N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...

Oricum, nu mai contează

Am fost mai deunăzi, prin aprilie, să-mi înmormîntez o mătușă, într-un sat de cîmpie de prin Buzău. Asta după ce cu jumătate de an în urmă fusesem la înmormîntarea unchiului meu. Au murit amîndoi, repede, unul după altul. Casa părăsită. Cei doi copii e foarte foarte puțin probabil să se întoarcă acolo.

Cînd te duci acolo, te îngrozești. Jumătate din sat e părăsit. Senzația e copleșitoare. Un tăvălug de moarte și de pustiu.

La Telega sînt trei case în care, pe parcursul vieții, am locuit. Cea a bunicelor mele, unde acum stă unchiul meu. Cea a părinților mei, unde acum stă maică-mea. Și cea a părinților soției mele, unde acum stăm noi, cînd trecem pe la Telega.

Într-o generație, după ce se prăpădesc și ai mei, și nici noi nu vom mai fi, după ce ne vom consuma bătrînețea în retragere la Telega, e foarte probabil ca toate celei trei case să rămînă părăsite.

Nici dinspre copiii noștri, nici dinspre nepoții unchiului meu nu sînt mari șanse să vină cineva să locuiască acolo. Deja dau semne că-și vor căuta soarta pe oriunde, prin cele patru vînturi, dar nu la Telega.

De vîndut, poți să le vinzi, dar cine le cumpără, dacă e din ce în ce mai puțină lume în sat? Posibil să vină bucureșteni, să le cumpere drept case de vacanță. Posibil. La cum sînt poziționate, însă, în cazul a două din trei puține șanse. Au și turiștii ăștia mofturile lor, nu vor casă în centrul satului, ci sus pe dealuri, la urs și la stele.

Semnele strîngerii satului Telega sînt din ce în ce mai clare. Nu atît de clare precum satul de cîmpie din Buzău unde sînt îngropați unchiul și mătușa. Dar încep să fie văzute și cu ochi mai puțin avizați.

Din ce în ce mai multe case părăsite, deși teoretic e zonă propice pentru casele de vacanță ale bucureștenilor.

Din ce în ce mai multe grădini neîntreținute, necosite, livezi în paragină, neculese, prin care năpădește încet-încet pădurea. Mai întîi sub formă de lăstăriș. Pe urmă de desiș. Și deja în din ce în ce mai multe locuri, sub formă de pădure tînără unde acum 20-30 de ani era poiană sau livadă de pruni.

Și, evident, supremul semn al sălbăticirii, animalele sălbatice, din ce în ce mai evidente. Culminînd cu stereotipicul urs care deja e prezență curentă prin zona Telegii – lucru nemaipomenit acum o generație. Deja oamenilor le este frică să meargă pe dealuri, spre grădini, ceea ce acum treizeci de ani era pur și simplu de neînchipuit.

Acum treizeci de ani, cînd satul forfotea de lume, grădinile erau locuri sigure, și noaptea, și iarna, oricînd. Îmi amintesc plimbîndu-mă pe sub stele prin poieni. Cum să nu poți să hălăudești prin toate grădinile și prin toate pădurile dimprejur? E sigur, ești la tine acasă. Iete că acuma nu mai ești la tine acasă. Ești acasă la urs și la mistreț și la corb și la căprioare.

În ritmul ăsta, cel puțin jumătate din localitățile rurale și ceva orășele mici vor avea aceeași soartă ca a satului de cîmpie din Buzău. Paragină. Părăsire. Iarbă și pădure și urși.

România nu e singura țară care să treacă prin acest proces de depopulare a ruralului. Spania are o grămadă de sate părăsite. Comunitățile mici din Statele Unite suferă și ele. Peste tot pe lume se întîmplă la fel, din cauza atracției puternice a urbanului mare, a orașului fantasmă, și din cauza tehnologiei din ce în ce mai performante, care face posibilă viața în aglomerări umane imense.

Dar soarta satului nu e grea doar acum, în prezent. Și în trecut, în cadrul unor teritorii vaste, la nivel de țări, au fost valuri istorice de apariție de comunități urmate de valuri la fel de istorice de dispariții de comunități.

Invazii. Războaie. Molime. Migrații spre urban, date de industrializare. Evacuări forțate, să crească oaia. Ciuma care a ras jumătate din populația Europei. Tot soiul de cauze care au dus la dispariția satelor.

Pe locul acestora, triumfătoare, pădurile și urșii.

Pe urmă oamenii au venit din nou, au defrișat din nou, au luat din nou în stăpînire locurile. Și pădurile s-au transformat în grădini. Și urșii și lupii în povești de speriat copiii, gen Scufița Roșie.

În ultima mie de ani, nu știu Telega de cîte ori să fi trecut prin acest ciclu de tip boom and bust. De vreo cinci sute de ani încoace, de cînd s-a exploatat din ce în ce mai puternic sarea, acest blestem al locului, Telega a tot crescut. Înainte de asta nu știu ce era pe locurile astea.

Oricum, nu vă faceți idei greșite. Telega n-a fost niciodată cine știe ce. Iaca acolo o mînă de oameni. Pînă prin secolul 19 era la nivel de cătun. De-abia în secolul 20 a trecut de o mie de oameni.

Acuma, în ritmul ăsta, va trece înapoi la loc sub o mie de oameni. Nu știu în cît timp. În cincizeci de ani? Într-o sută? Viitorul e de nepătruns. Predicția e dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.

Și pădurile vor lua în stăpînire din ce în ce mai mult. Și urșii își vor face bîrlog acolo unde pe vremuri erau grădini și case. Și va fi ruină și pustiu și paragină, din punctul de vedere al omului. Și belșug și bîrlog și hrană și viață din punctul de vedere al ursului și al lupului și al căprioarei.

Pe urmă vor veni alți oameni, la loc. Și o vor lua de la capăt. Sau nu. Mai degrabă da, căci e o zonă decentă, numa bună de repopulat.

Roma prin secolul 8-9 d.H. era o ruină. Un sat amărît pe unde pășteau turmele de oi. Evident că nu pot compara Telega cu Roma. Dar imaginea e puternică. Ditamai capitala de imperiu în prăbușire, în paragină, păscută de oi, care pe urmă a renăscut. Alte capitale de imperiu nu au reușit să supraviețuiască. Persepolis e cîmp pustiu acum.

Istoria respiră în cicluri mari. Popoarele vin și pleacă. Poporul român, în ritmul ăsta, e destul de probabil să se risipească în vîntul istoriei, să se aleagă praful de el. Cum s-au risipit și celții, și khazarii, și aztecii, și atîtea alte popoare. Pe locurile astea vor veni alții. Istoria nu cunoaște zăbavă, dar nici milă.

La Telega va înflori din nou satul, construit de alte mîini, de alte gene. Vor fi tătari, cum am eu sînge de tătar prin vine? Nu cred. Nici tătarii nu mai sînt ce-au fost. Vor fi chinezi? Poate. Vor fi afgani? Sau indieni? Foarte mulți indieni pe lumea asta. Deja de sute de ani avem și noi prin țară unii, din ce în ce mai mulți. Cu siguranță se vor înmulți și mai mult. Vor fi saudiți sau congolezi? Vor fi din Iran sau din Nigeria?

Vor fi albi sau negri, galbeni sau mulatri, creștini sau musulmani? Ce neamuri va aduce istoria pe meleagurile noastre? Ce limbă vor vorbi? Vor mînca sarmale sau orez cu bețișoarele? Cum vor aduce slavă vieții și sorții și suferinței? Cum vor plînge? Cum se vor bucura?

Naiba știe. Dumnezeu știe.

Oricum, nu mai contează. Vom fi morți demult.
Citeste tot...

Evoluția numărului de români emigrați, 1998 ... 2017

Zilele acestea una din știrile cele mai discutate a fost cea privind volumul românilor emigrați. Pe stil “descoperirea apei calde”, specific presei isterice, căci e un subiect de mult timp în atenția mediului academic și decizional.

Mai jos, aveți evoluția numărului de români emigrați în străinătate, din 1998 până în prezent (sfârșitul lui 2017).





Estimările recente sunt făcute pe baza sondajelor Sociopol (2012 ... 2018), respectiv CCSB (2006 ... 2011), plecând de la datele oficiale INS.

Estimările mai vechi sunt pe baza datelor oficiale prezentate de institutele statistice din țările occidentale care dețin date în această privință (îndeosebi Italia și Spania).

Metodologia de calcul este prezentată in extenso în lucrarea mea de doctorat și nu face obiectul acestei prezentări.

Volumele totale de emigranți cuprind atât emigrațiile recente, cele pe motive îndeosebi economice, de după 2005 – 2006, cât și emigrațiile mai vechi, cele pe motive îndeosebi ideologice / de drepturi ale omului (dinainte de 1989 și de la începutul anilor 90).

Analiza este făcută pe populația adultă (18+). Analiza se bazează pe diferența dintre numărul total de cetățeni, raportat de BEC / AEP, populația rezidentă oficială, raportată bianual de INS, și emigrația informală, așa cum reiese din sondajele CCSB / Sociopol.

