joi, 31 ianuarie 2013

Volume de emigrație: sondaje vs date oficiale

[...] vom face o analizǎ comparativǎ a acestui efect de migrație, pe baza a douǎ surse independente: sondaje de opinie CCSB și datele oficiale puse la dispoziție de institutele statistice naționale din Italia și Spania, locul principalelor comunitǎți de emigranți informali români. Vom demonstra cum aceste douǎ serii de date independente se valideazǎ reciproc, identificînd volume și evoluții comune și vom confirma cu aceastǎ ocazie cifra des vehiculatǎ în dezbaterile publice de români necontabilizați în statisticile oficiale: 3 milioane.

[...] Tabelele [...] și reprezentǎrilor lor grafice [...] ne ajutǎ pe de o parte sǎ înțelegem amploarea fenomenului migrației informale, nesurprinse în datele oficiale ale instituțiilor românești, pe de altǎ parte sǎ surprindem puternica suprapunere, concordanța aproape perfectǎ dintre cele douǎ surse de analizǎ utilizate.

Putem vorbi despre o validare reciprocǎ a acestora, cvasi-suprapunerea lor [...] fiind remarcabilǎ.

Vedem astfel cum de la începutul anului 2000 încoace numǎrul de români emigrați crește de la o
valoare cvasi-rezidualǎ de cîteva zeci de mii de persoane (28 de mii în 1999, 85 de mii în 2000) la un volum de 3 – 3,5 milioane de persoane, comparabil cu al unor țǎri precum Lituania, Uruguay, Armenia, Mongolia sau Rep. Moldova.

Din țara România identificǎm o sub-țarǎ emigratǎ! 3 milioane de suflete, preponderent de vîrstǎ activǎ, care în ultimii 10 ani de zile au plecat în altǎ parte, din considerente preponderent economice (spre deosebire de valurile anterioare de migrație din perioada comunistǎ sau de la începutul anilor 90, cu motivații preponderent ideologice / politice).


Dintr-un articol în curs de publicare: "Identificarea volumului de emigranți români care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale din România. Analiza comparativǎ longitudinalǎ a datelor estimate prin sondaj și a surselor oficiale strǎine din Italia și Spania. 1999 - 2013"

Fig. 1. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate.
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


Fig. 2. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate. Medii mobile 2
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


Fig. 3. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate. Medii anuale
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


Tabel 1. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate. Medii anuale. Tabel
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


.
Citeste tot...

miercuri, 30 ianuarie 2013

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

duminică, 27 ianuarie 2013

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

vineri, 25 ianuarie 2013

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

marți, 22 ianuarie 2013

Cînd vin alegerile?

Citeste tot...

luni, 21 ianuarie 2013

Vreau sînge, dar sǎ fie bine la sfîrșit

Bai depresivilor care esteti si care comiteti numa filme depresive, uite aici subiect de film: cum a scapat Chuck Norris de Mizil din rafinarie.

Vreau si eu un film romanesc cu happy end, damn it. Eroul a scapat. A suferit, a evadat, a rabdat de sete, s-a cacat pe el de frica in intuneric. Dar a scapat.

S-a intors acasa, a babardit nevasta de bucurie, a facut turul televiziunilor, a ctitorit o biserica din banii din servieta cu care a evadat in desert.

Chestii patriotice, optimiste, sa ne bucuram si noi de viata, mama ei de viata... :(




. Citeste tot...

Au trecut alegerile

Citeste tot...

duminică, 20 ianuarie 2013

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Deoarece



. Citeste tot...

vineri, 18 ianuarie 2013

Bach Brel Bowie

Cînd iei muzica și o cojești cu brișca cea de patimǎ a minții, cu oțelu de fum și de crițǎ,

dupǎ ce dai la o parte sîmburii,

Pink Floydu și Led Zeppelinu și Gentle Giantu și ce Dumnezeu mai cîntǎ pe-acolo,

Talking Heads și Zakir și Deep Purple și Velvet Underground și King Crimson și Zappa și Van der Graaf Generator și Pearl Jam și ce ne mai place creerului nostru,

dupǎ ce îți ceri iertare de la Pink Floyd,

pentru cǎ de fapt sînt zile, multe zile, secole, decenii, clipe cînd totul e simplu, e foarte simplu, muzica se împarte în doo, Pink Floyd și restu,

ba nu, pardon, Pink Floyd, Pink Floyd și restu, îmbicsit de nori sǎ-ți fie sufletu, prietene Syd, frate Gilmour, bestie Rogers,

atunci ajungi la pulpa suferinței, la miezu durerii sonore.

Și miezu are nume, are eleganțǎ foneticǎ, are aliterație și prestanțǎ.

Și miezu prezintǎ protuberanțe și monștri.

Trei de B.

Bach Brel Bowie.

În aceastǎ ordine.

Bach, pentru imposibila inevitabilǎ matematicǎ cu care ne aranjeazǎ aerul dintre urechi. Frumusețea cea fǎrǎ de zǎticnire, cubul perfect pe care Nichita n-a apucat sǎ-l știrbeascǎ la colț cu ciocanu vorbelor sale. Decadența perfecțiunii. Punct. Fǎrǎ nimic lîngǎ. Fǎrǎ nici un atribut. Perfecțiune. Punct.

Adicǎ moarte.

Brel, pentru imposibila tînjire și dupǎ frumusețea inutilǎ a bîzdîcului de iubire și furie și tandrețe și eleganțǎ de întorlocare, cînd viclean de simplǎ, cînd naiv de complicatǎ. Decadența frumuseții simple și triste care trebuie sǎ ne cuprindǎ pe toți, mǎcar o datǎ.

Adicǎ moarte.

Bowie, pentru imposibila nemernicie și glorie și zbatere și sclipicioșenie de zvîc de angst de fiarǎ de bestie de nerv. Decadența cadavrului viu și frumos mînios scîrbos și pletos care mișcǎ mișcǎ mișcǎ calcǎ totul în cuvinte în zvîcnet în superbie.

Adicǎ moarte.

Doamnelor, sǎ bem. Domnilor, sǎ ne batem.

Fraților, sǎ ascultǎm.

Sǎ ascultǎm și sǎ ne pregǎtim sǎ facem ceea ce toți știm atît de bine, chiar dacǎ nu știm încǎ. Sǎ ne pregǎtim de moarte.

Cǎci Bach, și Brel, și Bowie, aceastǎ sfîntǎ treime otrǎvitǎ, doar asta ne învațǎ.

Ne învațǎ de moarte.

Bach



Bach



Bach


Brel



Brel



Brel



Concertul complet de la Olympia aici (nu permite Embed).

Bowie



Bowie



Bowie



.
Citeste tot...

joi, 17 ianuarie 2013

Au trecut alegerile


. Citeste tot...

miercuri, 16 ianuarie 2013

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

Au trecut alegerile?



. Citeste tot...

You're just less orderly



. Citeste tot...

marți, 15 ianuarie 2013

Yugen



. Citeste tot...

luni, 14 ianuarie 2013

Participǎri la vot. Profile și afinitǎți

CCSB, Exit Poll alegeri parlamentare dec 2012.

Fig. 1. Participarea la vot defalcata pe categorii socio-demografice
Fig. 2. Afinitatea de participare la vot pe categorii socio-demografice.
Medie generala = 100


Concluzia: pe un vot de shucar, resentimentar, negativ, de pedepsire a famenului Basescu si a clicii sale, identificam predictibil participari mai ridicate la vot la categoriile barbati peste 45 de ani, femei 45 - 59, studii primare si superioare.

Adica cei care au fost cei mai afectati de criza: taieri de salarii, somaj.

