N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


. Citeste tot...

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.

Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

. Citeste tot...

Patima colecționării

Lipsa iubirii e unul din cele mai mari păcate în creștinism. Din contră, în budism atașamentul e buba cea mare.

Din punctul ăsta de vedere, patima colecționării e piatră grea de piciorul mîntuirii. Pofta de a avea. Nevoia de a avea mai mult. Piguleala și migăleala de a le sorta, ordona, aranja. Bibileala sîrguincioasă.

Sfîșierea că-ți lipsește nu știu ce piesă rară, pe care o alergi de nu știu cînd. Odihna otrăvită a privirii, adăstînd asupra adunăturii de lucruri. My preciousss. My preciousss.

Scriu asta uitîndu-mă și gîndindu-mă la toate sărăciile de colecții adunate de-a lungul vieții pînă acum. Cărți. Tricouri negre. Muzică. Filme.

Copaci.

Experiențe de viață.

Ca un hîrciog. Cînd le văd pe toate? Cînd le citesc pe toate? Cînd le port pe toate? Cînd le rememorez pe toate? Cînd îi privesc pe toți crescînd, crescînd pe lîngă mine, peste mine, dincolo de mine?

Patimă. Patimă.

Dar și dacă nu le ai deloc. Rîca din inimă și din creier. Pizma. Furia. Sentimentul că trece viața pe lîngă tine.

Deci să nu exagerăm. Să nu fim mai sfinți și mai franciscani decît prevede Codul Rutier. Viața nu este despre asceză, ci despre buna rînduială. Adunați, pufoșilor. Adunați. Străduiți-vă. Sîrguiți-vă. Dar nu puneți la suflet adunătura. Let it go. Let it bleed. Let it rot.

Doar de copaci cred că n-aș putea să mă lepăd. Mama lor de bestii, cresc atît de încet. Cînd oi fi bătrîn, or fi poate cu ceva crengi mai sus, cu ceva metri mai mult, cu ceva rădăcini mai adînc. Ei au răbdare. Altă răbdare. Neomenească. Răbdare de lemn. Mama lor.

Mi-e dor de ei. Ei la Telega, eu la București. Ce-or fi făcînd, copacii mei, care de fapt nu sînt ai mei, sînt ai lor?

Patimă. Patimă everywhere.

. Citeste tot...

Cînd întîmplarea se întîlnește cu necesitatea

În general, întîmplarea și necesitatea sînt percepute ca fiind ireconciliabile. Taberele sînt clar conturate și bine separate: fie ești în logica aleatorității, fie ești în logica lui Dumnezeu. Oști pline de patimă, fără putință de dialog, cu șant lat și adînc tras între ele.

Deși...

În practică, încă nu s-a inventat capacitatea de a genera numere complet aleatoare. Orice împuire de asemenea șiruri de “întîmplări” are în spate o sămînță foarte mare din care se cioplesc apoi semințe mai mici, se scuipă mai apoi instanțe teoretic fără legătură una cu cealaltă – de unde și aparenta lipsă de relație între ele, deci “aleatoare”.

Însă ele, riguros vorbind, nu sînt aleatorii. Sînt doar într-o complexitate de împletire suficient de alambicată încît să nu-i dai de cap cu forțe obișnuite.

Orice om care are de-a face cît de cît cu informatica știe despre ce vorbesc. Singura putirință a omului de a genera "aleatoritate", cu ghilimelele de rigoare, este ca aceasta să fie pe baza unei semințe inițiale într-atît de mari încît să zădărnicească orice încercare de emulare a sa.

Pe asta se bazează în general criptografia contemporană, atît la nivel de criptare, de ascundere, de exemplu logica lui "Pretty Good Privacy", cît și la nivel de contra-acțiune, de încercare de spargere a codurilor.

Cu cît numărul din care se cioplește seria așa-zis aleatoare e mai mare, cu atît mai greu de bunghit logica generării acestei serii, deci voila! Pretty Good Randomness.

Pe această logică, un singur număr ar putea genera o serie riguros aleatorie. Numărul ăla pe care îl aleargă toată lumea și pe care nimeni nu-l prinde, nimeni nu-l cuprinde. Numărul infinit. Nu există numărul infinit, deși există o infinitate de tipuri de infiniți – a demonstrat-o Cantor cu vreo sută de ani în urmă.

Doar infinitul adevărat poate genera adevarata aleatoritate, adevarata întîmplare. Restul, plecînd dintr-o sămînță finită, are drept consecință o succesiune invariabil finită de combinații, de împuiri, deci – la rigoare, pentru un calculator omnipotent – decelabilă în logica sa sub-infinită. Undeva, cîndva, tot dai peste regulă. Adică peste cauzalitate. Adică peste necesitate.

Iată cum, astfel, pe bază de demonstrație, ajungem să tragem concluzia că tabăra celor de partea necesității – infinitul, adică un alt nume pentru Dumnezeu – se întîlnește în mod necesar cu tabăra celor de partea întîmplării. Adevărata întîmplare este cea care se naște din necesitatea absolută.

Undeva, la infinit, toate se întîlnesc. Q.E.D.

Am zis!



. Citeste tot...

[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”

Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



. Citeste tot...

În fiecare zi îl omorîm pe Enkidu

Privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atîrnînd spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și rîzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întîlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sînt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
caci fără pricină sînt așa.
==== Nichita Stănescu, “Enghidu” ====

* * *

Omul, de la Ghilghameș încoace, se definește prin opoziție cu animalul.

Toată istoria civilizației umane este marcată de dorința omului de a se ridica deasupra animalului, de a ocupa locul central al existenței, buricul pămîntului, axis mundi. Structuri valorice și ideologice care proslăvesc dincolo-de-animalul. Four legs bad, two legs good, ca să-l parafrazăm pe Orwell.

Găsim peste tot această străduință a omului de a se civiliza, adică de a-și înfrîna pornirile sălbatice, “din pădure”, de a-și controla corporalitatea și poftele, străduință genial descrisă de exemplu de Norbert Elias în lucrarea sa The Civilizing Process – dar Elias nu este singurul care să fi făcut asta.

În toate civilizațiile apărute de cînd omul a început să cucerească natura, odată cu revoluția neolitică, peste tot avem același efort structurat la nivel de societate, de cultură, al omului de a se desprinde de natură. Nu contează că erau azteci, sumerieni, chinezi, vikingi, romani, indieni, hittiți, huriți, amoniți sau cine mai știu eu cine. Gîndirea e simplă: omul, bun; animalul, rău. Two legs good, four legs bad.

Departe de mine de a îmbrățișa ideea că omul e doar animal. Cu siguranță nu. Omul e și altceva decît animal, prin cunoaștere, prin spirit, prin morală, prin crearea de plus-valoare, îndeosebi de frumos, acest inutil necesar. “Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil…” E un adevăr atît de evident și de banal, încît nu are rostul să adăstăm asupra sa.

Însă nu la fel de banal și de evident este felul în care diferențierea aduce din păcate și negarea. În străduința sa altminteri de înțeles și de apreciat de a găsi diferența față de animal, omul face o mare greșeală uitînd de unde a plecat, uitînd că este și rămîne în continuare ȘI animal, cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă.

