Mungiu nu știe să se uite în date, dar îi place să-i tragă de urechi pe români

Doamna Alina Mungiu Pippidi o comite din nou.

De la înălțimea indignării sale superioare și aproape perfecte, ceartă din nou ortodoxia. Reia vechea temă huntingtoniană a trosnelii civilizațiilor și a împărțirii lumii în ortodocșii răi și restul creștinilor buni și afirmă că religia ortodoxă generează moarte și suferință.

Pentru că, vezi Doamne, ortodocșii nu știu să gestioneze Covidul și atunci mor mult mai mulți oameni în țările ortodoxe din cauza sa.

Ookey. N-ar fi prima dată cînd diverse persoane indignate și superioare sar la gîtul poporului român cu astfel de explicații demonizante. N-ar fi nici prima dată cînd distinsa doamnă Mungiu își admonestează poporul din care se trage. Îi pute, n-avem ce face.

Nu discut de teribilismul simplificator și simplist al unor asemenea încercări de explicații culturale (cultural în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în sens estetic, referitor la artă). Nu mă bag în pretențioase contrări weberiene. Nu facem dispută teoretică aici.

Pur și simplu îi bat obrazul doamnei Mungiu o chestie mult mai simplă. Elementară. Că nu știe să se uite în date.

Unde avem datele privind Covidul la care ne uităm cu toții? Pe Worldometers, unde se centralizează cel mai complet informațiile oficiale despre pandemie. Cazuri, morți, populație. Tot tacîmul. Inclusiv standardizări la milionul de locuitori, ce ne interesează cel mai mult în această discuție.

O bază de date de 225 de linii, dintre care două entități non-statale (două vase de pasageri) și restul țări. Adresa e simplă. Oricine poate să acceseze site-ul cu pricina.

Ookey. Mergem acolo. Importăm baza de date și o prelucrăm. Nu e greu. Copy Paste. Pusă într-un Excel, curățată, etichetată, exportată apoi într-un SPSS. Orice sociolog cît de cît priceput ar trebui să știe să facă chestia asta, se învață prin anul întîi de facultate.

Da, ați bănuit corect, aveți dreptate: Pieleanu nu știe să o facă. Doar gura e de el. În rest nu prea știe chestii legate de sociologie cantitativă. Îi fac alții sondajele, nu știe să deschidă o bază de date SPSS, darămite să o construiască, să lucreze cu ea, să facă eșantioane sau alte chestii complicate.

Nu, restul bănuielii dumneavoastră nu e întemeiat. Doamna Munghiu știe și dînsa să facă chestia asta de care vă povestesc eu acuma. De-aia îi și explic, că înțelege. Nu e proastă, o duce capul, știe meserie. Doar n-are caracter, folosește științele sociale pe post de bîtă ideologică.

Deci, la muncă, pe urmele doamnei Mungiu.

În primul rînd, facem curățenie. Separăm țările de microțări. Dăm la o parte cele două vase de croazieră, dar mai ales țările minuscule, de fapt niște orașe deghizate. Ne uităm la distribuția statistică a numărului de locuitori și hotărîm unde să tăiem. Punem barieră la minim 1,5 milioane locuitori, să fie cît de cît țară, nu cine știe ce microteritoriu, gen Vatican sau Gibraltar sau Seychelles sau Sao Tome e Principe. Scoatem aceste microțări, vreo 76 la număr, din baza de date.

Înainte să ne apucăm de treabă, observăm în treacăt că lipsește cel puțin o țară intensă la cap, și anume Coreea de Nord, de unde evident că nu există date despre Covid, căci din țara aia nu prea există date despre nimic.

Asta e. Tot ne rămîn 149 de țări. Practic toate de pe globul ăsta. Un număr impresionant de date oficiale, mai mult decît suficient încît să faci o analiză statistică sănătoasă pe ele. E practic un recensămînt, nici nu e cazul să discutăm despre marje de eroare statistică.

Începem să lucrăm. Ne uităm după religie, evident, căci așa propune doamna Mungiu narativul demonizant. Le clasăm după religia dominantă. Avem date la fel de oficiale pe net, construim baza de date. Fiecare țară, ce religie are. Asta e ortodoxă. Asta e musulmană. Asta e catolică. La asta e dificil de tras o concluzie.

Ookey. După o necesară muncă de chinez bătrîn, rezultă șase categorii religioase mari și late și încă una la completare. Trei tipuri de creștinism, că așa procedează vulgata huntingtoniană: ortodoxe, catolice, protestante (în această categorie băgăm și religiile neo-protestante). Încă trei religii mari: musulmanii, hindusii și budiștii. Și a șaptea, “Altele”, la care intră fie țările unde nu există o religie dominantă (gen Liban), sau cele de altă religie decît cele deja menționate. Astfel, în total doar 11 țări, printre care Liban, Israel, China, le punem la “Altele”.

Și gata categoriile privind religia. Dacă vreți detalii, inclusiv baza de date, vă stau la dispoziție cu cea mai mare plăcere. Cereți și vi se va da – fie în format Excel, fie în format SPSS.

Dar stai așa, că totuși, nu doar distinsa doamnă Mungiu poate emite pretenții de clasificare. Totuși, țările pot fi clasate la fel de bine și după tot soiul de alte caracteristici, la fel de relevante. După nivelul de dezvoltare. După mărime. După poziția geografică. După sistemul politic. Să tot le grupezi.

Întrebarea e simplă și stă la baza disputei mele cu distinsa doamnă perfectă Mungiu. Care din aceste grupări sînt mai relevante în a decela diferențe privind principalul indicator referitor la gravitatea Covidului în țara respectivă, și anume numărul de morți standardizat la milionul de locuitori?

Eu am făcut două analize. Una după religie, ipoteza doamnei Mungiu. A doua analiză după o categorisire diferită, non-religioasă. O ipoteză alternativă, ipoteza mea, vă explic imediat cum am ajuns la ea. O combinație de dezvoltare, politică și geografie.

De ce am ales această agregare non-religioasă a țărilor? Pentru că e izbitor la ochi, dacă știi să te uiți în date, că principala diferențiere între țări afectate de Covid și țări mai puțin afectate de Covid este dată nu de religie, ci de istoria recentă de comunism.

De unde a plecat analiza mea? De la o chestie elementară: m-am uitat în date, mai ales în țările cu numărul cel mai mare de morți Covid raportat la milionul de locuitori. Am sortat baza de date în mod descrescător, după numărul de morți de Covid la milion. Am dat la o parte în gînd microțările, că alea mai mult încurcă la tras concluzii.

Și am început să număr: ortodoxă, nu ortodoxă, nu ortodoxă, etc. Și, numărînd conform propunerii distinsei doamne Mungiu, mi-am dat seama: stai așa, că nu-i așa. Stai așa, că se poate număra și altfel. Și fii atent că iese o aranjare mult mai evidentă, mai puternică. Ia fii atent, dom’ Palada, ia uite aici, doamna Mungiu, cum se poate număra: țară post-comunistă, încă una, și încă una, și...

Hoopa. În căutarea țărilor ORTODOXE, ne sare în ochi o concluzie mult mai evidentă și mai de bun simț. Mai toate țările din primele douăzeci cele afectate de Covid sînt țări POSTCOMUNISTE.

Aha. O ipoteză alternativă pertinentă. Ia hai s-o studiem, să vedem: doamna Mungiu avea dreptate cu ortodoxia ei, sau am eu dreptate, cu țările post-comuniste?

Să calculăm.

În primul rînd, la ochi. La analiza descriptivă, focalizîndu-ne pe țările cele mai afectate de Covid. Să numărăm.

După ce dai la o parte microțările, pentru a limpezi peisajul, și după ce sortezi în ordinea descrescătoare a gravității Covid, dată de morții de Covid, observi un lucru elementar. Că în topul gravității sînt mult mai multe țări postcomuniste decît țări ortodoxe.

În primele 20 de țări afectate de Covid, nici mai mult nici mai puțin de 15 din acestea sînt postcomuniste. Adică trei sferturi (75%). În schimb, din aceleași prime 20, doar 6 sînt ortodoxe, adică doar o treime (30%).

6 e mult mai puțin decît 15, cum de altfel și 75% e mult mai puțin decît 30%. Hopaa. Doamna Mungiu, avem o problemă. Elementară: de numărat.

Să continuăm.

Mai mult, în primele 20 de țări 10 din acestea, adică fix jumătate din ele, sînt catolice. Hopaa! Ce să vezi? A naibii religie ortodoxă, e bătută de bunătate de religie catolică. Din alea puternic afectate de Covid, sînt mai multe alea catolice decît alea ortodoxe. Hoooppa. 10 e mai mare decît 6.

Ce-avem noi aici? Măi să fie. Oare doamna Mungiu o fi observat asta? Sau pur și simplu nu știe să se uite în date, oricît de mare pricepută s-ar da dînsa, că face, că drege, că ca ea nu e nimenea?

Nu mă credeți? Uite aici tabelul.

Fig. 1. Tabel cu țările afectate de Covid ordonate descrescător Hai să vă formalizez analiza. Hai să vă explic categoriile.

La ipoteza A, cea care leagă mortalitatea Covid de religia țării, avem următoarele șapte categorii, deja prezentate mai sus, ca să verificăm ipoteza doamnei Mungiu:
• ortodocși
• catolici
• protestanți (inclusiv neoprotestanți),
• musulmani
• hinduși
• budiști
• alții (alte religii decît cele de mai sus, inclusiv țările fără religie dominantă, dar mai ales China, care nu e nici creștină, nici musulmană, nici budistă, e un caz aparte)

La ipoteza B, cea privind legătura dintre Covid și categoriile politico-geografice, avem următoarele opt categorii:
• țările postcomuniste, care sar în ochi în ierarhia țărilor afectate de Covid
• țările dezvoltate, așa numitul Occident extins, categorie care cuprinde, pe lîngă țările occidentale care au picat de partea bună a istoriei după al doilea război mondial (SUA, Canada, UK, Germania, Franța etc), și celelalte țări dezvoltate non-occidentale (Israel, Japonia, Australia, Noua Zeelandă)
• Africa
• America Centrală și de Sud, inclusiv Caraibele (adică restul Americii, în afara Statelor Unite și Canadei)
• Asia Centrală și Orientul Mijlociu, căci prezintă un specific diferit de restul Asiei
• India, că e imensă
• China, că e la fel de imensă
• restul Asiei în afara celor deja menționate (inclusiv micile țări ale Oceaniei, alea care depășesc 1,5 milioane de locuitori, că oricum sînt practic reziduale la numărătoare)

După ce v-am prezentat tabelul din Figura 1 și după ce v-am descris și categoriile, să vă arăt niște grafice, căci tare adevărată mai e butada: “un grafic face cît o mie de cuvinte”.

Rezultatele analizei mele descriptiv-univariate pot să fie prezentate mult mai convingător sub formă vizuală. Vă prezint în continuare țările afectate de Covid peste media globală, fie în funcție de religie (Fig. 2), fie în funcție de apartenența lor politico-geografică (Fig. 3).

În Figura 2, culorile sînt în funcție de religia țării. Vedem cum culoarea roșie, pe care am atribuit-o țărilor ortodoxe, e răspîndită relativ împrăștiat prin grafic și mai ales este practic năpădită de culoarea albastru deschis – țările catolice. Ipoteza doamnei Mungiu e cam încolțită de atîta albastru catolic.

Fig. 2. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de religie (morți Covid peste media globală) În schimb, cînd facem categorisirea în funcție de apartenența politico-geografică, ce să vezi? Dintr-o dată graficul se limpezește, lucrurile capătă mult mai mult sens. Roșul cu care de data asta am desemnat țările post-comuniste se agregă, se adună tot într-un loc, în fruntea ierarhiei. Iar albastrul deschis al țărilor din America Centrală și de Sud vine după aceea, împletit cu albastrul închis al țărilor dezvoltate.