Cei tineri, pina in 45 de ani, nu au venit la vot dintr-un motiv foarte simplu: ei au fost afectati de criza in cu totul alta parte a Europei, pentru ca o parte semnificativa din ei sint deja plecati in Spania si Italia.

Vedeti, de-aia n-o sa avem in Romania prea curind miscari autentice de strada, de-alea cu lume cu adevarat furioasa, o masa critica ce sa dea cu adevarat fiori celor de la putere.

Dintr-un motiv foarte simplu: tinerii furiosi, cei cu potential de dat cu pietre, pus mina pe ranga si spart usi de institutii sint in alta parte. Spre deosebire de anii 90, cind inca erau acasa.

. Citeste tot...

Despre nevoia de Tătuca în context de imaturitate emoțională

Într-o discuție aseară la Realitatea TV, la emisiunea lui Ion M Ioniță, s-a ridicat și întrebarea: cine va fi următorul Om Mare, următorul Conducător, cel care să taie cărțile și să stăpînească inimile și mințile și subiectele de discuție acum, că Traian Băsescu încet-încet începe să iasă din acest rol?

Cine va fi următorul Om Puternic?

Evident că această întrebare arde cu litere de foc în mințile multora, nu doar ale jurnaliștilor și invitaților lor.

Politicienii evident că sînt cei mai puternic preocupați de răspunsul la această întrebare. Cin’ să fie cin’ să fie? Ponta? Antonescu? Oprescu? Mihai Răzvan Ungureanu? Boc? Blaga?

Slabe șanse să fie cineva dinspre zona PDL și adiacentă în viitorul apropiat, dar îi punem pe toți, spre completitudine. Ca să nu mai vorbim și de posibile surprize, unele cumva în orizontul nostru predictiv, cum ar fi Isărescu, altele chiar total necunoscute, opțiuni despre care (încă) nici nu știm că nu știm.

Nu numai politicienii sînt preocupați de acest subiect. Evident că și celelalte centre de putere, popi, militari, șpioni, oameni de afaceri, toți cei care au ceva bucățică de putere simbolică ori materială la îndemînă, sub control.

Cine va fi the next big boss, budușcîi balșoi celavec? Tătuca Vodă Omul Providențial? Către cine să ne îndreptăm atenția resursele atacurile sprijinul săgețile banii și misivele la ceas de seară? Cui să-i jurăm loialitate ori dujmănie? De cine să ținem cont îndeosebi în ecuație, în jocul ăsta, Marele Joc?

Chiar dacă nu ai, tot contezi. Restul populației, care nu are atît de mare control asupra resurselor materiale ori simbolice, cei “obidiți și asupriți”, cei “pe persoană fizică” evident că își pun aceeași întrebare.

Iar lipsa lor de resurse este compensată de număr. Votul, stăpînul manelelor politice din România – pînă într-un punct, evident, cum s-ar grăbi să completeze orice susținător al teoriilor conspiraționiste de rit șerpilian.

Dar pînă la ce punct! Milioanele de voturi care se vor îndrepta conform și în urma răspunsului la această întrebare: cine e următorul Tătuca? Eu cu cine votez? Eu pe cine să iubesc mai întîi, ca pe urmă să mă facă din vorbe, să mă atingă la corason cu televizorul și să mă duc să-mi depun icrele de vot în urnă?

Iată tot atîtea zone în care această întrebare deja se scrie cu litere de foc pe pereții creierelor. Pînă în 2014 nici nu mai e mult. Numai astăzi nu e mîine, numai în 2013 nu e 2014, și știm cu toții că un lider nu se îngrașă în ajun, ci se coace la foc mic, mărunt, perseverent, acțiune cu acțiune, unitate de comunicare cu unitate de comunicare.

Un motiv în plus ca această întrebare să fie de intensă actualitate îl reprezintă și contextul istoric.

Principalul motiv pentru care ne punem această întrebare nu este faptul că iaca peste un an și restul firimituri de zile vor veni alegerile prezidențiale. Ci mai important, pentru faptul că încet-încet se încheie un alt ciclu istoric de durată scurtă al României, caracterizat de domnia lui Băsescu.

În România după 1989 am avut practic doi conducători clari, care și-au pus puternic amprenta asupra vieților noastre, definind practic două epoci politice, istorice. Epoca Iliescu și, mai apoi, epoca Băsescu.

Constantinescu nu a fost decît un sughiț lipsit de grație în mințile oamenilor. Într-adevăr, instituțional e foarte posibil să fi fost semnificativ, poate datorită eforturilor sale și ale echipei sale am cîrmit iremediabil spre Occident. Însă această semnificație nu și-a lăsat urmă în mințile și inimile oamenilor. Constantinescu n-a fost Vodă, ci doar un pițifelnic pentru cei mai mulți dintre români.

Folosesc aici termenul “epocă” din lipsă de altceva mai bun. Nu vreau să-i dau coloratura ironico-depreciativă pe care a căpătat-o în urma abuzului de sintagmă “Epoca Ceaușescu”. Ci pur și simplu cum americanii au avut “Epoca Reagan” sau “Epoca Bush” sau “Epoca Clinton”, englezii “Epoca Thatcher” ori “Epoca Blair”, nemții “Epoca Kohl”, italienii “Epoca Berlusconi”, iar rușii încă se scaldă în “Epoca Putin”, și noi am trăit ultimii douăzeci de ani sub umbra a doi uriași politici: Iliescu și Băsescu.

Că ne place de ei, că nu ne place, că-i iubim ori urîm, e mai puțin important. Cel mai clar semn al semnificației lor politico-istorice este că nu ne pot fi indiferenți. Că nu ne lasă reci. Că stîrnesc puternice pasiuni, nu doar zvîcnete de dispreț leneș.

Cînd i-a venit vremea lui Iliescu să se retragă din mințile românilor și să lase loc următorului, se prefigura o umplere a spațiului orfan de către Adrian Năstase. Era aproape ca și gata. S-au modificat legi esențiale ale statului român pentru el, s-au aranjat prematur vile de protocol. Era practic o formalitate ca Năstase să devină următorul Vodă.

N-a fost să fie. A venit Băsescu și, precum un tăvălug, s-a înfipt în mințile și inimile românilor pentru următoarea decadă.

Acum e pe cale să părăsească și el scena. Că o va face formal la sfîrșitul lui 2014 ori suspendat mai înainte, chiar că nici nu mai contează atît de mult. Asta pentru că de ceva timp a început să apună în mințile românilor.

De cînd cu fatidicul pentru el an 2010, gata, românii l-au scos de la inimă și nu mai e nici un semn că-l vor băga la loc. La fel precum Iliescu în ultimii ani ai domniei sale nu prea mai avea carburant emoțional, și Băsescu și-a epuizat rezervele de simpatie. Altul! Să vie altul! Le roi est mort, vive le roi!

Care roi? Asta e întrebarea. Momentul, istoric vorbind, e copt, e numa bun. Astrele s-au aranjat prielnic pentru ca cizmele să fie descălțate de Vodă cel Bătrîn și să fie trase pe picior de Vodă cel Tînăr. Iar aici vine întrebarea: tînăr și la vîrstă, și la față, sau doar tînăr simbolic vorbind, în sensul de “Cel Nou”? Un vodă tînăr de 40 de ani ca Ponta ori ca Ungureanu? Un vodă tînăr de 50 de ani, precum Antonescu? Un vodă “tînăr” de 60 de ani, precum Oprescu ori Isărescu?

Repet: nu e vorba despre poziția formală de președinte, ci despre cea mult mai importantă de lider providențial din mințile oamenilor.

Va rămîne Președinția locusul acestui reper simbolic? Hiatusul de aproape 2 ani pînă la noile alegeri prezidențiale va mișca oare acest locus dinspre Cotroceni spre Victoria? Vor interveni politicienii să oficializeze acest transfer prin modificarea Constituției, dinspre o Republică semi-prezidențială cum sîntem acum spre una fie mai puțin prezidențială, fie clar parlamentară?

