să asculte el cine știe ce zungu bungu. Știu că mașina e spălată cum trebuie, și pe dinăuntru, și pe dinafară.

Am încredere în el. Totul se rezolvă predictibil. Încrederea s-a construit în timp.

Sun la dentistă. Ne știm din facultate. Facem programarea. Cînd ajung acolo, discutăm de familie, de copii. E ca și cum aș fi în vizită la niște prieteni. Ceea ce, de altfel, și sînt.

Am încredere în ea. Încrederea s-a construit în timp.

Mă sună un client. Are nevoie repede de un sondaj. Discutăm detaliile pe telefon, îi trimit repede chestionarul, a doua zi îi pot da drumul. Semnăm contractul cînd ne vedem, n-am nevoie de avans. Știu că va plăti. Am încredere în el. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la schi la pensiunea X. Sunăm. Facem rezervarea. Știm ce ne așteaptă. Știm cum este. Și ei știu la ce să se aștepte de la noi. Avem încredere unii în alții. Încrederea s-a contruit în timp.

După antrenament, ne întindem oasele unii altora. Una din tehnici este să te lași încet pe spatele celuilalt, ca și cum ai fi întins cu spinarea ta pe spinarea unui cal. Te relaxezi, partenerul te ține, nu cazi. Oasele și articulațiile se întind încet, e o binecuvîntare.

Am încredere în el că-mi poate duce aproape suta de kile. Și el are încredere în mine că nu voi face mișcări bruște.

Avem încredere unul în celălalt. Încrederea s-a construit în timp.

* * *

Sînt momente cînd trebuie să răspund criticilor privind inutilitatea unora dintre lucrurile pe care le măsor în meseria mea de sociolog. Fie din partea unor clienți, fie, mai des, din partea celor care sînt expuși la rezultatele sondajelor: jurnaliști, cititori, prieteni, dușmani, alți soldați și cetățeni.

Printre cele criticate, de multe ori se află doi indicatori cu care probabil sînteți familiarizați deja, că se tot discută despre ei: direcția lucrurilor și încrederea.

„Ce e prostia asta? La ce ajută? Nu înțeleg nimic? Prăpădiți timpul și banii degeaba”.

Da, da. Cum să nu.

Încrederea, dragii mei paranoici pufoși și triști, este liantul care unește tot. Este aerul social pe care îl vezi doar cînd îți lipsește. Este apa în care noi peștii umani înotăm fără să ne dăm seama.

E cumva ca în creștinism. Fără iubire nu se poate nimic. Fără încredere nu se leagă nimic. Nu o vezi, dar efectele sale sînt peste tot.

În cum gîndim, în cum acționăm, în felul în care ne asociem sau nu, în felul în care trecem strada, votăm, facem cumpărături, facem copii, obținem slujbe, ne facem treaba la slujbă, facem afaceri, facem bani, pierdem bani, ne întreținem ori ne bușim sănătatea.

Degeaba construiești o casă, dacă n-ai încredere în cei ce pun cărămizile. Degeaba faci afaceri, dacă n-ai încredere în partenerii de afaceri. Degeaba cumperi lucruri, dacă nu ai încredere în cei care le-au făcut.

Degeaba mergi la școală, dacă n-ai încredere în cei care te educă. Degeaba te însori sau te măriți, dacă n-ai încredere în cel sau cea cu care-ți pui șaiba de deget. Degeaba votezi, dacă n-ai încredere în cei cu care ai votat. Degeaba treci pe trecerea de pietoni, dacă n-ai încredere că nu va veni un nebun să-ți spulbere oasele.

Totul împrejurul nostru e încredere. Pe baza acestei încrederi se construiesc toate cele ce țin de viața socială.

Încredere fie în oameni concreți, Ionel Gigel Aurel Costel Maricica Viorica și Tănțica. Fie în chestiile vaste, suprapersonale, alea care în limbaj gomos de specialitate se numesc instituții – structurile în care se așează în mod predictibil activitatea umană.

Tot în limbaj social, încrederea este elementul esențial al capitalului social. Nu intru în detalii teoretice, s-a scris despre asta pînă s-au terminat pădurile.

La fel cum banul este elementul de bază al economiei, al capitalului financiar, încrederea este elementul de bază al capitalului social. E ca o resursă pe care o gestionăm, o tranzacționăm, ne permează fiecare acțiune.