Concluzia: de aproape 10 ani de zile, numărul românilor adulți plecați în străinătate este undeva între 4 și 4,5 milioane de români.

Este vorba despre emigrați adulți fie formali (cu declarații explicite de emigrare, deci contabilizați în datele INS), fie informali (fără declarații, plecați îndeosebi după deschiderea granițelor UE în 2007).

Această estimare de 4 – 4,5 milioane de români adulți peste hotare este ușor mai ridicată decît cifra vehiculată recent în respectiva știre care a stîrnit interesul opiniei publice, de 3,7 milioane români.

Diferența este pe seama faptului că cele 3,7 milioane români se referă doar la emigrația recentă, de factură economică și îndeosebi informală, necuprinsă în raportările oficiale, de după 2007, după deschiderea granițelor UE.





. Citeste tot...

Estimarea participării la vot: excurs metodologic comparativ

Dincolo de scorurile propriu-zise pe care urmează să le obțină partidele politice în alegerile europarlamentare care stau să vină duminica asta, un alt subiect discutat aprins în aceste zile de mai fierbinte îl reprezintă participarea la vot.

Participarea la vot reprezintă, evident, în primul rînd o măsură a interesului față de alegerile europarlamentare. Dar ea nu înseamnă doar atît. Mai reprezintă și o metrică semnificativă pentru alegerile prezidențiale, pentru că multă lume percepe aceste alegeri europarlamentare ca pe o repetiție generală pentru alegerile din toamnă.

Mai mult, nivelul de participare va influența de asemenea într-o anumită măsură și direct scorul pe care îl vor obține partidele. Cu cît va fi nivelul mai scăzut, vor fi favorizate cele cu istorie de pricepere organizațională: UDMR, PSD, PDL și vor fi depunctate ușor cele cu o rigoare ceva mai scăzută: PNL, PMP, partidele mici. Și invers.

În plus față de toate aceste considerațiuni, mai intervine și o componentă de ordin simbolic. Dat fiind că noi oamenii sîntem demni urmași ai maimuțelor care căutau patternuri de piele felină în orișice mișcare de frunză din junglă, tindem atunci să acordăm importanță exagerată unor semne arbitrat alese, în cazul de față unor praguri artificiale, de regulă cele din jurul multiplilor de zece. Ne place să fie rotund, să nu ne încurcăm în detalii. Zece degete la mîini, zece praguri de semnificație puternică. 27% sau 42% nu ne spun nimic. La 20% sau 30% sau 40%, în schimb, se aprinde beculețul.

De ce spun asta? Teoretic nu e nici o diferență între 29 și 31 sau între 9 și 11 sau între 19 și 21. Totuși, aceste paliere cu zero în coadă au ajuns să însemne mult mai mult decît iaca acolo o diferență de unu-două puncte procentuale. Pentru mulți e diferența de la cer la pămînt, de la zi la noapte, de la succes la catastrofă. Deși teoretic sînt doar două pîrdalnice de puncte procentuale, iaca un fleac acolo. Nu contează. Se prăpădesc tone de cerneală de analiză politică și se fac ori desfac alianțe și sînt în pericol cariere politice pe asemenea mofturi simbolice.

Va fi prezența la vot peste 30% sau sub 30%? Dacă va fi peste 30%, să vezi ce semn de interes față de alegerile din toamnă! Să fugim, ne mănîncă! Dacă nu va fi, Doamne ce consecințe impresionante pe care le citim în frunzele de ștevie uscată! Să fugim, ne mănîncă!

Dacă PNL va lua peste 20%, să vezi că ajunge Crin președinte. Să fugim, ne mănîncă! Dacă va lua sub 20%, e clar: trebuie să-și dea demisia și să-și facă seppuku în piața publică. Să fugim, să prindem un loc în față, să-l sfîșiem, să-l mîncăm de viu!

Oare o lua PMP peste sau sub 10%? Vai ce ușurare slash catastrofă, depinde de care parte a relației cu Băsescu ești. Să fugim, oricum ne mănîncă!

Dacă PSD ia peste 40%, e clar: ajunge Victor președinte! Să fugim, ne mănîncă! Diktatură! Catastrofă! Partidul unic, partidul-stat! Europa, salvați-ne, ne mănîncă! Să vină Monica Macovei, că e groasă! Dacă ia sub 40%, e la fel de clar: să fugim, ne mănîncă! Scapă cine poate! Vine Monica Macovei!

Yuk. Prea multe semne de exclamare. Prea multă patimă. Prea multe trăirisme balcanice și furtuni într-un pahar cu Cico. Obositor. Patetic. Dar așa sînt oamenii: se agață de detalii. Altminteri ce s-ar face tabloidele? Ele ce să vînză?

Drept pentru care lumea e mai interesată decît ar fi cazul de sărăcia asta de prag de 30% de prezență la vot. Drept pentru care we kindly oblige și analizăm dacă va fi 30% sau nu.

Chiar așa. Va fi 30%? Nu va fi 30%?

Să începem simplu, să încercăm să rezolvăm problema băbește, fără prea multă bătaie de cap. Cum a fost altă dată? Să ne uităm în urmă și să încercăm să estimăm participarea la vot pe baza alegerilor anterioare.

În România au avut loc pînă acum două rînduri de alegeri europarlamentare: unele în afara rîndului obișnuit de alegeri în toată Europa, asta pentru că am intrat în UE în 2007, la mijlocul unui ciclu electoral. Altele în 2009, în rînd cu toți ceilalți. Acum e al treilea rînd de alegeri europarlamentare și al doilea rînd la termen.

La ambele alegeri anterioare, participarea a fost ușor sub 30%. Semn de grad redus de interes – cel puțin în comparație cu alte tipuri de alegeri: locale, parlamentare, prezidențiale. În 2007 a fost marginal sub 30%, și anume 29.5%. În 2009 a fost un pic și mai scăzută, ușor sub 28%: 27,7%. Asta ne-a poziționat în rîndul codașelor la prezență la vot în 2009, după cum puteți citi aici.

Acum întrebarea este: va depăși 30%?

Ca primă tentativă de răspuns bazată pe bunul simț, am fi tentați să spunem da: e posibil să fie interesul ceva mai mare, pentru că aceste alegeri sînt percepute de multă lume ca un soi de repetiție generală pentru alegerile prezidențiale din toamnă.

Dar pe urmă stăm și ne gîndim că sînt și factori ce pot să influențeze în minus interesul față de alegeri. Poate în România sînt ceva mai puțini români plecați în străinătate (s-au mai întors vreo 500 – 700 mii de cînd cu criza). Poate s-a mai săturat lumea de politică, după atîtea alegeri cam una după alta.

Deci răspunsul e complicat. Și 28%, și 29% sînt prea aproape de 30%. În plus, prea multe variabile care unele trag hăis, altele cea. Deci nu bun. Deci nu putem să rezolvăm băbește. Trebuie să măsurăm, nu putem pur și simplu să stăm în fotoliul nostru de filosofi politici de birou, să băgăm un deșt în gură și să vedem cum bate vîntul: peste 30%? sub 30%?

La muncă. La sondaje. La grafice. E clar că trebuie să avem în vedere toate variabilele discutate mai sus. Și nivelul emigrației totale, mai ales cea necontabilizată în actele oficiale. Și interesul arătat față de alegeri, pe care îl măsurăm prin intermediul sondajelor de opinie. Și tipul de alegeri pe care le vom avea duminică.

Drept pentru care vom face în cele ce urmează o analiză estimărilor de participare la vot prin intermediul sondajelor de opinie comparativ cu participările propriu-zise oficiale, evident ținînd cont de migrația de la fiecare moment al măsurării în parte.

Nu vă voi umple capul (prea mult) cu detalii metodologice despre cum am calculat migrația. Am scris o parte semnificativă din lucrarea de doctorat pe această temă, e un subiect prea complicat pentru cuprinsul acestui articol.

Suficient de spus că date alternative oficiale, de la instituții oficiale de-ale noastre (INS), respectiv de-ale țărilor cu volume mari de români plecați, îmi validează metoda de estimare a numărului de români plecați în străinătate de manieră informală, fără să treacă pe la Biroul Evidenței Populației să se ceară scos din liste.

Vezi figura de mai jos pentru o reprezentare grafică a estimării volumelor totale de români cu rezidența în străinătate.





Gata cu migrația. Pe scurt: țin cont de ea pentru a putea face comparații din același univers.

Tot pe scurt e cazul să vă povestesc despre cele două manierere în care putem măsura participarea la vot, să vedem care e mai potrivită să o folosim la aceste alegeri.

Putem măsura participarea la vot în două maniere. Una, mai laxă, cea care încearcă să identifice printr-o operaționalizare consecventă participarea la vot.

Cealaltă, mai riguroasă, care ia în considerare dintre cei deja identificați că declară că vor merge la vot doar pe cei care exprimă și un vot bine definit. Asta îi lasă la o parte pe cei care îi surprindem în sondaje că ar merge la vot, dar nu sînt încă hotărîți cu cine să voteze. Celebra categorie a nehotărîților, cea asupra cărora se apleacă de multe ori consultanții politici în încercarea lor de a-i atrage de o parte sau de alta, dacă tot sînt nehotărîți.