Fig. 3. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de categoriile politico-geografice (morți Covid peste media globală) Concluzia? Una simplă, care cu siguranță nu-i convine distinsei doamne Mungiu, această Erynie perfectă și indignată și perfect de indignată la adresa poporului său. Aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt post-comuniste.

Repet, să vă intre bine în cap: aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt țări post-comuniste.

* * *

Să continuăm, că știu că pentru distinsa doamnă Mungiu niște biete grafice nu sînt îndeajuns. Distinsa doamnă Mungiu știe analiză statistică. Să-i dăm statistică, să-i scoatem pe nas Huntington și demonizarea poporului român.

Extindem analiza statistică de la cea simplă, chioară, descriptivă univariată, la cea bivariată. Avînd o variabilă independentă categorială și una dependentă metrică, rezultă pe cale de consecință că e nevoie să aplicăm analiza ANOVA.

Sînt sigur că doamna Mungiu a auzit de ANOVA și că știe că în asemenea cazuri aceasta este analiza statistică adecvată. Că dînsa e superioară și înțeleaptă și perfectă, nu ca primitivii de ortodocși.

Buun. Să facem analiză ANOVA pe toată baza de date, pe toate cele 149 de țări, cu două ipoteze alternative. A: ipoteza religioasă. B: ipoteza politico-geografică.

Hai, că nu vă împui capul, trecem direct la concluzii. Dacă vreți detalii, vă stau la dispoziție.

Rezultă un lucru simplu de pe urma analizei ANOVA. Ipoteza B, cea privind diferențierea politico-geografică, explică mult mai bine numărul de morți dintr-o țară decît ipoteza religioasă, dragă sufletului huntingtonian al distinsei doamne perfecte și scrupulos de indignate pe țara ei, Alina Mungiu Pippidi.

În cazul ipotezei B, politică / geografie, variația intragrup (Within Groups) e mult mai mică și variația intergrup (Between Groups) e mult mai mare decît în cazul ipotezei A, religie (vezi Fig. 4).

Agregarea politico-geografică e mult mai tranșantă, mai diferențiatoare decît cea religioasă. Ce se vedea la ochiul liber pur și simplu numărînd în rîndul țărilor cele mai afectate de Covid este validat de analiza statistică pe întreaga bază de date.

Să-i arate cineva tabelul ăsta doamnei Mungiu, din Figura 4. Știe să-l interpreteze, stați fără grijă. Nu e proastă. Știe cifre.

Fig. 4. ANOVA explică de ce Ipoteza B Politică / Geografie e mai pertinentă decît Ipoteza A Religie Această concluzie este întărită și de prezentarea vizuală a rezultatelor. După cum vă spuneam: un grafic face cît o mie de cuvinte.

Fig. 5. Ipoteza A Religie vs Ipoteza B Politico-Geografică. O comparație a mediilor de morți Covid la milionul de locuitori, în funcție de categoriile ipotezelor respective Se vede acolo, pînă în fundu’ clasei? Se vede graficul cum trebuie? Înțelege doamna Mungiu cum e cu pantele?

Vede că media de cazuri de morți Covid la milionul de locuitori este semnificativ mai mare în cazul țărilor postcomuniste (2,951) decît în cazul țărilor ortodoxe (2,515)?

Vede că diferența este cu aproximativ o cincime mai mare: aproape 3,000 față de 2,500?

Înțelege că factorul politico-geografic discriminează mult mai puternic decît cel religios?

Mai îl îmbrățișează necondiționat pe Huntington?

Mai demonizează poporul român degeaba?

Repet, să înțeleagă tot chiorul: ipoteza politico-geografică explică mult mai puternic variația de morți Covid decît ipoteza religioasă.

* * *

Să vă explic de fapt despre ce e vorba în toată această tărășenie. Pînă acum v-am prezentat doar cifre, grafice și analize statistice. Dar acum e cazul să înțelegem ce-o mînă pe doamna Mungiu în luptă.

Vedeți voi, dacă folosești argumentul “religie”, pe lîngă că lovești în mod convenabil în Biserica Ortodoxă, de fapt tragi la răspundere poporul român pentru tarele sale de caracter. Îl tragi de urechi. Îl tăvălești bine, mama lui de popor înapoiat.

Vai, ce popor nedisciplinat și neascultător. Niște primitivi medievali care nu acceptă glorioasele victorii ale științei. Precum secretarii de partid pe vremuri, distinsa doamnă perfectă Mungiu înfierează cu aspră furie și cu vehementă indignare lipsurile morale ale primitivilor de români.

E o meteahnă. E unul din motivele pentru care sîntem noi înapoiați și vom rămîne mereu la fel. Niște primitivi.

În schimb, dacă propui spre explicație ipoteza post-comunistă, dintr-o dată nu mai e de vină poporul, ci sistemul politic. Cauzalitatea se externalizează, vina morală se risipește în nisipul istoriei.

Dintr-o dată, poporul se transformă dintr-un medieval bicisnic într-un nobil Robin Hood, care este reticent la toate narativele oficiale pe care sistemul i le îndeasă pe gît, cum făceau comuniștii pe vremuri cu propaganda lor deșănțată.

Nu mai e o chestie de limitare morală, ci devine o chestie de dependență de cale (istoria recentă) și chiar de necesare trăsături de supraviețuire.

Dintr-o dată, românii nu mai sînt medievali, ci fac parte dintr-un complex valoric onorabil, alături de polonezii și de cehii cei catolici, de letonii și de lituanienii cei protestanți, toți trecuți prin malaxorul de harneală și de propagandă timp de jumătate de secol. Statistici false, îndemnuri ipocrite, forțare a adevărului pînă dincolo de orice limită a bunului simț. Prosteală pe față.

Și rezistența la această prosteală sistemică.

Comuniștii ziceau că e bine, că curge numa lapte și numa miere. Românii și polonezii și letonii și ungurii și lituanienii și rușii vedeau că de fapt totul pute în jur. Discrepanța dintre discursul oficial și realitate era strigătoare la cer.

Și atunci postcomuniștii făceau ce știau mai bine: rezistau, se opuneau, fie pe față, cu scandal, ca polonezii cu Solidarność, fie mai balcanic, mai indirect, de tip “pupă-i în bot și papă-le tot”, “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Indiferent însă dacă rezistența era pe față sau pe mutește, un lucru era comun tuturor acestor țări comuniste: nu credeam neam ce ne predică sistemul.

Această traumă nu are cum să nu lase urme. Toate popoarele postcomuniste prezintă o sănătoasă mefianță la adresa harnelii oficiale, inclusiv la adresa harnelii distinsei doamne perfecte Mungiu.

Drept urmare, nu vrea să se conformeze. Nu vrea să asculte de reguli, pentru că știe că ele nu sînt făcute în folosul lor, ci în folosul stăpînirii dictatoriale. Nu crede statistici. Știe că sînt false. Nu crede discursuri sforăitoare. Știe că sînt harneală. Nu crede îndemnuri la muncă voluntară și la lupta pentru pace. Știe că sînt prosteală pe față.

Drept urmare, nu crede nici în actualul discurs la adresa gravității Covid. Și nu vrea să asculte nici de îndemnurile suspect de insistente ale milițienilor de a se vaccina. Știe că sînt prosteală pe față.

De ce? Pentru că românii, la fel ca și polonezii ungurii cehii letonii lituanienii, au în sînge amintirile vremurilor cînd aceiași milițieni își băteau joc de oameni, cu legea în mînă. Și cu megafonul de propagandă proptit la gură.

Înțelegeți, distinsă doamnă perfectă Mungiu, de ce lumea nu pune botul la harneală? Înțelegeți de ce o halcă întreagă de glob, toate țările post-comuniste, nu vor să se vaccineze?

Nu știu dacă e bine sau nu, dacă mor oameni sau nu din cauza asta. Eu vă explic un lucru simplu: de ce lumea postcomunistă nu are încredere în narativul oficial. Nu e vorba aici de religie, de ortodoxie. E vorba de moștenirea de minciună sistemică a comunismului.

Iar voi, dragii mei cititori răbdători, înțelegeți acuma de ce e mai convenabil să dai vina pe biserică decît pe miliție? De ce distinsa doamnă perfectă Mungiu insistă pe o explicație care să demonizeze, nu pe una care să disculpe?

Evident că discuția e ceva mai elaborată. În plus față de acest complex valoric de mefianță la adresa discursului oficial, mai avem de luat în vedere și starea sistemului de sănătate din țările postcomuniste. Acele țări care au fost îndemnate vehement de elita neoliberală din Occidentul dezvoltat să-și “eficientizeze” sistemul de sănătate, adică să închidă spitale.

Nu mai spun de deciziile absolut cîinești ale conducătorilor din aceste țări postcomuniste, care au oprit tratamentele pentru orice altă boală decît Covid, ducînd astfel la creșterea suplimentară a morților. Nu mai spun de nivelul de sărăcie. Discutăm pînă poimîine, dacă chiar vrem să intrăm în analiză multivariată.

Nu e cazul aici. Important este să tragem o concluzie necesară: distinsa doamnă perfectă Mungiu fie nu știe să se uite în date, fie de manieră convenabilă ignoră aceste date. Căci datele duc la niște concluzii neconvenabile pentru ea. Și atunci distinsa doamnă Mungiu face ce face orice comunist care se respectă. Preferă să emită necesare texte de propagandă. Ortodoxia e rea, religia e rea, românii sînt vinovați și limitați moral. Ah, ce primitivi.

Da, da. Cum să nu. Să vă mai arăt încă o dată analiza statistică? Să vă mai explic încă o dată cifrele? Hai, că nu sînteți ca amărîtul ăla de Pieleanu, de nu înțelege nici măcar un grafic, darămite rezultatele unui test ANOVA. Dumneavoastră, distinsă doamnă, chiar vă pricepeți. Doar că, din păcate, vă cam puneți priceperea în slujba unor cauze urîte.

Ghinion.
Citeste tot...

Furtunești, nu furtunești, vremea Covidului trece

Vedeți voi, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, îmi place mult de voi, căci sînteți printre puținii care încă mai cred în primejdioasa idee de libertate. Dar uneori vă ia și pe voi de cap rău de tot.

Să vă explic.

Sînteți îmbibați de teorii ale conspirației. Unele din ele cu o umbră de parfum de credibilitate. Altele cît se poate de aiurea – farfetched le zice la ideilea astea în dulcea limbă imperialistă.

Unele din ideile voastre “conspiraționiste” s-au dovedit, la un an după izbucnirea tărăboiului, de fapt practic realitate. Că n-o să fie vaccinarea obligatorie. Iete că se străduie stăpînii noștri să fie. Că Certificatul Verde e despre libertate, nu despre control social. Iete că e de fapt despre control social, fix precum urlam noi primitivii încă de anul trecut.

Și tot așa. Deja circulă o listă cu vreo zece astfel de avertismente care s-au dovedit realitate zilele astea, după ce inițial au fost aspru înfierate și demonizate și combătute drept bătăi de cîmpii conspiraționiste.

Altele din ideile voastre sînt în continuare în malaxorul îndoielii, al isteriei generos vînturate și al zbaterii ideologice. Discutăm vedem așteptăm sentința istoriei. La altele ne pufnește pur și simplu rîsul, chiar dacă ne abținem din politețe. Tunelele dacice, here I come...

Ei bine, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, una din marile teorii conspiraționale la care aderați cu ușurință o reprezintă marea înțelegere mondială ocultă privind controlul social, pe bază de pretext de pandemie Covid.

Înainte să mă înjurați, mă grăbesc să vă dau întrucîtva dreptate. Ceva ceva e acolo în ce ziceți voi. Că multe state s-au aburcat în mod convenabil în șaua acestei iepe primejdioase și încearcă să o călărească, să-și întărească puterea asupra cetățenilor săi. E foarte posibil să fie o umbră de adevăr în semnalele voastre de alarmă.