Omul, de secole bune, învață de mic copil că trebuie să-i fie scîrbă de el însuși. Cu fiecare lecție de bune moravuri primită, cu fiecare poveste despre lup, cu fiecare felie de friptură mîncată, cu fiecare gînd de superioritate față de animal, omul învață că tot ce-l definește, cu excepția gîndului și cuvîntului și inteligenței, e scîrbos.

Din păcate, renegînd și disprețuind animalul din sine, omul își face mult rău. Își face rău atît ontologic, dar mai ales operațional, la firul ierbii, în viața de zi cu zi.

Ontologic, omul se scufundă într-o baltă de iluzii de alteritate, de legătură cu zeul, nu cu natura, de descendență divină privilegiată. Asta, pe de o parte, îi conferă în mintea sa dreptul să stăpînească și călărească natura cum vrea mușchii lui de mic zeu capricios. Pe de altă parte, îl face să interacționeze cu lumea, cu realitatea, în vaste sisteme de cunoaștere întorlocate și neputincioase, tot soiul de sfere cerești ptolemeice, unele într-altele și multe și degeaba. Hybris de stăpîn crud și hybris de zeu fraier și prost.

În viața de zi cu zi, omul își face rău cu la fel de multă sîrguință respingînd animalul din el. Scîrba față de instincte, față de mațe, umori, sînge, ciclu, boală, bătrînețe și moarte. Neacceptarea faptului că viața se învîrte în jurul unor acte cît se poate de naturale și de necesare: respiratul, bătăile inimii, mîncatul, băutul apă, feritul de accidente și de suferință, făcutul copiilor, creșterea acestora, îngrijirea celor neputincioși.

Mai sînt și altele, evident, la fel de zăticnitoare. Torturarea sexualității cu tot soiul de sisteme valorice care de care mai victoriene și asupritoare, control patriarhal mascat al reproducerii și relațiilor sociale de putere. Credința bleagă că nu doctorul te face bine, ăla de-ți cunoaște mațele și oasele și sîngele și puroiul, ci cine știe ce miraculoase leacuri ce transced biologicul și se agață în spiritual, în “dincolo de carne”. Amăgirea celor preocupați de spirit, fie ei intelectuali, preoți, credincioși, că viața nu ar trebui să țină cont de cele ale naturii, de succesul de supraviețuire și de reproducere, că “viața e în altă parte”, că străduința vieții bune trebuie să disprețuiască natura, corpul, realitatea. Afară e soare și frumos și primăvară, eu stau să scriu chestii intelectuale și inutile, pe care le spulberă vîntul și nepăsarea.

Tot atîtea păcăleli și auto-chinuiri. Ne batem singuri cuie în talpă, ne torturăm inutil, căutînd viața bună și salvarea în altă parte, mereu în altă parte, și astfel nedîndu-ne seama că raiul e aici, acum, în jurul nostru, în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare respirație, în fiecare copil și frunză și floare și viperă și lup și balenă și șobolan și bacterie și brad și frasin și ulm și cerb și mac.

Și uite așa viața trece. Și uite așa, la ultima zbatere de biologic din noi, la ultima fluturare de bătaie de inimă, o să ajungem, de-om avea puterea, să gîndim ultimul gînd: “Și, doar atît a fost?”



. Citeste tot...

Adevarate, dar degeaba

Ce fac oamenii cind fac fapte? Discuta filosofie. Fara sa stie ca, de fapt, totul este filosofie. Pentru ca totul este despre moarte.

* * *

- Stii tu cum zicea doxatu: sa nu te uiti in abis. Pune si tu pisici pe FB

- Nu pot. Mi-e jena sa ma pacalesc singur

- Dar FB este produsul subculturii americane [smile emoticon] e ca si cum ne-am vedea cu totii intr-un McDonalds si am face cenaclul literar acolo, filosofand despre Urmuz

- Lasa, ca ne place. Nu fi mai protocronist si mai dacofil decit necesita Codul Fiscal [tongue emoticon]

- [tongue emoticon]

- Ne creeaza dependenta, dar este un surogat. Cat despre placere... Ce fumatul ne place?

- Nu continua cu rationamentul, caci la capat te asteapta o primenire sufleteasca budista

- pe mine o sa ma gaseasca stafidit pe 27.555 USB, cu castile pe urechi [grin emoticon]

- #ejtvarza #refuziiluminarea #jandarmiiepedrum

=================



Delirul mistic, dar adevarat, continua. In ritmul asta scriem un volum de versuri, unul de poezii si inca unul de recenzie filosofica. Sigur gasim editura cu ISBN sa ne publice adevarurile adevarate, care creeaza fiori pe pielea gainii cind ii citesti.

V-am spus ca sinteti niste pufosi care ar cam trebui sa va ginditi la lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi moartea?

* * *

- Degeaba mai predicam. Am cacat cu totii steagul. E prea tarziu.

- #ejtvarza. Sperantza e singurul sentiment crestin care conteaza cu adevarat. Iubirea e un cuvint de dinsii inventat. De fapt se numeste altruism si-l avem in gene.

- https://en.wikipedia.org/wiki/Altruism_(biology)

- Esti departe. Intreaba un ungur. Tragicul este singurul sentiment autentic uman :))

- De-aia ungurii au fost cuceriti de romani. Ca nu stiu sa-si asigure benzina emotzionala [tongue emoticon]

- Inca nu e prea tarziu [smile emoticon]. La cum va oranduiti tara, o veti preda singuri, pe semnatura [wink emoticon]

Citeste tot...

Cele cinci lucruri care de fapt sînt trei

Indiferent dincotro vii cu mintea disciplinată, aceleași cinci lucruri despre care unii spun că de fapt sînt trei întîlnești.

Fie că vii dinspre inginerie, dinspre filosofie, dinspre științele războiului, dinspre biologie, chiar și dinspre sociologie dacă vii și știi încotro să te uiți,

ajungi tot la stăpîna științelor, la singura unica și deosebita, cea care le unește găsește și stăpînește, the One Ring of Power.

La fizică.

Și acolo, în cartea galaxiilor și a prafului de stele și a continuumului de la infinitul cel mic, hăt tocmai dincolo de crăpătura lui Plank, de neputința lui Heisenberg, această groapă a Marianelor cuantice, pînă spre infinitul cel mare, hăt dincolo de orizontul observațional al gîngăniilor de oameni,

Ai cinci lucruri care sînt de fapt trei: spațiul, timpul, energia, materia și informația.

Sînt mulți dintre cei cu mintea disciplinată care printre fumurile de hașiș ale semnelor matematice și-au dat seama că spațiul și timpul sînt sîrme diferite de vectori de dimensiuni ale aceleiași manifestări texturi substanțe. Continuumul spațiu / timp.

Și-au dat seama că energia și materia sînt ghemuri diferit înfășurate, mosoare cuantice cînd mai largi, cînd mai aproape, ca o strîngere de ape. Continuumul energie / materie. E = mc2.

Și-au dat seama că informația reprezintă liantul dintre toate ele, dintre toate cele, haosul și ordinea, creația și distrugerea.

La început a fost Cuvîntul, și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul.

La sfîrșit a fost / era / va fi / va fi fost / a fost dintotdeauna entropia, și entropia era la Dumnezeu, și Dumnezeu învîrtea în oala cu supă entropică și se cățăra pe Muntele Imposibil, pe Informație, pe Structurare, pe Ordine, pe non-Haos. Pe Cuvînt.