Prima categorie, a celor identificați că ar cam veni la vot, îi operaționalizăm prin intersecția răspunsurilor la trei întrebări:

1) interes față de rîndul respectiv de alegeri care urmează să aibă loc (îi luăm doar pe cei interesați de aceste alegeri) 2) grad de evaluare a participării la vot (îi luăm doar pe cei care spun că vor veni cu siguranță la vot) 3) comportament obișnuit de petrecere a weekendului (îi dăm la o parte pe cei care spun că de regulă la sfîrșit de săptămînă nu sînt în localitate). 4)

Aceste două subuniversuri reprezintă de regulă subtargeturile pe baza cărora analizăm comportamentul de vot și facem predicții privind rezultatele alegerilor.

E vorba de acele vestite sondaje de opinie prezentate în mass media pe care toată lumea le înjură, le contestă, le critică cu toată priceperea metodologică a unui popor priceput la toate, îndeosebi la politică, la fotbal și la sondaje de opinie, dar pe care toți totuși lumea le urmăresc și le citesc cu sufletul la gură.

Pe baza celor doi indicatori identificăm niveluri de maxim și de minim de prezență la vot. Sondînd repetat înaintea alegerilor, rezultă un desen drăguț, un canal de probabilitate în cadrul căruia e cel mai probabil să se situeze prezența efectivă la vot.

Pe baza analizei acestui canal putem încerca să estimăm cam care va fi prezența la vot. Cu astfel de estimări v-am obișnuit de altfel deja în paginile blogului meu, cam la fiecare rînd de alegeri de prin 2007 sau 2008 încoace.

În cele ce urmează vă prezint reprezentările grafice ale acestor canale, pentru fiecare alegere în parte din 2008 încoace. Mai întîi laolaltă, să le vedem împreună. Pe urmă pe fiecare în parte. În dreptul lor, cu o culoare diferită, marchez și prezența la vot înregistrată oficial pentru fiecare rînd de alegeri în parte.

















Ce observăm? În primul rînd, avem structuri destul de bine definite. Canale cu lărgime de cele mai multe ori relativ constantă (10%-15%).

În al doilea rînd, și mai important, că participările la vot cad cu o singură excepție, cea din 2007, în interiorul canalului, de regulă în partea de jos a acestuia, semn că de multe ori nehotărîții rămîn nehotărîți pînă la capăt și de fapt nu prea vin la vot.

Excepția o reprezintă alegerile prezidențiale, unde miza fiind foarte mare, și interesul pe cale de consecință este așijderea, iar participarea la vot efectivă se situează în marginea de sus a canalului de probabilitate.

În concluzie rezultă că avem un instrument de predicție puternic, pe care îl putem folosi și la acest rînd de alegeri. Să le luăm pe rînd.

Avem alegeri europarlamentare? Deci interes mai scăzut, mai probabil spre marginea de jos a canalului.

Cum arată canalul de participare la vot? Cam pe unde evoluează? Canalul prezintă evoluție relativ stabilă, în zona 25%-40%, spre deosebire de alte timpuri de alegeri, cum ar fi cele prezidențiale din 2009, de exemplu, unde tot creștea interesul, deci și intenția de participare, ori spre deosebire de referendumul din 2012, unde tot scădea, ca urmare a boicotului taberei Băsescu.

Ce concluzie tragem de pe urma acestui grafic? Că e destul de probabil să înceapă cu 2. Tot în zona de sus a lui 20, spre 28-29, dar marginal sub 30%, suficient cît să declanșeze toate stropitorile verbale din studiourile talk-showurilor care să despice firul în patru de manieră conspirativ-catastrofico-senzaționalistă. Să fugim, ne mănîncă! Nu știm cine, nu știm de ce, important e că ne mănîncă. Să fugim. Cum ar zice Gandalf: run, you fools...

Zilele acestea graficul se va mai completa cu încă un punctuleț: ultimul val de măsurare înainte de alegeri. Pe baza sa putem face o predicție și mai proaspătă, și mai fierbinte, și sper eu și mai exactă.

Deocamdată, însă, la prima strigare: un pic sub 30%.

. Citeste tot...

Războiul românilor cu ei înșiși

. Citeste tot...

Datoria oilor de a fi oi și a balenelor de a fi balene și a oamenilor de a fi ce sînt: oameni

Remarc un articol recent al lui Cezar Paul Bădescu, “Datoria oamenilor de a face copii”.

Evident că încă din titlu ne dăm seama că e vorba de un pamflet, de o ditirambă critică la adresa discursului public statal privind scăderea natalității în România.

Evident că autorul se indignează la adresa felului în care behemotul cu apucături totalitare ne învață ce e bine și ce e rău, unde și cînd s-o băgăm și cu ce consecințe. Cum să ne trăim viața, ce trebuie să facă femeile, care sînt valorile pe care trebuie să le urmăm. Modele constrîngeri manipulări directive. Toate venite direct din vremea ceaușistă și încă și mai și, din vremea lui Big Brother și a lui 1984.

Doar că autorul ignoră un lucru: natura. Dincolo de stat, dincolo de poliție și miliție și thought control și de politicile reproducerii, avem un behemot mult mai aspru și mai nemilos care ne împinge de la spate, ne croiește viața și ne îndrumă pașii spre necesitate, spre trebuie, spre musai și neapărat.

E viața însăși. E natura, bre. E gena, cum ar zice Dawkins. Gena, acest mare tiran care ne joacă pe degetele ei băloase de-atîtea proteine și alte mitocondrii.

Pe lumea asta, dincolo de vălul iluziei și de păcălelile pe care ni le administrăm în vena creierului în fiecare zi, sînt doar două imperative: să supraviețuiești și să puiești. În rest e suprastructură, e dantelărie, accesoriu, detaliu inutil, parafernaliu.

Avem două succese de bifat, fie că sîntem oaie, balenă, om, elefant, musca țe-țe, prigorie, bacterie sau ornitorinc: să reușim să ne păstrăm echilibrul homeostatic, adică să viețuim, adică să supraviețuim. Și odată menținut acest echilibru homeostatic, păpică, somnic, lăptic, evitat dujmani, belit victime, pe urmă să facem puișori, să dăm gena mai departe, să replicăm structura și la generația n+1.

Restul, tot ce se agregă în jur, e doar un accesoriu la aceste doo succesuri, după cum ar spune prestigioasa noastră reprezentantă în Parlamentul European, puiul prestigiosului nostru supraviețuitor de la cîrma țării.

Accesorii, instrumentalizări ale atingerii celor două obiective esențiale: viață și reproducere. Religie stat armată agricultură transporturi Michael Jacskson Benone Sinulescu presă gaze de șist Greenpeace și bunica porno, toate se subsumează acestor două imperative. Cine nu știe să citească astfel textura vieții dispune de o pereche de ochelari tare aburiți, dragă Cezar Paul Bădescu.

Asta facem de milioane de ani. Noi de mai puține milioane de ani. Oile de mai multe milioane de ani. Balenele de și mai multe milioane de ani. Bacterii de și mai multe miliarde de ani.

Ăsta este singurul joc care se joacă, singurul joc care merită jucat, singurul joc care ne joacă, chiar dacă noi vrem să stăm pe margine – cum ar zice Phoenix în versurile lor, Arghezi în versurile lui (“Puii mei, bobocii mei, copiii mei! // Așa este jocul. // Îl joci în doi, în trei, // Îl joci în cîte cîți vrei // Arză-l-ar focul”), John Le Carre în scrierile lui cîinești, atît de lumești.

Știți cum zicea Lenin, nu? “You may not be interested in war, but war is interested in you”. Așijderea zice și gena, de milioane și miliarde de ani “You may not be interested in sex, but sex is interested in you, my dear intellectual concerned with the perpetration of power by means of reproductive strategies of control”.

Cine nu joacă jocul rămîne pe margine, nu-și perpetuează această strategie de succes biologic. Conform principiului înțelept al marelui înțelept Murphy, “Celibatul nu este ereditar”.

Drept pentru care, dacă voi nu vreți să supraviețuiți și să puiți, cu siguranță se vor găsi alții care să o facă în locul vostru, mai proști, mai mici, mai melteni, mai săraci, nu atît de eminamente telectuali ca voi, o strălucitorilor telectuali care esteți voi, dar cu siguranță cu mai multă poftă de viață decît voi. Nu se supără nimeni. Voi stați pe margine și frecați menta dezamăgirii și bîzdîcului estetico-critic, în timp ce ceilalți fac ce știu ei mai bine să facă: să supraviețuiască și să facă pui.

Și, să mă ierte doamnele care citește aceste rînduri: în acest caz să știți, dragă telectualilor, că oile e infinit mai deștepte la creerul ăla al lor de oaie care face beee și căcăreze și lînă decît voi. Indiferent cum simțiți voi furie și resentiment la adresa discursurilor îngălat-patriotice ale reprezentanților puterii că ar trebui să vă coțcăriți și să vă puiți, oaia o face fără nici un îndemn. Face bee face lapte face pui. Și pe urmă moare. Și gata.

Urmînd un imperativ și o înțelepciune de milioane și miliarde de ani, mult mai veche și mai înțeleaptă și mai perenă decît orice gînd de răutăcism autoritar de-al lui Big Brother, de-al lui Isaac și Abraham ori chiar de-al lui Traian Băsescu.



