Hei, vino’ncoa!

– Fffffiiiiiiiiuu!

Ăsta ar trebui să însemne un fluierat. Nu sună a fluierat, dar vă prindeți voi. E un fluierat. Era 10 seara, pornisem spre Telega, trecusem de primul stop. Făcusem la dreapta, trăsesem imediat pe trotuar și fluieram după cineva. Aveam o treabă cu el.

Cineva era un nene rupt de sărac și de bătrîn și de zdrențăros și de homeless. Și foarte probabil un pic ciupit. Nu mult. Un pic. Se tîra încet pe trecerea de pietoni, prin spatele mașinii. Scot mîna stîngă pe geamul deschis, o flutur și strig după el: “Hei, vino-ncoa!”

Ne salutasem din priviri la stop, cît era roșu și pentru mine, la volanul mașinii, și pentru el, la volanul unei sticle de beri de-alea ieftine, la pet din plastic de 0,50. El scuturase un pic din cap a lehamite, fără vorbe, doar din ochi: “ce să faci, bre, cu stopurile astea”. Eu încuviințasem la fel de tăcut din cap: “da, bre, ai dreptate, mama lor de stopuri”.

Se face verde. Pînă să facă el trei pași, să ajungă să pună piciorul pe zebră, eu făcusem deja la dreapta, îl lăsasem în urmă. “Hai înainte, nu opri, dă-l încolo”, spuse vocea dintr-o ureche. “Ba oprește!”, spuse vocea cealaltă.

Am oprit. “Hei, vino’ncoa!”

Era cam pe la jumătatea trecerii de pietoni din spatele mașinii. Se uită la mine prin parbrizul din spate. Se îndreaptă spre geamul deschis, cu pași ușor clătinați. Scot mîna din buzunar, pe care o folosisem deja să separ o bancnotă. Îi întind banii. Cam mulți.

Îi ia așa, într-un fel neașteptat de reticent. I-ar fi luat. Nu i-ar fi luat. Se uită la ei. Își dă și el seama că sînt cam mulți. “Pentru ce?”, mă întreabă cu o voce precaută și cu ochii mici. Era clar că se aștepta la cine știe ce rahat de capcană.

“Să-i bei pentru mine”.

Dintr-o dată i s-a luminat fața. Nu-i ceream nimic. Nici măcar nu-l futeam la cap cu cine știe ce discurs moralizator. Îi spuneam simplu și direct: na, ia de-aici, ia să bei. De parcă ar fi făcut altceva cu ei.

“Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Bagă o mînă argăsită pe geamul deschis, îmi strînge mîna. Mai îmi urează încă o dată sănătate. “Și să ai grijă de tine. Să te îngrijești, domnule!" Face o pauză, se uită la mine cu ochii ăia de viezure bucuros că făcuse rost de bani de trăscău eftin și necesar. "Știi cîți ani am?" Nu așteaptă să-i răspund. "Șaptezeci și cinci de ani".

"Mai mulți decît taică-meu", gîndul îmi vine automat în cap. Nu e un gînd bun. Îl țin pentru mine. “Mulți înainte!” îi urez, strîngîndu-i mîna. Îi zîmbesc. Îmi zîmbește. Are bani de băutură.

“Șaptezeci și cinci de ani, domnule, și mă țin bine, sănătos. Am grijă de mine. Să ai și dumneata grijă, domnule dragă. E foarte important să ai grijă de tine”.

Cu o mînă mă ținea încă într-o strînsoare politicoasă, dar fermă. În mîna cealaltă bălăngănea sticla din care își îngrijea sănătatea. Bere eftină, la pet de plastic, la jumate. N-am recunoscut marca.

“Sănătate, multă sănătate!” Nu-mi dădea drumul la mînă. Îi zîmbesc, îmi iau la revedere. Hai, că trebuie să ajung la Telega.

Avea șaptezeci și cinci de ani. Și avea grijă de sănătatea sa.