Tot ce se întîmplă în universul ăsta, de la infinitul mic la infinitul mare, de la frunză la Soare la umbră la Ponta și Iohannis la cruciați la Wall Street la Picasso la rețeta de sarmale la bomba atomică la Obama la cele șaptezeci și trei de metode de croșetat ciorapi de lînă la combinatele chimice de fabricat plastic la Volkswagen la hittiți la tehnologia oțetului,

tot tot tot

TOT

reprezintă variațiuni ale combinatoricii de spațiu și de timp, care ar cam fi același lucru

realizate cu ajutorul energiei care de fapt ar cam fi același lucru cu materia, cea care umple spațiutimpul

toate fiind croșetate împletite în suc de zeamă de esență de informație / ordine / structură.

Restul sînt consecințe. Povești. Întorlocări de împletiri din ce în ce mai complexe. De la Big Bang la tehnologia oțetului și la Ponta și Iohannis și cum trebuie modificată Constituția.

Dacă țineți minte spațiu timp energie materie informație și dacă sînteți disciplinați și căutați în tot ce vă înconjoară aceste cuvinte, dintr-o dată lumea din jurul vostru se va face limpede și cristalină și plină de zeamă și lucrurile vor fi ceva mai simple, chiar și cînd sînt complicate.

Acoperirea spațiului. Modificarea spațiului. Deplasarea prin spațiu. Adică MIȘCAREA.

Acoperirea timpului. Călărirea timpului. Deplasarea prin spațiu în funcție de timp. Adică delta s pe delta t. Adică VITEZA.

Și sfinta sfiintelor, acel ceva chichirez de mister care face posibilă acoperirea spațiului în timp, adică ENERGIA.

Care umple spațiul timpul cu condensatele sale, cu picăturile sale de acreție cuantică, adică cu MATERIA.

Stropi de energie condensați fractalic și probabilistic în dimensiuni imposibil de mici pînă zeama de energie se transformă în firicele de cuantă care se lipesc unele de altele pînă fac particulele elementare atomii moleculele și toate agregările din ce în ce mai mari, mai complexe, universul chimiei, de la hidrogen și heliu pînă la stele, galaxii și tot ce se află între aceste două niveluri: prea mic, prea mare.

Spațiul timpul sînt umplute cu materie, care e condens de energie. Energia este cea care stăpînește spațiul, pentru că mișcă materia prin el, mai repede sau mai încet. Lucrul mecanic adică mișcare adică schimbare.

Iar această structurare, unde e materia, unde e energia, cum și-a schimbat poziția, adică cum a efectuat mișcare, adică lucru mecanic, cît de repede, poate fi la rîndul ei esențializată transpusă stoarsă și proiectată pe peretele peșterii minții și al conceptelor în INFORMAȚIE.

Care e structurarea? Care e așezarea? Care e modificarea? De cît de mulți pași elementari de informație, de cît de multe cuante de cunoaștere e nevoie pentru a descrie starea sistemului? Sînt diferențe, deosebiri? E deal și vale? E mult și puțin?

Avem nevoie de multe sau de puține “cuvinte” pentru a descrie întru totul starea celor așezate? Sau e otova de colo colo, nici deal nici vale, nici mult nici puțin, ci o neosebită supă de materie și stare de același fel, fără modificare, fără schimbare, cristalul perfect, moartea perfectă, entropia perfectă?

Iată un alt cuvînt cumplit și crunt, de care să avem grijă în călătoria noastră: SCHIMBARE. La început nu era schimbare. Cristalul perfect, frumos și simplu, unul cel fără de însușiri, fără de vălurele cuantice de diferență. Și apoi sămînța primă, prima undă, prima zvîcnire, care a scuturat cristalul cel fără de însușiri și l-a explodat întru infinit. De la unu la infinit.

Întrebări. Întrebările de capăt. Întrebările de căpătîi.

Care e spațiul? Care e materia care îl umple? Care e energia de care e nevoie să se miște materia prin el, adică să-și schimbe coordonatele? Cum se mișcă materia de-a lungul celei de-a patra coordonate, adică timpul, adică de fapt cît de repede se mișcă materia prin spațiu / timp? De cîtă informație e nevoie pentru a descrie în totalitate în cărțile cerești și de dincolo de Univers toate acestea?

Și mai departe, întrebările de neputință, de aproximare, de probabilitate. Întrebările de oameni.

Unde ne oprim cu căutarea perfecțiunii? De unde încolo nu putem pătrunde mai în esență, mai în detaliu în această întorlocare? De unde nu putem purcede mai departe fără a fi zei de dincolo de Univers? Cînd unde cum de ce ne lovim de constanta lui Plank ca de un zid de oțel rece și rău, sau moale și bun?

Întrebări. Întrebările de capăt. Întrebările de căpătîi. Întrebările de neputință. Dincolo de ele zace zeul. Dincoace de ele viermuie consecințele.

Și iată cum așa fizica și filosofia și religia sînt, la capătul stației de metrou galactic, cam același lucru, altminteri spus, cu altă disciplină de vorbe. Ontologia pe placul fiecăruia.

Iar eu cred că e cazul să-l citesc totuși pe Nietzsche, să-l ard, să mă plictisesc de el, să mă lepăd de acest stil pătimaș și bombastic de a-mi limpezi întrebările de patruzeci de ani și restul zile.





. Citeste tot...

Bombonica! Spuneți-mi vă rog despre bombonică

.

Citeste tot...

Dust speck

. Citeste tot...

Sidi Larbi Cherkaoui: Sutra

Se ia un pluton de cǎlugǎri Șaolin, pe persoanǎ fizicǎ evident, cu bilet de voie de la unitate, de la mînǎstirea lor.

Se oferǎ instructor civil pe teme de ontologie a spațiului, corpului și sensului vieții - un coreograf de dans contemporan, Sidi Larbi Cherkaoui.

Se pune mascotǎ un puștan de ucenic de cǎlugǎr Șaolin, care pînǎ și el face chestii de stǎ mîța în loc. Se iau niște cutii, de mǎrimea coșgiucelor, pe post de decor, pe care sǎ le care șaolinezii dupǎ ei și cu care sǎ facǎ chestii de o complexitate greu de bǎnuit. Se mai face și un set de cutii mai mici, pe care sǎ le mînuie Mînuitorul, Creatorul, Artistul, Fǎcǎtorul, oglindire a realitǎții, joc al umbrelor și ielelor.

Rezultǎ cel mai proaspǎt act de interculturalitate pe care l-am vǎzut vreodatǎ: Sutra. De o rigoare și și tehnicǎ și precizie corporalǎ și coreograficǎ exemplare. Și mai ales plin de sens. Strǎbǎtut ca un fir roșu de întrebǎrile mari: cine sîntem, ce cǎutǎm, cum cǎutǎm, care e soarta noastrǎ pe acest pǎmînt, se meritǎ?

Fabulos. Simply fabulous, cum ar zice polonezul aflat în cǎutarea mîntuirii.

Doamnelor și domnilor, Sidi Larbi Charkaoui și cǎlugǎrii Șaolin în spectacolul Sutra. Neapǎrat de vǎzut și de cugetat cu un pahar de vin în mînǎ pe marginea fabuloșeniei sale :)




. Citeste tot...

[...] in the absence of human hubris, the universe looks more and more random [...]