Dar se întîmplă un lucru, totuși, care e rău de tot aiurea în gîndirea voastră. Credința nestrămutată, intensă, arzătoare că toate statele, absolut toate statele, s-au înțeles pe ascuns și sînt toate dominate de oculta progresistă, globalistă, de masonii șerpilieni care vor să cucerească Pămîntul – de parcă nu l-ar stăpîni deja.

Ei bine, asta chiar e o idee farfetched, care spune mai mult despre fricile voastre și despre dificultatea de a gestiona cognitiv o realitate complexă, decît despre realitatea complexă în sine.

Citeam chiar azi de valul ăsta cel mai nou, valul cinci de Covid, cum a ajuns el să-și facă de cap și în India. Ce să vezi? India dintr-o dată a trecut din nou la măsuri de urgență. Iar au închis crîșmele, iar au limitat circulația în timpul nopții.

Ei bine, dragii mei primitivi medievali la care țin mult de tot, căci sînteți singurii care ați rămas pe lumea asta care încă mai credeți în primejdioasa idee de libertate, puteți să mă convingeți de multe, de aproape orice.

Dar nu și de faptul că India și China și Noua Zeelandă și Argentina și Spania și Rusia și toți sînt în același timp, repet, ÎN ACELAȘI TIMP, membrii ai unei conspirații privind gestionarea puterii.

Aidăcapumeu. Mă bufnește rîsul. Cu respect raportez: nu se poate. Istoria nu permite așa ceva.

Să vă explic.

Orice stat cît de cît mai zdravăn pe lumea asta se află într-o relație anarhică cu celelalte state puternice.

Anarhia nu e cuvîntul ăla simplu, pe persoană fizică, pe care îl rostim noi la supărare cînd nu merg lucrurile cum trebuie. Vai maică, să fugim, anarhie dezastru haos sfîrșitu lumii.

Nu. Anarhia în relațiile internaționale e un concept din științele politice care spune că nu există hegemon suprem, oricît s-ar strădui pe parcursul istoriei diverșii strălucitori să ajungă șeful absolut la toate și la toți.

Anarhia în teoria politică înseamnă că fiecare stat își gestionează relația cu ceilalți pe baze simple: după puterea pumnului. Cine are mai multe portavioane, mai multe resurse, pricepere mai mare de proiecție a suveranității.

Fiecare dă pînă îl doare pumnul, cu vorba, cu ideologia, cu tunul, cu diplomația, cu puterea economică, cu șpionii, cu soft power, cu hard power, cu ce are la îndemînă. Și jocul n-are cîștigător, doar se joacă ad nauseam. Pînă acum, nu i-a ieșit nimănui să răzbească învingător final în acest joc, în Marele Joc al geostrategiei.

Ce rezultă? Rezultă o anumită balanță a puterii. Niciodată iremediabil înclinată de partea unuia singur.

Istoria e plină de încercări glorioase de a fi șeful suprem. De fiecare dată, șeful suprem și unic și îmbibat de hybris zeiesc și-a furat-o. Balanța de putere s-a reașeazat în contra sa. Cînd se înțeleg patru, hop sare al cincilea și nu-i convine, se pune în răspăr. Cînd se înțeleg aproape toți, hop se ceartă între ei și se fărîmițează și se duce naibii toată tendința de imperiu global.

N-o să mă convingeți niciodată, dar niciodată, că țările din blocul occidental reușesc să le călărească propagandistic pe cele din blocul advers, aflat în competiție cu ele, Rusia și China, sau țările care încearcă să stea deoparte, cît mai neutre cu putință, India și care or mai fi ele pe acolo.

N-o să mă convingeți niciodată că India și China se așează la aceeași masă conspirativ-șerpiliană cu Japonia, cu China, cu America, cu Anglia, cu Germania, cu Brazilia, cu Israel și cu ce țări importante mai sînt pe lumea asta.

Pen’ce? Pen’ ca să fie un singur șef, să fie el moț, capu’ la masă, să ordone doar el? Să iasă americanul șef peste tot globul, să moară China de icter negru de ciudă? Să răzbească India în fața Chinei? Să domine ideatic și decizional Germania peste toți?

Haide, bre. Fugi, dom’le, de-aci...

Unde e școala aia ascunsă și șerpiliană și criptică și ocultă și atît de perfectă în șerpilianismul ei încît să reușească imensa, priceputa izbîndă de a crea șefi ascultători, toți la țuțuroiul lui Soros sau al lui Schwab sau cum îi mai cheamă pe șerpilienii de care vă temeți că deja controlează toată lumea?

Cine se pricepe să-l controleze în același timp și pe Putin, și pe Angela, și pe Xi Jinping, și pe Trump, și pe Biden, și pe Boris Johnson, și pe cum îl cheamă pe-ăla de conduce India acum, Indira Gandhi, nu, aia era pe vremea mea, azi îl cheamă Narenda Mori, și pe ayatolahul Iranului? Voi chiar credeți că ayatolahul Iranului primește ordine de la Soros, sau de la Biden, sau de la Angela?

Greu, dragii mei. Foarte greu. Practic imposibil.

Și totuși, toți acești lideri practic ireconciliabili, căci fiecare are interesele sale de cele mai multe ori divergente, au luat aceeași decizie. Să închidă tot, să blocheze societatea și să lupte cu sărăcia asta de Covid.

Oare de ce?

Hai să vă fac o figură de stil. O comparație. Fiți atenți aici.

Să zicem că bate vîntul rău de tot pe mare. Pe Marea Mediterană. Cînd bate vîntul rău de tot, îi zice furtună. Cînd bate vîntul și mai rău, îi zice uragan.

Știți ce fac statele atunci cînd e furtună pe mare? Dau o decizie, o strigătură mare la toți participanții pe mare, pe ăștia îi cheamă marinari, să stea dracului pe curul lor, să nu iasă în furtună, că o să moară.

Își aplică forța de constrîngere, scot la iveală behemotul din ei, și forțează cu anasîna pe toți să nu iasă pe mare. Închid porturile. Dau de-aia, cum îi zice, alarmă generală, cod roșu. Și nu iese nimeni pe mare.

Cine iese, fie și-o fură. Fie îl înghit valurile. Asta e, Dumnezeu să-l odihnească, și-a căutat-o cu lumînarea. Fie se întoarce înapoi în port și suportă rigorile legii: e amendat, arestat, i se confiscă vasul, i se violează nevasta, i se pun copiii la proțap. Mă rog, după regulile locului.

În Marea Mediterană, față în față unul cu altul, sînt două state de se urăsc de moarte. Ele se cheamă Grecia și Turcia.

Istoric se urăsc profund, sincer, mînați de cele mai intense sentimente. Și-ar lua gîtul unul altuia. Noroc că sînt amîndouă în NATO și se abțin, fac doar necesare gesturi de frondă și de aroganță militară punctuală. Ba se mai aleargă două avioane unul pe altul, ba se mai babardesc niște șpioni. Chestii de-alea minore, de adolescenți tembeli.

Chiar dacă sînt aliați în NATO, n-o să vezi Grecia și Turcia niciodată trăgînd la aceeași căruță. Nu. Fiecare cu pizda mă-sii. E o competiție rea, urîtă între aceste două țări.

Dar cînd e furtună pe mare, cînd suflă uraganul și vîntul rupe tot, că trece peste 50 sau 60 sau 70 de noduri, iar la asemenea viteze vîntul practic rupe totul în cale, ambele state concurente și cvasi-dușmane iau fix aceeași decizie. Și turcii. Și grecii. Dacă bate pînă jos, pînă în Egipt, și egiptenii, și sirienii, și israelienii, și toți.

Toți închid porturile. Toți opresc orice circulație pe mare. Culmea, chiar își și ajută navele celeilalte țări să se adăpostească de stihia dezlănțuită.

Nu e nici o conspirație, dragii mei primitivi și medievali. E simplu. E uragan. E natură. E belea.

Covidul e și el o stihie. Virusul nu știe ideologie, cum nici uraganul nu știe carte. Cînd bate molima, se iau decizii. Vrei să le respecți, nu vrei. Treaba ta. Dar dacă ieși pe furtună pe mare, de cele mai multe ori ți-o furi. Ori de la natură. Ori de la stat, dacă chiar ești marinar priceput și știi să înfrunți furtuna fără să devii hrană la pești.

La fel și cu Covidul. Vrei să-l înfrunți? E treaba ta. Și eu l-am înfruntat. Și eu mi-am furat-o. Era să mor. Dacă nu erau doctorii pricepuți, probabil dădeam colțul. Și îl înfrunt din nou. E alegerea mea. E maniera mea de a-mi gestiona riscul personal. Dar uneori alegerea asta intră în contradicție cu alegerea behemotului statal.

Evident, o să mă înjurați. Ca și progresiștii ăia căpoși, nucleul dur al tefeleilor, și în rîndul anti-vacciniștilor există un nucleu dur, căpos, care nu acceptă nuanțe.

Și nuanțe sînt destule, credeți-mă. E într-adevăr molimă. Dar cum definim molima? După numărul de cazuri, care poate fi în mod convenabil controlat în funcție de cîte teste faci? Sau după numărul de cazuri grave ori de morți, adevăratul moment al adevărului, ca la celelalte boli care intră în preocuparea statului, în statisticile oficiale?

Uite că țările dezvoltate au cam început să se trezească din hipnoza colectivă, din isterie. Anglia încet încet trece într-un regim de normalitate. Ce știu englezii să-și îndemne poporul de secole: keep calm and carry on. Spania deja își schimbă indicatorii oficiali, nu mai numără infectați, ci doar cazuri grave și morți.

Cît timp impunem starea de urgență ori de alertă? Cît timp dăm milițienilor toată puterea? Unde îi punem capăt? Ne speriem de la fiecare gripă și băgăm societățile în izolare la fiecare strănut?

Care sînt standardele acceptabile de risc, care să îmbine atît nevoile de siguranță, dar și pe cele de libertate? Cînd sîntem iresponsabili? Dar prea răsfățați și prea corcoliți?

Ce naiba facem de aici înainte? Blocăm tot globul în fiecare sezon rece, căci în fiecare an avem val de gripă? Chiar e nevoie să ne vaccinăm întruna, chiar dacă s-a dovedit că nu prea are spor vaccinul de gripă la tulpini de virus în continuă mutație genetică? Ne vaccinăm la șase luni, la trei luni, la trei săptămîni sau doar decît la trei zile?

Bă, voi sînteți întregi la cap? Am sacrificat o întreagă generație de copii, le-am distrus educația, am îngenuncheat economia, am băgat toată lumea în sperieți, în isterie, în depresie. Cînd ne oprim?

Ho! Gata!

Emoții și vehemențe, evident. Că așa e la criză: emoția ajută mobilizarea. Dar și întrebări pertinente. Nuanțe complicate, suficient de vagi încît să permită și proteste, și abuzuri ale statului, ale behemotului, ale milițianului cu pulan. Fiecare cu dreptatea lui, cu justificarea lui, cu motivele sale.

Unde găsim punctul comun? Cînd putem să fim precum Turcia cu Grecia? Cînd zicem că e furtună, gata stop joc, toată lumea capu’ la cutie? Dar și invers. Cînd zicem că s-a terminat furtuna, da, dom’le, așa e, bate vîntul cam tare, aveți grijă ce faceți, dar totuși voi ăștia mai îndrăzneți puteți ieși pe mare, pe barba voastră, pe riscul vostru?

Acest articol nu va conveni capetelor de distribuție probabilistică a continuumului valoric covidos. Nici nucleului dur de anti-vacciniști. Ăia luați de cap cu Bill Gates și cu 5G-ul și cu nanotehnologiile. Nici nucleului dur de tefelei tembeli la cap. Ăia la fel de luați de cap care poartă mască la bot chiar și cînd sînt singuri în baie și fac duș.

Pe fiecare din noi această criză ne-a luat de cap. Așa e. E probabil unul din puținele adevăruri indubitabile din zilele astea, pe care îl acceptăm cu toții.

Întrebarea e: cînd începem să recunoaștem calea de mijloc, compromisul, normalitatea?