. Citeste tot...

Caii nărăvași

Caii nărăvași
Versuri și muzică: Vladimir Semionovici Vîsoțki

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceața,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Nu mai am timp să trăiesc, nici cîntecul să-l termin nu am timp

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic

Prafu' o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii în zori o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Ho, caii mei! Mai domol! Mai la trap!
Mai lungiți și voi drumul pînă mă duceți la cemetie.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Nu mai am timp să trăiesc, nici cîntecul să-l termin nu am timp

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic

Am ajuns la țanc – nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Dacă n-am avut timp să trăiesc, măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic



. Citeste tot...

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

[...] the courage for the changing of the guards [...]

Sînt artiști pe care îi lovești cu marea iubirea ta din prima. Și îi arzi pînă la capăt, din prima într-o secundă, într-o săptămînă, într-o haiduceală. Și, culmea, pe urmă, cînd începi să vezi soarele apunînd, îți dai seama că această rînduială de jertfă, această ardere de tot necurmată este un semn de superficialitate și de lenevie a minții. A minții tale. A minții lor. Prea scurt, prea de tot, prea dintr-una. Prea dintr-o dată. Ce mai rămîne după? Cenușă acră și diamante calpe.

Iară mai apoi sînt dintr-aceia pe care îi cauți, îi găsești, îi pierzi, îi nedumerești și-i chinui o viață întreagă. O sisifeală de nepătrundere care, iată, cum zice popa în biserică, e acea mare taină pe care n-o vei pătrunde niciodată, deși pentru asta e popa acolo, să fii pătruns de ea. Launcelot săltîndu-se mîndru în șa, tînăr și aspru și plin de îngîmfarea perfecțiunii, punînd mîna pe lance și strigînd cătră cei din preajmă, cătră cei din pagină, cătră păcătoșii din toate vremurile, din toate timpurile, noi toți aici, proștii lumii ăsteia și ăsteilalte: “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Iaca, bunăoară, Picasso. Îl poți căuta și înjura și topi și bezmetici și rătăci pe Picasso o viață întreagă. Să dai nas în nas cu el, cînd dai colțul la un zid de muzeu, și să ți se înmoaie picioarele. De taină. De iubire. De prea mare frumusețe tristă. De fior de zeu. Am pățit-o. Apoi să-l întîlnești cu porumbei și alte trăirisme și să-l înjuri de mamă – dă-te dracu’ de prost, de îmbuibat, de păcălici. Am trăit-o și pe-asta. Să-l alergi, să-l conjuri, să-l întrezărești. Să-l scuipi, să-l renegi, să-l arzi. Să-l descoperi o viață întreagă, apoi să-l uiți și să-l descoperi din nou și apoi să ți se ia de el și apoi să-l descoperi din nou și apoi să ți se umfle în cap și în piele pînă nu mai contează și apoi să-l descoperi din nou. Și apoi să vezi soarele apunînd și să faci ce fac toți oamenii cînd văd soarele apunînd: să mori.

La fel și cu Bob Dylan, pufoșilor. Să-l înjuri. Să-l simți ca pe un jărăgai aspru, necuvenit, pe beregată, ca și cum ai fi mîncat o tigaie întreagă de friptură arsă în prea mult ulei, cum fac babele prin Balcanii ăștia. Să-l vomiți. Să-l renegi. Să-l știi doar pe de margini, în grabă, în viteza nepăsării. Să-l știi doar cu alea două-trei căcaturi geniale, pe care le știe toată lumea, căcaturi care au schimbat lumea, vorbe de geniu, vorbe de clacă, vorbe de snobi. Apoi să-ți crească așa încă o melodie prin tine, pe care n-o știai, de ce n-o știai, de ce ești atît de prost și de snob și de tîrziu. Apoi să-l uiți, să te duci după alții. Apoi să-l mai găsești încă o dată. Apoi, într-o vară, să te lovească după douăzeci de ani prea tare, prea tîrziu, prea neașteptat, și să simți fiorii de inevitabilitate și de tristețe și de neputință și de poftă de viață și de durere, cum n-ai mai simțit de atunci, de cînd soarele de-abia răsărea. Și asta, slavă Domnului, înainte să ia Nobelul și toată lumea să sară pe el cu picioarele, cu iubirea, cu ura, cu disprețul, cu idolatria, depinde de care parte a patimii ești.