Întrebări complicate. Întrebări ce vor defini spațiul și jocul politic al următorilor ani.

Va fi foarte simplu, poate chiar al naibii de tentant, să judecăm majoritatea acțiunilor și declarațiilor politice la care vom fi martori în viitorul apropiat prin intermediul acestui filtru interpretativ, prin această paradigmă teleologică. Ce îi mînă pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Iaca să ocupe reduta cea mai importantă din lupta politică: locul de Tătuca din mințile oamenilor.

* * *

În discuția de aseară de la Realitatea TV, Dorel Șandor, unul din invitați și din colegii de platou, deplîngea interesul acordat acestui tip de gîndire și își dorea o clasă politică și un popor mai puțin preocupate de Omul Providențial și mai interesate de instituții.

Trecerea de la conducerea carismatică la cea birocratică, modernizarea instituțională, cum ar spune Weber și orice lucrător într-ale științelor sociale suficient de pedant încît să nu se abțină de la referințe și citate.

Domnul Șandor își dorea ca următoarea rundă de patimă politică, de căutare de lider să nu se mai desfășoare în coordonatele de pînă acum. Să ieșim din intensitatea băsesciană a definirii situației și să se îndreptăm spre o conducere ceva mai ștearsă, ceva mai predictibilă, ceva mai reținută și mai axată pe colaborare și pe respectarea buchii manualului instituțional, nu orientată spre centralizarea deciziei la nivel personal.

Un funcționar șters și care să-și lase carisma acasă, așa ca Isărescu ori ca Diaconescu (Cristi, nu Dan :) ) Numele nu au fost rostite de domnul Șandor, le-am completat eu spre exemplificare.

Din păcate, mă tem că dacă legislativul nu face o modificare a regulilor jocului înspre încurajarea selecției unui astfel de lider, înspre încurajarea întăririi puterii instituțiilor depersonalizate în detrimentul unui lider intens, nu avem mari șanse să trăim o viață politică depersonalizată, care să nu fie centrată pe persoană, pe conceptul de Vodă, de Tătuca cel care știe tot, face tot, judecă tot, hotărăște tot și, mai spre sfîrșitul guvernării, e vinovat de tot.

Apetența pentru un lider omnipotent, cel puțin la nivel fantasmatic, ține de nivelul de maturitate emoțională al românilor. Mai bine spus, de lipsa de maturitate emoțională a românilor.

Cît timp nu sîntem autonomi emoționali, cît timp nu sîntem maturi în viața noastră de zi cu zi, cît timp așteptăm “să se facă”, “să se dea”, “să ia cineva măsuri”, “să fie locuri de muncă”, “să crească pensiile”. “să facă ceva dom’le să fie bine să nu fie rău”, nu vom face pasul de la autoritate carismatică la autoritate birocratică.

Aseară colegii de platou, îndeosebi Dorel Șandor, au sărit repede să mă acuze că fac prost poporul român.

Nimic mai greșit. Încurcăm conceptele. “Prost” în limbajul nostru de zi cu zi denotă o lipsă de inteligență rațională. Inteligența emoțională reprezintă o dimensiune autonomă, distinctă a funcționării noastre.

Nu acuz românii că sînt proști. Doamne ferește! Nu sîntem nici mai proști, nici mai deștepți decît alte neamuri care fac umbră pămîntului. Poate mai puțin educați, da. Aici e altă discuție.

Dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre faptul că sîntem mai puțin maturi. Mai puțin autonomi, mai puțin pe picioarele noastre. Că avem nevoie de cineva care să ne ducă de mînuță, de la maternitate la creșă la grădiniță la școală la liceu la facultate (cine o face) la locul de muncă în concediu la spital la azilul de bătrîni la mormînt.

Să vă citez din definiție: “The status of maturity is distinguished by the shift away from reliance on guardianship and the oversight of an adult in decision-making acts.

Adică e vorba de un lucru foarte simplu: de nevoia de părinte și de gradul în care sîntem în stare să facem pasul la offside, să părăsim incinta și să ne vedem de viață de capul nostru, autonom și mîndru ca ungurul din bancul cu noaptea nunții.

Nu e neapărat vorba de părinții propriu-ziși, ăia care ne-au dat viață și care ne-au îngrijit copilăria. Problema este că pe măsură ce înaintăm în vîrstă de cele mai multe ori plecăm de acasă, dar rămînem cu nevoia de părinte înfiptă în minte, cineva care să ia decizii în locul nostru, să ne spună ce să facem, ce e bine ce e rău, să își asume riscuri în locul nostru, să gîndească în locul nostru, să ne dea rețeta de-a gata. Mother do you think they’ll try to break my balls? Mother should I trust the Government? Mother should I build the wall?

Acest părinte care rămîne în mintea noastră chiar și după ce plecăm de acasă și ne facem noi cuibul nostru de oameni mari și triști ia mai multe înfățișări.

De cele mai multe ori se întrupează în Dumnezeu. El știe tot face tot ajută tot iubește tot pedepsește tot hotărăște și judecă tot. Nevoia de religie se bazează în bună măsură pe această nevoie de părinte de după părinte. Sînt evident și multe alte beneficii ale religiei, dar aceasta este cu siguranță una dintre cele mari.

O altă reflexie a Părintelui Omnipotent este Vodă. Tătuca cel politic. Cel care trebuie să știe tot să facă tot să hotărască tot să belească vinovații să creeze locuri de muncă să repare găurile din asfalt să dea pensii să treacă babele strada să aibă grijă de standardele morale să gestioneze politica internațională și să dea moda la cravate și costume.

Cu cît avem mai multă nevoie de părinte, cu atîta în plan politic e mai mare nevoie de Tătuca la cîrma Națiunii, a Poporului, a Neamului.

Știm din alte tipuri de evidență că sîntem un popor nu chiar matur emoțional. Dependența de cale, cum ar spune istoricii, ne face într-o oarecare măsură să fim așa. Comuniștii ne-au făcut așa, turcii și habsburgii ne-au făcut așa.

Dar nu numai istoria ne-a făcut ce sîntem. Și cocoloșeala, răsfățul, maniera în care am fost crescuți. Practicile de creștere a copilului la neamul românesc, după cum ar spune antropologii, îndeosebi în copilăria timpurie, dar nu numai.

Valorile care de manieră insidioasă ne sînt inculcate de marile figuri blînde în care avem încredere cînd sîntem mici, părinți, bunici, cei care ne dezmiardă, ne răsfață, ne fac toate poftele, ne feresc de griji, de riscuri, știu ei întotdeauna cum e mai bine, ce e mai bine. Ei mari și grijulii, noi copii și scutiți de a lua decizii.

Discuția evident că e complicată și necesită aspecte, după cum ar spune Gigă Hagi, marele nostru filosof în viață. Însă avem indicatori destul de clari care să măsoare acest nivel de maturitate emoțională.

Încrederea în religie, felul în care ne dorim locuri de muncă sigure, lipsite de riscuri, chiar și dacă plătite mai prost, ponderea de antreprenori din rîndul adulților, atitudinea față de cei care își asumă riscuri.

Tot soiul de puncte pe radarul măsurării sociale care, odată unite ca în jocurile acelea de desenat, ne creionează o imagine a stării emoționale a națiunii, că tot e la modă această sintagmă.

Ponderea de persoane mature emoțional, cele care să gîndească și să acționeze de manieră autonomă, nu după cum zice popa președintele primarul Dumnezeu orice altă formă de autoritate simbolică, este scăzută și datorită deschiderii granițelor.