Greu, dom’le. Foarte greu... R’ar mă-sa a naibii de viață, greu de tot cu lumea asta, dom’le. Complexă, dar complicată. Garçon, adu bre două ciorbe de burtă și două beri la domnii, bre. Mai repejor, te rugăm. Că simțim nevoia imperioasă să încălcăm lock-downul, să mîncăm și să bem și să ne trăim viața. Și să discutăm, să punem țara la cale. Să rezolvăm problema Covidului.

A, să nu uit. Fii atent, să nu faci drumul de două ori. Ardei smîntînă mujdei. Da, da. Și mujdei. Neapărat. Și niște castraveciori. Aveți în oțet? Excelent! Și pune și cîte trei mici de fiecare. Ba nu: pune patru. Ba nu: pune șase, să fie. Și o porție proaspătă de-aia de Covid, de care aveți voi acolo, în bucătărie.

N-aveți Covid? S-a terminat? Stai așa, să-l sun pe domnu’ Soros, să ne trimită o tranșă proaspătă. Hmmm. Sună ocupat. Cred că e în întîlnire ocultă cu ayatolahhul Khomeini. Să vezi că ăștia pun ceva la cale. Și rămînem și fără Covid...


. Citeste tot...

Se leapădă instituțiile de forță din România de practicile naziste?

Zilele astea se discută cum unul din protestatarii Rezist, Cristian Dide, are de-a face cu traficul de droguri.

Asta readuce pe tapet un subiect deja în putrefacție, care împute toată istoria recentă a statului român.

Statul român are o problemă. În dorința instituțiilor de putere de a contracara influența PSD, acestea s-au folosit de adevărate trupe de șoc paramilitare, trimise să hărțuiască, să agaseze și să provoace.

Tactica folosită a fost destul de asemănătoare cu cea a naziștilor în anii 30. Aceștia aveau niște trupe speciale paramilitare, Sturmabteilung, vestiții SA, Cămășile Maro, care exact cu asta se ocupau: desant asupra adversarilor politici. Cu excepția violenței mari: omoruri, mutilări, incendii, în rest trupele de șoc din România anilor noștri seamănă izbitor cu cele naziste din anii 30.

Exemplele sînt nenumărate. De la tăvălit în Parlament, pe covoarele instituției, la înfipt camera telefonului mobil în botul adversarului la insulte, la legat de gardul Parlamentului la fluturat cătușe fix în nas la îmbrîncit la vociferări insistente la dat cu vopsea și substanțe biologice pe pereții instituțiilor publice pînă la plăcuțe suedeze, aruncat cu pungi cu fecale și cu borduri în jandarmi.

Panoplia de violență politică este cuprinzătoare, atotcoperitoare.

Întrebarea este: cum de instituțiile de forță au permis atîția ani un asemenea comportament? Cum de au acceptat nestingherite încălcarea repetată, flagrantă și intenționată a legii? Cum de i-au tolerat?

Întrebările sînt, evident, retorice. Răspunsurile sînt evidente. Instituțiilor de forță nu numai că le-a convenit să existe asemenea indivizi odioși. Mai mult, sînt semne cît se poate de pertinente că acești indivizi sînt fix creația instituțiilor de forță. Convenabile instrumente de intimidare a PSD-ului.

Acuma, PSD vine la guvernare. Dintr-o dată, ce să vezi, PSD nu mai e Ciuma Roșie. Nu mai e ținta demonizării de tip nazist. Folosesc termenul “nazist” cu toată responsabilitatea. Să nu uităm: expresia Ciuma Roșie este împrumutată fix din instrumentarul propagandistic nazist din anii 30. Băieții aproape civili care au gestionat acest proiect nici măcar n-au avut imaginație. Au luat direct cu Copy Paste din istorie.

Acuma, PSD este respectabil, un partener dintr-o dată convenabil. Întrebarea este: pentru punerea batistei pe țambal și pentru șapte ani de lapte și miere, imposibila reconciliere, PSD oare va uita la fel de convenabil tratamentul pe care l-a primit? Sau va cere ca, în cele din urmă, în al 17-lea ceas, rotițele legale să se pună în mișcare și instigatorii la ură, la violență, trupele de șoc SA să plătească pentru încălcarea repetată, flagrantă a legii, pînă la punerea în pericol a instituțiilor statului?

Se leapădă instituțiile de forță din România de practicile naziste? Sau doar le țin convenabil în așteptare, instrumente puse la conservat, numai bune de scos în acțiune la iureșul următor?

Eu, dacă aș fi PSD, n-aș uita prea ușor ce instrumente ilegale au fost folosite împotriva mea. Tare mă tem, însă, că PSD va uita în mod convenabil și, pentru motive de pupat Piața Endependenții, va pune batista pe țambal pe acest subiect. Și pe urmă, tura următoare, și-o va fura fix la fel, inclusiv pe bază de aceiași indivizi necesari care să urle să scuipe să dea cu fecale.

Diferența dintre mine și PSD e simplă. Eu nu sînt PSD. Eu sînt doar un tip pe persoană fizică. Un tip care uită mai greu. Eu îmi permit să nu uit. Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. În rest, fără nici o altă putere de negociere instituțională. Doar o voce inutilă într-o democrație de mucava.

Ghinion.



. Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevărat importante

Știe România să facă blugi?, ne întrebam noi, la nivel inconștient, prin anii 80-90, cînd eram tineri. Nu știe. Doamne, ce poftă aveam de blugi cînd eram tineri! Cine știe să facă blugi? Străinii.

Vrem blugi. Străinii fac blugi. Românii nu știu să facă blugi.

Deci străinii sînt buni, românii sînt nașpa. Trebuie să-i ascultăm pe străini.

Știu, știu. Sună absolut aiurea. Dar așa funcționează creierul omului, la nivel inconștient, în acele străfunduri unde nici nu-ți dai seama de ce gînduri îți mișună prin hoit, prin creierul reptilian.

Tinerii în România au o reticență instinctivă, animalică, față de țara lor. Percep mediocritatea din jurul lor, fac comparații necruțătoare cu ce e în străinătatea dezvoltată și trag concluzii rapide, la fel de instinctive, animalice: străinii sînt buni, ăștia ai noștri sînt nașpa. Trebuie să ne luăm după străini.

Fiecare generație a trecut prin această greșeală de gîndire. Cu toții am fost tefelei la vremea noastră.

Anii 60 – 70 – 80. Ah, ce grosolani și aspri și mîrșavi sînt ăștia bătrîni, care nu ne lasă să purtăm blugi și să ascultăm Beatles. Să vină americanii să ne salveze!

Anii 90 – 2000. Ah, ce respingători și primitivi sînt ăștia bătrîni, cu Iliescu lor și cu comuniștii lor și cu iile lor și cu mermeleala lor. Mi-e scîrbă de ei. Să vină nemții și francezii, să ne salveze! Vrem în Uniunea Europeană!

Și tot așa.

De ce spun greșeală de gîndire? Pentru că se sare de la o premisă relativ corectă: Beatles, blugi, Netflix, tot ce înseamnă sclipici competent de consum și bunăstare, la o concluzie greșită: că străinilor le-ar păsa cumva de noi și ne-ar vrea binele.

Ei, aș. Ne vor tot binele pe care nu-l putem noi duce. Le pasă pe dracu. Vor un singur lucru de la noi. Să le fim un pic de slugi și un pic de iobagi, cum le-am tot fost sute de ani la rînd.

Fundamental vorbind, nu e nici o diferență între cîinoșenia elegantă a distinsului grof von Brukenthal și nemernicia bine camuflată sub un ștaif la fel de elegant a distinsei grofițe von der Leyen. Niște von amîndoi, care nu știu decît un singur lucru: cum să sugă de aici cît mai mult. Prețuri de transfer. Monopol. Multinaționale. The name of the game.

Tinerii noștri nu-și dau seama că orice țară, la vremea ei, a fost mai mermelită și mai împiedicată și mai puțin strălucitoare decît cele puternice de la momentul respectiv. Și ăia mari de acum au fost cîndva mici și fraeri, față de alții. Că nu e nici o rușine să o iei de jos, de la mediocritate și de la înapoiere.

Americanii, cînd se scuturau de lanțurile coloniale, erau niște pițifelnici de vînători-culegători, totalmente primitivi în fața strălucitorilor de stăpîni englezi. Coreenii de sud, după al doilea război mondial, erau niște împiedicați aproximativi care în afară de perii din păr de cîine și de cules orez nu prea știu mare lucru. Nu credeți? Citiți Ha-Joon Chang, The Bad Samaritans.

Exemplele sînt cu duiumul. Nici o țară nu s-a născut direct imperiu, capitală resplendentă și convolută și plină de sofisticare culturală, tehnologică, economică. Fiecare a luat-o de la piciorul broaștei, de la barză viezure mînz.

Doar că au luat-o crezînd în ei, nu în alții. Fiind mîndri, nu permițînd altora să le inculce rușine și scîrbă față de ei însuși.

Aici greșesc tinerii noștri, copiii noștri, cei care azi ne urăsc și se închină la falșii idoli ai Occidentului, crezînd că Occidentului îi pasă de noi. Aici am greșit și noi, la vremea noastră, cînd eram tineri. Blugi ciunga și Beatles / Depeche Mode. Altceva nu exista. Nu ne dădeam seama de pofta de imperialism și de exploatare a periferiei de care dădeau dovadă ăia din țările care producea blugi, ciungă, Beatles și Depeche Mode.

Acuma, pentru tefeleii din ziua de azi, atracția și respectul față de Netflix and chill îi orbește fix la fel ca pe noi pe vremuri. Știe România să facă Netflix? Nu. Știe România să facă Facebook și Insta și TikTok și toate prostiile în care belim ochii și pierdem timpul? Nu știe. Știe să facă Mercedesuri? Nu știe.

Înseamnă că străinii sînt buni și românii sînt nașpa / răi / proști. Să ne luăm după străini. Să avem încredere în străini. Să ne conducă străinii. Să alegem candidați care au nume străine – stratagema electorală folosită de vreo două cicluri electorale încoace de civilii de la USR.

În spatele tuturor patimilor electorale recente stă acest proces mental instinctiv, pre-conștient. Și această greșeală elementară. Dacă străinii știu să facă chestii, înseamnă că sînt buni și le pasă de noi.

Greșit. GREȘIT. Le pasă de ei, nu de noi. Și încearcă să-și convertească superioritatea tehnologică, financiară și mai ales simbolică în putere și în dominare, în control. Republica Supusă România, gubernia Europei.

Mie mi-a venit tare greu să-mi dau seama de asta, de acest proces viclean de gîndire care-mi luase prizonier creierul. Nu uitați: am fost un tefeleu, am fost bursier Soros. Teoretic, eu trebuia să îngroș rîndurile deontologilor de azi care preaslăvesc străinătatea și-și demonizează țara.

Mi-a venit greu. În primul rînd, a trebuit să mă contrazic pe mine însumi și să ies din mîzga disonanței cognitive. Cuuum? Am fost păcălit? Am fost fraier? Am fost un prost, un pufos, un idiot util?

Da, dragule, ai fost un prost un pufos un idiot util.

Doamne, nu știți cît doare să recunoști așa ceva față de tine însuți. Doare rău de tot.

Ăsta e principalul motiv pentru care tinerii din ziua de azi se lasă așa de ușor duși de nas. Ăsta e motivul pentru care mișcările de gîndire suveraniste sînt așa de ușor de demonizat. Pentru că în mintea instinctivă a pufosului, a tefeleului, se produce un scurtcircuit logic și se face foarte ușor saltul de la “România nu știe să facă Netflix” la “Ăi bătrîni sînt niște nasoi” la “Pesediștii vor să vîndă țara la ruși și la chineji”, deci “Muie PSD”.

Simplu.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că România e o țară cine știe ce. E o țară mediocră, populată de oameni mediocri. Care nu știe să facă nici Netflix, nici submarine. Între timp a învățat să facă blugi, dar deja blugii nu mai sînt un indicator de status dezirabil, ci mai degrabă semn de sărăcie.