. Citeste tot...

Emigranții din România care nu sînt surprinși în datele oficiale: 1998 - 2013

În contextul interesului redescoperit de opinia publică pentru temele demografice și consecințele lor electorale, redescoperire datorată publicării recente a datelor de Recensămînt 2011, cred că e util să vă prezint rezultatele cercetării pe care am realizat-o în ultimii ani pe tema asta care stă pe buzele multora preocupați de subiect: cîți români sînt cu adevărat în țară? Care sînt diferențele dintre datele oficiale și realitatea de la firul ierbii, din Mizil și de la Copșa Mică?

Textul de mai jos reprezintă o variantă restrînsă și simplificată (fără note de subsol și referințe bibliografice) a Capitolului 5 din lucrarea mea de doctorat susținută în primăvară “Votul la români: de la vorbă la faptă. Analiza diferenței dintre declarațiile de vot măsurate prin intermediul sondajelor de opinie și comportamentul de vot în contextul percepției de cîștigător în alegerile generale din România, 2008 – 2012”. E vorba de o selecție centrată îndeosebi pe început, adică pe justificarea sa, și mai ales pe sfîrșit, adică pe rezultatele și concluziile studiului.

Justificarea acestei analize metodologice e simplă. Avînd nevoie să cercetez comparativ rezultatele sondajelor de opinie pe o perioadă mai lungă de timp, de 4 ani de zile, m-am lovit inevitabil de nevoia unei baze comune de comparație. Aceasta m-a făcut să trebuiască să convertesc toate rezultatele în procente dintr-o bază comună: total populație cu drept de vot din România, pentru că acesta a fost universul cercetărilor cantitative realizate în toți acești ani. Doar că această bază comună de comparație s-a dovedit a fi, după cum știam deja, ca o fundație construită pe nisipuri mișcătoare, pentru că tot timpul se schimba.

Dincolo de schimbările formal înregistrate, adică de modificările de populație consemnate în statisticile oficiale, cele ce reprezintă baza analizei fluxurilor migratorii: nașterile, morțile, imigrările și emigrările, toate fenomene consemnate oficial, undeva într-o hîrțoagă de registru de stare civilă ori într-o bază de date de evidența populației, ne lovim de un curent subteran, invizibil ochiului documentului oficial, de o dimensiune mai mult decît semnificativă: cei care pleacă din România fără să declare aceasta, mai ales după ce s-au deschis larg granițele ca urmare a intrării României în Uniunea Europeană în 2007.

Drept pentru care, pentru a putea compara mere cu mere și nu mere cu șuruburi, am fost nevoit ca înainte de a face analiza propriu-zisă pe care mi-am propus-o în titlul lucrării: diferența dintre declarațiile de vot și comportamentul de vot, să trebuiască mai întîi să mă înham la muncă de chinez bătrîn, de curățat aproximativitatea, un soi de Augias demografic. Cîți români sînt cu adevărat în țară? Care e baza de calcul comună pe care să-mi baze comparația dintre declarațiile de vot, identificate prin sondajele de opinie, și comportamentele de vot, identificate prin rezultatele oficiale de la diversele runde de alegeri generale din ultimii ani?

Ce a rezultat vă prezint pe scurt în paginile care urmează. “Pe scurt” e evident un eufemism, un oximoron, un răutăcism, căci deja doar prezentarea asta de dinainte de textul propriu-zis depășește o pagină de text A4. Dacă vreți să consultați varianta lungă, formală, vă recomand fie să consultați lucrarea mea de doctorat de la biblioteca SNSPA, fie să citiți o variantă a acestei cercetări apărută în formă de articol de sine-stătător în revista Perspective Politice, numărul din aprilie-mai 2013, cu titlul “Identificarea volumului de emigranți români care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale din România. Analiza comparativă longitudinală a datelor estimate prin sondaj și a surselor oficiale străine din Italia și Spania. 1999 – 2013”.


* * *

Preambul metodologic: efectul emigrației asupra validității cercetării comparative
Mirel Palada

1. Justificare: nevoia de baze de comparație comune în cazul analizei comparative a sondajelor de opinie electorale
Subiectul relevanței și validității rezultatelor sondajelor de opinie electorale este unul care preocupă evident atît opinia publică și formatorii de opinie, cît și comunitatea științifică, mai ales în perioadele de dinaintea alegerilor, cînd devine mai vizibil ca de obicei.

În acest articol voi propune o manieră de neutralizare a două dintre capcanele în care putem cădea atunci cînd facem analize longitudinale ale estimării intenției de vot pe baza unor serii de măsurători probabilistice, pe bază de eșantion: capcana folosirii unor baze diferite de comparație și capcana ignorării emigranților informali, cei care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale românești.

Cu această ocazie voi face o analiză comparativă a acestui efect de migrație, pe baza a două surse independente: sondaje de opinie CCSB pe de o parte cît și datele oficiale puse la dispoziție de institutele statistice naționale din Italia și Spania, locul principalelor comunități de emigranți informali români. Voi demonstra cum aceste două serii de date independente se validează reciproc, identificînd volume și evoluții comune și voi confirma cu această ocazie cifra des vehiculată în dezbaterile publice de români necontabilizați în statisticile oficiale ale țării noastre: 3 milioane.

2. Despre limitările metodologice ale sondajelor de opinie electorale
Analiza sondajelor de opinie electorale, îndeosebi acele componente privind estimarea intenției de vot, este probabil aspectul cel mai vizibil cu care se confruntă opinia publică atunci cînd vine vorba despre sociologie și îndeosebi despre sociologia cantitativă, mult-pomenitele “sondaje de opinie”. Înseosebi în anii electorali acest subiect capătă vizibilitate semnificativă, căpătînd repede încărcătură emoțională, preponderent critică. Îmi propun să mă concentrez în acest articol pe două dintre capcanele în care se poate cădea în această analiză publică și maniera în care putem evita aceste capcane: necesitatea unei baze comune de analiză: populația oficială a României și îndeosebi efectul emigrației asupra acestei baze comune de analiză.

Autorul este conștient că nu poate epuiza subiectul limitărilor metodologice și de validitate ale sondajelor de opinie electorale. Pe lîngă cele două limitări discutate în acest articol, ce gravitează în jurul discuției privind populația oficială a României, autorul este conștient de celelalte tipuri de limitare a validității sondajelor de opinie electorale: limitarea statistică matematică dată de măsurarea incompletă, pe bază de eșantion; limitarea metodologică ce rezultă din construcția instrumentelor de culegere a datelor; limitarea de resursă umană ce rezultă din maniera în care operatorii de interviu aplică interviurile pe bază de chestionar; limitarea de conformism ori lipsă de cooperare, ce vine dinspre subiecții cercetării (răspunsurile false ori refuzurile de răspuns ale acestora), limitarea de competență profesională analitică (de ex. slaba pricepere de analiză statistică a datelor culese), limitarea deontologică (de ex. raportarea parțială ori eronată a rezultatelor cercetării), alte limitări ce vin din afara spațiului de cercetare (de ex. frauda electorală).

Îmi propun să îmi concentrez în acest articol discuția asupra analizei limitărilor ce survin din gestionarea inadecvată a bazei comune de analiză statistică, și anume populația oficială a României. Sînt două tipuri de capcane: să nu fim conștienți de nevoia unei asemenea baze comune de analiză longitudinală ori să nu stăpînim suficient de exact informația privind această bază comună de raportare, îndeosebi datorită ignorării efectului emigrației informale, necontabilizate în datele statistice oficiale.

[...]

4. “Căpșunarii”: capcana emigrației necuprinse în datele oficiale
Am arătat până acum cum putem și de ce trebuie să neutralizăm capcana bazei de comparație diferită, a sub-universurilor variabile din care se calculează structurile de comportament electoral, procentele. Mai este însă una mai insidioasă, care foarte ușor ne poate scăpa vederii.

Dacă în primul caz eram preocupați să avem pământul sub tălpi, o bază solidă comună de calcul, odată înfipți solid în stabilitatea sa reconfortantă, ce ne facem dacă încet-încet simțim cum până și pământul ne fuge de sub picioare? Ce se întâmplă dacă analizăm o bază comună care de fapt încet-încet se modifică?

Avem de-a face cu o evoluție lentă pe moment, ce pe termen scurt nu produce modificări semnificative de calcul, dacă ne mulțumim doar cu analize pe termen scurt. Este vorba despre plecările necontabilizate din țară, cele care, îndeosebi după 2002 dar mai ales după 2007, odată cu deschiderea granițelor către UE și cu relaxarea libertății de mișcare intracomunitară, nu mai sunt surpinse în calculele oficiale ce țin contabilitatea numărului oficial de români.

Acest subiect a fost inițial unul dificil de promovat pe agenda publică. Încă de acum aproape 10 ani de zile se discută în spatele ușilor comunității științifice, între demografi, sociologi, economiști, despre efectele migrației necontabilizate și despre discrepanțele dintre statisticile populaționale oficiale, propuse de diversele organisme ce se ocupă cu acestea: Institutul Național de Statistică (INSSE), diversele Birouri Electorale Centrale (BEC), Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), și realitate, cât și despre efectele acestor discrepanțe în diverse domenii ale societății românești: politici publice, calcule electorale, măsurări de audiență, indicatori economici.