Și, în România, această resursă este dureros de rară. Trăim într-o societate paranoică, în care ne vine mai degrabă să ne uităm la celălalt cu suspiciune, cu sictir, cu ură, cu dispreț, cu invidie și cu răutate decît cu încredere, cu compasiune, cu apreciere, cu admirație, cu iubire.

Negativul bate pozitivul. Cu tristele consecințe de rigoare.

Probabil principalul motiv pentru care nu avem încredere unii în alții este experiența socială tristă prin care România a tot trecut în istoria sa recentă. Probabil e o manieră de adaptare la o succesiune de interacțiuni sociale neplăcute cu puterea. Fie cu turcii, fie cu rușii, fie cu habsburgii, fie cu comuniștii.

Fiecare a săpat un pic să ciuntească din încrederea generală. Veneau și-ți luau ceva. Veneau și-ți impuneau ceva. Veneau și-ți sufocau libertatea. Căci fără libertate nu se poate construi încrederea.

Alții spun că nu ar fi chiar asta, sau doar asta. Că am fi paranoici și din cauza istoriei sociale preponderent agrare, unde străinul este privit întotdeauna cu suspiciune. Că am fi lipsiți de încredere și din cauza practicilor de interacțiune dintre părinți și copii din copilăria timpurie.

Tot soiul de explicații. Nu avem de unde ști cu certitudine, căci științele sociale sînt mult mai blege decît cele ale naturii în a da explicații fără rest, fără aproximare.

Un lucru însă e sigur. Fără încredere sîntem șchiopi și orbi și proști și goi și vom rămîne săraci și triști, vom pierde toate trenurile pe care istoria ni le defilează pe sub nas.

Și încă un lucru e sigur. Încrederea se construiește greu și se strică repede. E o plantă foarte sensibilă, are nevoie de multă îngrijire. Și mai ales de mult timp.

Timp de vindecare. O vindecare dureroasă. Însă vindecarea nu poate începe dacă nu vrea și pacientul.

Tu cînd începi să te vindeci?

. Citeste tot...

miercuri, 28 martie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 14 martie 2018

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...

miercuri, 7 martie 2018

Mai mare rușinea, maică

Recentul sondaj Sociopol a stârnit interes. Chiar și patimi. Au fost unii, nu puțini, care au încercat să-l pună pe seama unor scopuri conspiraționale – nu în ultimă măsură pe seama apropierii congresului PSD ori a cine știe cărei afilieri politice ori instituționale a subsemnatului.

Foarte puțini au pus-o pe seama măsurării sociologice periodice pe teme politice și electorale pe care o tot realizăm de ceva vreme încoace, de cel puțin 10 ani de zile. Și lunile trecute am comunicat cifre de sondaj. Le-ați băgat în seamă, nu le-ați băgat, treaba voastră. Și lunile viitoare vom face la fel. Lună de lună. Asta e meseria noastră. Să facem sondaje și să le prezentăm publicului.

Și pentru că treaba noastră e să facem sondaje, vă prezint în cele ce urmează o comparație între PSD și tabăra anti-PSD, întinsă pe o perioadă mai lungă de timp. Totul în volume absolute, în milioane de voturi, ca să înțelegeți mai ușor, căci cu procentele uneori e greu, vă încurcați.

E vorba de evoluția din 2012 încoace a numărului de voturi pe care principalele două partide, PSD și PNL, le-ar strânge pe teritoriul României la momentul realizării sondajelor respective. De asemenea, evoluția voturilor PSD în comparație cu tabăra anti-PSD, compusă din PNL, PDL (până s-a topit în PNL), PMP, USR.





Cu cerculețe, rezultatele oficiale ale voturilor la fiecare moment electoral în parte – indicatori foarte utili pentru evaluarea validității și utilității sondajelor respective. În 2012 nu am putut face această comparație, căci la vremea respectivă PSD a candidat împreună cu PNL în alianța USL și nu putem separa voturile, să știm care erau pesediste și care peneliste.

Ce observăm?

În primul rând, observăm un fenomen binecunoscut. E vorba despre evoluțiile ciclice de vot, care scot în evidență creșterea interesului față de vot și efortul organizatoric realizat de principalele două partide în preajma votului.

Vin alegerile, cresc volumele de vot. Trec alegerile, scad la loc. Ca mareea: flux, reflux, și de la capăt. Nimic nou până aici, un fenomen cunoscut de mult timp, atât în România, cât și în alte țări.