Nu-mi idealizez țara. Din contră: de cele mai multe ori am o atitudine prea critică față de ea.

Ce vreau să spun este că, dacă străinii știu să facă Netflix și submarine, asta nu le dă nici un drept, dar absolut nici un drept, să sugă fără nici un fel de opreliște banii de aici, să-i ducă în paradisurile fiscale și să întrețină relații neocoloniale cu țara mea mediocră.

Străinii pot să facă orice. Să-și bage dildouri unde vor ei și să se căsătorească cum vor ei și să poarte kimonouri și să se sfîntuvalentinească și să se tatueze și să facă ce vor mușchii lor.

Un singur lucru n-au voie străinii să facă. Să ne jupoaie de bani, folosindu-se de poziția lor superioară în mintea unora dintre români.

Totul pînă la bani. În asta constă adevăratul neocolonialism. În extracția de bani, legitimată de hegemonia simbolică.

Și asta trebuie să le explicăm răbdător, cu iubire, cu înțelegere, cu perseverență și fără nervi tinerilor noștri. Dragii noștri tineri, străinii vă jupoaie și vă fac din vorbe într-un asemenea hal încît ajungeți să le și mulțumiți pentru asta.

Nu fiți fraieri, dragii mei tineri. Dați-vă seama de lucrurile cu adevărat importante. Dați-vă seama că orice ban supt de von Brukenthal și von der Leyen și de von der Multinaționalen de aici înseamnă un ban în minus pentru voi. Pentru viitorul vostru. Pentru asfaltul și pentru autostrăzile voastre. Pentru spitalele și școlile voastre. Pentru sentimentul vostru de auto-respect.

Cînd vă veți da seama de asta, cînd nu vă veți mai lăsa păcăliți de străini, cînd veți înțelege că străinii își văd interesul lor, nu al nostru, atunci voi fi împăcat. Atunci o să vă las să mă certați pentru orice altceva. Voi fi bucuros că am o generație care înțelege mersul lucrurilor cu adevărat. Și care ține cu țara lor. Pentru că au ajuns, în cele din urmă, să țină cu ei înșiși.

Pînă atunci, însă, mai avem mult de tras.

Ghinion.



. Citeste tot...

Un trup bolnav

Bacteriile sînt niște ființe minunate. Niște bijuterii ale naturii. De acolo a pornit totul. De la misterul unicelular. Archaea. Bacteria. Eukariota. Procariotele. Eucariotele. Toate niște bulgări minusculi de viață, de încăpățînare metabolică împotriva principiului al doilea al termodinamicii.

Bacteriile sînt niște chestii mici mici mici. Care cînd ne stricăm la burtă, producem imense dezastre naturale în ecosistemul bacterial al stomacului și mațelor noastre. Hecatombe de morți bacteriale comparabile cu cele mai mari măceluri din istoria umanității. Hoarde de bacterii mor în fiecare minut în trupul nostru. Și pe urmă, după ce hoarde mor, alte hoarde se nasc. Și-și văd de soarta lor vie plină de mister.

Diferența de organizare și de complexitate de la misterul organismului monocelular la misterul trupului nostru este imensă. Și totuși, se întîmplă. O corolă multicelulară de minuni a lumii care se numește cînd Popescu, cînd Smith, cînd Palada, cînd Wong, cînd...

Miliarde de nume. Miliarde de bacterii multicelulare. Popești Ionești Smiți Ivani și alți Zhang Yang Huang. Miliarde de zvîcniri de viață, care freamătă cînd răsare luna, cum fac eu acum, luînd o pauză de la scris, să aprind lumina în cameră. Care se tem de ziua de mîine. Care apoi trăiesc ziua de mîine, devenită între timp azi. Care se bucură, se plictisesc, mănîncă, respiră, muncesc, dorm, se războiesc se amăgesc se amețesc cu aerul puternic al realității sau cu cel și mai puternic al fantasmei.

Miliarde de bacterii de oameni care compun un trup imens, la următorul nivel de organizare de complexitate. Precum miliarde și miliarde de celule întrupează un trup de om, la fel și miliarde și miliarde de oameni întrupează o trup de altceva. De soartă comună. De supraindividualitate. De trup imens, de poftă multiplă. Îi zice societate. Îi zice cultură. Îi zice țară. Îi zice popor. Îi zice zetgeist. Îi zice în toate vorbele aproximative și seci și găunoase. Dar e acolo, fremătînd pulsînd crescînd trăind murind.

Unul din aceste trupuri de milioane de celule de oameni este și România. O simt cum freamătă, cum pulsează din milioanele sale de bacterii bipede: Popescu Ionescu Simionescu. Uneori Palada și Iohannis și Weber. De cele mai multe ori Escu.

Acest trup compus din milioane de bacterii bipede îl simt acum bolnav. O parte din el se preumblă amețită și costelivă și hăbăucă prin alte trupuri statale, prin Spania prin Italia prin Germania. Rătăcite bacterii care încet încet devin altceva. O altă parte din acest trup îl văd cum se stinge, cum se veștejește. Oameni bătrîni. Oameni fără de speranță. Oameni eșuați în fața televizorului, aștepîndu-și moartea. Care vine not with a bang, but with a whisper. Sate semiabandonate, fără viermuiala luminoasă a copiilor pe stradă. Sate eșuate. Orașe sărace, Bîrladuri și Miziluri și Slatine pline de coșciuge de beton cu multe etaje, morminte de speranță, locuri unde nu se întîmplă nimic, în afara bietei curgeri a timpului spre mîine, spre poîimîine, spre bătrînețe, singurătate și groapă.

România e un trup bolnav, compus din multe multe bacterii bezmetice care, dincolo de moartea lor pe persoană fizică, ce inevitabil va veni mai devreme sau mai tîrziu, contribuie și la moartea trupului mare al acestei țări eșuate, mediocre, bicisnice. Vremelnice.

Nu e prima oară cînd moare o cultură, o țară, un popor. Un imens corp supraindividual compus din cuvinte din valori din dorințe din voințe și din speranțe sincronizate. Kazarii? Ați mai auzit ceva de kazari? Mare popor. Mort popor. Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu un aztec pe stradă? Dar cu un burgund? Dar cu un ostrogot? Mare popor, ostrogoții. I-a mîncat și pe ei istoria cum o să ne mănînce și pe noi.

Mă bîntuie temerea că România a intrat pe un drum al coșciugului și al mormîntului. Coșciug de beton. Mormînt de speranță. Mă bîntuie ideea că ne vom topi într-alte neamuri, într-ale limbi, într-alte speranțe, și că aici la Telega vom avea soarta avarilor, a pecenegilor, a aztecilor, a celților și a arameilor.

Frumos popor, poporul arameu. Mort popor, poporul arameu.

Frumos popor, poporul român. Mediocru popor, poporul român. Fără speranță popor, poporul ăsta al nostru...

Ghinion.



. Citeste tot...

Momentul adevărului

Cristian Ronaldo, cînd dă gol, în ciuda faptului că hoarde de apărători se străduie să-l împiedice, reprezintă un moment al adevărului. Un moment care nu poate fi falsificat. Cu freza aia a lui absolut enervantă, el reușește să facă chestii pe care alții nu le fac.

Brîncuși, cu barba aia a lui enervantă, de tefeleu christic, a făcut chestii pe care la vremea lui prea puțini puteau să le atingă. Niveluri de spiritualitate, de eleganță și de semnificație cu mult înaintea vremii sale.

Tudor Gheorghe, atunci cînd cîntă, plîng salcîmii. Alt enervant. Ați văzut ce mustață enervantă poate să aibă? Unora poate le place cum cîntă Tudor Gheorghe. Pe alții îi lasă reci. Dar pe bune că atunci cînd începe să cînte lăutarul, salcîmii se scutură de nervi, de draci că nu pot să cînte și ei la fel de frumos din florile alea ale lor.

Toate aceste exemple expresive, chiar dacă pline de păr enervant, întrupează ideea de moment al adevărului.

Nu-l poți falsifica. Tragi la țintă și nimerești sau nu. Faci o mașină mai bună, sau mai ieftină, sau mai potrivită nevoilor clienților decît alții, sau n-o vinzi. Alergi și prinzi căprioara, sau mori de foame.

Lumea, natura, realitatea se așează în general după momentele ale adevărului. În ideologia modernității, aceste momentele ale adevărului sunt în strînsă legătură cu ideea de meritocrație. Cînți de plîng salcîmii. Dai gol de zgudui lumea. Sculptezi de-l faci invidios pe Dumnezeu.

Momentul adevărului și corolarul său, meritocrația, merg mînă în mînă cu cealaltă mare idee ce stă în spatele modernității: complexitatea. Ai nevoie de din ce în ce mai multă pricepere să poți gestiona complexitatea.

Viermele e alergat de cîrtiță, iar frunza e alergată de melc. Dar, de-a lungul sutelor de milioane de ani, pe măsură ce viermele s-a transformat în căprioară, iar frunza în gazelă, lupul a trebuit să alerge mult mai repede decît cîrtița, iar leul mult mai aprig decît melcul dacă voiau să nu moară de foame, să le rîză prînzul în nas de nepricepuți ce sînt.

La fel și cu Ronaldo, și cu Brîncuși, și cu Tudor Gheorghe. Vrei să joci în Divizia Județeană, la Liga a Patra? E suficient să știi să te legi la șireturi. Uneori nici de șireturi n-ai nevoie. Vrei în Liga Campionilor, la glorie și la bani, să-ți dai părul cu gel și să cîștigi milioane, poate chiar miliarde, ca strălucitorul de Ronaldo? Ehehe, puțini ajung, și mai puțini reușesc să se mențină. Competiția e atît de năprasnică, priceperea de care ai nevoie e atît de aproape de perfecțiune, încît e foarte foarte complicat să răzbești acolo.

Vrei să faci reactoare nucleare? Vrei să faci portavioane? Vrei să faci circuite integrate la nivel de nanometri, aproape de granița cu atomii? Vrei să stăpînești complexitatea procedurală a lumii de azi?

Ai nevoie de din ce în ce mai multă educație.

Educația e hrana creierului pentru complexitatea lumii din ziua de azi. Pînă și pentru a folosi banala telecomandă de la televizor ai nevoie de mult mai multă școală decît bunicii noștri, care ne exploatau pe noi drept telecomandă: ia du-te, măi ficior, și schimbă canalul, mută-l pe tevere doi, să vedem ce prostii mai spun ăia și acolo.

Problema e că educația se poate face pe bune, dar se și poate falsifica. Uneori, în țările astea mediocre ale noastre, educația reușește să ocolească momentul adevărului.

În științele exacte și în științele naturii mai greu. Mai ales în zona de STEM, acel domeniu care guvernează lumea: Science Technology Engineering Mathematics. Însă prin științele non-exacte, umaniste, merge și cu mermeleala.

Cum? Facem niște mici coterii în care toată lumea se recunoaște cu toată lumea, se gratulează reciproc, se firitisește, scot cărți, își dau titluri și se prefac că sînt pricepuți. Și gata fandacsia, gata păcăleala instituționalizată, gata uzina de diplome calpe, de școală profesională pe bază de doctorat.

Sînt o grămadă de asemenea oaze de bălteală prin învățămîntul nostru superior. Pe unele le știu și eu. Pe altele le bănui, după ce producții de absolvenți puiesc. Iar pe altele le tot vedem expuse în toată splendoarea goliciunii și găunășeniei lor, cum ar fi bunăoară distinsele instituții de forță cu distinșii lor doctori făcuți la apelul de seară.

Aici au dreptate cei care se străduie să-i vîneze pe cei cu lucrări făcute pe genunchi, sau și mai rău, făcute de alții ori plagiate.

Educația românească s-a dus în ultimii douăzeci de ani în cap.