În vara asta, pufoșilor, înainte să ia Nobelul pentru pacea dintre cuvinte și dintre picioare, pufosul de mine l-a mai descoperit încă o dată pe Dylan. După ce, evident, îl mai descoperisem încă o dată pe Bowie. Tot în vara asta. În nemernicia mea, ca un plăvan cîine tîrziu și turbat, i-am mai descoperit încă o dată. Ah, Doamne, ce tîrziu și ce binecuvîntat sînt!

Mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Brel, pe această bestie necruțătoare pe care o știu pe de rost. Ce mai am de găsit la dînsul? Nu știu. Voi găsi. Săptămîna trecută tocmai găsisem ceva nou într-unul din cîntecele sale, J’arrive. Despre moarte, evident. Despre moarte tot timpul găsim ceva de descoperit. Apoi mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Bach, singurul zeu care a catadicsit să moară și să nu învie, cîtă aroganță, de regulă nici măcar zeii nu-și pot permite așa ceva. La Bach în fiecare an găsesc ceva, apoi uit, pierd, și găsesc din nou. Acolo chiar nu ai cum găsi totul, căci Bach, ca și infinitul, este mai infinit decît infinitul. Ce poți să-i faci infinitului, decît să te scufunzi într-însul și el să se scufunde în tine?

Apoi, mult mai apoi,

ce n'est qu'après, longtemps après

mai rămîne să mai descopăr încă o dată soarele care apune. Și atunci, și atunci, și atunci, dans l'odeur des fleurs qui bientôt s'éteindra, je sais que j'aurai peur une dernière fois.

Hai, pufoșilor. Învățați să iubiți toată viața. Căci viața, dacă iubire nu-i, e un căcat și jumătate.

Gentlemen, he said
I don’t need your organization, I’ve shined your shoes
I’ve moved your mountains and marked your cards
But Eden is burning, either brace yourself for elimination
Or else your hearts must have the courage for the changing of the guards

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Courtesy of Richard Bathory.

. Citeste tot...

[...] Hughie let the front legs of his chair down on the floor

“Where’s Hazel today?” Mack asked.

Jones said, “Hazel went out with Doc to get some starfish.”

Mack nodded his head soberly. “That Doc is a hell of a nice fella,” he said. “He’ll give you a quarter any time. When I cut myself he put on a new bandage every day. A hell of a nice fella.”

The others nodded in profound agreement.

“I been wondering for a long time,” Mack continued, “what we could do for him – something nice. Something he’d like.”

“He’d like a dame,” said Hughie.

“He’s got three four dames,” said Jones. “You can always tell – when he pulls them front curtains closed and when he plays that kind of church music on the phonograph.” Mack said reprovingly to Hughie, “Just because he doesn’t run no dame naked through the streets in the daytime, you think Doc’s celebrate.”

“What’s celebrate?” Eddie asked.

“That’s when you can’t get no dame,” said Mack.

“I thought it was a kind of a party,” said Jones.

A silence fell on the room. Mack shifted in his chaise longue. Hughie let the front legs of his chair down on the floor. They looked into space and then they all looked at Mack. Mack said, “Hum!”



. Citeste tot...

Честит Рожден ден, България!

Astăzi am descoperit din întîmplare un om fain și un loc fain.

Să vă spun povestea.

Dragilor, pufoșii mei, voi știți că sînt un naționalist cosmopolit.