Mai observăm că diferența dintre perioadele de mobilizare și cele dintre alegeri este de regulă la PSD de aprox 2 milioane de voturi, de la vârfurile de vot de aprox 4 milioane la minimele dintre alegeri de 1,5 – 2 milioane de voturi. În cazul PNL, diferența este de aprox 1 milion de voturi, de la 2 milioane pe maxim de concentrare electorală, în campanie, la 1 milion între alegeri.

Mai observăm și că estimările de vot din preajma alegerilor sunt suficient de precise pentru PSD și PNL, însă subestimează tabăra anti-PSD în ansamblu. Semn că fenomenul userist / tefelist e mai greu de cuprins în sondaje la concretizarea acestuia la vot.

Ce observăm însă semnificativ, diferit, neașteptat? Care e principala concluzie a acestor grafice? Care e serendipitatea care merită analizată mai în adîncime?

Nu PNL sau anti-PSD cresc, ci doar PSD scade. Asta e principala concluzie a acestei analize.

Tabăra anti-PSD este relativ constantă din punct de vedere al numărului de votanți în ultimul an. PNL pe la vreun milion – un milion și ceva. Anti-pesediștii per ansamblu pe la aproximativ 1,5 milioane.

Doar PSD a scăzut puternic, de la aproape 4 milioane în perioada când era atacat de tefeliști în stradă la doar un milion în momentul de față.

Scăderea accentuată a electoratului PSD din ultima perioadă este mult mai evidentă decât la ciclurile electorale anterioare.

PSD a atins un minim istoric de doar 1,1 milioane de votanți, ajungând pentru prima dată după 2012 la un volum de voturi egal cu cel al PNL și mai scăzut decât al taberei anti-PSD (PNL / USR / PMP, 1,7 milioane de voturi).

Doar la începutul lui 2015, imediat după victoria lui Johannis la prezidențiale, taberele PNL / anti-PSD au mai reușit performanța să depășească PSD în volum absolut de prezumptivi votanți, în contextul conformismului de învingător în alegeri (bandwagon effect).

E pentru prima dată de ceva timp când PSD e parte în parte cu PNL. Mai important, e pentru prima dată de ceva timp când PSD coboară la un nucleu dur de doar 1 milion de posibili votanți. Celelalte aproape 2,5 milioane s-au evaporat în cursul ultimului an, de la începutul lui 2017 încoace.

De remarcat că erodarea cea mai puternică nu a fost în cursul manifestațiilor anti-PSD tefeliste din iarna / primăvara lui 2017, ci de-abia din vara lui 2017 încoace, adică de când PSD a început să-și schimbe premierii.

Cât timp PSD a fost contestat în stradă de către manifestanții anti-pesediști / tefeliști, votanții PSD au stat scut în jurul acestuia, la aprox. 4 milioane de votanți, nivel comparabil cu cel ce tocmai fusese recent concretizat la alegerile din decembrie 2016.

De-abia când manifestațiile tefeliștilor s-au terminat, iar PSD a început sarabanda schimbării premierilor, de-abia atunci PSD a început să scadă constant și semnificativ, cu o pantă bine definită.

Concluzia? PSD nu scade datorită atacurilor din exterior, ci datorită greșelilor din interior.

Estimarea mea personală este că această erodare semnificativă de bazin electoral nu e din cauza protestelor tefeliste ori a cine știe ce greșeli de program, cum tot auzim critici la adresa lor (legile justiției, legile salarizării).

Scăderea PSD e din cauza semnalelor de slăbiciune și inconsecvență organizaționale interne date după câștigarea alegerilor.

Au câștigat alegerile. N-au știut ce să facă cu această victorie.

Au numit cu mare tamtam un prim premier, prezentându-l într-o lumină foarte favorabilă. După nici jumătate de an, l-au schimbat cu mare scandal, descoperind că de fapt e un nasol și un trădător.

L-au dat jos, prin moțiune de cenzură împotriva propriului guvern (premieră postdecembristă!). L-au numit pe al doilea. Și pe acesta l-au prezentat în aceeași lumină promițătoare și avantajoasă.

Iar tocmai găsiseră pe cineva deosebit, strălucitor, un soi de prinț perfect, ca din povești. Ca după tot doar jumătate de an, să vină din nou să descopere că nici ăsta nu-i mai breaz decât primul.

Și dă-i scandal din nou, să-l dea jos și pe acesta. Măcar la ăsta al doilea au fost scutiți de rușinea încă unei moțiuni de cenzură, căci Tudose a fost ceva mai de bun simț și a plecat singur, fără scandal suplimentar, fără să se baricadeze în Palatul Victoria, cum făcuse Grindeanu, ajutat de Ponta.