În primul rînd, pentru că rolul social al profesorului a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Îndeosebi prin nivelurile oribil de scăzute de salarizare, care au gonit pe mai toți posibilii noi candidați decenți ce puteau să înlocuiască generațiile vechi, ieșite la pensie. Dar și prin continua aruncare în derizoriu a acestei tagme profesorale. Statusul social al unui cadru didactic ajunsese să fie mai puțin prestigios decît al unui vînzător.

Însă un alt motiv la fel de important pentru care educația românească s-a dus în cap în ultimii douăzeci de ani este și faptul că momentul adevărului n-a mai contat.

Examenele au putut fi luate și cu mită, nu doar pe bune. Copiatul a devenit politică de stat în învățămîntul românesc. Nivelul de dificultate la subiectele examenelor a scăzut încontinuu – zilele astea am reușit trista performanță să fac toate subiectele de la bacalaureat la matematică în gînd, în maxim 10 minute.

Iar lucrările de concretizare a atingerii unui anumit nivel de complexitate educațional: lucrare de licență, proiect de stat, cum îi zicea pe vremuri, lucrare de master sau de doctorat au ajuns să fie realizate de alții, să fie plagiate, să ajungă un motiv de jenă intelectuală.

Educația a tot primit continue lovituri serioase în ultimii 30 de ani, dar mai ales în ultimii 20 de ani, de cînd au ajuns să predea cei deja educați după 1990, cînd ștacheta momentului adevărului a fost dramatic lăsată jos.

Acum culegem roadele acestei atitudini non-moderne, non-meritocratice pe care am dovedit-o față de educație.

Copiii noștri nu învață cu adevărat carte decît dacă fac meditații. Creierele cele mai bune preferă să urmeze învățămîntul universitar în străinătate, căci aici universitățile au cam ajuns să pută, mai ales în comparație cu rigoarea și calitatea educației din Occident.

Iar meritocrația a ajuns să fie evitată, vînată, nu numai în sistemul de educație, dar și în cel public – uneori chiar și în cel privat. Examenele sînt pregătite în așa fel încît să ia cine trebuie, nu cine se pricepe. Avansările se fac pe bază de fidelitate, nu de performanță.

Și astfel ne scufundăm din ce în ce mai mult în mediocritate. Ne-am scufundat deja. Iar azi, degeaba încercăm să întoarcem mortul de la groapă.

Azi, distinsul nostru președinte mediocru poate să se dea și cu fundul de pămînt, că nu rezolvi nimic bătînd din palme, din trei evenimente festive și din cinci conferințe sterpe, dar inutile. Se chinuie și el să încălzească o ciorbă mucegăită, că prea n-a făcut nimic în mandatele sale.

Educația în România? O glumă. O bătaie de joc. Felul în care România își pregătește românii să ocolească momentul adevărului, performanța, meritocrația.

Sau să le caute în altă parte.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Uniunea Europeană are o problemă

Uniunea Europeană are o problemă.

Nu, nu alea la care vă gîndiți voi. Da, știu, UE are probleme multe. Însă, dincolo de acestea, începe să aibă din ce în ce mai mult și o problemă de legitimitate.

Cuvîntul cheie este “colonialism”.

Nu mă refer la acțiune. Mulți dintre noi știm, ne dăm seama sau bănuim că ce face acum centrul dezvoltat al țărilor occidentale bogate cu periferia țărilor est-europene e pur și simplu continuarea politicii de colonialism de pe vremuri. Îi zice neo-colonialism. Îi zice Wallerstein. Îi zice Imperiu. Îi zice hegemonie. Îi zice în multe feluri.

Nu asta e problema. E un secret à la Polichinelle că statele occidentale dezvoltate practică politici de extracție pe spinarea noastră.

Nuu. Problema Uniunii Europene e că slugile, între timp, au cam început să vocifereze, să protesteze la adresa acestor politici neo-coloniale.

Vedeți voi, cît timp furia la adresa extracției de tip colonialist este exprimată pe persoană fizică, de diverși cetățeni obișnuiți, așa ca mine, problema e ușor de gestionat. Imensului aparat de propagandă îi vine ușor să ne demonizeze, să ne baneze, să ne eticheteze și hărțuiască.

Ce te faci, însă, atunci cînd ditamai șefii de stat folosesc în mod constant această acuză la adresa partenerilor lor instituționali?

Să vă dau citate, de-alea cu ghilimele, să vedeți cum această familie de cuvinte, “colonie”, “colonial”, “colonialism” a ajuns să fie utilizată din ce în ce mai des în discursurile oficiale ale liderilor țărilor post-comuniste din estul Europei.

Viktor Orban, premierul Ungariei și președintele principalului partid maghiar, 2 iulie 2021. “E o abordare colonială. Pur şi simplu nu se gândesc la ce pot şi ce nu pot spune despre o altă naţiune și despre legile altor țări”. “Ungurii nu se vor supune niciodată dictatelor străine”. Se referea la maniera în care conducătorii Olandei găsiseră de cuvință să-l tragă de urechi pentru politicile sale anti-LGBT.

Janez Janša, premierul Sloveniei, 2 iulie 2021. “Slovenia nu este o colonie, nu este un stat de mâna a doua”. Tot ca reacție a unei urecheli superioare venite dinspre superiorii deontologi de la conducerea UE, de data aceasta Frans Timmermans, vicepreședintele Comisiei Europene. Declarația sa e cu atît mai semnificativă, cu cît e făcută în momentul în care Slovenia tocmai preluase președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene.

Jarosław Kaczyński, vicepremierul Poloniei și președintele principalului partid polonez, 25 octombrie 2020: “Avem de-a face cu o încercare de a ne priva de suveranitate, chiar și în domeniul culturii. Polonia, cînd a decis să se alăture Uniunii Europene, nu a fost de acord să fie colonia nimănui”.

Hooopa. Deja trei lideri de țări est-europene post-comuniste fac aproximativ aceleași declarații. Uniunea Europeană ne tratează drept colonii, nu drept parteneri cu drepturi egale.

Aceste declarații sînt cu atît mai importante, cu cît ele vin dinspre niște țări care știu prea bine ce înseamnă să fii colonie, avînd o tristă istorie recentă în această privință. Nu numai că au fost pînă recent coloniile imperiului sovietic, controlate cu tancurile timp de aproape cincizeci de ani. Dar înainte de asta gustaseră secole la rînd și din deliciile colonialismului habsburgic.

Deci au experiență în acest domeniu. Știu ce înseamnă experiența colonială. Știu să recunoască semnele prin care unii puternici se poartă ca niște slugi cu cei slabi.

Orice imperiu stă frumos pe picioare cît timp supușii nu fac scandal prea tare. Cînd slugile încep să fie nemulțumite, apar problemele.

Doar în vremurile noastre recente, avem exemplul a trei imperii care ne-au afectat direct și care au fost din ce în ce mai slăbite de către mișcările de nemulțumire ale supușilor care n-au mai vrut să fie supuși. Imperiul otoman așa a pățit-o. Uriașul cu picioare de lut. Imediat după el, imperiul habsburgic. La aproape un secol după, imperiul sovietic.

Toate aceste trei imperii s-au confruntat cu nemulțumiri din ce în ce mai puternice din partea vasalilor, a țărilor de la periferie care nu mai acceptau relația asimetrică dintre centrul bogat și guberniile de extracție de plus-valoare. Toate aceste imperii s-au confruntat cu mișcări de autonomie, de independență. Care în cele din urmă au dus la destrămarea respectivelor imperii. Procese istorice de lungă durată, dar ireversibile.

Mai mult de-atît. Toate aceste mișcări de independență din partea vasalilor în ultimele două sute de ani s-au bucurat în mod constant în istoriografia oficială de un loc privilegiat. Sînt date drept exemple de onoare, de cutezanță și de forță. Nu doar în istoriografia lor națională, ci și în narativele oficiale ale țărilor mari.

Grecii. Bulgarii. Românii. Ungurii. Cehii. Polonezii. Toate țările din Europa Centrală și de Est s-au ridicat la un moment dat împotriva behemoților care le stăpîneau și le exploatau. Și pentru asta au primit ovații din partea restului lumii. Cutezanța lor le-a fost cîntată în versuri și dată drept exemplu generațiilor următoare.

N-am auzit pînă acum exemplu de lucrare ori de manual de istorie care să prezinte de manieră negativă mișcarea de independență a Greciei ori a României din secolul 19, răscoala din 1956 a ungurilor sau mișcarea de rezistență sindicală Solidarność a polonezilor din anii ‘80.

Ei bine, exact asta începe să se întîmple, încet-încet, din nou în această parte de lume. Coloniile sînt din ce în ce mai nemulțumite de hegemon. Și încep să se semețească. Și să pună la îndoială dreptul imperiului de a le hotărî soarta, de a le exploata resursele, de a-i conduce prin dictate arbitrare.

Nu spun că vor reuși din prima. Nu spun că va fi un proces simplu. Nici pentru greci n-a fost ușor, acum două sute de ani. Nici pentru români, acum o sută de ani. Nici pentru unguri, în 1956. Nici pentru polonezi, ori de cîte ori au fost tăvăliți de nemți sau de ruși.

Ce vreau să spun este că istoria este de partea acestui tip de atitudine. Pe termen lung, istoric națiunile au dreptate în fața imperiului.

Și imperiile întotdeauna, dar întotdeauna pier. Mai devreme sau mai tîrziu.

Doar România preferă în mod entuziast statutul de slugă. Și la nivel de popor. Și la nivel de administrație oficială. Ce să-i faci: asta e. Mai mult nu se poate. Capul plecat sabia nu-l taie.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

Money money über alles

Follow the money. O expresie celebră din zona politicii, înfiptă în mintea oamenilor odată cu scandalul Watergate și cu filmul All The President’s Men.

Ce-mi veni să mă gîndesc la această expresie celebră?

Iaca, mă gîndesc la vecinii și prietenii noștri unguri. La Ungaria, bre, această țară deosebit de apropiată nouă. Și uite-așa, mi-a și venit Follow the money în cap.

Ungaria este țara din Uniunea Europeană pe care zilele astea toți se îngrămădesc s-o îngrămădească. Să-și demonstreze superioritatea morală, virtutea indignată la adresa faptelor sale considerate a fi reprobabile.

Vai, ce nemernici sînt nasoii ăștia de unguri, cum nu vor ei să asculte de înțeleptele precepte ale deontologilor de la Bruxelles. Vai, ce groaznic e Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii. Căci mai există un Orban cel Bun, aici la noi în gubernia noastră docilă, un mediocru deosebit care nu iese din cuvîntul stăpînului galactic.

Ce face Orban cel Rău, spre deosebire de Orban cel Bun? Păi simplu. Își apără interesul. “Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”.

Nu știu cum sună Eminescu în maghiară. Probabil cu foarte multe colțuri fonemice. Căci știm cu toții că maghiara nu e neapărat cea mai melodioasă limbă de pe lumea asta a noastră unde indo-europeana e baza, iar ugro-finica e bau-baul de servici.

Dar știu clar că Eminescu, un poet genial, însă un ideolog tare hulit în zilele noastre, se potrivește foarte bine cu gîndirea lui Viktor Orban. Follow the money. Protect your people. Be proud. Repeat. Nevoile. Neamul. Rîul. Ramul.

Bunăoară, de-un par egzamplu, să vedeți belea cum funcționează principiul Follow the money după mintea lui Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii.

Știți că recent a fost marea discuție cu banii de redresare Covid. Recovery funds, în limba imperială. La noi le zice PNRR. Vestiții bani de reziliență pe care Uniunea Europeană, în marea sa mărinimie, îi varsă peste gubernii să atenueze efectul Covid.

Știți voi, în cazul României ăia ditamai 80 de miliarde de euro care de fapt nu sînt ditamai 80 de miliarde, sînt doar 40.

Ba nu. De fapt nu sînt 40, doar 38.

Ba nu, că nu sînt 38. Sînt de fapt doar 29.

