Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Oase de pește, țăndări de nostalgie

Peștele nu el chiar epitomul inteligenței, dar totuși ceva creier are pe acolo prin capul lui plin de gînduri de pește. Drept pentru care înfigi frumos mîinile în ditamai căpățîna care băltește în castron, lași dracului la o parte orice farafastîc de pension, fonfleurile și tacîmurile se folosesc la restaurante simandicoase, nu aici, dai la o parte toate așchiile și țăndările de oase-scut, de fălci, de cum s-or numi ele, și ajungi la zona aia fragilă a craniului, a tărtăcuței sale, aproape os, dar nici chiar os, ceva între, ceva mai mult de cartilagiu. Dacă îți pui mintea cu el, îl poți zdrobi în măsele și înghiți cu totul, cum știu cu siguranță că făceau bunicii noștri – că doar i-am văzut de atîtea ori. Dar e de ajuns și doar să sugi oasele cele moi, să le ronțăi un pic să iasă zeama dulce din ele, apoi să le pui tacticos în farfuria special pregătită pentru ele. Ai dat la o parte tigva, craniul, tărtăcuța, bucată cu bucată, placă prost sudată după placă prost sudată. Teleosteenii ăștia, n-au reușit totuși să lipească oasele cum trebuie, oricît s-ar fi chinuit ei să se desprindă de ostracodermi, de placodermi ori de achantodieni. Doar înfigi deștele și oasele plesnesc, se desprind ca o sămînță coaptă de rodie. Creierul te așteaptă în toată splendoarea sa. O parte întunecată, alta gelatinoasă, un soi de piftie cu gust dumnezeiesc. O mănînci, o savurezi, lingi tot ce se poate linge prin acele cavități umede și albicioase – e ceva deja erotic în a mînca o căpățînă de pește, ai deștele umede și lipicioase, ai buzele umede și lipicioase, gustul e de animal, ce naiba facem noi aici, mîncăm sau ne futem? Tot aia, plăceri comparabile. Ai terminat creierul, îi plimbi ultimul gust pe cerul gurii, apoi ajungi la cealaltă sfîntă a sfintelor, la gușă și la buze, un amestec de oase și piele și gelatină. Dulci, moi, gustoase, se topesc în gură. Dar stați așa, nu s-a terminat! Ochiul! Mai ales ochiul de pește, un bulgăre de grăsime și de gelatină care în mijloc are acel mic bob alb și uscat, aproape os, dar totuși mîncabil, de consistența unui bob de mazăre nefiert. Îl ronțăi, îl pisezi încet între dinți, un gust de neconfundat, îți aduci aminte că n-ai mai făcut așa ceva din copilărie, îți aduci aminte de bunicele tale care făceau o asemenea ciorbă de pește, sorbi ultimele picături de zeamă din castron, a dracu’ copilărie, de ce a trecut așa repede, îți înmoi ultima dată deștele deja zbîrcite de la atîta ciorbă, mai lingi ultimele oase care mai au ceva urme de carne pe ele, mi-e dor de bunicele mele, ce face ciorba din om, madelenă, madelenă everywhere. Te uiți la castronul gol. Îți dai seama că încă mai e o speranță pentru țara asta, atîta timp cît se poate mînca așa ceva într-un loc absolut banal.

Nu vă spun unde e. O crîșmă obscură de cartier. Nici un restaurant cu ștaif nu face o asemenea ciorbă de pește cum se găsește acolo.

Nu vă spun. Secretul meu. Ciorba mea. Plăcerea mea. Țăndările mele de copilărie.

. Citeste tot...

Secretul unei salate bune de roșii

Secretul unei salate bune de rosii este compus din urmatoarele subsecrete, cu liniuta de la capat:

- Sa cumperi rosii de calitate. Hint: rosiile mici sint mai gustoase si mai putin impanate cu hormoni de grabire si alte blestematii industriale decit cele mari, oribil de estetice. Daca platiti, va spun si baba de unde cumparam. Mici, zbircite, zemoase, cu un gust divin.

- Sa cumperi brinza de calitate. Hint: brinza de oaie. Hint: brinza romaneasca. Hint: nu de la supermarket. Din piata, pufosilor, din piata. Sau de la ciobanul propriu si personal, de la tzara.