Dar impresia proastă tot a rămas. Au fost prea multe semnale puternic negative către electoratul propriu.

Cum ar zice babele pe la țară, electoral fidel pesedist, dar și rezervor de înțelepciune transgenerațională, pentru care încă mai contează bunul simț: “Mai mare rușinea, maică. Mai mare rușinea...

Da. S-au cam făcut de rușine. Greșeli neforțate. Nu tefeleii i-au atacat. S-au atacat singuri.

În consecință, dezamăgire.

Votanții pesediști nu sunt dezamăgiți de PSD din cauza legilor salarizării ori a legilor justiției, cum tot se chinuie să ne convingă propaganda anti-pesedistă.

Electoratul PSD e dezamăgit și trist când vede că partidul în care și-a pus speranța și căruia i-a acordat masiv votul la sfârșitul lui 2016 e de fapt preocupat mai degrabă de lupte interne și sfâșieri decât de guvernare.

Și e dezamăgit de toate rateurile date de partid, lucruri începute și neduse la sfârșit, opțiuni nefericite de resursă umană, mesaje contradictorii: “cel mai bun premier pe care îl avem” urmat de “vai de capul nostru, să-l dăm jos, e un nasol și un nemernic”.

E foarte posibil ca, pe măsură ce următoarele alegeri se vor apropia, PSD să se mobilizeze din nou și să aducă înapoi o parte din acești dezamăgiți. Să se întoarcă înapoi la niveluri comparabile cu cele dovedite în alegerile anterioare.

Dar părerea mea este că cicatricile vor rămâne. Să nu ne închipuim că votanții PSD vor uita prea curând felul în care PSD, în plină glorie de victorie a alegerilor, a ales să-și elimine din scurt doi premieri, timp în care un al treilea, fost premier și președinte, săpa și el la conflictul intern din partid, ajungând să fie dat afară.

Alt scandal, și cu Ponta. Altă dezamăgire. Alt motiv pentru babe să-și ducă mîna la gură și să rostească triste: “mai mare rușinea, maică, mai mare rușinea”.

Prea multe semne de tensiune și de lupte intestine. Votanții PSD sunt votanți disciplinați, oameni serioși. Lor nu le plac astfel de semne de iresponsabilitate ori de lipsă de bun simț.

Drept pentru care cred că unii dintre ei se vor întoarce înapoi la bazinul PSD, însă alții probabil nu. Aici va fi problema. În asta constă consecința nefericită pentru PSD a acestor luni gestionate nefericit.

Stați liniștiți: cei care nu vor mai vota PSD nu se vor duce nici după Ponta, după cum vă tot temeți. Ponta a greșit prea mult, prea drastic în fața electoratului PSD, atunci când a ales calea contestării și a sprijinirii echipei Grindeanu la prima criză de premier. Din câte am ajuns eu să-i cunosc, votanții PSD nu-l vor ierta prea ușor pentru această greșeală, pe care mulți dintre ei o consideră trădare.

Deci nu se vor duce nici după Ponta. Pur și simplu nu vor mai vota. Asta va fi marea pierdere pentru PSD, și marea oportunitate pentru tabăra anti-PSD. Milioanele de votanți entuziaști din 2016 care acuma, indiferent că sînt babe sau profesori universitari, scutură încet din cap, duc mîna la gură și murmură printre dinți: “mai mare rușinea, maică, mai mare rușinea...

Vom trăi și vom vedea. PSD trece printr-o perioadă dificilă. E cazul să lase luptele interne și să-și întoarcă fața către țară, să-și concentreze energiile nu pe tot soiul de trosneli interne, ci pe efortul de guvernare și pe proiecte pozitive.

România are prea mare nevoie de proiecte pentru a ne permite un partid mare care se sfîșie pe dinăuntru, în loc să facă treabă. PSD are guvernarea. Ar trebui să se ocupe de guvernare. A trecut deja un an și ceva și nu prea au făcut mare lucru, în afară de dat doi premieri jos.

Până atunci, luați aceste cifre de sondaj ca un semnal al vremurilor politice pe care le trăim. Acul opiniei publice se mișcă încontinuu. Iar noi suntem instrumentul care vă spune la câți volți vibrează mințile românilor.

* * *

Notă: La începutul anului 2015, saltul brusc de voturi la PNL se datorează comasării formale a celor două partide PNL și PDL într-unul singur, cât și câștigării alegerilor prezidențiale de către candidatul acestor partide, Klaus Johannis.