Ba nu. Ce să vezi, din ăștia 29 de miliarde de faptul faptului doar vreo 14 sînt cu adevărat bani. Restul de 15 sînt împrumuturi. Sanchi, oricine poate să ia împrumuturi, că trebuie să-i dai înapoi. Cîțu pur și simplu numai asta face, de cînd a început Covidul: se împrumută cu zeci de miliarde pe an, cît nu s-a împrumutat România în toată istoria ei post-decembristă. Pe cîrca generațiilor viitoare.

Nu mai spun că pentru aceste împrumuturi așa-zis generoase de la Coana Europa te mai și înhami la tot soiul de slugărnicii (le zice “condiționalități”, ca să le mascheze gustul de jujău pus la gîtul oii, să prostească proștii cu cuvinte complicate) pe care orice țară întreagă la cap nu le-ar face în vecii vecilor: mărirea vîrstei de pensionare, concedieri masive, vînzări de bunuri ale statului către străini (le zice “privatizări”, tot spre prostirea proștilor).

Deci nu sînt 80 de miliarde. Sînt doar 14. Adică doar 18% din glorioasa sumă inițial ce s-a vehiculat cu mare tam-tam de laudă, să prostească proștii. Și pentru asta mai și trebuie să muncim cu toții pînă la 70 de ani, adică pînă murim. Nicht pensie. From sparanghel directly țu mormîntăn.

Aha. Doar 18% din ce ni s-a promis inițial. Pe bune?! Ce cool e ursu’.

Ce a făcut Orban în tot acest timp? Orban cel Rău, Viktor cel Orban? Ce să facă? Ce știe mai bine. Și-a apărat interesul. Interesul său. Și interesul poporului său.

S-a așezat la masa negocierilor UE, s-a folosit de instrumentele de putere pe care tratatele UE le pun în mod legal și egal la dispoziție tuturor țărilor componente și, împreună cu Polonia, a făcut o presiune constantă, perseverentă, de neclintit, pînă i-a convins pe distinșii domni europeni să-i dea mai mulți bani decît cei alocați inițial. Și fără condiții oneroase, că încercau să-i bage mortul în casă cu tot soiul de viclenii procedurale și legislative de pus călușul în gură și lațul de gît.

Deci ce a făcut România? A primit mai puțini bani decît cei promiși inițial. Mult mai puțini. Ce a făcut Ungaria? S-a luptat. A folosit instrumentele de negociere pe care le avea la îndemînă. Și a primit mai mulți bani.

Aha.

Și Ungaria e în continuare bine mersi în Uniunea Europeană, n-a zvîrlit-o nimeni afară - și nici n-o s-o zvîrle, stați voi liniștiți, mai ales după Brexit. Și își vede frumos de viața ei și de interesele ei. Naționale. NAȚIONALE.

Repet: NAȚIONALE.

Ce ziceam? Follow the money.

Hai să vă mai zic încă una, tot cu Follow the money. Și tot cu Ungaria. Și tot cu interesul național.

Ați văzut zilele trecute ce frumos s-a jucat meciul Franța – Portugalia din Campionatul European de Fotbal? Cu stadionul nu plin, ci hiperplin. Înțesat. Pînă la ultimul locșor ocupat. 67 de mii de locuri are. Toate 67 de mii au fost ocupate. Ce Covid, frate? Ce precauție? Ce stare de alertă? Ce pandemie? Hai sictir. E meci de fotbal. Se joacă cu tribunele pline. Mamă, ce spectacol a fost. Și pe teren. Și în tribune.

Știți unde s-a jucat meciul? La Budapesta. Acasă la Orban cel Rău.

De ce? Pentru că sperietoarea Covid încetul cu încetul nu mai sperie atît de mult. A început lumea să-și dea seama că a fost puternic instrumentalizată întru scopuri de-alea nasoale, non-democratice, de control social.

Mai mult de-atît. Pentru că Viktor Orban, Orban cel Rău, e un om întreg la cap, care ține cu țara lui. Deoarece acest Campionat European este, dincolo de orice, mai întîi spectacol. Și spectacolul nu se face fără oameni. Oamenii vor în tribune, nu la coteț. Și mai ales pentru că dintr-un asemenea meci se fac bani. Bani frumoși.

Aha. Deci bani. Aha. Follow the money.

Să continuăm cu povestea. Tot despre Follow the money este. Și tot despre Ungaria.

Zice că finala Campionatului European de Fotbal e programată să se joace în Anglia, pe Wembley. Mare stadion. Celebru. Un adevărat templu al fotbalului. Și, pe deasupra, foarte încăpător. Așa e planificarea la acest Campionat European, rezultată în urma unor negocieri aspre, dar severe: finala în Anglia, pe Wembley, unul din kilometrele zero ale fotbalului global.

Zice că, însă, zilele astea în Anglia încă se folosește în continuare tema Covid pentru a speria lumea. Ținută la coteț. Restricții. Alertă. Chestii de-alea de tot am avut parte în ultimul timp. E pericol. E varianta Delta, aia din India. Deci buba. Deci Covid.

Zice că, pe cale de consecință de Covid și de Delta și de buba mare pericol gros, guvernul englez ar fi vrut ca finala să se joace totuși cu tribunele goale. Pandemie, da? Pericol, da? Deci nicht, verboten. Wembley gol. Țuruk țu cotețăn.

Dar, ce să vezi? Degeaba zice guvernul englez că vrea meci de-ăla steril, fără oameni în tribune. Pentru că nu e doar după capul lui întotdeauna. Distinsul guvern englez uneori își mai găsește și nașul.

Zice că UEFA, organizatorul Campionatului European, și-a pus frumos costumul de naș, godfather cum îi zice în engleză și mai ales în italiană, mai ales prin Sicilia, s-a dus frumos doamna UEFA la domnii englezi și le-a pus problema pe masă. O problemă mare, groasă, penetrantă. Ca între gentlemeni: șantaj pe față.

Auzi, bre distinse guvern englez. Băi gentlemenilor băi. Ori permiteți să se joace finala cu tribunele pline, la capacitate maximă. Ca la o finală de Campionat European. Ori mutăm uite-așa, în doi timpi și trei mișcări, finala la Budapesta. Da, da. Ați auzit bine. Nicht Wembley. Jawohl Budapest. La Budapesta, în țara aia acolo unde Orban – Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii – e întreg la cap și dă voie la meciuri de fotbal jucate cum trebuie, cu spectatori în tribune.

Pe bune. Nu e glumă. Nu e poveste. Nu e cu “zice că”. Spun eu așa, ca să mă exprim plastic. De fapt toate s-au întîmplat cu adevărat săptămîna trecută. Cu tot cu șantaj de-ăla elegant, pe față. Le zice “negocieri”, ca să prostească proștii. De fapt îi zice “putere”. De ce i-au amenințat pe englezi că mută finala? Pentru că chiar puteau să o mute. UEFA chiar avea putere pe acest subiect. Putere cel puțin la fel de mare ca și puternicul guvern englez.

Aha. Șantaj. Aha. Putere. Aha. Negocieri.

Știți care e deznodămîntul la aceste negocieri de tip șantaj? Văzîndu-se în primejdie să piardă ditamai finala, ditamai halca de spectacol și de bani, încasările de la 70 de mii de spectatori, nu mai vorbim de pierderea de prestigiu, ce-au făcut vitejii noștri englezi deontologi, atît de dornici să respecte legea și să combată Covidul?

Ce să facă? Au pus banii mai presus de toate. Money money über alles. Au lăsat naibii baltă orice pretenție de precauție, și-au lăsat frumos chiloții deontologi jos și au acceptat presiunea UEFA. Șantaj, șantaj, dar să fie bine, totuși, să nu fie rău. Hai cu penetrarea. Hai cu egalarea.

Da, cum să nu. Sîntem precauți, combatem Covidul, dar nu de data asta. De data asta dați-ne banii, nu vă duceți cu ei la unguri, por favor. Gata. Piua. Am zis și noi, dar de fapt nu vorbeam serios. Haide, bre, că am glumit cu Covidul și cu varianta Delta. Pentru bani ne facem că nu există Covid. Hai cu egalarea. Hai cu penetrarea. Dar hai și cu banii.

Ce spuneam mai înainte? Follow the money.

Deci, dragii mei servili și umili și degrabă ascultători la Coana Europa, toată lumea e cu deontologia în gură și cu marile principii morale în dinți pînă se ajunge la momentul adevărului: la bani. Follow the money. Money money über alles.

Doar noi sîntem mai proști, mai fraieri, mai pămpăli și mai slugi, nu sîntem în stare să ne vedem interesul, să luptăm pentru el, stăm ca floricica, admirăm cu ochii larg beliți deosebitele așa-zis “favoruri” pe care Coana Europa se face că ni le face de dragul nostru, de fapt praf în ochi și prosteală pentru proști, și culegem ca slugile doar ce ni se oferă: firimituri, lături, umilință.

La noi nu e cu Follow the money. La noi e cu Follow the prost.

Ghinion.



(Articol apărut inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Niște medievali, n-ai cu cine

Orban al Ungariei este demonizat căci tocmai a dat o lege prin care împiedică minorii să fie expuși ideologiei homosexuale. Toată Europa modernă și progresistă și înțeleaptă a sărit cu picioarele pe el la modul cel mai înțelept. Mai aveau un pic și-l violau în public.

Oookey. Să zicem că cei care îl critică pe Orban cel Rău au dreptate. Nu știu. Poate că da. Poate că nu. Habar n-am. Cine sînt eu să judec comportamentul sexual la copii? Am doar doi copii, nu știu dacă mă pricep.

Nu sînt decît doar un mîrșav de părinte. Decît doar o bestie. Un medieval. Alții trebuie să-mi crească mie copiii, nu eu. Repet: ALȚII. Eu nu am nici un drept. Mă bucur că am privilegiul și onoarea că Barna, care slavă Domnului că n-are copii, poate să-mi educe copiii în locul meu.

Deci să zicem că înțelepții de la Bruxelles care-l demonizează pe Orban cel Rău al Ungariei au dreptate. Nu părinții trebuie să-și educe copiii, ci oricine altcineva. Să zicem Barna sau Cioloș.

Oookey. În acest caz, cu respect vă atrag atenția că în România se comit niște abuzuri impardonabile, care trebuie remediate în mod urgent.

Sînt niște legi medievale care trebuie musai, dar musai modificate. Chiar eliminate. Domnii Barna și Cioloș, ca niște politicieni înțelepți, dețin instrumentele politice pentru a îndeplini această necesară corecție socială.

Să vă explic. Le iau pe rînd. Ca să nu vă încarc ochii progresiști cu texte obositoare și medievale, voi pune textele juridice la sfîrșit, în anexă. Cine vrea, citește. Cine nu, îl crede pe cuvînt pe Barna.

* * *

În primul rînd, copiii nu au voie să aibă acces la pornografie (Legea 196 / 2003).

Adică la ce e mai dulce și mai necesar în nobila, necontenita educație de care trebuie să aibă parte copiii noștri progresiști. Cuum? Îi faci educație sexuală, îl înveți homosexualitate, masturbare, penetrări, vulvă labii penis scrot și tot instrumentarul, și apoi nu-l lași să consume produse culturale pe acest subiect?

Niște bestii. Niște medievali. Unde e interesul superior al copilului? Matematică da, buci nu? Păi matematica oricum e mai perversă și mai obscenă decît orice altceva pe pămîntul ăsta.

Ce bestii. Oribil. O prevedere absolut medievală. De eliminat.

Stai așa, că nu numai că există lege în acest sens. Dar au inventat și monstruoase instituții medievale de monitorizare a felului în care minorii își exercită libertatea de consum de produse culturale prestigioase.

Pe televizor se numește CNA și mănîncă degeaba banii poporului. O instituție medievală finanțată de la stat să sufoce expresivitatea infantilă, visele și fantasmele umede ale copiilor care (încă) mai consumă TV și (încă) nu s-au mutat pe Internet.