- Sa folosesti ulei de calitate. Hint: incepe cu m si se termina cu ina. Masina. Mielina. Motorina. Deci incepe cu m si se termina in ina, da?

- Sa pui usturoi. Mult usturoi. Hint: la un castron, o capatzina. Veti putzi mai ceva ca un cadavru din Game Of Thrones, inainte sa va dea trezirea the Night's King, dar asta de fapt este secretul peste care cel mai multi dintre voi, pufosii, sariti, crezind ca merge si fara. Nu merge fara. Hint 2: sa taiati cateii de usturoi marunt marunt, feliute semi-transparente. Nu mujdei. Nu zdrobit. Taiat marunt. Cine a vazut filme cu mafioti ale lui Scorsese, stie ce spun. Incercati Goodfellas, cind baietii in puscarie taiau cateii cu lama, ca aveau timp. Sau mai uitati-va si voi la The Sopranos.

- Sa nu pui nimic altceva in afara de rosii, brinza, usturoi si inca vreo doua condimente pe care unul vi-l spun, unul nu vi-l spun. Fara castraveti. Fara brocoli. Fara salata verde. Fara ceapa verde. Fara ceapa maro. Fara ceapa albastra. Fara rucola. Fara piulitze de paishpe. Abtineti-va. Rosii, brinza, usturoi si mult, muuult talent. Exceptie: doar doua frunze de busuioc proaspat, daca aveti ghiveciul pe balcon. Neaparat proaspat. Dar merge si fara.

- Sare (multa!), piper (mult), otzet. Hint: otzet de mere. Otzet de prune (cine stie ce e ala otzet de prune, se cheama ca are cel putzin strabunicii din Telega). Dar mai ales si mai ales otzet balsamic. De-ala italian, macaronar, de la mama lu Modena. Nu va eftiniti la condimente.

- Ultimul condiment, secretul secretelor: se ia o sticlutza de...

Nu va spun. Asta chiar trebuie sa ramina secret.

De-abia am terminat un castron. Ma rostogolesc incet si trist prin casa. Trebuie sa ma imbrac, sa merg la emisiune. De-abia astept sa ma asez pe scaun, la talk show, si sa deschid gura. Cel putin invitatii vor suferi traume emotionale si olfactive. Foarte probabil si moderatoarea, ca am pus usturoi de calitate. Daca respir mai puternic, cred ca ametesc si operatorii. Poate crapa si felinarele alea care fac lumina in platou.

Bliss. Sheer bliss.

Si un pic de usturoi.





. Citeste tot...

Cele două rețete ale bucătăriei perfecte tăticești

Copil fiind, păduri cutreieram.

Neah. Asta era pe vremuri și a fost spusă de altcineva, de poetul nostru național Alexandru Vlahuță.

Acum sînt mare. Gras, frumos, sociolog și tătic. Deci de la capăt, să reformulăm: tătic fiind, parcuri și alte activități de weekend prestăm, împreună cu fetele mele faine, dar frumoase.

Și pentru că sînt și momentele de-acelea nașpa dar nasoale cînd mama e plecată la activități specifice de workshop de weekend, cînd tăticul trebuie să presteze și chestii non-loisir, gen bătut copii, făcut teme, dar mai ales și mai ales făcut de mîncare, atunci îmi descopăr veleitățile de bucătar.

Acestea se împart în două clase distincte:

a) "rețeta lui tata", de care v-am povestit și altădată.

Se iau copiii, se bat și se aleargă și se gîdilă, după caz, în funcție de the mood of the day. Cînd copiii țipă suficient de tare încît să vină Protecția Copilului chemată de vecini, e semn că trebuie să le dai de mîncare.

Atunci se scoate pîinea din sertar și se taie. Se scoate untul din frigider, se unge untul pe pîine, se bombăne că nu l-ai scos cu cinci minute înainte, să se înmoaie un pic. Se scoate borcanul de miere, se pune mierea deasupra. Se descoperă legea gravitației vîscoase, dar curgătoare pe degete, papuci și alte extremități adormite. D'oh!

Se reface proiectul.