Precum o mare mașinărie de centrifugare, Revoluția și mai apoi intrarea în Uniunea Europeană au învîrtit și selectat poporul în funcție de acest criteriu și i-au zvîrlit pe mulți dintre cei pe picioarele lor pe alte meleaguri.

În anii 90 aveam această centrifugare doar la nivel de elită. Brain drainul care ne scotea smîntîna creierelor în străinătate, la mama lor de capitaliști veroși și neocolonialiști și imperialiști care ne furau cei mai buni oameni, de parcă trimiteau trupe de comando să-i răpească în noapte, nu că ar fi plecat ei de bună voie și nesiliți de nimeni.

După 2005 și mai ales după 2007, cînd formal s-a dat drumul la plecat cu buletinul, această separare a smîntînei de zer, a celor care își asumă riscuri de cei care preferă să le spună alții ce trebuie să facă, s-a accentuat. Vreo 2-3 milioane de Ulysse de Mizil și de Croitorașul cel Viteaz de Dorohoi și-au făcut bocceluțele și au votat cu picioarele. Au ales Italia și Spania.

Statistic vorbind, în rîndul lor identificăm o pondere mult mai mare de persoane care bifează caracteristicile maturului emoțional: au gîndit cu capul lor, și-au asumat riscuri, și-au luat viața în propriile mîini, au acceptat amînarea gratificării și suferința pentru niște scopuri raționale.

Iată cum, statistic vorbind, înainte de comunism eram mai toți imaturi emoțional, că cine îndrăznea să gîndească în front era repede luat în vizor, iar după 1989 am suferit o plivire, o selecție care iar ne-a ținut, la nivel de populație vorbind, jos din punct de vedere al maturității emoționale.

Acesta este motivul, simplist vorbind, pentru care și în continuare, indiferent de cît de mult s-ar opune Dorel Șandor și alții care vor instituții ca la Bruxelles, vom trăi și în viitorul apropiat sub steaua nevoii de Tătuca și în logica săpatului după el. Cine e? Cine e? Arată-mi-l, să pui mîna pe el, să strig “Este!”

Și pe urmă să-i cer ceva, evident. O favoare, un loc de muncă, o binecuvîntare. Să puie și el mîna pe mine și să-mi tămăduiască rănile.



Mother do you think they'll drop the bomb?
Mother do you think they'll like this song?
Mother do you think they'll try to break my balls?
Mother should I build the wall?
Mother should I run for president?
Mother should I trust the government?
Mother will they put me in the firing line?
Mother am I really dying?


Hush now baby, baby, dont you cry.
Mother's gonna make all your nightmares come true.
Mother's gonna put all her fears into you.
Mother's gonna keep you right here under her wing.
She wont let you fly, but she might let you sing.
Mama will keep baby cozy and warm.
Ooooh baby ooooh baby oooooh baby,
Of course mama'll help to build the wall.


Mother do you think she's good enough -- to me?
Mother do you think she's dangerous -- to me?
Mother will she tear your little boy apart?
Mother will she break my heart?


Hush now baby, baby dont you cry.
Mama's gonna check out all your girlfriends for you.
Mama wont let anyone dirty get through.
Mama's gonna wait up until you get in.
Mama will always find out where you've been.
Mama's gonna keep baby healthy and clean.
Ooooh baby oooh baby oooh baby,
You'll always be baby to me.


Mother, did it need to be so high?



.
Citeste tot...

duminică, 13 ianuarie 2013

Să fie bine să nu fie rău. Despre binefacerile mediocrității fără de sacrificiu

Știți voi, fiecare lucru are două fețe, la fel precum fiecare lucru are două capete, cu excepția cîrnațului german, care are doar unul.

De regulă discutăm de manieră critică la adresa mediocrității. Ne considerăm îndreptățiți să abordăm o țîfnă superioară, un dispreț rece și nazist la adresa acestei stări de lucruri. Uită-te și la mediocrii ăștia, la bicisnicii ăștia, la pițifelnicii ăștia, cum își prăpădesc viața în sucurile lor proprii, în zemurile lor de neputință și de blambeceală. Niște mediocri, dă-i încolo. Huooo!

Cînd, de fapt, ar trebui să fim un pic mai îngăduitori, mai creștin-ortodocși în toleranța noastră și să vedem și reversul medaliei.

Permiteți-mi să vorbesc la nivel mare. La nivel de societate, nu la nivel de soartă particulară, de vieți de om pe persoană fizică, după cum ar spune un mare mediocru al zilelor noastre, un demn discipol filosofic aflat la întretăierea dintre filoanele de înțelepciune ale lui Petre Țuțea, Gheorghe Hagi și Adi Copilu Minune.

Cînd vine vorba de societate, ne tot dăm de chinu morții să preamărim beneficiile unei țări non-mediocre. Ia uite la ei ce au făcut! Ia uite ce istorie exemplară! Ia uite ce literatură, ce știință, ce pricepere în a face, a cuceri, a descoperi, a construi. Niște ubermenși, mama lor de nemți, de japonezi, de ruși, de americani.

De ce nu putem să fim și noi ca ei? Ah, ce dureros. Fi-ne-ar neamu de mediocri de rîs. Să murim. Să ne tăvălim pe jos de suferință. Să ne punem cenușă în cap la televizor. Să fim depresivi. Să emigrăm. Să ne jelim încontinuu, la fiecare interacțiune discursivă să începem, să continuăm și să sfîrșim fluxul de vorbe cu cuvinte de jelanie, ah ce proști sîntem, ah ce rău o ducem, ce catastrofă, neamule, dar rapița, ai văzut rapița, ține-mă Fănică că leșin, mă ia cu rău la lingurică cînd mă gîndesc în ce hal a ajuns pînă și rapița noastră, această comoară națională vegetală de care ne batem joc într-un mod barbar.

Stai așa că nu-i așa. Permiteți-mi să aduc laudă și cînt de slavă unui anumit tip de mediocritate. Slavă lui nici prea prea, nici foarte foarte. Slavă filosofiei lui “să fie bine ca să nu fie rău”, că tot pomeneam de prinosul de înțelepciune pe care i-l datorăm filosofului nostru național, Gigă Hagi, pomenit fie-i piciorul stîng în veci, ce gol le-a dat columbienilor, ce gol, divină traiectorie, sublimă nemișcare a mingii în aer...

Fiți atenți. Pe scurt, că mi se termină cerneala din tastatură. E simplu: orice realizare necesită sacrificii.

De-un par egzamplu. Îi lăudăm pe englezi, spanioli, portughezi, italieni și francezi că au fost mari marinari și au cucerit și au descoperit și au bătut mările. Am vrea să fi fost și neamul nostru de tăgîrță la fel, să meargă, să descopere, să numească insule după Maricica. Avem și noi unul, Popper în Patagonia, și murim cu el de gît în numere speciale de National Geographic ediția locală de parcă ar fi fost cel mai foarte foarte.

Voi știți cîți oameni au murit înghițiți de valurile reci, nemiloase ale mării pînă a ajuns Columb să descopere India și James Cook să moară în Hawai, în înconjurul său imperial de lume aflată la botina perfidului Albion? Voi știți cîte neveste, cîți copii au stat pe malul mării să se uite lung, trist, cu lacrimi în ochi după Johnnie care nu mai vine, că e mort, mîncat de rechini, cu apa rece și sărată în plămîni?

Nu știți. Și nici nu ați suferit așa, mediocrilor. În cea mai mare parte, ați avut o viață liniștită, decentă, nici prea prea, nici foarte foarte.

De-un alt par egzamplu. Îi lăudăm pe romani, pe englezi, pe chinezi, pe americani, pe ruși, pe nemți, pe turci, că au bătut lumea și au cucerit-o și au avut armate necruțătoare și pricepute și eficiente, mama lor de habsburgi, cum ne-au cucerit ei Transilvania și au dus aurul din munții Apuseni la Viena. Mama lor de turci, ai văzut cum i-a bătut Ștefan cel Mare și Sfînt? I-a bătut pe dracu.