Cosmopolit, pentru că așa m-a făcut mama pe mine la Telega, să știu și despre indo-europeni, și despre limba elfă, și sindarin, și quenya, și despre Zakir Hussain, și să vă spun aproape pe de rost echipa de rugby a Noii Zeelande. De din toate colțurile lumii cîte puțin.

Iar naționalist pentru că așa m-a făcut pe mine mama, tot la Telega, să-mi dau seama că, de cînd nu mai sînt tînăr și sălbatic și frumos și tembel la cap, nu mai mi-e rușine că sînt român, cum eram pe vremuri, îmbîcsit de propaganda sorosiană și patapieviciană, și îmi iubesc țara așa cum e, cu bunele și cu relele ei, și mă strădui să fie o țară mai frumoasă și mai fericită, și sînt mîndru că sînt român și-mi dau seama ce puternici sîntem, de vreme ce trebuie să jucăm în tot soiul de înghesuieli neo-colonialiste în care sîntem băgați la înghesuială de puternicii istoriei.

Ei bine, naționalistul de mine, eu pufosul kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, mă duceam azi să cumpăr niște dulciuri specific telegene, cum intri în Liban pe dreapta, bombe de-alea calorice arăbești de care cînd mănînci îți vine să te lingi pe degete și să strigi Insh’allah așa, fără nici un motiv spiritual, pur și simplu de prea mult zahăr în vene.

Nu mai fusesem pe acolo de secole, e cam greu cu parcarea, azi am zis: “musai”.

Și m-am dus. Am găsit un loc de parcare. Și am cumpărat prăjituri arăbesco-libanezo-siriano-turcesco-ce-ori fi ele acolo, că tare mai sînt bune (cele mai bune prăjituri netelegene din tot Bucureștiul ăsta). Și hai înapoi la mașină. Și la colțul străzii văd o ușă deschisă și un hol de casă interbelică și niște afișe dar mai ales și mai ales sticle. Multe sticle.

Sticle de vin.

‘Opa. Stai așa că nu-i așa. Naționalist vinicol am fost de cînd mă știu, de cînd am descoperit că nu-mi place țuica de Telega, pentru că am sînge de moldovean în mine și ăla e amestecat cu vin. Cu mult vin. Roșu.

Am intrat. Mă salută un domn în engleză. Îl salut în engleză.

Și urmează o oră mirabilă, miraculoasă, în care îl cunosc pe Michail, un bulgar de-al nostru get-beget, care pregătea prăvălia de vin pe care o are acolo, la colțul dintre străzile Jean Louis Calderon și C.A. Rosetti.

Nu mă întrebați cum se numește magazinul, dar știu că are un vin excelent. Și un custode excelent, că ăla deja nu mai e magazin, e muzeu, un domn care știe să prezinte vinurile, să ți le povestească – ce e un vin fără povestea lui? – să te facă să te simți bine.

Dar stați așa, că nu se termină aici. Aici de-abia începe. Mă întîmpină Michail și-și cere scuze că e un pic cam ocupat. “Știți ce zi este azi? Azi e 3 martie”. Ok. Ridic din umeri. 3 martie. Și?

“Păi azi e ziua națională a Bulgariei”.

Și de aici începe distracția. De aici începe povestea care face legătura dintre întîmplare și “a fost să fie”.

A fost să fie să intru absolut la întîmplare într-un magazin în care altminteri n-aș fi intrat prea curînd. A fost să fie ziua națională a Bulgariei taman azi, cînd am intrat eu acolo, în magazinul ținut de bulgarul nostru Michail, o gazdă deosebită.

Și pentru că a fost să fie, i-am spus că trebuie să sărbătorim.

M-a servit cu vin bulgăresc, un Cabernet Franc foarte franc și foarte sincer. Am povestit tot soiul de povești, de la vin la aikido la Plovdiv la istoria Bulgariei la indo-europeni.

