Furtunești, nu furtunești, vremea Covidului trece

Vedeți voi, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, îmi place mult de voi, căci sînteți printre puținii care încă mai cred în primejdioasa idee de libertate. Dar uneori vă ia și pe voi de cap rău de tot.

Să vă explic.

Sînteți îmbibați de teorii ale conspirației. Unele din ele cu o umbră de parfum de credibilitate. Altele cît se poate de aiurea – farfetched le zice la ideilea astea în dulcea limbă imperialistă.

Unele din ideile voastre “conspiraționiste” s-au dovedit, la un an după izbucnirea tărăboiului, de fapt practic realitate. Că n-o să fie vaccinarea obligatorie. Iete că se străduie stăpînii noștri să fie. Că Certificatul Verde e despre libertate, nu despre control social. Iete că e de fapt despre control social, fix precum urlam noi primitivii încă de anul trecut.

Și tot așa. Deja circulă o listă cu vreo zece astfel de avertismente care s-au dovedit realitate zilele astea, după ce inițial au fost aspru înfierate și demonizate și combătute drept bătăi de cîmpii conspiraționiste.

Altele din ideile voastre sînt în continuare în malaxorul îndoielii, al isteriei generos vînturate și al zbaterii ideologice. Discutăm vedem așteptăm sentința istoriei. La altele ne pufnește pur și simplu rîsul, chiar dacă ne abținem din politețe. Tunelele dacice, here I come...

Ei bine, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, una din marile teorii conspiraționale la care aderați cu ușurință o reprezintă marea înțelegere mondială ocultă privind controlul social, pe bază de pretext de pandemie Covid.

Înainte să mă înjurați, mă grăbesc să vă dau întrucîtva dreptate. Ceva ceva e acolo în ce ziceți voi. Că multe state s-au aburcat în mod convenabil în șaua acestei iepe primejdioase și încearcă să o călărească, să-și întărească puterea asupra cetățenilor săi. E foarte posibil să fie o umbră de adevăr în semnalele voastre de alarmă.

Dar se întîmplă un lucru, totuși, care e rău de tot aiurea în gîndirea voastră. Credința nestrămutată, intensă, arzătoare că toate statele, absolut toate statele, s-au înțeles pe ascuns și sînt toate dominate de oculta progresistă, globalistă, de masonii șerpilieni care vor să cucerească Pămîntul – de parcă nu l-ar stăpîni deja.

Ei bine, asta chiar e o idee farfetched, care spune mai mult despre fricile voastre și despre dificultatea de a gestiona cognitiv o realitate complexă, decît despre realitatea complexă în sine.

Citeam chiar azi de valul ăsta cel mai nou, valul cinci de Covid, cum a ajuns el să-și facă de cap și în India. Ce să vezi? India dintr-o dată a trecut din nou la măsuri de urgență. Iar au închis crîșmele, iar au limitat circulația în timpul nopții.

Ei bine, dragii mei primitivi medievali la care țin mult de tot, căci sînteți singurii care ați rămas pe lumea asta care încă mai credeți în primejdioasa idee de libertate, puteți să mă convingeți de multe, de aproape orice.

Dar nu și de faptul că India și China și Noua Zeelandă și Argentina și Spania și Rusia și toți sînt în același timp, repet, ÎN ACELAȘI TIMP, membrii ai unei conspirații privind gestionarea puterii.

Aidăcapumeu. Mă bufnește rîsul. Cu respect raportez: nu se poate. Istoria nu permite așa ceva.

Să vă explic.

Orice stat cît de cît mai zdravăn pe lumea asta se află într-o relație anarhică cu celelalte state puternice.

Anarhia nu e cuvîntul ăla simplu, pe persoană fizică, pe care îl rostim noi la supărare cînd nu merg lucrurile cum trebuie. Vai maică, să fugim, anarhie dezastru haos sfîrșitu lumii.

Nu. Anarhia în relațiile internaționale e un concept din științele politice care spune că nu există hegemon suprem, oricît s-ar strădui pe parcursul istoriei diverșii strălucitori să ajungă șeful absolut la toate și la toți.