Implicit, valorizăm în discursul nostru public și privat priceperea militară. Dar măi țugurlanilor măi, voi știți că armata e cu sînge și sudoare și cu mult mult sacrificiu?

Noi ne lăudăm – pe bună dreptate, nu mă înțelegeți greșit – cu neașteptata strofocare de ciobani puși la zid de istoria cea rea și care și-au făcut calificarea la locul de muncă, au învățat să moară eroic acolo pe loc, la Mărășești, la Plevna, la Cotul Donului, cînd toată lumea credea că sîntem varză.

Total de acord. Dar voi știți rușii și americanii și englezii și turcii cîte astfel de Mărășești-url de-ale lor au avut pe parcursul secolelor? La noi toate aceste opinteli istorice exemplare le numeri pe deștele de la o mînă, restul sînt de fapt păcăleli de manual comunist și neo-comunist care își dorește să ne menajeze mîndria națională, să nu învețe copiii tristeți de neam mediocru, ci fantasme de vulturi carpatini.

Însă toate neamurile astea după care ne măsurăm noi și tot ne întristăm că nu o avem la fel de lungă precum a lor au avut tone de asemenea învolburări de sacrificiu, zeci și sute de încordări titanice, cu zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni morți în numele Imperiului, al cotropirii, al cuceririi.

Alte văduve, alți copii orfani. Altă suferință adunată, acumulată pe straturi și straturi de generații. Ce nu ne omoară, ne călește. Noi nu prea ne-am călit, nu prea ne-am sacrificat, am preferat logica altminteri dulce pe persoană fizică a lui “să fie bine să nu fie rău”, “lasă maică că merge și așa”, “capul plecat sabia nu-l taie”. Și ne-a fost nu chiar totalmente bine, dar în nici un caz totalmente rău. Acolo, nici prea prea, nici foarte foarte.

Iar acele momente de excepțională ieșire din tipicul de mediocritate într-ale violenței organizate, acele Mărășești și Mărăști și Grivița și Plevna și Cotul Donului de care pomeneam mai sus, ele sînt exact momentele istorice care ne trec de partea bună a modernității, care au făcut ca România în cele din urmă să nu fie iaca acolo vreun Pakistan sau vreo Burkina Fasso și mai mediocră, și mai bicisnică, ci un stat cît de cît în rîndul celorlalte, către care aspiram la vremurile respective.

Hai să vă mai spun. Despre știință și construcție și tehnologie.

Ne tot jelim și văicărim că nu prea am inventat nimic, cu excepția stiloului și, poate-poate, a unei bucăți din aviația modernă.

Da, dugușlucilor, dar știința, ca și explorarea, ca și războiul, cer sacrificii cu care noi nu prea am fost de acord. Să înveți să-ți plesnească mintea, să renunți la dulcele plăceri ale vieții de familie, să arzi intens și dyonissiac și valkirian și wagnerian pentru o idee. Sînt multe exemple de oameni de știință ale căror vieți de familie au fost zăticnite, spulberate, înnăbușite în fașă de prea intensa lor patimă pentru bucata aia plictisitoare, aia cu eprubete și cu cifre și cu experimente și cu chestii enervante, care îți ocupă tot timpul.

În toate aceste cazuri, e vorba despre sacrificiu. Despre amînarea gratificării. Noi de regulă am vrea și cu burta plină, și cu slana în pod. Și exemplari în modernitatea noastră strălucitoare, dar dacă se poate mai așa, mai lejer de vară, mai fără efort.

Cuuum? Cu sînge? Cu oameni morți în valuri? Cu generații întregi de tineri care și-au bușit gleznele și norocul și viitorul în bocancii de armată, în marșuri lungi prin zăpadă? Cu ochii stricați de prea mult citit? Păi fără un șpriț? Fără o babardeală dulce, încet și lent, ca la văduve? Fără un grătărel? Fără o tablă la ceas de seară, în fața porții pe băncuță, doi-unu zar de fugă?

Păi ce facem noi aici, cum ne mai satisfacem principiul plăcerii dacă voi ne cereți să suferim ad maiorem Dei gloriam? Haidade, lasă-ne, du-te la cehi, la nemți, la americani, ăia știu să trăiască intens, să sufere apocaliptic pentru un electron, pentru o formulă îmbunătățită de turnat asfaltul, să moară pentru regină în cotloanele insalubre ale Indiei. Auzi, nu ne pune la prostii, că nu punem botu. Șase-șase, zar de fugă. Ia mai bine și toarnă-ți și tu un șpriț, că văd că transpiri de atîta dat din mîini.

Partea bună este că se poate și așa. După cum putem vedea, sîntem nici prea prea, nici foarte foarte.

Folosim asfaltul inventat de alții și îl turnăm nici prea prea, nici foarte foarte. Folosim beneficiile comerciale ale electronilor descoperiți de alții, și știm să facem instalații electrice nici prea prea, nici foarte foarte. Transformatoare care nu prea le-am desenat noi pe vreo planșetă de electrician, dar care funcționează decent de bine în cele mai multe din cazuri. Mediocru.

Nu prea am descoperit noi motorul cu combustie internă, nici ADN-ul ori revoluția verde care să dea porumb mai bun, dar ne-am priceput mediocru de bine să le preluăm și, cu un pic de tehnologie furată, cu și mai multă importată, facem mașini, facem hibrizi de porumb, încet-încet iaca ne pricepem să ne băgăm penseta și prin ADN-ul de broască. Nici vreun format de televiziune fabulos n-am inventat, dar le cumpărăm harnici și mediocri de la nașparliii de americani pe care tot ne place să-i înjurăm, dar nu obosim să-i copiem, și le aplicăm așa cum știm: cam mediocru.

Exemplele pot continua ad nauseam. Nici prea prea, nici foarte foarte. Pe geodezica strategiei de minimă rezistență, unde nu curge, dar pică, și de regulă pică dulce.

Doar că nu știm să apreciem stilul ăsta de viață. Aureas mediocritas. Faptul că trăim aproape la fel de bine precum strălucitorii intenși dedați sacrificiului, că avem aproape același asfalt, aproape aceleași medicamente, aproape aceleași curent electric cu eforturi și sacrificii societale ceva mai reduse. Cu mult mai puțini morți și cu mult mai puțină suferință trăim o viață relativ decentă, dacă e s-o comparăm cu a celor din Pakistan ori din Burkina Fasso.

Ne jelim și ne văicărim și ne place să bombănim că elvețienii trăiesc bine iar noi prost. Doar că nu ne dăm seama că de fapt consumăm mai puțină energie și facem mai puține sacrificii și ducem o viață cvasi-decentă. Mediocră, doar că în acest caz “mediocru” e de bine, nu de rău. Minima rezistență, o strategie altminteri folosită de sfînta noastră specie de la bunica Lucy de acum vreo două milioane de ani.

Sau, cum ar zice filosofu nostru naționale, pupa-i-aș eu gheata aia a lui stîngă cu care a rupt vinclu porții columbiene: să fie bine să nu fie rău. O expresie de o articulare și de retorică mediocră, mai împiedicată, mai primitivă, mai ghiolban-ciobănească, de folbalist care nu prea le știe el cu cuvintele, expresie cît se poate de adecvată pentru viața pe care o trăim: mediocră.

Pe persoană fizică, evident.

Citeste tot...

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Un soi de seară

Dintre patimile suferite în adolescență și în tinerețea de student sărac și pe care le port și acum în cîrcă, arzîndu-le periodic fără să le consum, fără să le epuizez, două am despre care vreau să vorbesc în seara asta. Mai am și altele, evident, dar totuși să nu exagerăm cu spovedania pe Internetul ăsta laic și exhibiționist.