Acest medieval de CNA emite niște monstruoase reguli medievale, numite “protecția minorilor privind programele TV aflate sub jurisdicția României”. Ele nu lasă copiii să privească țîțe, buci, penetrări și alte plăceri explicite.

Căci nu e voie cu de-astea pe micul ecran decît după unșpe noaptea, cînd știm cu toții că orice copil progresist e rupt de somn, și-a executat deja programul de oliță și s-a retras disciplinat în vastele-i apartamente, să se masturbeze înainte de culcare.

Cum de vă permiteți, mișeilor medievali, să îngrădiți libertatea copiilor? Cum de le impuneți niște reguli oribile, niște îngrădiri naziste?

Jos cu regulile medievale! Aboliți CNA! Lăsați copiii să se uite la ce vor ei, cînd vor ei, nestingheriți!

Pe Internet la fel. Cînd ți-e lumea mai dragă și vrei și tu să vezi chestii, nu ai voie decît dacă ai 18 ani. Ba că site cu parolă. Ba că trebuie să-ți verifici vîrsta. Ba că-ți blochează site-ul dacă lași minorii să intre pe-acolo.

Monstruoasa monitorizare pe Internet e realizată tot de o instituție de-aia de stat care mănîncă banii contribuabililor: Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.

Nu intru în detalii, că iar mi-aduc aminte de doamna educatoare ce plină de lumină erotică era și la vremea respectivă monștrii medievali nu m-au lăsat să-mi exprim libertatea. Cum puneam mîna, cum mi-o furam. Și mă bufnește plînsul și tristețea. Nici pe Internet n-am mai găsit-o. Și, Doamne, ce-am mai căutat-o...

* * *

În al doilea rînd, și mai grav, copiii nu au voie să se căsătorească (Codul Civil, Titlul II, Căsătoria).

Înainte de 18 ani bestia de lege medievală nu-i lasă. Există o excepție, de la 16 ani cu acordul părinților.

Stai așa, adică cum? Adică îi faci educație sexuală, dar nu-l lași să o pună în practică? Nu-i lași să se bucure de corpul lor, să facă chestii cu el?

Și mai stai un pic, că iar mă enervez în mod progresist. A pronunțat cineva cumva cuvîntul ăla medieval, “părinte”? Cuum? Adică să vină bestia medievală de părinte să-mi spună mie, copil superior de șase ani sau de 17 ani, ce trebuie să fac, dacă să mă căsătoresc sau nu?

Niște medievali. Simt cum mi se ridică toate pe mine de indignare. Cum ar zice Sfînta Greta Trotineta: How dare you?

Copiii, dacă au voie să fie expuși la ideologie homosexuală și la instructaj de penetrări și dacă pot decide după capul lor să-și schimbe sexul și să-și facă ditamai operația iremediabilă, atunci în mod indubitabil ar trebui să aibă voie să se și căsătorească atunci cînd vor ei, indiferent de medievalele procese biologice: pubertate, menstră, poluție, alea alea.

Unde e interesul superior al copilului? Dacă sînt îndemnați să se masturbeze la 4 ani (hmmmm, de ce n-am avut parte și eu de o asemenea lege generoasă?), atunci trebuie musai să fie lăsați să se și căsătorească atunci cînd vor ei.

Vă dau exemplu de cuplu de succes. El opt ani, deja clasa a doua, cu un bagaj deosebit de experiență de viață. Nu mai face la oliță. Știe să se și semneze. Ea șase ani, grupa mijlocie, dinți de lapte bio, proaspătă, dornică, probabil virgină. Ca o floare. Ce e în mintea voastră? De ce nu lăsați copiii să-și trăiască viața?

Oribil. Niște medievali. De eliminat.

* * *

Să continuăm, că a început să-mi placă.

Nu numai că tu, ca și copil, n-ai voie nici să privești, nici să te căsătorești. Dar de fapt n-ai voie să faci nimic. Bă, da’ nimic.

Fiți atenți. E plin de legi Codul Penal privind legătura dintre copii și comportamentul sexual. E practic o monstruozitate medievală, scrisă de niște torționari medievali.

N-ai voie nici să dai, nici să iei, nici să primești, nici să te bucuri, nici să faci și tu un ban cinstit cu sudoarea corpului tău, că gata! Imediat haț! medievalii vin și-ți sufocă orice bucurie la drum de seară. Bă, da’ nimic! Niște bestii. Niște primitivi.

Avem așa:

Folosirea prostituției infantile (CP, Art. 216^1, Art. 217)
Actul sexual cu un minor (CP, Art. 220)
Coruperea sexuală a minorilor (CP, Art. 221)
Racolarea minorilor în scopuri sexuale (CP, Art. 222, Art. 222^1)
Pornografia infantilă (CP, Art. 374)


Nu intru în detalii. Am avea nevoie de un întreg curs universitar la Drept să le studiem pe toate cum trebuie. Suficient să reținem că toate sînt scrise avînd în vedere în mod special sexualitatea la minori. Unele sînt indiferent de vîrstă, important e să nu aibă 18 ani. Altele, din contră, se referă doar la copiii pînă în 14 ani. Altele doar la copiii peste 14 ani. La altele, bariera între diversele intensități penale este la 16 ani.

Adică ăștia, în legile astea ale lor medievale, chiar țin cont de vetustele, medievalele repere biologice care spun că în jur de 14 ani se întîmplă chestii biologice în corpul copilului și înfloresc funcțiile sexuale.

Îi zice pubertate și cînd eram la grădiniță doamna educatoare nu mi-a spus nimic de asta.

Aha! Deci minorii nu au voie să aibă un comportament sexual explicit??? Ce zici tu acolo, măi medievalule măi? Și nu au voie să beneficieze de uzufructul pasiunii lor, să facă și ei un ban cinstit cu corpul lor, de care ar trebui să se bucure în mod liber, neîngrădit de nici un fel de moravuri medievale? E strigător la cer!

Deci copiii ăia care sînt expuși la schimbare de sex și la ideologie homosexuală, la penetrări și la vulve și la penisuri, după ce că-i învățați să se masturbeze de la 4 ani

(Hmmmm… De ce au dat legea asta atît de tîrziu? De ce pe vremea noastră nu erau oameni înțelepți care să ne lase la patru ani să facem ce vrem?

Hmmmm…. Încerc să-mi aduc aminte cum arăta doamna educatoare. Hmmmm….)

Unde rămăsesem, că m-am luat cu gîndurile frumoase?

Aha. La Codul Penal. La toate articolele alea care interzic orice.

... deci săracul minor, după expuneri repetate la ideologie progresistă de-aia necesară, de fapt nu are voie să facă și el niște chestii elementare, ce țin de drepturile omului și de libertatea lui intimă?

Asta pentru că vii tu ca un medieval să-i îngrădești visele, năzuințele, aspirațiile sale de libertate și de transpirație pe bază de fornicare?

Ce bestii! Ce oameni medievali! Cine a inventat, dom’le, tîmpenia asta de Cod Penal medieval?

Jos cu legea medievală! Lăsați copiii în pace să fie liberi!

* * *

Deci, spre recapitulare. Dacă ești copil, aceste prevederi medievale nu-ți dau voie nimic din ce ar trebui pe lumea asta progresistă și înțeleaptă.

Nu-ți dau voie să ai drept de folosință asupra corpului tău și libertăților tale sexuale.

Nu-ți dau voie să consumi prestigioase și necesare produse culturale pe bază de sex. Nici pe hîrtie. Nici pe televizor, nici pe Internet.

Nu ai voie nici să te căsătorești, pentru a-ți pune la treabă corpul în mod plenar.

Nu ai voie nici în afara căsătoriei să faci chestii erotice cu oamenii majori, cu ăia care chiar te pot învăța din experiența lor îndelungată. Doar minor cu minor, ceea ce, practic, e o pierdere de vreme și o bătaie de cap.

Nu ai voie nici să faci un ban cinstit cu ajutorul corpului tău prin mijloace erotice, de-alea plăcute, pe bază de consens.

Deci aceste legi medievale trebuie puse în dezbatere publică, neapărat cu niște ONG-uri de casă, de-alea progresiste, și pe urmă șterse de pe fața pămîntului with extreme prejudice.

Că ne facem de rîs de cît de medievali putem să fim în fața lumii civilizate, occidentale, acolo unde penetrarea e și necesară, ba chiar și obligatorie în ultimul timp.

Gata, vă las. Nu mai pot, am obosit de-atîta scîrbă medievală. Sînt indignat pînă peste poate. Oricum, trebuie să închei, că sună cineva la ușă. Cred că e doamna educatoare.

Hmmmm... Doamna educatoare. Ce dor mi-e de ea. Și ce bine că sună la ușă la ora asta înaintată. Cred că a adus și jucării, că aud niște clinchete metalice, de instrumente de-alea de-ți pune la mînă, să fie jocul erotic mai picant.

Ce păcat că pe vremea mea nu era domnu’ educator, că mă simțeam și mai european, și mai plenar împlinit sub clar de lună progresist.

Ghinion.

* * *

ANEXĂ. LEGI MEDIEVALE DE ȘTERS DE PE FAȚA PĂMÎNTULUI

CĂSĂTORIA
Codul Civil
Titlul II, Căsătoria,
Capitolul II, Încheierea căsătoriei
Secțiunea 1, Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Vârsta matrimonială
Art. 272
(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.

PORNOGRAFIA
Legea privind Prevenirea si Combaterea pornografiei (Legea 196 / 2003)

Articolul 4
(1) Persoanele care deţin sau administrează localuri în care se prezintă programe de striptease sau erotice trebuie să asigure următoarele condiţii:
a) desfăşurarea acestor activităţi în spaţii inaccesibile privirilor din exterior;
b) interzicerea accesului minorilor în aceste localuri.
Articolul 5
Publicaţiile având caracter pornografic sunt destinate exclusiv persoanelor majore, sunt marcate cu un pătrat de culoare roşie pe prima copertă, sunt prezentate în ambalaje care nu permit răsfoirea publicaţiei la stand, se comercializează numai în spaţii special amenajate, autorizate conform legii, şi nu se vând minorilor.
Articolul 7
(1) Persoanele care realizează site-uri cu caracter pornografic sunt obligate să le paroleze
Articolul 8
Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care sunt realizate, se vor închiria sau vinde numai în spaţii cu destinaţie specială şi nu vor fi închiriate sau vândute minorilor.
Articolul 11
(1) Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii primeşte sesizări cu privire la nerespectarea prevederilor art. 7.
(2) În cazul primirii unei sesizări şi al verificării conţinutului site-ului, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii solicită furnizorilor de servicii pentru internet blocarea accesului la site-ul în cauză.

Legea Audiovizualului (Legea 504 / 2002)
Art. 39
(1) Este interzisă difuzarea de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conțin pornografie sau violență nejustificată.
(2) Difuzarea programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepției, minorii nu au acces audio sau video la programele respective.

CNA
Codul de reglementare a conţinutului audiovizual stabileşte de restricţii de difuzare în intervalul orar 6,00 - 23,00, care vizează în special producţiile care prezintă, în mod repetat, violenţă fizică, psihică sau de limbaj, scene de sex, limbaj sau comportament obscen.

CODUL PENAL
Folosirea prostituției infantile (CP, Art. 216^1)
Întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituția se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Actul sexual cu un minor (CP, Art. 220)
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 14 și 16 ani se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută la alin. (1), săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Fapta prevăzută la alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între 16 și 18 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi dacă...:

Coruperea sexuală a minorilor (CP, Art. 221)
(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Racolarea minorilor în scopuri sexuale (CP, Art. 222)
(1) Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 374, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Pornografia infantilă (CP, Art. 374).
(1) Producerea, deținerea, procurarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani.
(1^1) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și îndemnarea sau recrutarea unui minor în scopul participării lui în cadrul unui spectacol pornografic, obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia participă minori sau exploatarea unui minor în orice alt fel pentru realizarea de spectacole pornografice.
(1^2) Vizionarea de spectacole pornografice în cadrul cărora participă minori se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

. Citeste tot...