Anarhia în teoria politică înseamnă că fiecare stat își gestionează relația cu ceilalți pe baze simple: după puterea pumnului. Cine are mai multe portavioane, mai multe resurse, pricepere mai mare de proiecție a suveranității.

Fiecare dă pînă îl doare pumnul, cu vorba, cu ideologia, cu tunul, cu diplomația, cu puterea economică, cu șpionii, cu soft power, cu hard power, cu ce are la îndemînă. Și jocul n-are cîștigător, doar se joacă ad nauseam. Pînă acum, nu i-a ieșit nimănui să răzbească învingător final în acest joc, în Marele Joc al geostrategiei.

Ce rezultă? Rezultă o anumită balanță a puterii. Niciodată iremediabil înclinată de partea unuia singur.

Istoria e plină de încercări glorioase de a fi șeful suprem. De fiecare dată, șeful suprem și unic și îmbibat de hybris zeiesc și-a furat-o. Balanța de putere s-a reașeazat în contra sa. Cînd se înțeleg patru, hop sare al cincilea și nu-i convine, se pune în răspăr. Cînd se înțeleg aproape toți, hop se ceartă între ei și se fărîmițează și se duce naibii toată tendința de imperiu global.

N-o să mă convingeți niciodată, dar niciodată, că țările din blocul occidental reușesc să le călărească propagandistic pe cele din blocul advers, aflat în competiție cu ele, Rusia și China, sau țările care încearcă să stea deoparte, cît mai neutre cu putință, India și care or mai fi ele pe acolo.

N-o să mă convingeți niciodată că India și China se așează la aceeași masă conspirativ-șerpiliană cu Japonia, cu China, cu America, cu Anglia, cu Germania, cu Brazilia, cu Israel și cu ce țări importante mai sînt pe lumea asta.

Pen’ce? Pen’ ca să fie un singur șef, să fie el moț, capu’ la masă, să ordone doar el? Să iasă americanul șef peste tot globul, să moară China de icter negru de ciudă? Să răzbească India în fața Chinei? Să domine ideatic și decizional Germania peste toți?

Haide, bre. Fugi, dom’le, de-aci...

Unde e școala aia ascunsă și șerpiliană și criptică și ocultă și atît de perfectă în șerpilianismul ei încît să reușească imensa, priceputa izbîndă de a crea șefi ascultători, toți la țuțuroiul lui Soros sau al lui Schwab sau cum îi mai cheamă pe șerpilienii de care vă temeți că deja controlează toată lumea?

Cine se pricepe să-l controleze în același timp și pe Putin, și pe Angela, și pe Xi Jinping, și pe Trump, și pe Biden, și pe Boris Johnson, și pe cum îl cheamă pe-ăla de conduce India acum, Indira Gandhi, nu, aia era pe vremea mea, azi îl cheamă Narenda Mori, și pe ayatolahul Iranului? Voi chiar credeți că ayatolahul Iranului primește ordine de la Soros, sau de la Biden, sau de la Angela?

Greu, dragii mei. Foarte greu. Practic imposibil.

Și totuși, toți acești lideri practic ireconciliabili, căci fiecare are interesele sale de cele mai multe ori divergente, au luat aceeași decizie. Să închidă tot, să blocheze societatea și să lupte cu sărăcia asta de Covid.

Oare de ce?

Hai să vă fac o figură de stil. O comparație. Fiți atenți aici.

Să zicem că bate vîntul rău de tot pe mare. Pe Marea Mediterană. Cînd bate vîntul rău de tot, îi zice furtună. Cînd bate vîntul și mai rău, îi zice uragan.

Știți ce fac statele atunci cînd e furtună pe mare? Dau o decizie, o strigătură mare la toți participanții pe mare, pe ăștia îi cheamă marinari, să stea dracului pe curul lor, să nu iasă în furtună, că o să moară.

Își aplică forța de constrîngere, scot la iveală behemotul din ei, și forțează cu anasîna pe toți să nu iasă pe mare. Închid porturile. Dau de-aia, cum îi zice, alarmă generală, cod roșu. Și nu iese nimeni pe mare.