Din 2005 – 2006 încoace, odată cu semnalele trase dinspre Administrația Prezidențială, dar îndeosebi în ultimii doi ani, odată cu organizarea Recensământului 2011 și pe urmă cu apariția primelor rezultatelor sale preliminare, cît și cu alegerile din 2012 și îndeosebi cu organizarea referendumului pentru demiterea președintelui Băsescu și cu controversele privind baza de calcul oficială pentru pragul de 50% + 1 necesar pentru validarea rezultatelor referendumului, acest subiect a străpuns în cele din urmă “sticla”, a intrat în atenția reprezentanților mass media și, de acolo, pe agenda de discuție publică și în atenția publicului larg.

În privința analizei noastre, aceste discrepanțe dintre datele oficiale și cele din realitate ne pot afecta validitatea comparațiilor în două feluri.

În primul rând, pentru că demersul nostru este pe perioade mai lungi de timp. Din 2007, de la primele sondaje utilizate până la sfârșitul lui 2012 este suficient timp pentru ca efectul incremental al migrației să modifice puternic baza de calcul comună, după cum de altminteri vom și vedea asta în rândurile următoare. În acest caz riscăm să comparăm procente calculate dintr-un total cu procente calculate dintr-un total diferit, și iar putem trage concluzii greșite, precum în cazul primului tip de capcană prezentat mai sus. Trebuie să evităm asta.

În al doilea rând putem avea dificultăți atunci când comparăm datele de opinie cu datele de comportament. Pentru fiecare dintre cele trei alegeri analizate, pentru a identifica dacă au loc sau nu efectele de bandwagon, de underdog și de spirală a tăcerii, în mod inevitabil trebuie să ne raportăm la rezultatele oficiale, să ne comparăm cu ele. Doar că aceste rezultate oficiale nu țin cont de emigrația informală recentă, după cum bine știm din constanța cu care Birourile Electorale Centrale includ în corpul electoral toți cetățenii cu CNP, baza de calcul a BEC atunci când generează rezultatele oficiale fiind populația cu drept de vot, în mod constant situată în jurul a 18 milioane de cetățeni, indiferent dacă au domiciliul stabil sau nu în România. Contează doar dacă au cetățenie română.

În schimb, cei care realizează sondaje în mod inevitabil nici nu își propun, nici nu pot intervieva decât respondenții din România, din motive de limitări logistice ce împiedică extinderea efortului de măsurare cantitativă și în alte țări, cum ar fi bunăoară vorba de comunitățile de imigranți recenți din Italia și Spania. În consecință,baza de analiză atunci când se calculează și raportează acele procente din “total populație” este de fapt una incompletă, un “total populație” minus emigranții. Adică 18,ceva milioane minus...Minus cât? Aici e întrebarea.

Problema o reprezintă emigranții informali, cei care nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Emigrația formală, rezultată fie în urma schimbării rezidenței, a domiciliului permanent din țară cu unul din străinătate, fie în urma renunțării la cetățenia română, este riguros formalizată și contabilizată în cifrele oficiale ale statului român. Problema este că de după relaxarea controalelor de graniță, începând din 2002 și mai ales din 2007, cei mai mulți dintre cei care pleacă peste hotare pentru o perioadă mai mare de timp, stabilindu-se practic în alță țară, de regulă cu scop lucrativ, o fac fără a comunica autorităților acest lucru. În consecință nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Ei dispar pur și simplu de pe radarul statului român: din acte rezultă că domiciliază în Mizil sau în Pitești, însă ei sunt de mult timp plecați în Castillion sau în Umbria.

Această modificare de domiciliu evident că atrage și modificări de comportament, dintre care cel care ne interesează îndeosebi este comportamentul electoral. Știm că nu sunt în țară. Dar doar informal ori de manieră indirectă, nu și scriptic, oficial. Este foarte probabil ca aceștia să nu vină la vot, datorită experienței procentelor foarte scăzute de participare la vot în străinătate la ultimile alegeri. Cu siguranță nu-i găsim la domiciliu pentru a fi incluși în universul de analiză, în universul cercetării. Însă ei sunt încă formal cuprinși în statisticile oficiale, în consecință toate informațiile statistice oficiale socio-demografice pe baza cărora se construiesc mai întîi eșantioanele, apoi se validează în analiza statistică îi iau în calcul.

Cum facem să-i scoatem din calcul, dacă ei între timp nu mai sunt în baza de analiză, pentru a nu mai genera acel efect de eroare, de modificare a volumului total de votanți din care apoi să calculăm indicatorii de comportament electoral? Cum estimăm această emigrație informală, necontabilizată oficial la sursă, în documentele statului român?

Avem două surse de estimare a emigrației necontabilizate din străinătate. Pe de o parte, date oficiale dinspre țările de destinație. Fie cifre oferite de către institutele statistice din principalele țări de destinație ale emigrației românești, țările unde știm că avem cele mai mari comunități de români plecați recent la muncă: Italia și Spania. Fie pe baza informațiilor disponibile public fie la instituțiile statistice internaționale care se ocupă cu fenomentul migrației. Fie din alte surse publice, academice ori mass media. Pe de altă parte, chiar din rezultatele sondajelor realizate de CCSB, institutul pe care îl coordonez, în cadrul cărora – nu în toate, dar în majoritatea [...] – am introdus și întrebările privind emigrația recentă, care după toate probabilitățile nu este contabilizată în datele oficiale ale instituțiilor române.

[...]

8. Concluzii
Tabelele și graficele de mai jos ne ajută pe de o parte să înțelegem amploarea fenomenului migrației informale, nesurprinse în datele oficiale ale instituțiilor românești, și să estimăm evoluția emigrației totale românești. Pe de altă parte ne ajută să surprindem puternica suprapunere, concordanța aproape perfectă dintre cele două surse de analiză utilizate. Putem vorbi despre o validare reciprocă a acestora, cvasi-suprapunerea lor surprinsă grafic în Figurile 1, 2 și 3 fiind remarcabilă.


Tabelul 1. Estimarea numărului de români emigrați, pe baza datelor de sondaj.
Trecerea de la % la N și înapoi la % pe baza datelor oficiale BEC, INS și a sondajelor CCSB




Figura 1. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial. Comparație date oficiale țări de destinație vs date de sondaj CCSB, date CCSB decalate cu trei luni




Fig. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial. Comparație date oficiale țări de destinație vs date de sondaj CCSB decalate cu trei luni, medie mobilă 2




Tab. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date oficiale țări de destinație vs date CCSB decalate cu 3 luni




Tab. 3. Identificarea procentului de români emigrați din populația oficială cu drept de vot


(*) Notă: extrapolări liniare pe baza datelor oficiale din anii electorali


Fig. 3. Evoluția estimărilor emigranților informali, incluzis a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date Italia / Spania vs date CCSB decalate cu trei luni





Vedem astfel cum de la jumătatea anilor 1990 încoace numărul de români emigrați crește de la o valoare cvasi-reziduală de cîteva zeci de mii de persoane (27 de mii în 1996, 49 de mii în 1997, 53 de mii în 1998) la un volum de 3 – 3,5 milioane de persoane, comparabil cu al unor țări precum Lituania, Uruguay, Armenia, Mongolia sau Rep. Moldova. Din țara România identificăm o sub-țară emigrată! 3 milioane de suflete, preponderent de vîrstă activă (90% între 18 și 59 de ani, conform acelorași sondaje CCSB), care în ultimii 10 ani de zile au plecat în altă parte, din considerente preponderent economice (spre deosebire de valurile anterioare de migrație din perioada comunistă sau de la începutul anilor 90, cu motivații preponderent ideologice / politice).

Mai mult, elucidăm deopotrivă întrebările privind evoluția emigrării în trei momente recente semnificative: eliminarea vizelor Schengen în 2002, intrarea României în UE în 2007 și efectul crizei economice asupra comunității de români emigrați în țările occidentale.

În primul rînd, identificăm, după cum ne așteptam de altfel, saltul semnificativ de sold migratoriu din preajma momentului 1 ianuarie 2007, cînd România a intrat în Uniunea Europeană și astfel ganițele comunitare au devenit mult mai permeabile pentru români, iar locurile de muncă mult mai disponibile. Acest salt s-a petrecut atît după 2007, cum ar fi de așteptat, dar și înainte cu un an, pe durata anilor 2002 ... 206. Un semn că odată știut faptul că România s-a înscris pe drumul convergenței instituționale occidentale, prin intrarea în NATO în 2004 și în anticiparea intrării în UE în 2007, rigorile de control la graniță ale statelor europene au fost relaxate, permițînd românilor să treacă în număr din ce în ce mai mare încă dinainte de momentul formal 1 ianuarie 2007, cînd dintr-o dată se putea trece simplu, fără viză, doar cu buletinul.