Notă metodologică: Nu putem estima volumele de prezumptivi votanți din afara României, din considerente logistice. Toate sondajele sunt realizate pe teritoriul României, pe populația rezidentă adultă a țării.



. Citeste tot...

marți, 27 februarie 2018

Evoluția numărului de români emigrați, 1998 ... 2017

Zilele acestea una din știrile cele mai discutate a fost cea privind volumul românilor emigrați. Pe stil “descoperirea apei calde”, specific presei isterice, căci e un subiect de mult timp în atenția mediului academic și decizional.

Mai jos, aveți evoluția numărului de români emigrați în străinătate, din 1998 până în prezent (sfârșitul lui 2017).





Estimările recente sunt făcute pe baza sondajelor Sociopol (2012 ... 2018), respectiv CCSB (2006 ... 2011), plecând de la datele oficiale INS.

Estimările mai vechi sunt pe baza datelor oficiale prezentate de institutele statistice din țările occidentale care dețin date în această privință (îndeosebi Italia și Spania).

Metodologia de calcul este prezentată in extenso în lucrarea mea de doctorat și nu face obiectul acestei prezentări.

Volumele totale de emigranți cuprind atât emigrațiile recente, cele pe motive îndeosebi economice, de după 2005 – 2006, cât și emigrațiile mai vechi, cele pe motive îndeosebi ideologice / de drepturi ale omului (dinainte de 1989 și de la începutul anilor 90).

Analiza este făcută pe populația adultă (18+). Analiza se bazează pe diferența dintre numărul total de cetățeni, raportat de BEC / AEP, populația rezidentă oficială, raportată bianual de INS, și emigrația informală, așa cum reiese din sondajele CCSB / Sociopol.

Concluzia: de aproape 10 ani de zile, numărul românilor adulți plecați în străinătate este undeva între 4 și 4,5 milioane de români.

Este vorba despre emigrați adulți fie formali (cu declarații explicite de emigrare, deci contabilizați în datele INS), fie informali (fără declarații, plecați îndeosebi după deschiderea granițelor UE în 2007).

Această estimare de 4 – 4,5 milioane de români adulți peste hotare este ușor mai ridicată decît cifra vehiculată recent în respectiva știre care a stîrnit interesul opiniei publice, de 3,7 milioane români.

Diferența este pe seama faptului că cele 3,7 milioane români se referă doar la emigrația recentă, de factură economică și îndeosebi informală, necuprinsă în raportările oficiale, de după 2007, după deschiderea granițelor UE.





. Citeste tot...

Decizia de a închide școlile a fost corectă

Decizia de a închide școlile zilele astea în București a fost corectă. În ciuda protestelor grăbite și a încercării de politizare a subiectului, prevenția a funcționat.

Evoluția vremii de ieri încoace a demonstrat că a fost bine că au fost ținuți copiii acasă. Mai ales că vremea nu dă semne de îmbunătățire.

Având informația meteorologică la timp, administrația locală a evitat o situație neplăcută, cu potențial de criză. Vremea s-a dovedit într-adevăr nepotrivită desfășurării activităților școlare.

Copiii au fost protejați de vremea rea. Au fost evitate și congestionările de trafic provocate de părinții hiperprotectivi care își duc copiii la școală în fiecare zi cu mașina.

În alte țări, în situații mult mai puțin dificile decât cea de la noi, se iau aceleași măsuri preventive. Exemplul cel mai recent, dincolo de toate celelalte cazuri anecdotice, este Roma, unde chiar ieri, pentru o vreme mai puțin rea decât cea din București, s-a luat o măsură similară.

Solicitarea protestatarilor anti-PSD “vrem o țară ca afară” s-a concretizat. Au avut parte de standarde administrative analoage celor occidentale, la care visăm cu toții.

Dincolo de exemplul de bune practici administrative și de modelul de prevenție comunitară, rămâne însă tristețea felului în care o asemenea măsură necesară a fost demonizată.

Atitudinea contestatarilor a fost inadecvată situației și e foarte probabil să continue în aceeași notă. Estimez că nu vom vedea nici un fel de tardivă acceptare a situației din partea contestatarilor.

Nici unul din cei care au încercat să otrăvească opinia publică astăzi nu-l veți vedea să vină să admită că a fost un postelnic. Din contră, unii chiar și acum perseverează în militantismul lor agresiv și continuă cu tonul de admonestare disprețuitoare.