Pentru că e ziua Bulgariei, am cumpărat mai multe sticle de vin bulgăresc, Cabernet Sauvignon și Mavrud, soiul lor prefiloxeric de care bulgarii sînt foarte mîndri.

Și pentru că popoarele noastre comuniste sînt prietene și surori, am sărbătorit prietenia comunisto-balcanică româno-bulgară cumpărînd și niște vin românesc, de-ăla de-al nostru din Prahova, cum intri în Urlați pe dreapta, acolo pe la Dealul Mare.

A fost o zi faină. A fost o întîlnire faină. A fost o experiență de viață faină. Și acum, deschizînd sticla de Mavrud, îmi dau seama că e și un vin fain ăsta care lucește închis la culoare uite aici, acum, chiar în fața mea.



Drept pentru care ridic acest pahar de Mavrud de-al nostru bulgăresc, cum intri în Plovdiv pe dreapta, și toastez pentru prietenii noștri bulgari și pentru țara lor frumoasă Bulgaria. Să fie într-un ceas bun! La mulți ani, Michail! La mulți ani, Bulgaria!

Nazdravie!





. Citeste tot...

And the stars look very different today...

Ground Control to Major Tom
Your circuit's dead,
there's something wrong
Can you hear me, Major Tom?
Can you hear me, Major Tom?
Can you hear me, Major Tom?
Can you....


Here am I floating
round my tin can
Far above the Moon
Planet Earth is blue
And there's nothing I can do.



. Citeste tot...

Lomu s-a transferat dincolo

Only the good die young.

Lomu a trecut la echipa cealalta. Probabil tot aripa va juca si acolo.

Dumnezeu sa-l odihneasca.



. Citeste tot...

Dincolo erau zei și demoni și stele

Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.

Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).

Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.

N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.

Despre istorie.

Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.

Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.

Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.

Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.

Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap. Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.

Și cum a dat! În ce stil!

Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.

Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.

În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.

Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.

Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.

Demoni.

Demoni.

Și le-a ieșit.

Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.

Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.

Pe Africa de Sud.

In-cre-di-bil.

Is-to-ri-e.



De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.

Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.



Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.

Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.

În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.

Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.



Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.

În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.

Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.

Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.

Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...





. Citeste tot...

Geometrie

. Citeste tot...

Vuoi venire con me?

Ca sa stiti de unde vine celebra imagine a lui Corto, pe care o gasiti pe toate drumurile, in toate ilustratiile, pe toti peretii.

De aici. Ultima pagina din "Concerto in o'minore per arpa e nitroglicerina "



. Citeste tot...

Vin alegerile!

Imprumutat fara rushine, dar si fara copyright de la Barbu Mateescu. Copy Paste! Copy Paste!



. Citeste tot...

Goodnight, sweet prince

Pufosule, nu-i frumos ce ai facut :(

Ne vedem mai incolo. Mult mai incolo.

Lumea e mai saraca si mai urita de azi.

:(



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Courtesy of Barbu Mateescu, carele stie si chiar si intelege.

Desi e tinar... :)



. Citeste tot...

Necesara aroganță prin penetrare

Zice că era un meci în care Argentina urma să joace cu Brazilia. Din nou.

Și zice că argentinienii, în mare aroganța lor – v-am zis că sud-americanii sînt aroganți din fire? – au produs următorul afiș de tip poster, care sugerează de manieră foarte sugestiv de sugerativă ce urmează să le facă argentinienii brazilienilor. Cu subiect, predicat și mai ales cu cap. Cap înclinat stînga, orizontal, cum ar veni :)



A urmat meciul. Cum se întîmplă de regulă în meciuri, brazilienii au cîștigat – v-am zis că brazilienii sînt cei mai foarte perfecți jucători de fotbal, chiar mai buni decît All Blacks?

Drept pentru care brazilienii au găsit de cuviință să le răspundă aroganților de argentinieni cu o aroganță pe măsură – v-am zis că sud-americanii sînt aroganți din fire?