Se mai bat copiii încă o dată și se pun untul și mierea în același recipient, de preferință în cana preferată de cafea cu Homer Simpsons declarîndu-și profesia de credință sociologică :"No Opinion". Se freacă vîrtos cu o lingură de paișpe.

Rezultă o chestie de culoare ambiguuă, dar nondescriptă, care prezintă principala proprietate de a nu mai curge pe papuci cînd ești somnoros, deci cu potențial agresiv. Se pune vîscozitatea de tip bombă calorică pe pîine. Se mai bat copiii încă o dată. Se împarte chestia aia vîscoasă din cană bara-bara cu copiii. Dacă n-ai pîine, încercați cu biscuiți Leibniz. Copiii sînt fericiți.

b) "rețeta lu' sociologu CATI".

De asta nu v-am povestit

Se ia telefonul. Se tastează prin dialling pe ce știi tu mai bine. Se cheamă mîncare prin telefon. Se cheamă că ai făcut cercetare CATI.

Funcționează ireproșabil și te face instant cel mai bun bucătar pe o rază de aprox. 15 m, de la baie pîn' la ușa liftului.

Ai chef de Vietnamese? Toan's, doar că ăia nu aduc acasă, trebuie să te urci în mașină pînă la ei. Ai chef de Chinese? Wu Xing, unii care sînt de atîta timp pe aici încît aproape că au ajuns să fie subiect comun în româna de Grozăvești. Ai chef de pizza? Aici chiar sînt tone. Nouă ne place Trenta Pizza, că are blatul subțire și ne-am învățat cu ea. Dar sînt tone de pizzerii care aduc acasă.

Acum, mai nou, discutăm și metabucătăreală. Locuri online unde se agregă multe takeawayuri. Puterea Internetului în acțiune.

Noi folosim foodpanda.ro. Un agregator aproape la fel de bun ca bunica, atunci cînd erați mic și toată mîncarea era organică.

Aveți chef să căutați din bucătărie italienească românească chinezească indienească mexicănească mediteraneească, dar nu și rusească? Atunci foodpanda și click și clack. Și-ți vine acasă.

Copiii sînt fericiți, că nu i-ai mai bătut de secole, chiar de acum trei zile, de cînd au cerut mîncare ultima dată. Nevasta nu-i acasă, motiv de maximă fericire, dar și de maxim dezastru și disperare, că trebuie să le dai la copii de mîncare.

Pui un film, dar nu înainte să verifici ratingul pe IMDB, să nu fie de-ăla nerecomandat copiilor sub 27 de ani, îți păcălești copiii că o să le arăți Game of Thrones cînd s-or face mai mari, Doamne ferește! prea multă violență, prea mult secs, prea multă politică, prea mult realism, violența ca violența, secsul ca secsul, dar politica sigur le strică la creier iremediabil.

Dai drumul la film, chemi copilele lîngă, te uiți și aștepți. Aștepți să vină mîncarea.

Sună la ușă? Te duci, te uiți pe vizor, să nu fie cumva cei de la Protecția Copilului, deschizi, iei cutia cu mîncare, plătești – da, știu, asta e singura parte neplăcută – scoți bețișoarele chinezești de mîncat pizza din cutie, pui sos de roșii. Gata. Tăticul perfect pentru un weekend perfect.

Cînd apare următorul episod din Game of Thrones? De-abia mîine. Atunci pînă mîine nu vă dau nimic de mîncare. Comandați-vă singure! Eu vreau pizza cu blat subțire.

foodpanda, da? :)

. Citeste tot...

McMatisse

. Citeste tot...

De pîine și de Violeta

Astăzi, în companie selectă (Anca Bundaru, Șuțu, Piticu, Petreanu, Nenea, Book Blog, Irina, Andressa, Tara, Portocala Mecanică, Andreea, După bloguri – ceilalți care nu sunt încă trecuți aici să mă ierte, nu am ținut minte pe toată lumea; pe măsură ce apar nume noi, completez lista), am comis un act de brutăreală blogoferică la Violeta.

Violeta? Cine e Violeta? Cum, nu știți cine e Violeta? Păi Violeta e locul unde se mănîncă unele din mîncărurile cele mai bune, mai sincere și mai mîncăruri adevărate din tot Bucureștiul ăsta.