Din păcate, chiar și în situații în care România funcționează decent, nu reușim să găsim minimul echilibru de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a ne asuma o atitudine pozitivă, civică.

. Citeste tot...

joi, 22 februarie 2018

Mamelor, lăsați-vă copiii să se julească în genunchi

România face parte dintr-un complex de culturi caracterizat, printre altele, prin evitarea riscului (folosesc în continuare termenul de “cultură” în sensul său antropologic, și nu artistico-intelectual).

Pe scurt: multe ni se trag de la cocoloșeală. De la corcoleală. De la răsfăț. De la prea mult tanti Mița și Mamițica.

Să vă explic.

Mamele române, întocmai ca și mamele turcești, italiene sau cele indiene, sînt supra-protective. Sufocant de protective. Ele știu întotdeauna mai bine. "Pune-ți căciula, că e frig afară!" "Vezi că te trage curentul!". Nu dau și alte exemple, că ne apucă vara.

Copiii români, ca și copiii italieni, turci sau indieni, sînt rezultatul acțiunii mamelor lor. Trec de copilărie. Le vine maturitatea. Și de fapt nu se maturizează. Nu devin autonomi. În capul lor rămîn aceiași copii care au nevoie să le spună mama, mamițica și tantimița cînd să-și pună căciula în cap. Ca în The Wall, acest mare curs de științe politice aplicate:

Mother do you think they'll try to break my balls Ooooh aah, Mother should I build a wall

Avem nevoie inconștient s-o întrebăm pe mamițica din cap. Mamițica se transformă în nevoia de Tătuca. De cineva din afară care știe mai bine, ne guvernează viața, ne spune cum să ne îmbrăcăm, ce să lucrăm, unde să ne angajăm, unde să primim repartiție, cu cine să ne căsătorim, unde să o băgăm, de cîte ori trebuie scoasă și scuturată.

Minimizarea riscului. Să gîndească alții pentru noi. Să fie bine, să nu fie rău. Cine nu muncește, nu greșește.

Castrarea voinței. A autonomiei. Deci statul maximal, căci dacă ai o societate care nu-și asumă riscuri, inclusiv economice, căci ăsta e capitalismul, o activitate de asumare controlată a riscului pentru producerea de plus-valoare, apăi se cheamă că spațiul acela de activitate trebuie umplut de cineva, căci știm că realitatea are oroare de vid.

Și acel cineva se cheamă stat maximal. Se cheamă comuniștii. Se cheamă Securitatea. Mai nou, se cheamă Statul paralel și Sistemul. Ăia care știu ei mai bine. Generalii. Oamenii luminați și foarte perfecți care trag sforile, decid politici, construiesc și distrug lideri care ei de fapt nu sînt lideri, sînt doar niște bieți oameni de paie.

Plîngem după omul puternic, providențial, căci n-avem suficient de oase tari încît să stăm pe picioarele noastre. Avem oase cartilaginoase, social vorbind.

Evident că vorbesc la modul general, poate ușor stereotipic. Oamenii mari și geniali din științele sociale ne-au învățat însă că folosirea tipurilor ideale e puternică, ilustrativă. Na, că și eu am oasele creierului moi și fac apel la iluștrii oameni puternici, de data asta la Weber, pentru legitimare.

Da, e o afirmație stereotipă. Dar are un puternic sîmbure de adevăr în ea. Felul corcolit și supra-protejat în care sîntem crescuți în copilărie, cînd ni se înăbușă apetența pentru descoperire, explorare și risc, ne afectează tot restul vieții, ne leagă niște pietre de moară simbolice pe care pe urmă le tîrîm tot restul vieții.

Iar cei care cresc mai liberi și au mame mai puțin sufocante și îndrăznesc, uite-i că și-au luat viața în mîini și au plecat în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, sătui de atîta stat maximal, care se bagă în viețile lor cum se băga Mamița și tanti Mița pe vremuri în copilăria lor.

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu mai stricați copiii la cap spunîndu-le în fiecare secundă ce să facă. Lăsați-i să umble cu capul gol. Lăsați-i să-și spargă capul. Lăsați-i să se joace în noroi și să umble cu cine vor ei.

Unii vor da rasol pe seama acestui comportament riscant. Dar cine scapă, va deveni om mare și va fi și el un pui de englez și de viking, oameni de-ăia mari și liberi care au plecat să stăpînească lumea, nu să stea lipiți de fusta mamei o viață întreagă.

. Citeste tot...