Și au produs următorul poster de tip afiș care venea să sugereze de manieră foarte sugestiv-sugerativă cam cum s-a desfășurat meciul și cam ce le-a lipsit argentinienilor să cîștige. Pe principiul "...dar uite ce frumos atîrnă", brazilienii le-au desenat argentinienilor următoarea concluzie grafică:



Restul e istorie și subiect de predat la cursurile de marketing, de comunicare, de artă grafică, de sociologie politică, de sexologie și de arta războiului.

De-aia e lumea frumoasă, bre pufoșilor bre. Pentru că argentinienii și brazilienii sînt aroganți. Pe bună măsură. Mama lor... :)

. Citeste tot...

Grumpilița, adică fata grumpiloiului

În zilele astea pline de ură, unul din cele mai faine lucruri care ți se pot întîmpla sînt cele normale.

Drept pentru care țin să vă spun că mă simt al naibii de fain și al naibii de onorat că am primit ieri un mail în care o cititoare din Suedia, Lucia, zău dacă o cunosc, e prima dată cînd corespondăm, are și un blog, Mami de bebe Lu, îmi scrie că i-a plăcut Grumpiloiul (prima sa postare aici, unde aveți și povestea cărții), că l-a descoperit cu plăcere, mai mult, că i-a plăcut la nebunie traducerea mea și că s-a simțit atât de inspirată de traducerea mea făcută acum o eternitate, acum vreo trei ani de zile, încât a pus mîna și a tradus în română volumul al doilea, Copilul grumpiloiului, tradus cît se poate de inspirat "Grumpilița".

Drept pentru care consider o necesitate și o onoare și o bucurie să vă semnalez această traducere foarte faină, proaspătă și clar în linie stilistică cu traducerea pe care am făcut-o primului volum.

Și evident, pentru că nu mă pot astîmpăra, după aceea vă propun și o ușoară rafistolare a acestei traduceri, să-mi gîdile urechea și mai bine. Dacă tot s-a ivit prilejul... Un perfecționist, Turambar ăsta. :)

Enjoy. Rar se întîmplă momente de-astea faine în viață. Să ne bucurăm de ele... :)

***

Grumpiliţa
Traducere de Lucia

Grumpiloiul zise către fiica sa: “De-ţi place sau nu,
Nici un grumpiloi în pădurea-ntunecată nu are voie acu”
”Dar de ce? Dar de ce?” Grumpiliţa întrebă vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
E teribil de mare şi groaznic de rău acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi amintesc bine”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă şi–şi scărpină el blana.
”Şoricioiul e teribil de puternic şi teribil de rău,
Are coada teribil de lungă, cu solzi ca de fierestrău,
Şi ochi’s mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Într-o noapte de iarnă pe când tac-su sforăia,
Grumpiliţa noastră tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peşteră ieşi
Tiptil, tiptil, poate grumpiloiul nu s-o trezi.

Zapada cădea greu, şi vântul tare mai vuia.
Grumpiliţa spre padurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coada se ivi de sub un pietroi,
O fi coada teribilului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de îndată: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte o prăji de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd in zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă-n copac lucesc.
Să fie ăia ochii şoricioiului grotesc?

Creatura zbura jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna arătarea,
Grumpiliţa o analizase cu toată mirarea.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” zise ea apoi
“O nu!! El e p-aci, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul batea groaznic şi zăpada cadea argintie,
Grumpiliţa-şi spunea ” Nu mi-e deloc frică.. nu, nu mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpada am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină
Oare să fie asta casa jivinei haină?”

Afară ieşi jivina, ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. dar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî ea dezamăgită,
Şi se-aşeză pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Însă uite că vine unul, în pas chiar vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un şoarec ca aspect
Oooo ce bun o să fie ca şi desert, perfect!