Ai dracu negri nemernici, cum strivesc ei corola de minuni a sensului. Tz tz tz. Ar trebui exterminati ca dinozaurii, mama lor de negri multi si mici si ai dracu de retorici.

:)  :wink: Citeste tot...

Cel care întoarce și se întoarce și e întors și totuși toarce

Țǎrǎnește și bluntly speaking, sînt trei tipuri de curbe în plan, hiper-plan, para-plan, atunci cînd vorbim de curbe de evoluție, de-alea cu timp la Ox.

Sînt în primul rînd curbe care stau tot timpul sub un plafon, sub o asimptotǎ, în jurul unei asimptote. Curbe plafonate și de Ox, și de Oy. Primul scenariu privind omenirea: mereu limitatǎ unui plafon, fie el și infinit. Omul sub vremi, sub timp, mereu materie, din ce în ce mai aproape și mereu totuși neterminat. Orgasmul perfecțiunii se amînǎ pentru o datǎ neprecizatǎ. Materia, aceastǎ mare închisoare. Copile, stai cuminte. Icare, pașol na turbinca.

Sînt alte curbe care în mod constant rup fiecare limitǎ, tinzînd mereu mai sus, mereu mai accelerate, mai nǎzuitoare spre noi rînduri de infinit cel mai foarte infinit. Curbele luciferice, scenariul hybrisului. Mai repede. Mai repede! Cînd se întîmplǎ Singularitatea? Cînd ne transformǎm în altceva? Sîntem mintea materiei de pe acest boț de humǎ. Sǎ mergem mai departe. Sǎ cucerim universul, infiniții, sǎ ne transfigurǎm, sǎ plonjǎm în gǎurile negre, sǎ transformǎm materia în energie, sǎ devenim energie. Una cu universul, aproape la fel ca el.

Mare hybris. Dar totuși, e și aici o limitǎ: timpul. Orice ai face, ești sub timp, într-o singurǎ direcție. Curba nu reușește sǎ întoarcǎ dincolo de verticalǎ, înapoi. Plafonul sǎu e verticala. Singurul plafon. Ai strǎpuns Oy-ul, materia, substanța. Dar nu și Oy-ul, timpul, scheletul de secunde care te îndreaptǎ într-o singurǎ direcție: înainte. Ireversibil, timpul ca un knut pe spinarea sclavului, sub sfere, între lumi, sublunari. Stǎpîne, clepsidra!

Și în cele din urmǎ, dincolo de primul mister, cel al transformǎrii materiei în energie și al ruperii zǎgazurilor spre infinitul lui Oy, celǎlalt, mai fioros, mai aspru în îndrǎzneala sa: tranformarea energiei în timp și a timpului într-o biatǎ dimensiune domesticǎ, numa bunǎ de cǎlǎrit. Curba care întoarce, care dǎ colțul, care învinge verticala. Care își burtește rotirea și e în stare sǎ își muște coada.

Adicǎ cercul. Adicǎ Ourosboros. Dumnezeu cel carele se naște pre el însuși, peste dimensiuni, os de timp și țesǎturǎ de tot și ceva în plus. Y compris gǎurile negre, infiniții, cel care este și care devine și deja a devenit și e dintr-o datǎ mereu tot, de la început pînǎ la sfîrșit și înapoi la început și de fapt nu mai conteazǎ, totul e tot. Nu mai e curgere stînga dreapta, trecut-viitor, asimptotǎ a verticalitǎții. Își mușcǎ coada și e tot. Click. Click. De la bun început click. Dintotdeauna click. Cel fǎrǎ de timp. Am înfrînt și Ox-ul, independenta, fiara, trama.

Damn it. Cum zice la manual? x2 + y2 = 1. Sǎ moarǎ pisica imprimatǎ în continuumul spațio-temporal dacǎ nu mǎ apuc de ezoterism.




. Citeste tot...

The sense of them all anti-entropic struggles

. Citeste tot...

[...] comme le récit cohérent d'une séquence signifiante et orientée d'événements [...]

L'histoire de vie est une de ces notions du sens commun qui sont entrées en contrebande dans l'univers savant; d'abord, sans tambour ni trompette, chez les ethnologues, puis, plus récemment, et non sans fracas, chez les sociologues.

Parler d'histoire de vie, c'est présupposer au moins, et ce n'est pas rien, que la vie est une histoire et qu'une vie est inséparablement l'ensemble des événements d'une existence individuelle conçue comme une histoire et le récit de cette histoire.

C'est bien ce que dit le sens commun, c'est-à-dire le langage ordinaire, qui décrit la vie comme un chemin, une route, une carrière, avec ses carrefours (Hercule entre le vice et la vertu), ou comme un cheminement, c'est-à-dire un trajet, une course, un cursus, un passage, un voyage, un parcours orienté, un déplacement linéaire, unidirectionnel (la « mobilité » ), comportant un commencement (« un début dans la vie »), des étapes, et une fin, au double sens, de terme et de but (« il fera son chemin » signifie il réussira, il fera une belle carrière), une fin de l'histoire.

C'est accepter tacitement la philosophie de l'histoire au sens de succession d'événements historiques, qui est impliquée dans une philosophie de l'histoire au sens de récit historique, bref, dans une théorie du récit, récit d'historien ou de romancier, sous ce rapport indiscernables, biographie ou autobiographie notamment.

Sans prétendre à l'exhaustivité, on peut tenter de dégager quelques-uns des présupposés de cette théorie.

D'abord le fait que « la vie » constitue un tout, un ensemble cohérent et orienté, qui peut et doit être appréhendé comme expression unitaire d'une « intention » subjective et objective, d'un projet : la notion sartrienne de « projet originel » ne fait que poser explicitement ce qui est impliqué dans les « déjà », « dès lors », « depuis son plus jeune âge », etc., des biographies ordinaires, ou dans les « toujours » (« j'ai toujours aimé la musique ») des « histoires de vie ».

Cette vie organisée comme une histoire (au sens de récit) se déroule, selon un ordre chronologique qui est aussi un ordre logique, depuis un commencement, une origine, au double sens de point de départ, de début, mais aussi de principe, de raison d'être, de cause première jusqu'à son terme qui est aussi un but, un accomplissement (telos).

Le récit, qu'il soit biographique ou autobiographique, comme celui de l'enquêté qui « se livre » à un enquêteur, propose des événements qui sans être tous et toujours déroulés dans leur stricte succession chronologique (quiconque a recueilli des histoires de vie sait que les enquêtés perdent constamment le fil de la stricte succession calendaire), tendent ou prétendent à s'organiser en séquences ordonnées selon des relations intelligibles. Le sujet et l'objet de la biographie (l'enquêteur et l'enquêté) ont en quelque sorte le même intérêt à accepter le postulat du sens de l'existence racontée (et, implicitement, de toute existence).

On est sans doute en droit de supposer que le récit autobiographique s'inspire toujours, au moins pour une part, du souci de donner sens, de rendre raison, de dégager une logique à la fois rétrospective et prospective, une consistance et une constance, en établissant des relations intelligibles, comme celle de l'effet à la cause efficiente, entre les états successifs, ainsi constitués en étapes d'un développement nécessaire. (Et il est probable que ce profit de cohérence et de nécessité est au principe de l'intérêt, variable selon la position et la trajectoire, que les enquêtés portent à l'entreprise biographique.)