E vorba despre cărți și despre tricouri negre.

Am făcut parte din generația de împătimiți nevrotici care, din anii 80 încoace, își găsea refugiul escapist din fața realității în paginile cărților. Citeam ca nebunul, le devoram. Nu ieșeam prea mult pe-afară, nu socializam, pe vremea aia nu era Internet, eram un tocilar de carte. Nu de învățătură, niciodată nu mi-a plăcut să învăț pe de rost, ci de citit.

Citeam la masă în sculare în culcare pe veceu la ore pe sub bancă așteptînd autobuzul trenul metroul pe holurile liceului pe holurile facultății în pat la birou la cantină peste tot. Citeam citeam citeam, fără de metodă, fără de noimă, doar să citesc ceva.

Erau însă două probleme.

La început nu se găseau. Cît timp eram la Telega sub comuniști, înainte de liceu, era o amărîtă de librărie unde eram hiper-fericit dacă aduceau Almanahurile Anticipația. În rest, citeam și reciteam cărțile din biblioteca destul de subțire a familiei: cărți de prin anii 60-70, BPT, eftine și bune. Dracului, pe unele le știam pe de rost. Am început cu Insula Misterioasă și cu Cavalerii Teutoni încă dinainte să intru în clasa I și o copilărie întreagă tot așa am ținut-o.

Mai apoi, la liceu, făceam tot soiul de giumbușlucuri să intru pe sub pielea vînzătoarelor de la Casa Cărții din Cîmpina, să îmi dea și mie cărți la pachet, pe vremea cînd Șogunul și Magicianul se vindeau în greutatea lor în aur, în plumb, în mușchi de porc afumat.

Pe urmă a venit Revoluția și au început să se găsească, dar nu aveam eu bani destui. De fapt, mai toți banii îi dădeam pe cărți și, mai pe urmă, și pe discuri.

În ultimii ani de liceu, în 1990 cînd eram într-a 11a, m-am împrietenit cu un anticar ambulant, un soi de semi-homeless care vindea cărți în piață în Cîmpina și stăteam cu el să vînd cărți pe jos, pe asfalt. Primul gust de chiul într-o viață de elev altminteri cît se poate de banală în exemplaritatea sa de elev eminent, olimpic cam prostuț altminteri.

După, cînd am ajuns în București, în 1991, student la Facultatea de Matematică, am dat de “raiul” anticariatelor din Capitală. Și dă-i din nou cu cumpăratul cărților, pe măsura banilor dați de părinți. Începutul anilor 90 era total diferit pentru studenți de ceea ce e acum. Viață săracă într-o Românie săracă. Cuvîntul cheie: pe sponci. Bani pe sponci, informație pe sponci, distracții eftine, provinciale. Pe sponci.

De atunci, de cînd în sfîrșit m-am făcut și eu mare și nemernic și sociolog, am început să am ceva mai mulți bani și să se găsească ceva mai multe cărți.

Ironic, pentru că acum nu mai citesc atît de mult. Nu mai simt nevoia nu mai am răbdare nu mai am timp pierd vremea pe Internet, mă rog, multe motive.

Doar îmi tratez rana din creierul de adolescent frustrat cumpărînd periodic cărți, plase de cărți, kile de cărți, rafturi de cărți, tone de cărți, dintre care majoritatea rămîn necitite, depozitate într-un purgatoriu etern al teancului “mai încolo, poate la pensie, cînd voi avea timp”.

Asta și pentru că între timp relația mea cu principiul realității a devenit ceva mai puțin nevrotică și nu mai am nevoie atît de mult de propteaua fantasmatică a evadării în paragrafe și eroi și ficțiune.

Dracului, în ultimul timp cred că – exagerînd un pic, dar nu prea mult – mai mult scriu pe blog decît citesc, cum cu siguranță în ultimul timp mai mult sînt la televizor decît să mă uit la televizor.

Doar că vechile metehne, făgașele de comportament, inerția, setea, adicția trebuie periodic satisfăcute. Așa încît pur și simplu îmi rezolv periodic trauma din adolescență cumpărînd cărți în durerea minții, cvasi-inutil.

La fel cum cucoanele fac terapie prin cumpărături, la fel cum alții își împovărează ficatul cu alcool sau stomacul cu mîncat nevrotic, eu periodic cumpăr cărți degeaba.

Drept pentru care, zilele astea, adicătelea mai precis ieri, după o întîlnire prin Centru, am intrat în apropiere, la librăria Humanitas de lîngă biserica Krețulescu, să-mi administrez doza periodică de tocat bani pe chestii pe care nu le voi citi.

După o jumătate de oră, două plase de cărți și o sumă pe care e mai decent să păstrez discreția, am ieșit, în umbra serii și sub o mîzgă de aproape ploicică, prevestitoare a ninsorii de azi.

Și în lumina aceea, la colțul clădirii care dinspre Calea Victoriei adăpostește magazinul Muzica și dinpre scuarul de la biserica Krețulescu și de la statuia Seniorului Coposu adăpostește cele două librării, una românească, alta englezească, cît și un magazin de efecte popești, mi-am zărit nemesisul, umbra, amintirea, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.

Bucata mea de memento mori, stînd acolo cu plasele de cărți în mînă, așteptînd să trec strada pe partea cealaltă, pe lîngă semnul de “Trecere de pietoni desființată”, spre clădirea cea renovată a Bibliotecii Universitare, la coada calului de rege.

La colțul clădirii, în linie cu trotuarul, e un mic ieșind de zidărie, o poliță joasă, o rigolă de flori care vine pînă undeva la nivelul genunchilor, lată așa cam la jumătate de metru și lungă de maxim doi metri. Zid pămînt la mijloc zid și în partea cealaltă.

Pe acest zid, acum deja 20 de ani, prin 1993 sau 1994, vindeam la vreme de primăvară discuri la mîna a doua cu cel care a fost și nu mai este, cu pleava pămîntului, cu muzicantul codrului, cu pseudo-hipiotul de Buzău de la Geologie numit Lorans.

Laurențiu și nu mai știu cum, nici nu mai îmi amintesc numele lui de familie. Laurențiu “Muzicuță”, pentru că pe vremea aceea i se pusese pata pe muzica folk, pe votca ietfină, pe blues (de la el am descoperit Dr John și Canned Heat și The Ship Builder, mare album de muzică neo-celtică și neo-vikingă de la folkiștii obscuri din anii 70 Bob Pegg and Nick Strutt.

Despre Lorans am scris și altădată, pomenindu-i numele la preț de seară și de nostalgie catalizată de alcool.

Acum vreau să vorbesc despre locul acela, despre zidul unde vindeam noi discuri la începutul anilor 90. Zid din mijlocul căruia acum țîșnește, mîndru și rotund și însetat de lumină precum balaurul de sînge, un zarzăr cu coroana semirotundă. Ar fi fost ea rotundă de tot, doar că pe de o parte e o coloană, un zid ce îl împiedică să-și împlinească sfera de ramuri.

Un zarzăr care deja e crescut dincolo de copăcel, e ditamai copacul în toată regula, sare de 3-4 metri în înălțime, de bună seamă primăvara e plin de flori din cele albe și modeste și înmiresmate precum mireasa cea rușinoasă.

Mireasă frumoasă, copac de copac, bucată de viață crescută acolo unde acum 20 de ani stăteam noi cu curul pe piatră, să vindem discuri din cele la mîna a doua, doi copii tembeli dintre care unul scrie aici și celălalt nu mai e, sinucis fiind de mult, poate de mai bine de 10 ani.