Uite aici: Violeta’s Vintage Kitchen, în centru, pe Batiștei 23, colț cu Jean Louis Calderon și vis-à-vis de Universitatea Media a lui Sîrbu. La nici 500 de metri de Universitate și de Intercontinental.

Deci, așadar și prin urmare, toți am făcut pîine, la invitația și întru găzduirea Violetei, a soțului său Ediz și a celor două colege de’ale lor.

Pe bune și fără de mișto: ei ne’au pregătit ingredientele la masă, iar noi am făcut ce fac bunicile atunci cînd gătesc cozonaci. Adică am amestecat făina cu drojdie, i’am pus ulei, unt, lapte, un pic de sare, un pic de miere, am adăugat apă, am frămîntat, ne’am nămolit și năclăit, fiecare după pricepere și după încheieturi.

Am lăsat pe urmă la dospit, am fumat așteptînd să crească aluatul (foarte important tutunul în tot acest proces tehnologic artizanal; dacă nu fumezi și nu bîrfești prin socializare, apăi nu crește pita cum trebe sus, pe sobă). Pe urmă i’am fript o porție suplimentară de frămîntat și de împletit și de dat formă, pînă a ieșit o aproximare de pîine din ea.

Pe urmă cu ea la cuptor, unde cu această ocazie am mai fumat o țigară și băut un pahar de vin, pentru că altminterea se stinge focul și nu se face pîinea.

Și uite așa, în două serii a cîte zece, am făcut pîini, ne’am întrecut în forme și în făină, ne’am cunoscut unii cu alții, am mîncat, în așteptarea pîinii, o tocană de iepure formidabilă, am făcut poze, ne’am minunat de namilele de aparate pe care unii din noi (nu spui cine: persoane importante toți) le au atîrnate de gît și, per ansamblu, am petrecut o seară admirabilă, cu prieteni, pîine și bună-dispoziție, în sunet de ploaie și de Bjork și de Gotan Project.

Ceea ce, dragi cititori, vă doresc și domniilor voastre. Pentru că ăsta este doar începutul, pentru privilegiații de blogeri. Urmează ca Atelierul de pîine de la Violeta să se țină lunar. Pe gratis. Nu aveți decît să trimiteți un e-mail, să vă înscrieți și să faceți pîine ca la mama acasă.

Pardon, și mai bine : ca la Violeta acasă.

PS: Poze? N’am. Eu umblu doar cu telefonul la mine pentru făcut poze și, în această seară, mi’a intrat apă în el și cred că l’a luat naiba. Dar nu’i nimic. Au făcut alții poze. Avem de unde fura… :)

PPS: Cine ghiceshte ce vrea sa reprezinte painea mea artistica, ii dau un coltuc. Grabitzi'va: oferta e valabila doar pana maine, cand sigur mi se va face foame si voi manca si coltucul-premiu.

Foto courtesy of Anca Bundaru

Lista de bloggeri brutari


Turambar in actul de panificatzie creativa


Turambar e multumit de rezultat


Juriul delibereaza


Painea lui Turambar
(La prova, a doua paine a lui Sutu, hors-concurs)


Citeste tot...

La multi ani, Violeta!

Sutu are dreptate: sa'i dam Cezarului ce'i al Cezarului si Violetei ce'i al nostru, al intregii clase muncitoare: paine de casa, calda si gustoasa, o ambiantza plina de caldura si prietenie, supa crema de ciuperci, sau de usturoi, muzica buna si multe cartzi.

Si mancare. Plenty of good food. Chiar ca la mama acasa.



Doamnelor si domnilor, dar mai ales gurmanzil... Ba nu! Mai ales gurmetzilor. Astazi Violeta's Kitchen face un an. Drept pentru care altzii nu stiu cum sunt, dar eu imi voi lua familia si ne vom duce sa o pupam si imbratzisham si felicitam. Jean Louis Calderon coltz cu Batishtei, in spate la Inter si la Ambasada Americana, langa biserica aia alba si langa Fundatzia Pro, loc dulce amintirii mele lucrativ-profesionale.

Si sa'l alerg un pic pe Shutzu prin bucatarie, mama lui de jurnalist. Violeta! Sa'mi pui un facaletz deoparte, ca am ceva de discutat in seara asta cu presa...

:rofl:

Citeste tot...