Cette inclination à se faire l'idéologue de sa propre vie en sélectionnant, en fonction d'une intention globale, certains événements significatifs et en établissant entre eux des connexions propres à les justifier d'avoir existé et à leur donner cohérence, comme celles qu'implique leur institution en tant que causes ou plus souvent, en tant que fins, trouve la complicité naturelle du biographe que tout, à commencer par ses dispositions de professionnel de l'interprétation, porte à accepter cette création artificielle de sens.

Il est significatif que l'abandon de la structure du roman comme récit linéaire ait coïncidé avec la mise en question de la vision de la vie comme existence dotée de sens, au double sens de signification et de direction.

Cette double rupture, symbolisée par le roman de Faulkner, Le Bruit et la Fureur, s'exprime en toute clarté dans la définition de la vie comme anti-histoire que propose Shakespeare à la fin de Macbeth : « C'est une histoire que conte un idiot, une histoire pleine de bruit et de fureur, mais vide de signification. »

Produire une histoire de vie, traiter la vie comme une histoire, c'est-à-dire comme le récit cohérent d'une séquence signifiante et orientée d'événements, c'est peut-être sacrifier à une illusion rhétorique, à une représentation commune de l'existence, que toute une tradition littéraire n'a cessé et ne cesse de renforcer.

C'est pourquoi il est logique de demander assistance à ceux qui ont eu à rompre avec cette tradition sur le terrain même de son accomplissement exemplaire. Comme l'indique Alain Robbe-Grillet, « l'avènement du roman moderne est précisément lié à cette découverte : le réel est discontinu, formé d'éléments juxtaposés sans raison dont chacun est unique, d'autant plus difficiles à saisir qu'ils surgissent de façon sans cesse imprévue, hors de propos, aléatoire ».

Pierre BOURDIEU, "L'illusion biographique" (1994)

  .



Citeste tot...

Să mă iertați dacă vă dez-amăgesc

Fiecare limbă are geniul ei. Nu sînt în nici un caz primul care să o spună – e o afirmație de o banalitate savantă.

Geniul limbii se manifestă și prin cărămizi – cuvintele sale, și prin felul în care se îmbină cărămizile.

Evident că îmbinarea face meșteșugul, după cum orice lingvist care se respectă știe. Adevărata particularizare a unei limbi stă în gramatică, în structuri, în sintaxă.

Însă pentru noi, pășuniștii ăștia de rit autodidact și sfertodoct, cuvintele sînt mai gustoase. Le iei le plimbi prin cerul gurii ca pe o caramea, ca pe un Cabernet, și exclami “engleză de 500 de ani”, “franceză medievală”, “celtică, nu înțeleg nimic, dar sună fain”, “oșenească”. Și tot așa.

La noi într-ale sfertodocției intelectuale geniale, Constantin Noica a dat măsura cîntăririi spiritului unui popor prin radiografia cuvintelor sale.

“Cuvînt împreună despre rostirea românească” este un poem de dragoste, un manual de chirurgie, o carte de bucate, este o poveste de aventuri și un volum de poezii despre români și despre felul în care românii românesc întru românitate prin dulcea limbă complicată ce-o vorbim, visăm, beștelim, chinuim, înșeuăm și călărim. Româna.

Nu voi intra aici într-ale lui Noica. Zilele trecute, cu gîndul la acest articol pe care îl rostogolesc demult prin minte, am pus cîteva citate in extenso: aici, aici, aici. La un moment dat chiar mă bătea gîndul s-o iau s-o scriu din nou de mînă, de tastatură, așa cum din cînd în cînd am fantezia asta erotico-literară cu Iliada tradusă de George Murnu. Altă dată, la bătrînețe, la umbra platanului la Telega, cînd n-oi mai avea ce face.

În seara asta nu despre Noica este vorba, ci despre o idee născută din citirea sa, din citirea “Cuvînt împreună despre rostirea românească”.

E vorba despre ce ne spune nouă despre firea noastră, a acestui popor struțo-cămilos și chiar și carpato-danubiano-pontic, cuvîntul “dezamăgire”.

Păi să-l luăm să-l disecăm. În spirit mîrlănesc de măcelar descartian, primul lucru care îl facem la analiză este să scoatem bisturiul și să tăiem. “Dezamăgire” este compus din “dez” și “amăgire”.

La “dez” e simplu. “Des-”, sonorizat în “dez-” înaintea cuvintelor începute în vocală, e un prefix distructiv, care desparte, sparge, șterge, anulează, aduce la un stadiu anterior. “Dez” se pricepe să despice, să desșurubeze, să dezasambleze, să desfacă, dar și să descînte, descalece, descurce ori desmierde.

Dicționarele sînt clare în această privință.

des- – Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a pref., de ex., în descompunere și în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.
Sursa: Dexonline

Bun. Deci anulăm, desfacem, descurcăm ceea ce vine după el.

Ce vine după el?

Ups. După el vine Satana. Vine amăgirea. Păcăleala. Făcătura. Cîntarea, încîntarea, vrăjeala, vălul Mayei. După el vine amăgirea. Facerea din vorbe. Vrăjeala.

Nasoală acțiune, amăgirea asta. Numai de rele spune despre ea la dicționar: a înșela, a ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase), a păcăli, a minți, a greși, a fermeca, a momi. Numa’ și numa’ de rău. O solomoneală de cuvînt, care își trage seva înțelesului din grecescul μαγεύω. Adică de la magi, maică, de la solomonari, de la vrăjitori, de la farmazoane. După cum vă spuneam: de la Satana.

Aha. Deci ceva de nașpa. Clar și evident de nașpa. Păi dacă aplicăm logica și artimetica, dacă punem ceva de neutralizat în față, înseamnă că îi schimbă semnul, nu? Minus cu minus dă cu plus, nu? Deci ceva care desface amăgirea ar trebui să fie ceva de bine, nu?

Ei, aș! Mă lași, Mițo? La noi la Românica, în Republica Isterică România, minus cu minus tot minus dă, bre!

Pentru că dintr-un cuvînt de păcăleală, și anume “amăgire”, căruia îi trîntim un prefix de întors semnul pe dos, și anume “dez-“, rezultă ditamai naiba de namilă de matahală de cuvînt trist, de jale, ah ce dureros: DEZAMĂGIRE.

Adică ceva de tristețe, frate. Adică ceva cu lacrimi, Mițo. Adică cu decepții la drum de seară, soro.

Ia uite ce zice dicționarul:

DEZAMĂGÍ, dezamăgésc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă speranțele, iluziile; a deziluziona, a decepționa. – Dez- + amăgi. (Sursa: Dex Online).

Deci nasol. Deci la început mă păcălesc, mă amăgesc, sînt mințit și înșelat și înșelat cu farmece de magi și de solomonari, dar pe urmă dacă îi pun capăt, dacă mă dez-amăgesc, adică dacă mă dez-vrăjesc, dez-păcălesc, se cheamă atunci că sînt dezamăgit, adică trist și decepționat și deziluzionat și cu speranțele înșelate.

Adică sînt cu mintea limpede, fără de amăgire, și mă apucă o tristețe de nu o sting cu toate țuicile din Balcaniul ăsta bogat în prune grase, zemoase, numa bune de făcut țuică de stins dezamăgirea cu ele.