Dar primul moment important identificat pe grafic îl reprezintă anul 2002. Începînd cu 2002, odată cu eliminarea vizelor Schengen, din ce în ce mai mulți români au trecut granițele spre a se stabili, măcar și temporar, în alte țări, depășind pragul de 100 de mii plecați în fiecare an, ajungîndu-se la aproape 600 de mii în 2005! În acest tăvălug al plecării, doar anul 2006 a reprezentat un hiatus, o scădere înapoi la aprox. 100 de mii români plecați în acel an. Însă per ansamblu, din 2002 cînd tendința de emigrare din România a căpătat cu adevărat pantă ascendentă, pînă la intrarea formală în 2007, un număr de 1,4 milioane de români au plecat peste granițe, adică grosso modo jumătate din toți cei identificați a fi emigrat după 1990.

În al treilea rînd, putem să răspundem preconcepției existente în spațiul public privind relația dintre criza economică globală din 2008 – 2011 și fenomenul migratoriu românesc. Ipoteza des întîlnită în discursul public este că criza i-a determinat pe emigranții români să se întoarcă acasă în țară.

Analiza cifrelor din Tabelul 3 vine însă să invalideze această ipoteză: pe tot parcursul crizei economice globale, fie că o socotim din 2008 încoace, cum și-a făcut ea efectul în țările occidentale, fie din 2009 sau 2010 încoace, cum a reverberat cu oareșce întîrziere această criză în România, fluxul migratoriu este în continuare negativ pentru România și pozitiv pentru țările de destinație.

Într-adevăr, nu ne mai confruntăm cu aceleași cifre ca și în perioada de boom economic din 2004 – 2008, care a coincis cu relaxarea procedurilor de primire a românilor în țările occidentale. Însă nici nu ne confruntăm cu un reflux migratoriu, cum multă lume s-ar fi așteptat. Rezultatul dintre cele două fluxuri contrare, românii care au plecat în continuare din România în perioada crizei și cei deja plecați care să se fi întors acasă între timp, a rămas defavorabil României.

O altă concluzie, pe care o putem trata drept beneficiu secundar, este că putem de asemenea să identificăm ponderea emigrației necontabilizate oficial din total emigrație (coloana 11 din Tabelul 1). Observăm astfel că pînă la intrarea României în Uniunea Europeană și, astfel, la deschiderea granițelor, ponderea celor necuprinși în statisticile oficiale era undeva în jur de 50%. Cam jumătate din cei plecați din țară nu intrau în scriptele oficiale. Cum s-au deschis granițele, ponderea “necontabilizaților”, a emigranților informali a crescut la aprox. 75%. Trei sferturi din cei plecați peste graniță nu sînt cuprinși în datele oficiale INS / BEC.

Dar de departe concluzia cea mai puternică pe care o putem trage este la adresa stocului total de români emigrați, pe de o parte, cît și la adresa ponderii acestora din total populație română cu drept de vot, rezultat care ne ajută să neutralizăm cea de-a doua potențială eroare de calcul în analiza noastră comparativă a comportamentului de vot: calculul din universuri totale diferite.



Figura 4. Numărul total de români emigrați, 1996 – 2012. Estimări medii 




Figura 5. Procentul românilor emigrați din total populație oficială a României cu drept de vot, 1996 – 2012. Estimări medii




Observăm (Tabelul 1. pentru valorile fiecărui moment de măsurare cantitativă în parte și Tabelele 2 și 3 pentru mediile anuale, cât și reprezentările grafice din Fig. 4 și 5) că românii emigrați încep să capete o pondere mai însemnată după anul 2004, evoluția fiind din acel an încolo vertiginos crescătoare, ajungînd în 2009 la 15%, în 2010 la 16% și în 2012 la 18%. Aproape o cincime din populația României cu drept de vot este la momentul analizei plecată din țară. Aceasta are un efect semnificativ asupra rezultatului alegerilor din România, îndeosebi în privința participării la vot și a validării acelor rezultate electorale ce presupun praguri minime de participare la vot, cum a fost vorba în privința referendumurilor organizate în 2007, în 2009 și în 2012.


* * *
Dincolo de finalitatea operațională internă a acestei analize demografice, scop pentru care am și pornit de altminteri demersul de cunoaștere privind emigrația informală, sper că această ea să fie de asemenea de folos tuturor celor interesați de subiect: demografi, sociologi, reprezentanți ai instituțiilor publice care au de-a face cu fenomenul migrației: INSSE, BEC, AEP, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Administrației și Dezvoltării Regionale și să aducă mai multă informație, mai multă exactitate într-un subiect care pînă acum a suferit de lipsă de agregare a datelor cantitative actualizate, generînd confuzii, decizii instituționale greșite, repercursiuni bugetare, electorale și legislative și multe, multe discuții aproximative.


. Citeste tot...

Volume de emigrație: sondaje vs date oficiale

[...] vom face o analizǎ comparativǎ a acestui efect de migrație, pe baza a douǎ surse independente: sondaje de opinie CCSB și datele oficiale puse la dispoziție de institutele statistice naționale din Italia și Spania, locul principalelor comunitǎți de emigranți informali români. Vom demonstra cum aceste douǎ serii de date independente se valideazǎ reciproc, identificînd volume și evoluții comune și vom confirma cu aceastǎ ocazie cifra des vehiculatǎ în dezbaterile publice de români necontabilizați în statisticile oficiale: 3 milioane.

[...] Tabelele [...] și reprezentǎrilor lor grafice [...] ne ajutǎ pe de o parte sǎ înțelegem amploarea fenomenului migrației informale, nesurprinse în datele oficiale ale instituțiilor românești, pe de altǎ parte sǎ surprindem puternica suprapunere, concordanța aproape perfectǎ dintre cele douǎ surse de analizǎ utilizate.

Putem vorbi despre o validare reciprocǎ a acestora, cvasi-suprapunerea lor [...] fiind remarcabilǎ.

Vedem astfel cum de la începutul anului 2000 încoace numǎrul de români emigrați crește de la o valoare cvasi-rezidualǎ de cîteva zeci de mii de persoane (28 de mii în 1999, 85 de mii în 2000) la un volum de 3 – 3,5 milioane de persoane, comparabil cu al unor țǎri precum Lituania, Uruguay, Armenia, Mongolia sau Rep. Moldova.

Din țara România identificǎm o sub-țarǎ emigratǎ! 3 milioane de suflete, preponderent de vîrstǎ activǎ, care în ultimii 10 ani de zile au plecat în altǎ parte, din considerente preponderent economice (spre deosebire de valurile anterioare de migrație din perioada comunistǎ sau de la începutul anilor 90, cu motivații preponderent ideologice / politice).

Dintr-un articol în curs de publicare: "Identificarea volumului de emigranți români care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale din România. Analiza comparativǎ longitudinalǎ a datelor estimate prin sondaj și a surselor oficiale strǎine din Italia și Spania. 1999 - 2013"

Fig. 1. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate.
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


Fig. 2. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate. Medii mobile 2
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


Fig. 3. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate. Medii anuale
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


Tabel 1. Evoluția estimǎrii românilor în strǎinǎtate. Medii anuale. Tabel
Comparație date de sondaj CCSB vs date oficiale instituții statistice Italia și Spania


. Citeste tot...

Participǎri la vot. Profile și afinitǎți

CCSB, Exit Poll alegeri parlamentare dec 2012.

Fig. 1. Participarea la vot defalcata pe categorii socio-demografice
Fig. 2. Afinitatea de participare la vot pe categorii socio-demografice.
Medie generala = 100


Concluzia: pe un vot de shucar, resentimentar, negativ, de pedepsire a famenului Basescu si a clicii sale, identificam predictibil participari mai ridicate la vot la categoriile barbati peste 45 de ani, femei 45 - 59, studii primare si superioare.

Adica cei care au fost cei mai afectati de criza: taieri de salarii, somaj.

Cei tineri, pina in 45 de ani, nu au venit la vot dintr-un motiv foarte simplu: ei au fost afectati de criza in cu totul alta parte a Europei, pentru ca o parte semnificativa din ei sint deja plecati in Spania si Italia.

Vedeti, de-aia n-o sa avem in Romania prea curind miscari autentice de strada, de-alea cu lume cu adevarat furioasa, o masa critica ce sa dea cu adevarat fiori celor de la putere.

Dintr-un motiv foarte simplu: tinerii furiosi, cei cu potential de dat cu pietre, pus mina pe ranga si spart usi de institutii sint in alta parte. Spre deosebire de anii 90, cind inca erau acasa.

. Citeste tot...

[...] I feel they have missed a layer of depth [...]

Despre lucrurile cu adevarat importante.

"I think it's true that when a country is seeing low fertility rates, it can be associated with a society-wide sense of solipsism or futility.

One common factor in Vietnam and Russia, another country where birthrates have cratered, is that over the past couple of decades both societies have lost what was once a very strong sense of national mission.

In both countries, the old national narrative has been increasingly replaced by a creed of pure capitalist consumption. That creed provides no logic for the transmission of durable cross-generational values; some of the worst child-rearing I have ever seen was going on among newly rich Vietnamese.

Of course, you could describe the problem via a different channel: in both countries, the collapse of the national narrative has predictably been associated with a sharp deterioration of the public sphere and a huge increase in corruption, which makes these societies worse places to raise children.