Bucată de viață vegetală, grămadă de crăci și muguri și celule și rădăcini care vine să-și pună pecetea de lemn asupra unei bucăți din viața mea, să-și fîlfîie umbra de ramuri deasupra siluetei mele, iaca acolo un boț de om cu două plase de cărți în mînă.

A trecut timpul, omule. Au trecut 20 de ani. Parcă a fost ieri. Lorans nu mai e. În curînd, nu știu cînd, nu vei mai fi nici tu. În curînd, nu știu cînd, cînd s-or prinde ăștia de la Spații Verzi că stric zidul cu rădăcinile, nu voi mai fi nici eu.

Și ai cumpărat dracului cărțile alea degeaba.

Un soi de duș rece. Un soi de mîntuire. Un soi de frică. Un soi de terapie. Un soi de...

Un soi de seară.

.
Citeste tot...

luni, 7 ianuarie 2013

Au trecut alegerile!




. Citeste tot...

M-au prins!

Courtesy of vara-mea, care taman a descoperit ceea ce altii stiau de mult. Mama mea de betzivan :)

++++++++++++++++++++++

Blocked by URL Filter Database

Your requested URL has been blocked by the URL Filter database module of McAfee Web Gateway. The URL is listed in categories that are not allowed by the internal internet access policy.

URL: http://turambarr.blogspot.com/
URL Categories: Alcohol
Media Type:



.
Citeste tot...

For he's a jolly good fellow





. Citeste tot...

duminică, 6 ianuarie 2013

[...] the entire sub-culture of rugby union was very much the domain of the players [...]

Critics of contact sports, notably in the 1970s by neo-Marxists, such as Brohm, reinforced the view of rugby football as the most ‘uncivilized’ of football codes; ‘a perfect illustration of the fascistic delirium . . . a case book of the deliberate cultivation of brutality’.

The untamed, or so it was thought, mayhem of the ‘traditional’ rucks and mauls; the dangerous impacts of the unrestrained scrum contacts; lineouts that were viewed by critics as being nothing short of ‘dockyard brawls’; and the tolerance of the dispensing of swift, heavy and violent justice, meant the game still had a foot firmly planted in its mob-football origins.

Prior to its shift into the entertainment sector, the entire sub-culture of rugby union was very much the domain of the players; it was characterized as the players’ game.

Central to this was the fact that the vast majority of administrators, officials and coaches were predominantly ex-players. Management support thus came from those steeped in the culture of the game and tolerant of its uncompromising physical nature, largely manifested in tight-forward dominated and dour contests.

The spectators were an integral part of the game’s sub-culture. They came largely from the rugby community and the games were not, in essence, about entertainment but rather were about identity, loyalty and parochialism.


Peter Horton (2009): Rugby union football in Australian society: an unintended consequence of intended actions, Sport in Society: Cultures, Commerce, Media, Politics, 12:7, 967-985 (p. 972)

Courtesy of Bogdan Voicu, care mi-a atras atentia ca Routledge ofera in luna ianuarie liber la articolele despre rugby, in anticiparea inceperii Turneului celor 6 natiuni. Si din motive de marketing, evident :) .



. Citeste tot...

[...] that Truth is a matter of the imagination [...]

I'll make my report as if I told a story, for I was taught as a child on my homeworld that Truth is a matter of the imagination. The soundest fact may fail or prevail in the style of its telling: like that singular organic jewel of our seas, which grows brighter as one woman wears it and, worn by another, dulls and goes to dust. Facts are no more solid, coherent, round, and real than pearls are. But both are sensitive.

The story is not all mine, nor told by me alone. Indeed I am not sure whose story it is; you can judge better. But it is all one, and if at moments the facts seem to alter with an altered voice, why then you can choose the fact you like best; yet none of them are false, and it is all one story.


Ursula K Le Guin, The Left Hand Of Darkness (1969)



. Citeste tot...

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Un coșciug mare cît o țarǎ

S-a întîmplat ca zilele astea sǎ trecem din nou prin Bulgaria, de data asta la ceas de iarnǎ. Pînǎ acum ne petrecusem pe drumurile și prin orașele și comunele lor pe timp de varǎ, cǎldurǎ, moleșealǎ, frunze în copaci și soarele sus pe cer.

Dar fie cǎ a fost varǎ ori iarnǎ, senzația a fost aceeași. Bulgaria e o țarǎ a tristeții, a depresiei, a nevrozei mocnite, a cenușiului și sǎrǎciei mohorîte.

Casele sînt tencuite cenușiu. Acoperișurile sînt cenușii. Satele sînt posomorîte și neîngrijite și dau impresia de pǎrǎsite. Orașele sînt și ele dǎrǎpǎnate, cu niște rǎgǎlii de blocuri.

Am fost și în Ungaria, și în Polonia, și în fosta Germanie de Est, și în Republica Moldova. Evident cǎ am bǎtut și România în lung și în lat. Știu și zone de-ale noastre care put de sǎrǎcie, locuri uitate de lume și de timp. Dar nicǎieri nu am trǎit apǎsǎtoarea senzație generalizatǎ de tristețe precum în Bulgaria.

Nu e doar de la sǎrǎcie. Repet: am trecut prin multe zone sǎrace ale Europei. Am vǎzut sate din Moldova noastrǎ sǎrace pînǎ la cotor. Am vǎzut sate de-ale fraților noștri din Republica Moldova și mai sǎrace. Am vǎzut sǎrǎcie în Tulcea, în Mehedinți, în Bistrița, în Harcov.

Am vǎzut zone mai puțin strǎlucite din Ungaria de Est. Am trecut și prin bǎlǎriile Slovaciei. Și prin Grecia treci prin pungi de sǎrǎcie, cu maghernițe și lume bǎtrînǎ și sǎracǎ la poartǎ. Nu mai vorbesc de Turcia – cu excepția zonelor turistice, e tot o sǎrǎcie du colo colo.

Însǎ parcǎ nicǎieri sǎrǎcia nu este însoțitǎ de asemenea evidenți markeri vizuali ai tristeții. Nu vorbesc de dezordine, de îngǎlare, de mermelealǎ, de țigǎnie, de senzația de vraiște. Ci de senzația de tristețe. Apǎsǎtoare. Aproape tangibilǎ.

Peste tot în satele prin care am trecut am diverse elemente distinctive. La slovaci, la unguri, la tulceni, la moldoveni, la greci, la turci. La bulgari e singurul loc din toate acestea unde elementul este moartea.

Afișele lipite insistent pe porțile caselor care vorbesc despre încǎ un mort din gospodǎria aceea. Nu știu cît e obiceiul sǎ se ținǎ afișul în poartǎ. Știu doar cǎ pe fiecare stradǎ pe care m-am plimbat aproape jumǎtate din porți sînt “împodobite”, dacǎ putem folosi acest cuvînt, cu cîte un semn al morții.

Alǎturi de ceilalți identificatori vizuali, de celelalte elemente tematice, cum ar zice criticul artistic, de tonul cromatic și de senzația de pustietate, de loc unde nu mișcǎ nimic, nu crește nimic, nu se construiește nimic, rezultatul este unul cocoșǎtor. În afarǎ de zona turisticǎ a Plovidvului, unde cît de cît e un soi de șarm cochet, de eleganțǎ sprințarǎ în aer, în rest peste tot prin Bulgaria este parcǎ întruparea Eclesiastului. Deșertǎciune a deșertǎciunilor, cǎci totul este deșertǎciune.

Îți ia ceva timp pînǎ sǎ conștientizezi aceastǎ senzație, mai ales dacǎ ești ocupat și cu altele, cum ar fi bunǎoarǎ condusul. Dar odatǎ ce-ți dai seama, începe sǎ-ți sarǎ în fața ochilor peste tot. Nu se contruiește nimic. Casele sînt dǎrǎpǎnate, cele mai recente de prin anii 70-80. Nu sînt case noi – cu excepția unor petice în zonele evident turistice.