Mda. Nasol momentul. Această ecuație care ne dez-văluie, adică dez-velește, adică dă la o parte plapoma misterului, cum că dacă punem capăt la ceva neplăcut, starea tot neplăcută rămîne, este cît se poate de specifică fandacsiei românești și este într-același registru explicativo-spiritual ca și celelalte cuvinte cu care Noica ne des-tupă mintea: “petrecere”, “întru”, “rost”, “fire”, “cumplit” / “complet” și celelalte care le veți des-coperi de veți îndrăzni să citiți “Cuvînt împreună despre rostirea românească”. Nu vi le des-tăinui aici, căci s-ar chema că stric taina, că strivesc corola de minuni a lumii. Adică o des-poi, cum ar veni.

Avem două căi de gîndire în a trage concluzii în această privință: una nasoală și una și mai nasoală.

Cu care să încep?

Cu cea nasoală, evident.

Se cheamă că e nasol să des-coperi că poporului român îi cam cade greu la stomacul filosofic claritatea și limpezimea cunoașterii, a dez-amăgirii, a ieșirii de la întuneric la lumină. Actul de rostuire, de limpezire, de punere în ordine a gîndirii și de lepădare de amăgire duce la fandacsie, la supărare, la emoții negative, la dez-amăgire și la dez-iluzionare.

Adică, așa cum ar fi zis Descartes de Mizil, gîndesc, deci sînt trist, băga-mi-aș. Care mai dai o țuică, că-mi vine să plîng cînd încep să înțeleg cum stau lucrurile cu adevărat?

Mda. Nasol. Oare să aibă de-a face cu aplecarea noastră spre mediocritate, spre aproximativ și “las-o mă așa cum a căzut” și cu “merge și așa”, cu dulcele ritm lent, de vară, de șpriț de alternanță vale plai de care ne spunea Blaga? Cum scoatem nasul la lumină și la rigoare și la exactitate, la aspra joacă a cunoașterii, cum dă depresia peste noi și băgăm înapoi cîrnațul de nas la căldurică, la poalele măicuții, la “să fie bine ca să nu fie rău”, la “uită-te la el ce ochi inteligenți are, doar că nu reușește să se exprime”?

E posibil.

Dar și mai posibil este că de fapt a doua ipoteză de tip nașparlifer este mai adevărată.

Cu ceva timp înainte scoteam aritmetica la înaintare și socoteam că minus cu minus ar trebui să dea plus și cum de mama naibii dă tot minus? Adică ceva negativ, “amăgirea”, cu ceva de schimbare de semn, “dez-“, ar trebui să dea ceva pozitiv, “dez-amăgirea”, și cînd colo dă ceva tot de nașpa, de suferință, ah ce dureros, rănile mă doare, dă-mă de la soare.

Dar dacă presupozițiile au fost greșite și am pus semnele cum nu trebuie? Dacă nu cumva logica aritmeticii cuvintelor totuși funcționează și de fapt cuvîntul inițial, “amăgirea”, prezintă de fapt conotație POZITIVĂ, nu negativă? Și atunci ecuația e simplă: plus cu minus dă minus, adică “dezamăgire”?

Ups. Asta chiar e o concluzie nașpa. Nu că am obosi noi la un efort de deratizare, de deparatizare de amăgire. Iaca acolo, am fost dez-amăgiți și a dat tristețea peste noi. Nu, din contră. Am fost deposedați de ceva plăcut și de-aia ne apucă fandacsia.

Adică ne place să fim amăgiți. Să fim păcăliți. Vrăjiți. Mințiți. Făcuți din vorbe. Ispitiți cu vorbe dulci și goale și false și fățarnice. Ca oile. Ca drogații. Drogați din vorbe.

Ceea ce ar explica, dragilor care vă tot străduiți să vă lepădați de amăgire, multe dintre cele din prezentul și trecutul scumpei noastre patrii, Republica Isterică România. Și, evident, explică cu aceeași claritate necruțătoare și dez-amăgitoare și ce se va întîmpla de aici încolo pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Minte-mă, Mițo! Minte-mă frumoș și mintenaș o să-ți dau inima mea, să faci tu ce vrei cu ea, Mițo Mițo...

Of of, măi măi... :(

PS: De continuat discuția în aceeași direcție glosînd pe marginea gustului cuvîntului “a minți” și mai ales a legăturii sale cu “minte”, adică cu “creer”, cu “organul gîndirii și rațiunii la maimuțele vorbitoare”. Adică “a minți”, doar la asta e bună “mintea”? Sau “a da din minte” înseamnă “a minți”? Hmmm. De căutat. Prea se leagă cu ipoteza “amăgeala e bună / oamenii n-au fost pe Lună”.

PPS: De continuat discuția de manieră comparativă. Cum se spune “a dezamăgi” în engleză? Disappoint. Adică neutralizăm “appoint”. A desemna, a da întîlire. Cum se spune în franceză? “Desole”. De căutat etimologia – am Larousse-ul pe undeva pe aici. Cum se spune în germană? Dar în spaniolă? Dar în italiană? Dar în rusă? Iau principalele limbi indo-europene dimprejur. Ce spun aceste compoziții despre spiritul popoarelor respective? E de bine? De rău? Cum e în comparație cu ce începe să reiasă din analiza noastră privind geniul românesc întru dezămăgire?

Băga-mi-aș. Încep să fiu dezamăgit că am stîrnit acest mușuroi de furnici.

Deci să mă iertați, domnițe și voi domni, dacă în efortul meu de dez-amăgire vă voi tot dezamăgi de aici încolo, cum am făcut-o și pînă acum de altfel. Într-un fel, e normal: e în fișa postului de sociolog să tot dezamăgim... :(




.
Citeste tot...

[...] A rosti rostuieşte aşadar rostul [...]

Rost și rostire

Cuvintele „rost" şi „rostire" au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică, în limba noastră. În particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gîndirii, ce acoperea singur jumătate din ea. Logos însemna şi cuvînt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rîndul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis pînă la „rostul ultim al lumii”. De aceea: „La început a fost Cuvîntul" ar putea mai bine fi redat prin: „La început a fost Rostirea", adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor. (*)

Cum a ajuns modestul rostrum latinesc să dea atît de mult în limba română? S-a întîmplat un lucru miraculos în laboratorul limbii noastre, cîndva prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea: s-a trecut de la un sens concret la unul de speculaţie ultimă.

De fapt, sensul concret iniţial s-a dedublat: rostul ca gură a sfîrşit prin a însemna deopotrivă deschizătură. Pe ambele linii cuvîntul a evoluat, independent pare-se, şi din fiecare sens concret s-a putut ajunge, în limba noastră, la sensuri speculative. (**)

(*) De la latinescul rostrum = bot, cioc, vîrf încovoiat, gură; care dă la plural: rostra, tribuna din for împodobită cu pliscuri de corăbii (fig. tribună, piaţă publică).

(**) După analiza ce urmează, a lui „întru", vom putea spune încă mai bine: „Întru început a fost Rostirea". Căci „la început" are doar sens temporal, pe cînd textul grec spune: în principiu.

== pag. 20 ==

Să urmărim deci: rost ca gură, rost ca deschizătură, rost pur şi simplu, rostire.