But either way, I think there is an association between the transition in such countries to a value system that sees no higher goal than Ferraris, football clubs, mistresses and stupidly expensive wine, and a declining interest in fashioning a child-friendly society.

Finally, though, and I'm frankly hoping that some of my childless friends don't read this: I think, as a matter of personal sensibility and conviction, that having children is an extremely important part of interacting with the universe at a level that extends beyond your own immediate circumstances.

There are, of course, many other ways one can achieve similar kinds of future-directed, altruistic engagement with what Dutch call the "whole-all". You can adopt. You can teach. You can give yourself over to some pioneering project, social, scientific or spiritual, that extends beyond any hope of renown for yourself and attempts to explore or shape a larger reality.

But having children is one of the best ways of doing this, and one that is both unique and an obvious core aspect of what humans are designed to do. I feel bad for my friends who won't have the experience, and I feel, since they are my friends, that the universe has missed something through that absence.

Some of those friends are sad about it too; others have decided they were lucky or smart not to have kids, just as most all of us decide we were lucky or smart to have ended up with the lives we've ended up with. Some of them never wanted kids, some really are better without kids, some have found ways to engage with the world that are every bit as deep.

But for at least some friends, I feel they have missed a layer of depth, have not been made to think about how to live in a way deserving of being passed on to the future (though God knows most of us parents rarely meet that standard), and have not been forced into dialogue with the time travelers from that future, who will ultimately decide what to keep and what to throw away.

I'm not sure I would call it "decadent" when a higher number of people don't engage with the future by having kids, but I certainly think it's a shame, and we ought to shift both social mores and corporate and government policy to make it easier for more people to do so."



Sursa: The Economist, It takes a decadent village



. Citeste tot...

O Telegă e tot globul. Despre vot și domiciliu

După cum probabil deja știți, sîntem din Telega, și eu și soția mea și – prin extensie, deși sînt născute în București - și fetele noastre.

Chiar dacă de aproape 20 de ani ne-am legat viața de București, acest mare Ankh-Morpork balcanic murdar și viu și isteric și urît și vesel și plin de oportunități, chiar dacă de aproape 10 ani am obținut și “buletin de București”, am rămas totuși cu casă și aici, la Telega, pe care o întreținem mai ceva decît pe cea de la București și la care venim destul de des – chiar acum scriu de pe terasa făcută pe locul fostului grajd, în dulce susur de manele de Bach (da, știu: sînt snob; ăsta să-mi fie păcatul).

De cînd ne-am făcut mari și adulți și responsabili și triști, si Bucureștiul a devenit “acasă”, dar și Telega a rămas “acasă” și va rămîne cu siguranță. Vom îmbătrîni aici și vom fi îngropați aici, lîngă ceilalți ai noștri – cemetiile ne așteaptă cuminți și tăcute.

Dar un lucru cel puțin nu-l mai facem: nu mai votăm în Telega. Deși încă sîntem legați de comunitate, deși investim binișor în economia locală la cîte ziduri și pereți și îmbunătățiri constructorale am tot făcut de vreo șapte ani încoace, deși grătarele și curentul și benzina și lemnele și tot ce mai cheltuim pe aici îngrașă economia locală, totuși nu mai avem drept de vot aici. Local, evident. Acesta este cuvîntul cheie: local.

Am plecat la București, să ne fie de cap: nu mai avem dreptul să ne spunem părerea despre mersul lucrurilor în această mirabilă comună cu oameni leneși și cu multă sare, multă cătină și restul rămășițe de petrol și tone de prune care se tranformă în țuică eftină și proastă.

Evident că această introducere pășunistă este pretext pentru a discuta referendumul și implicațiile mișcărilor demografice din România asupra mersului politicii. Nu este un subiect trivial, de la sine înțeles, pe care să-l expediezi din poignet. De la demografie la filosofie politică, e un subiect fertil.

Ambele tabere care își varsă patima discursivă au dreptatea lor. Ca la judecata înțeleptului rege Solomon, și cei care clamează dreptul inalienabil de a vota al celor care sînt plecați în străinătate au dreptate, cum de asemenea au dreptate și cei care, rămași în țară, își văd ploile electorale modificate, stricate, încurcate de către cei din Italia, Spania et ailleurs.

Tabăra lui Băsescu este indignată pînă la amenințarea cu închisoarea. “Cum să interzici unui cetățean al României să voteze?” Și au dreptate. Evident că au dreptate: nu poți ridica dreptul de vot al unui cetățean. Dar, cum se întîmplă de obicei în asemenea situații încurcate, nu au dreptate total. The devil is in details.

Cetățeanul României din Castillon, chiar dacă a rămas cu buletinul de Mizil sau de Drăgășani, dacă vrea să voteze la alegerile locale, trebuie să-și miște fundul acolo unde are domiciliul și unde MAI îl numără pe listele electorale permanente. Nu poate vota pentru primarul de Drăgășani de la umbra palmierului din Valencia. Trebuie să se prezinte în persoană cu bolentinul în dinți la secția de votare unde este arondat.

Adică acolo unde are domiciliul stabil. El, cetățeanul din Castillon de Valencia, chiar dacă are drept de vot - și nimeni nu i-l ia – e obligat de specificul alegerilor să-mi miște fundul la Drăgășani dacă vrea să aibă un cuvînt de spus asupra mersului urbei locale.

Sistemul de vot local nu implică cvorum – cel puțin recent, după ce s-a renunțat la sistemul în două tururi. Prezența sau absența lui Dorel de Castillon nu încurcă, nici nu strică mersul lucrurilor electorale de la Drăgășani.

Dacă vrea să voteze, să vină acasă. Dacă nu vrea – cel mai probabil, căci costă totuși un drum de acolo aici – atunci nu votează și cu asta basta. Non-implicarea sa nu încurcă. Are dreptul să voteze, dar dreptul său nu impietează zona geografică bine delimitată pe care a hotărît s-o părăsească.

La parlamentare, așijderea: deși are buletin formal în Drăgășani, dacă nu-și mișcă fundul pînă acasă, atunci în cel mai bun caz votează în însorita și secetoasa Spanie și atunci votează pe liste suplimentare.

Nimeni nu-l împiedică să voteze, e dreptul său cvasi-inalienabil, doar dacă nu-l bate cumva gîndul să înnebunească sau să comită nemernicii penale și să-și piardă dreptul de vot. Doar că votează pe liste separate și – atenție! – votul său se pune nu la numărătoarea parlamentarului de Drăgășani, ci al celui de Castillon, sau de Europa, sau cum se numesc ele circumscripțiile externe: 4-5 parlamentari la ditamai droaia de milioane de români de peste hotare.

S-a hotărît să-și mute soarta în altă geografie, atunci se arondează acelei geografii și nu încurcă cu absența sa la vot – după cum știm, participarea la vot în rîndul românilor din străinătate este cronic foarte redusă, în jurul a maxim 5% - 7% la alegerile cu miză, cum sînt cele prezidențiale (100 mii – 150 mii din aprox. 2,5 milioane), iar în cazul celorlalte alegeri în jurul unui bicisnic 1% 3%.

Cuvintele cheie care definesc dezbaterea se învîrt în jurul geografiei și locuirii: “circumscripție”, “domiciliu stabil”, “liste electorale permanente” și, mai nou, “validitatea listelor electorale permanente”.

Vine acum discuția privind cel de-al treilea tip de alegeri, cele prezidențiale. În acest caz, teritoriul României nu mai este fragmentat prin nici un fel de împărțire administrativă. De colo colo este o singură circumscripție, Republica Isterică Electorală România, y compris teritoriile de peste mări și tări, the overseas, cum ar zice imperialiștii britanici, l’outre mer, cum ar zice imperialistul eșuat francez.

Doar că în cazul imperialistului de Mizil lucrurile sînt încurcate. Avem de-a face cu milioane de români care de cînd s-au deschis granițele, de prin 2000 dar mai ales și mai ales de prin 2004 – 2007, au dat năvală nu să cucerească utrămerurile și să aducă aurul mayaș ori pe cel al maharajahilor înapoi acasă, ci să le colonizeze cu brațele lor harnice de sclavi voluntari, de furnicuțe dornice de o viață mai bună pe bază de muncă manuală prost remunerată la negru.

Și astfel ne trezim cu mai multe numărători.

Avem în primul și în primul rînd numărătoarea cea mai foarte completă, făcută de MAI și de BEC, cea care spune că sîntem aprox. 18,3 milioane de români cu drept de vot.

Nu contează unde este acum fizic, cu trupul, ei cu spiritul sînt români de cînd s-au născut și, în consecință, după CNP-ul de cetățenie și care garantează că este în viață :) au dreptul de a vota în circumscripția unică Republica Isterică Electorală România.

Următorul nivel de numărătoare oficială este cel al INS, și el cu vreo două arome distincte. Amîndouă se referă la o subcategorie distinctă de români, românii din România, cel puțin cei formal în România, cu acte de domiciliu stabil în România.

Aroma întîi este cea de pe site, dinainte de actualizarea controversatului Recensămînt de anul trecut. Conform acesteia, am cam fi aprox. 17,6 ... 17,7 milioane de români adulți cu domiciliul stabil în România.