Mai rǎu: nu mișcǎ nimic prin sat. Acea foșgǎialǎ pe stradǎ pe care o întîlnești în alte pǎrti, oameni, cǎruțe, mașini, birturi, ceva sǎ-ți dea impresia de viațǎ, nimic. Nici o construcție industrialǎ sau economicǎ recentǎ – fie un depozit, o fierǎrie, ceva, o hardughie strǎlucitoare, ceva tractoare mai noi, camioane care sǎ împrǎștie fum, materiale de construcții puse pe marginea drumului.

Nimic, frate, nimic. Moarte și pustiu și tristețe apǎsǎtoare, cvasi-tangibilǎ.

Cum intri în România, dintr-o datǎ altceva. Într-o zonǎ totuși sǎracǎ a țǎrii, cǎci Giurgiu este totuși o zonǎ vraiște, cum se schimbǎ lucrurile. Beculețe pe stradǎ, beculețe pe muchiile caselor, anunțînd sǎrbǎtorile de iarnǎ, brazi împodobiți întrezǎriți sclipind prin ferestre, o luminǎ lǎsatǎ sǎ ardǎ în curte, afarǎ.

Pe urmǎ nu mai vorbesc de iluminatul public, mult mai evident. Pe urmǎ mǎrimea caselor, cît și materialele folosite. Pe urmǎ, moț pe tortul vieții isterice, urîte, țigǎnești și blambece, dar totuși viațǎ: luminile puse de primǎrii de-a lungul strǎzilor. Becuri colorate, mișcare, strǎlucire. Viațǎ, bre.

Știu cǎ primǎriile își iau șpagǎ de la cei cu beculețe. Dar sǎ moarǎ pisica de abuz de substanțe antidepresive dacǎ nu e mai bine așa decît starea aceea de semicoșciug în care trǎiesc scufundate comunele bulgǎrești prin care am trecut în aceste zile totuși de sǎrbǎtoare.

PS: Dacǎ ați vedea Jilava cum e luminatǎ noaptea, ați zice cǎ nu e pușcǎrie, ci spa residence. Mai ceva ca centrul Bucureștiului aproape :)





.
Citeste tot...

La multi ani, Sensei!

Azi, Miyazaki Sensei implineste 72 de ani.

O viata de monstru in care a creat numai monstri.

Monstri de tandrete, monstri de intelepciune, monstri de eleganta vizuala si narativa. Monstri de semnificatie intr-o viata din ce in ce mai searbada, mai gaunoasa, mai standardizata intru banalitate.

Sa-ti fie viata ca o ikebana, Sensei, si sa ne bucuri in continuare cum ne-ai bucurat si pina acum.

Domo arigato gozaimashita, Sensei! :bow:



Citeste tot...

Binecuvînteazǎ, Doamne, aceastǎ prostie fenomenalǎ

Deși nu am urmǎrit subiectul, fiind prins cu schiuri și Bansko și Plovdiv și Șopka salad, din ce miros cǎ se întîmplǎ, zilele acestea sîntem martorii unui rateu de PR de proporții colosale și fenomenale și chiar biblice, aș putea spune.

Biserica Ortodoxǎ Românǎ, în onor mǎreția sa conservator-tradițional-feudalo-medievalǎ, și-a dat cu tabla în cap, reușind sǎ comitǎ toate pǎcatele elementare de la manualul de “așa nu în moment de crizǎ”.

S-a oțǎrît, s-a bîzdîcit, s-a ofuscat, a fǎcut din țînțar armǎsar și a reușit contraperformanța sǎ ofere o expunere mediaticǎ sǎlbaticǎ unei situații – intenșii ar spune chiar “eveninent” – totalmente nefavorabile.

A murit un om. Iaca mare brînzǎ. A murit cel mai probabil un ateu. Iaca brînzǎ și mai și. A murit cel mai probabil un general. Din ǎia de generație Iliescu, aflat la sforile propagandistico-manipulatorii încǎ hǎ-hǎt din anii 60. Un pilon de nǎdejde al establishmentului sovieto-comunisto-ghereuisto-securist. Nepot de general care a venit cǎlare pe tancurile Diviziei Tudor Vladimirescu, pomenit-i fie numele în veci, pentru cǎ despre trǎdǎtori nu trebuie sǎ uitǎm niciodatǎ.

Un om sportiv, atletic, priceput, carismatic, cum îi șade bine agentului de influențǎ. Care acum, la moarte, a fǎcut ultimul bîldîbîc comunicațional, precum Cid-ul cǎlare pe cal chiar și mort. A bǎgat spaima în burgheji, acuma a bǎgat curentul electric în popi.

Iar ei, în marea prostia lor plinǎ de trufie și de emfazǎ de om cu burdihan și gușǎ și depline siguranțe ontologice, s-au trezit ca proasta în tîrg sǎ punǎ gaz pe foc și sǎ acorde o importanțǎ mai mare decît ar fi fost cazul unei situații – eveniment, ar spune intenșii – în care s-ar fi cuvenit sǎ meargǎ precum peștele pe burtǎ, precum crocodilul pe nisip, încet, tîrîș, ca agentul Spețnaț cînd se tiptilește în preajma victimei.

Neah. Ei au împins burdihanul în fațǎ și au emis pretenții de mortologie aplicatǎ. Ce trebuie sǎ facǎ mortul sǎ pice bine în fața inevitabilului. Sǎ fie îngropat, nu sǎ fie ars. Sǎ se îndeplineascǎ vrerea Domnului, nu a mortului. Vrerea BOR, nu a familiei.

Și uite așa, dintr-o situație altminteri cǎlduțo-banalǎ – doar mor personalitǎți publice cam una pe lunǎ, în fond și la urma urmei – s-a pornit Apocalipsa comunicaționalǎ. Apocalipsǎ cǎlǎritǎ cu mare pricepere de rating de toate tembeliziunile cele degrabǎ vǎrsǎtoare de opinii și de puncte de market șer.

Și astfel preacucernica și deloc iscusita, deloc iezuita Bisericǎ Ortodoxǎ Românǎ a reușit contra-performanța sǎ dea importanțǎ mai mare decît și-ar fi dorit unei situații – eveniment, ar zice intenșii cu cîrnatul în gurǎ – altminteri relativ banale. Iaca acolo, a mai murit un kaghebist. Sǎ-i fie țǎrîna ușoarǎ, cenușa uscatǎ, sǎ nu-l mǎnînce viermii și sǎ-l ierte nepoții.

Drept pentru care responsabilul cu probleme de comunicare și politici publice de la BOR ar trebui degrabǎ sǎ facǎ 44 de mǎtǎnii de-alea complicate, mai grele decît o secvențǎ de mae ukemi gyaku ukemi yoko ukemi ushiro obi ukemi,

sǎ-și spele din nepricepere și falǎ și trufie și sǎ scadǎ din burdihan și din gușǎ și sǎ-și dea seama, și el, și superiorii lui pe linie ierarhicǎ, generalii noștri de brigadǎ din BOR,

cǎ iarna nu-i ca vara, cǎ s-au schimbat vremurile, cǎ nu prea mai pot controla cum și-ar fi dorit dînșii sǎ controleze și cum se și pricepeau pe vremuri acest Leviathan mediatic și de opinie numit Republica Istericǎ și Din Ce În ce Mai Diversǎ România,

plinǎ de pocǎiți, de atei, de consumatori de OTV, de kaghebiști, de post-comuniști, de post-materialiști și de alți minoritari unguri veseli catolici musulmani buddhiști yoghini consumeriști apatici isterici și triști.

Așa sǎ ne ajute Bunul Dumnezeu.



.
Citeste tot...

Au trecut sǎrbǎtorile!




. Citeste tot...