1. Dacă luăm cuvîntul rost în sensul lui originar de gură, el are folosinţe alese în limba română şi se păstrează cu acest sens pînă aproape de zilele noastre, fireşte însă ca o formă învechită. O Psaltire spunea: „Rostu au şi nu grăescu", iar acest lucru îl putem spune despre vorbitorii din filosofia românească. O altă Psaltire traduce: „Şi fie-ţi spre voie cuvintele rostului mieu". Poetul de astăzi s-ar putea bucura citind în Coresi: „Să mă sărute din sărutarea rostului lui"; prozatorul poate citi, în traducerea lui Herodot din 1645: „Crisos a chemat pe Adrist, cel cu rost de moarte"; iar istoricul găseşte în Miron Costin gînduri ca: „Din rostul direptului izvorăşte înţelepciunea". – Sensul de gură pentru rost se păstrează la Şincai şi Budai-Deleanu; reapare la Odobescu, în cuvintele solemne spuse despre Alecsandri: „Se simte acum în drept şi în putere de a deschide, prin rostul său fatidic, orizonturi de nemărginită mărire ţării noastre", ba poate fi în-tîlnit pînă şi la Creangă ori Coşbuc uneori. (*)

Solidare cu sensul de gură sînt expresii ca „rost aurit" sau „rostul de aur" (în: Ioan Rostul de aur, pentru gură de aur), sau expresia „de rost", cu verbe ca a grăi, însemnînd: prin viu grai, verbal, în opoziţie cu: în scris, de pe carte – ca şi expresia „pe de rost", care s-a păstrat şi se foloseşte încă, sau „a lua la rost". De la gură s-a putut lesne trece la facultatea de a vorbi, de a avea glas şi grai. „Asinul... grăi cu rost omenesc", traduce Biblia din 1648. Mai aproape de noi, Iacob Negruzzi poate scrie: „Să strigaţi într-un rost"; şi chiar un Coşbuc scrie versurile:

De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

La limită, sensul acesta de „facultate de a vorbi" a trimis pînă la fel de a vorbi, mod de a se exprima în scris, stil. Se citează în acest sens locul din Şincai: „Nu te mira de cumva îmi voi muta rostul, şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie".

(*) Indicaţiile de aici şi de mai sus sînt în majoritate din preţioasele fişe, încă inedite (1968), ale Dicţionarului limbii române.

== pag. 21 ==

În sfîrşit, de la gură şi facultate de a vorbi s-a trecut la sensul de limbă – „Şi era tot pămîntul un rost şi un glas la toţi" (Biblia, 1688) – cu trimitere la materializarea limbii în cuvînt, spusă, vorbă. Aici pare a fi locul, după Dicţionarul limbii române, al spusei aceleia admirabile a lui Miron Costin: „Moisi au avut pre singur Dumnedzău dascăl, rost către rost", dacă nu cumva rost înseamnă şi „faţă" (aici: faţă către faţă). În orice caz, rost poate însemna vorbire, discurs; şi expresia lui Cantemir, „rost de bun ritor", nu e mai puţin inteligibilă şi reuşită pe cît este, în contemporaneitate aproape, spusa lui Sadoveanu: „îi ascultam rostul greu şi încîlcit".

Rostul a devenit limbă, vorbire, discurs; a urcat de la concretul gură spre abstract. Dar n-a dezminţit încă sensul său de origine.

2. Cu totul alta e evoluţia rostului ca deschizătură. Ea se începe cu un sens nu numai concret, dar limpede material, şi rămîne în planul concretului şi al materialului.

Se cunoaşte, din vorbirea încă folosită, sensul „rostului" de la războiul de ţesut: deschizătura prin care se aruncă suveica. Materialul adunat pentru Dicţionarul limbii române arată că nici măcar în materie de ţesut rostul nu denumeşte doar atît. El e folosit şi pentru:, distanţa de la sulul de dinainte pînă la spată; distanţa din cinci în cinci coţi la pînza ţesută; locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor; prin extensiune: încrucişarea firelor, jurubiţă, grup de zece ighinţi de fire încrucişate pe răşchitor sau urzitor; crestătura, raza urzitorului; vergea de trestie care se pune în urzeală ca să nu se încurce firele; urzeala înfăşurată pe sulul dinapoi al războiului. Iar în legătură cu toate acestea există expresia: „a porni rostul", a începe ţesutul.

Însă sensul material din rost nu priveşte doar ţesutul. Nu numai luat drept deschizătură, dar şi ca un fel de gură cu dinţi, rostul denumeşte partea unui obiect care taie, tăişul; de exemplu, rostul, dinţii fierăstrăului. Aici, a pune rostul, a rosti, înseamnă pur şi simplu a face gură fierăstrăului. Există şi substantivul rostar, însemnînd unealta cu care se înclină dinţii fierăstrăului de o parte şi de alta a pînzei lui: dinţar. La plural, rostare înseamnă, cuiele mici, de care se servesc rostarii.

== pag. 22 ==

Încă mai promiţător pentru evoluţia şi înnobilarea cuvîntului, chiar dacă se rămîne la sensuri materiale, este rostul ca deschizătură în construcţii, apoi folosinţa lărgită a sensului. Astfel, se numeşte rost: spaţiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre ulucii unui gard, dintre scîndurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş, dintre piesele ce trebuiesc sudate; deci orice interval, crăpătură. Se mai numeşte aşa crestătura făcută în piciorul de sus al prispei, sau (regional) uşorul de la uşă. În unele părţi se numesc rosturi şi cele două orificii tăiate în cutia viorii. Un sens mai cunoscut este cel de rost ca jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o fierăstruică, o uşă, un capac. În schimb, mai specială pare denumirea pentru laturile formate din filele unei cărţi închise, pe unde se pune uneori aur, la legarea cărţilor.

Am trecut astfel de la uluci şi cărămizi la cărţi, dar am rămas, prin rostul-deschizătură, la lucruri şi materialitatea lor.

3. Cum s-a putut trece de la rost-gură şi rost-deschizătură la rost-rînduială, dicţionarele nu ne-o mai spun. Saltul acesta de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ trebuie însă înregistrat şi subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat pînă la capăt. Este puţin probabil că pe linia sensului de rost-gură se putea ajunge aci: am văzut că evoluţia semantică sfîrşea cel mult la limbă, vorbire, discurs; şi, oricît ar dovedi termenul grec „logos" că de la cuvînt se poate trece la raţiune iar de aci la ordine raţională, nu pare defel a se fi întîmplat aşa la noi. Mai degrabă de la rost-deschidere, pe linia lui independentă, se putea urca spre ideea de rînduială. Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine („ţesătura lumii"), după cum zimţii unui fierăstrău şi aşezarea pe rînduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a " gardurilor dau o imagine a ordinii. Deschiderea regulată şi revenirea ritmică a intervalurilor, punctarea a ceea ce este cu pauzele locurilor goale, iată o sugestie pentru ordine.

Oricum s-au întîmplat lucrurile, rost a însemnat, probabil încă de timpuriu: întîi ordinea, apoi modul de a-şi întocmi viaţa, în fine sensul, înţelesul, raţiunea.

Rostul ca ordine priveşte – după fişele dicţionarului – ordinea, materială sau logică, succesiunea faptelor,

== pag. 23 ==

orînduirea, rînduiala, organizarea, planul. Se spune: a şti de rostul a ceva, a fi în rostul lui, a pune în rost, ceva cu rost, rost de viaţă, a-şi pierde rostul (cumpătul), a nu-şi afla rost, a şti de rostul bogăţiei (cît are cineva), a lua sau a trage la rost.