“Aşteaptă!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care ai vrea să te-ntâlneşti.
Şi dacă pe creanga aia de mă laşi jos,
Am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Grumpiliţa îşi zise chiar fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! El chiar există!”
Şoricelul luă o nucă, urcă-n tufa de-alune,
Şi zise: “Aşteaptă un pic. Trei secunde anume.”
Afară ieşi luna, rotundă, mare, galbenă
O umbră teribilă apăru pe zăpada reavănă.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi sumbra
Cu mustăţi uriaşe şi coada teribil de lungă?
Urechile i-s mari şi pe umeri cară se pare
O alună gigantică, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!” zise grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro pornesc?”
Zise şoricelul nostru întrebător,
Şi porni după ele cutezător.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu mai era curajoasă.
Şi nici plictisită nu mai era.
Iar Grumpiloiul sforăia, sforăia...


***

Grumpilița
Traducere de Lucia
Mici modificări de Turambar

Spuse grumpiloiul către fata lui: “Că-ți place sau nu,
Prin pădurea-ntunecată nici un grumpiloi nu mai are voie acu'”
”Dar de ce? Dar de ce?”, întrebă grumpiliţa cu glasul vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
Cât de groaznic de mare şi de groaznic de rău este-acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi mai îmi aduc bine aminte”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă, scărpinându-și cu ghearele blana.
”Şoricioiul e groaznic de mare și groaznic de rău,
Are coada groaznic de lungă, cu solzi ca de fierăstrău,
Şi are niște ochi mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Era o noapte lungă de iarnă și tăticul grumpiloi sforăia.
Grumpiliţa noastră stătea și tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peştera cea joasă ieşi
Tiptil, tiptil, poate tăticul grumpiloi totuși nu s-o trezi.

Zapada cădea greu şi vântul șuiera.
Grumpiliţa spre pădurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit!
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coadă se ivi de sub un pietroi.
N-o fi cumva coada groaznicului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de pe-acum: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte înghețată de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd în zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă în copac lucesc.
Nor fi cumva ochii şoricioiului cel bestialicesc?

Creatura zbură jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna această arătare,
Gîndi grumpiliţa după ce o studie cu determinare.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” spuse ea mai apoi
“O nu!! El e pe-aici, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul bătea groaznic şi zăpada cădea argintie,
Grumpiliţa-şi tot spunea ” Nu mi-e deloc frică. Nu, nu, în nici un caz mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpadă am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină.
N-o fi cumva asta casa în care trăiește respectiva jivină?”

Afară ieşi jivina. Ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. doar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, să știi că nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî grumpilița dezamăgită,
Şi se trânti în fund pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Dar ce să vezi! Ia uite că vine unul chiar acum în pas vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un simplu şoarec ca aspect.
Oooo ce bun o să fie la desert, o să fie perfect!

“Stai un pic!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care aș vrea totuși să te-ntâlneşti.
Și dacă mă pui uite aici, pe creanga asta mai pe jos,
Chiar acum am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Se gândi grumpiliţa, dintr-o dat' fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! Să vezi că există!”
Şoricelul luă o nucă, se săltă pe creanga de-alun,
Şi zise: “Doar un pic. Trei secunde începând chiar de acum.”
Și atunci luna cea rotundă și mare și galbenă răsări
Iar pe zăpadă o umbră groaznic de groaznică se ivi.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi înfricoșătoare
Cu mustăţile astea uriaşe şi coada asta groaznic de mare?
Urechile-i sînt groaznic de mari şi pe umeri cară se pare
O alună imensă, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!”, se trezi grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro oare pornesc?”
Zise şoricelul nostru cu un zâmbet amuzat,
Şi porni după ele cu pas măsurat.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu se mai arăta curajoasă
Şi nici plictisită parcă nu mai era.
În tot timpul ăsta, tăticul Grumpiloi sforăia, sforăia...



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

A venit Campionatul Mondial!

. Citeste tot...