Adică din cei 18,3 milioane îi dăm deoparte pe cei care sînt cu acte în regulă în Canada, SUA și în alte țări unde de obicei, datorită asprelor reguli de imigrație și a barierelor fizice, geografice, nu prea puteai să pleci decît pe cale formală, cu acte, în văzul autorităților, permițîndu-le astfel acestora să facă modificările de rigoare în catastifele Evidenței Populației.

Da, dom’le, a plecat în Australia. Știm că și-a schimbat domiciliul, e în continuare român, are dreptul să voteze la Consulat, dar INS să facă bine să-l scoată din scriptele de domiciliu stabil în România.

După cum vedeți, aceștia ar cam fi 18,3 – 17,6 = aprox. 0,7 milioane români în străinătate cu acte în regulă, prezenți în scriptele de emigrare formale.

Buuun. Doar că pe lîngă aceștia sînt hoardele de alte milioane de Doreli și de Vasile din Castillon și din Allicantes și din Roma și Brescia care cu buletinul sînt în continuare vajnici cetățeni aprigi de Mizil și Drăgășani și Dorohoi și alte localități semi-fantomă din România. Însă ei de fapt sînt plecați la construcții, la văruit, la taximetrizat, la șterslacurizat și la menajerizat și la ospătărizat și la curvisizat prin Europa, îndeosebi prin Italia și Spania.

Ei, conform sondajelor noastre, căci aici deja altă socoteală nu se mai poate face, o numărătoare riguroasă precum și-ar fi dorit-o cei de la USL fiind practic imposibilă, sînt undeva cam la 15% din populația adultă oficială a României.

Dacă vreți detalii metodologice, ei de fapt pe sondaj la nivel declarativ (“Este vreo persoană din gospodăria Dvs care în momentul de față să fie plecată în străinătate, pentru o perioadă mai lungă de timp (minim 3 luni de zile), nu doar în concediu sau vacanță?” sînt ceva mai mulți undeva spre 20%, dar cînd recalculezi ținînd cont și de numărul mediu de persoane în gospodărie și însăși de ei în calcul, îți iese în mod constant această valoare: 15%.

Asta înseamnă aproximativ 15% x 17,6 = aprox. 2,6 milioane de emigranți recenți, după Recensămîntul din 2002, plecați cu motivație preponderent economică, al treilea val, spre deosebire de primul val, de dinainte de 1989, sau de cel de-al doilea val, după persecuțiile minerești, unde motivațiile au fost preponderent politice / ideologice.

Deci 17,6 – 2,6 milioane (noi folosim 2,5 milioane, pentru ușurința memorării, cît și pentru a fi prevăzători) ar însemna aprox. 15 milioane de suflete adulte cu domiciliul stabil în România. Adică de români care chiar mai sînt în România.

Mai nou, recent, INS a venit deja cu o nouă aromă de cifre, cu varianta b), cu o valoare revizuită a românilor cu domiciliul stabil în România, valoarea provizorie de la Recensămîntul 2012, cvasi-oficială dar nu îndeajuns de oficială încît să fie luată în seamă la calculele electorale ale acestui an. Valoarea este din total populație, y compris copiii, și este de 19 milioane.

Dacă aplicăm coeficientul de aprox. 82,5% care sînt adulți în ultimul timp în România (tot conform datelor oficiale INS în rîndul populației cu domiciliu stabil), asta ar însemna cam 15,5 milioane.

Iată cum, pe două căi diferite, una privată, pe bază de date de sondaj, alta administrativă, pe bază de recensămînt, ajungem aproximativ la aceeași valoare: 15 milioane și ceva. Un volum foarte asemănător cu cel obținut anterior, după ce-l dăm deoparte pe Dorel de Castillon din sondaj.

Deci tot acolo ajungem. Undeva între 15 și 15,5 milioane de români care chiar sînt în România. Total diferit atît de cele 18,3 milioane ale BEC-ului, cît și de cele 17,6 milioane ale INS de dinainte de ajustarea prin recensămînt.

Bun, veți zice. Și ce-i cu asta?

Păi acum mă întorc înapoi la analogia cu Telega. Acești oameni au plecat din România (Telega) și acum, deși păstrează drept de vot în România (Telega), participă foarte puțin la trebile cetății. Undeva sub 100 mii la turul 1 al prezidențialelor din 2009 (85 mii, dacă nu mă înșel). Undeva în jur de 150 mii la turul 2 al prezidențialelor din 2009 (Mihaela, dragostea mea!). Acum, la referendum, în jur de 70 mii de participanți.

Din cele aprox. 2,5 milioane + 0.7 milioane = 3.2 milioane de români în străinătate, asta înseamnă undeva între 5% și 2%.

E oribil de puțin între 2% și 5%. Înseamnă că nu-i mai interesează. Înseamnă că de fapt nu mai sînt legați cetățenesc de țara lor decît în proporție de 2%, de 5%, de un pic la sută.

Păi dacă nu mai sînt legați, să nu mai încurce. Să nu mai fie contabilizați la cvorumuri șî la de-alde socoteli de-astea formale, căci ei sînt plecați informal și nici un recensămînt de tip Rus a la nea Vasile nu-i va socoti cu exactitate. Dacă nu mai vor să mai joace acest joc numit “de-a România”, să nu mai fie numărați atunci cînd se face echipa.

Nimeni nu spune să li se ridice dreptul de vot, căci într-adevăr e un drept obținut prin naștere, nu prin alt efort moral, acțional ori material. Dar nici să nu-i mai încurce pe cei de aici, din Republica Isterică Electorală România.

Cum există deja regulile de strictă delimitare spațială de la locale ori de la parlamentare, cum că dacă vrei să votezi trebuie să fii spațial prezent în zona respectivă ori, dacă nu votezi, nu se ține cont de non-votul tău, la fel și în orice altă situație de tip electoral, dacă nu ai chef de votat decît în măsură reziduală, de 2% sau de 5%, atunci nu mai încurca soarta blambecilor bizantin-balcanici care au ales să-și continue existența bicisnică în mirabilul spațiu bicisnic carpato-danubiano-pontic (na, că nici aici nu scăpăm de Ponta!).

Evident că subiectul prezintă și alte implicații, cele mai multe dintre ele deja scoase în evidență în spațiul public.

De la fondurile de convergență primite de la Maica Generoasă UE, care sînt și ele socotite pe cap de cetățean furajat, pînă la numărul de europarlamentari pe care îi trimitem pe scaunele parlamentare la aceeași Maică Generoasă UE pînă la fondurile locale distribuite de Maica Semi-Generoasă București spre administrațiile locale, tot în funcție de capete de Vasile furajați, pînă la numărul de parlamentari aici în Republica Deosebit de Electoral-Isterică România, toate se lovesc de de numărul de votanți, de corpul electoral stabilit cu deosebită precizie aproximativă de către instituțiile abilitate să numere steagurile a la Pristanda, în bună tradiție ceaușistă, cînd eram meșteri la raportări la hectar.

Și totul se lovește de cvasi-imposibilitatea numărării exacte – deocamdată, cel puțin, pînă nu vin datele INS, la anul.

E un subiect al naibii de delicat și de filosofic în esența sa. Ai plecat dintr-un loc, ce drept mai ai să decizi asupra locului respectiv?

La prima vedere, nu prea, după cum de altminteri am și început acest articol cu analogia cu Telega.

Pe de altă parte ai, pentru că te naști cetățean al României și mori cetățean al României, chiar și de-ai fi în Mozambic, atîta timp cît tu de manieră voluntară nu renunți la cetățenie.

În consecință, compromisul ar putea fi undeva printre cele trei soluții deja vehiculate și ele:

1. Una moale, care să spună că poți vota, dar că nu trebuie să încurci cvorumul prin non-combatul tău – soluție care de altminteri începe să se întrezărească în eforturile conjugate trans-partinice ale administrațiilor Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta de a face trecerea de la sintagma “liste electorale” la “liste electorale permanente”.

2. O altă soluție tare, represivă, care să spună: vrei să votezi? vino în țară și votează fizic aici. Ca la primărie. Și așa mai sînteți interesați doar maxim 5% de mersul trebilor electorale din țară.

3. În fine, cea de-a treia soluție, liberală și tehnică și globalizatoare: votul prin corespondență, votul electronic, soluție care diluează legarea de glie, care topește distanțele și face tot globul o Românie mai mare, un sat mai mare, o Telegă mai mare, de la urșii polari ai Groenlandei pînă la pinguinii Polului Sud.

Fig. 1. Evoluția emigranților români în ultimii ani în principalele două țări de emigrație, Italia și Spania:



Fig. 2. Evoluția emigranților români pe tot globul, plecînd de la cifrele oficiale deținute în cazul Spaniei și Italiei


Notă: 60% reprezintă o estimare de pondere de emigrare în Italia și Spania din total emigrare pe baza mediei sondajelor CCSB din ultimii ani (întrebare: cîți sînt plecați? în ce an? în ce țară?)

SURSE STATISTICE:
INS: populația adultă cu domiciliul stabil în România
BEC: populație cu drept de vot
BEC: voturi în străinătate
Migranți români în Italia
Migranți români în Spania


.

Citeste tot...