Rostul ca mod de a-şi întocmi viaţa priveşte situaţia social-materială şi de familie a cuiva. În construcţiile cu verbul a avea, a face, a găsi, a pierde o ocupaţie, un post, o sursă de cîştig, el are limpede acest sens. Există regional şi substantivul rosteală (a face rosteală), însemnînd a începe, a porni, a pune la cale, a rosti de.

În ultim rînd, rostul ca sens, tîlc, noimă, scop, ţel, menire, raţiune, justificare, scoate cuvîntul cu desăvîrşire din orice angajare materială. Ordinea şi sensul de viaţă priveau încă situaţiile reale, lucrurile şi oamenii; acum rostul s-a desprins de real şi a devenit legea lui mai adîncă sau sensul ideal al realului. Versul lui Vlahuţă:

Adîncul rost din ochii tăi,

ca şi „rostul cel bun al tăcerii" (valoarea ei), sau rostul omului şi al lucrurilor vorbesc despre înţelesuri atît de adînci încît pot fi adevărul însuşi, sau amăgirea însăşi. Există expresia a da de rost, a desluşi, a da de capăt. Putem oare spune că am dat de rost rostului, cu descrierea de mai sus? I-am acoperit întreg registrul, de la forma concretă de gură, bot, deschizătură şi pînă la sensul, evanescent uneori, de raţiune şi noimă, dar nu l-am pus în ordine parcă. În orice caz, sensurile acestea toate nu ţin laolaltă, cum ar trebui. Iar în timp ce sensurile de gură şi deschizătură au avut filiaţii independente, sensul ultim al rostului a venit cu alt orizont decît al amîndurora, sprijinindu-se incert doar pe unul dintre ele. Înţelesurile cuvîntului rost nu s-au rostit cum trebuie, încă.\

4. În chip nesperat, un derivat al rostului vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul rostire. Dintr-o dată, cu rostirea, se unifică toate înţelesurile disparate. Rostul pierdea, pînă la urmă, sensul originar al lui rostrum; rostirea îl regăseşte. Dar, revenind la el, nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative. Este chiar izbitor să vezi cum,

== pag. 24 ==

în fişele Dicţionarului limbii române, cele trei grupe de sensuri – ce se ridică spre verbul „a rosti" – corespund , exact celor trei grupe de sensuri ale cuvîntului rost: sensul de gură, cel de deschizătură materială şi cel de rînduială, strînse acum laolaltă de aceeaşi vocabulă.

Întîi, ni se spune, a rosti înseamnă a articula, a pronunţa sunete, cuvinte, cu ajutorul organelor vorbirii. Verbul înseamnă de asemenea a spune, vorbi, glăsui, sau a exprima prin vorbire, a ţine un discurs, a expune, iar la reflexiv înseamnă a se pronunţa, a se exprima, a-şi spune părerea, a comunica o dispoziţie, o sentinţă. Acestea sînt, toate, sensuri pe linia rostului-gură.

Apoi, pe linia rostului-deschizătură, cu sens material, verbul a rosti (uneori a rosta) înseamnă: a face rost pînzei, a trece suveica cu firul de bătătură prin rost, a schimba* iţele sau rostul pentru a prinde firul de bătătură, a face începutul ţesăturii. Regional înseamnă şi: a rări, a strîmba dinţii fierăstrăului într-o parte şi în alta, ca să poată tăia; alteori, a reteza pieziş capetele draniţei ca să se scurgă mai uşor ploaia, a reteza şindrilele pentru a avea aceeaşi mărime; a netezi gura unui vas de lemn; a lărgi o gaură cu sfredelul.

În al treilea rînd, corespunzător celui din urmă sens al rostului, a rosti înseamnă a pune în ordine, a rîndui, a aranja (înţelesuri pentru care există şi forma a rostui), după cum înseamnă a stabili locul sau atributele cuiva; în fine, a face rost de ceva, a procura, a se îngriji de, a pregăti.

A rosti rostuieşte aşadar rostul. Aşa făcînd, termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse, anume cuvîntul. Iar acum, în rostire, poate rămîne în umbră, ca fiind numai de folosinţă specială, sensul material de a rosti ca a rosta; în folosinţă vie, rostirea evocă în general doar primul şi al treilea sens.

„Rostesc ceva" spune, deopotrivă: enunţ un lucru şi pun în ordine unul. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filosofică neaşteptată (chiar dacă dicţionarele n-o învederează încă). Cînd Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor, ni se spune că le dă şi un rost, că le rosteşte întru fiinţa lor. Cu fiecare „rostire" potrivită se evocă acest gînd, în limba noastră. Iar cînd, pe cu totul

== pag. 25 ==

alt plan, ştiinţa de astăzi vine să vorbească despre ur* „cod genetic", un limbaj al vieţii care dă varietatea controlată a organismelor, poţi încă vorbi în termeni de rostire, în sens de rostuire genetică.

Este în orice caz o întrebare, cîte alte limbi posedă un termen care să fi păstrat sau regăsit miraculoasa legătură antic-greacă dintre cuvînt şi ordine raţională. Modestul verbum, folosit în lipsă de altceva, nu este un astfel de termen. Sensul adînc filosofic al spusei raţionale, de punere sau regăsire a ordinei prin atribuirea de nume, coduri, legi, îl ştie şi-1 redă din plin „logos "-ui. Dar în timp ce alte limbi l-au pierdut, limba aceasta românească, în care filosofarea n-a triumfat încă îndeajuns, a ştiut să-1 păstreze ori refacă.

Aşa făcînd, rostul şi rostirea românească te ajută să înţelegi mai bine rostul filosofiei. Heidegger a crezut potrivit să spună că problema ultimă a filosofiei a fost, în bine sau în rău: de ce există ceva în loc de nimic. E însă excesiv: căci dacă spui „de ce”, înseamnă tocmai că există ceva. Cu privire la acest ceva, abia, te poţi întreba de ce e aşa, ce rost are. Iar românescul „ce rost are lumea" ni se pare că stă, mai potrivit decît unele vorbe riscate, ca temei al filosofiei. Căci problema ce se ridică astfel este: De ce există ordine în loc de totală nerînduială? Şi e problema pe care a regăsit-o chiar ştiinţa de astăzi: De ce nu rămîne sau nu intră totul în entropie? Cum e cu putinţă ceva care să se opună entropiei?

Căci lucrurile au un rost, ba încă poţi să le şi dai un rost; găseşti un rost în lume, sau îi atribui unul. Rosteşti ce s-a spus prin lucruri sau le „rosteşti" pe ele, aşa cum face logos-ul matematic astăzi. Iar dacă pătrunzi cum trebuie în Cartea lumii, sfîrşeşti poate prin a te întreba: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?", adică spune totul după o rînduială, şi nu doar pe dinafară.

Trăim într-o lume a rostirii, de la rostirea genetică pînă la cea matematică şi metafizică a omului. Nu numai că ştiinţa reprezintă o rostire potrivită, cum s-a spus, dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură şi să se facă noutăţi în sînul ei, cu limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor şi al undelor sonore, ci al celor mute din spectrul electro-magnetic.

== pag. 26 ==

Rostirea omului este, dacă e potrivit gîndită, solidară cu rostul lucrurilor. La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea fiinţei.

* * *

Constantin Noica, “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ” (Ed. Cartea Româneascǎ, 1987, pp. 19 – 26)






.




. Citeste tot...