Cine iese, fie și-o fură. Fie îl înghit valurile. Asta e, Dumnezeu să-l odihnească, și-a căutat-o cu lumînarea. Fie se întoarce înapoi în port și suportă rigorile legii: e amendat, arestat, i se confiscă vasul, i se violează nevasta, i se pun copiii la proțap. Mă rog, după regulile locului.

În Marea Mediterană, față în față unul cu altul, sînt două state de se urăsc de moarte. Ele se cheamă Grecia și Turcia.

Istoric se urăsc profund, sincer, mînați de cele mai intense sentimente. Și-ar lua gîtul unul altuia. Noroc că sînt amîndouă în NATO și se abțin, fac doar necesare gesturi de frondă și de aroganță militară punctuală. Ba se mai aleargă două avioane unul pe altul, ba se mai babardesc niște șpioni. Chestii de-alea minore, de adolescenți tembeli.

Chiar dacă sînt aliați în NATO, n-o să vezi Grecia și Turcia niciodată trăgînd la aceeași căruță. Nu. Fiecare cu pizda mă-sii. E o competiție rea, urîtă între aceste două țări.

Dar cînd e furtună pe mare, cînd suflă uraganul și vîntul rupe tot, că trece peste 50 sau 60 sau 70 de noduri, iar la asemenea viteze vîntul practic rupe totul în cale, ambele state concurente și cvasi-dușmane iau fix aceeași decizie. Și turcii. Și grecii. Dacă bate pînă jos, pînă în Egipt, și egiptenii, și sirienii, și israelienii, și toți.

Toți închid porturile. Toți opresc orice circulație pe mare. Culmea, chiar își și ajută navele celeilalte țări să se adăpostească de stihia dezlănțuită.

Nu e nici o conspirație, dragii mei primitivi și medievali. E simplu. E uragan. E natură. E belea.

Covidul e și el o stihie. Virusul nu știe ideologie, cum nici uraganul nu știe carte. Cînd bate molima, se iau decizii. Vrei să le respecți, nu vrei. Treaba ta. Dar dacă ieși pe furtună pe mare, de cele mai multe ori ți-o furi. Ori de la natură. Ori de la stat, dacă chiar ești marinar priceput și știi să înfrunți furtuna fără să devii hrană la pești.

La fel și cu Covidul. Vrei să-l înfrunți? E treaba ta. Și eu l-am înfruntat. Și eu mi-am furat-o. Era să mor. Dacă nu erau doctorii pricepuți, probabil dădeam colțul. Și îl înfrunt din nou. E alegerea mea. E maniera mea de a-mi gestiona riscul personal. Dar uneori alegerea asta intră în contradicție cu alegerea behemotului statal.

Evident, o să mă înjurați. Ca și progresiștii ăia căpoși, nucleul dur al tefeleilor, și în rîndul anti-vacciniștilor există un nucleu dur, căpos, care nu acceptă nuanțe.

Și nuanțe sînt destule, credeți-mă. E într-adevăr molimă. Dar cum definim molima? După numărul de cazuri, care poate fi în mod convenabil controlat în funcție de cîte teste faci? Sau după numărul de cazuri grave ori de morți, adevăratul moment al adevărului, ca la celelalte boli care intră în preocuparea statului, în statisticile oficiale?

Uite că țările dezvoltate au cam început să se trezească din hipnoza colectivă, din isterie. Anglia încet încet trece într-un regim de normalitate. Ce știu englezii să-și îndemne poporul de secole: keep calm and carry on. Spania deja își schimbă indicatorii oficiali, nu mai numără infectați, ci doar cazuri grave și morți.

Cît timp impunem starea de urgență ori de alertă? Cît timp dăm milițienilor toată puterea? Unde îi punem capăt? Ne speriem de la fiecare gripă și băgăm societățile în izolare la fiecare strănut?

Care sînt standardele acceptabile de risc, care să îmbine atît nevoile de siguranță, dar și pe cele de libertate? Cînd sîntem iresponsabili? Dar prea răsfățați și prea corcoliți?

Ce naiba facem de aici înainte? Blocăm tot globul în fiecare sezon rece, căci în fiecare an avem val de gripă? Chiar e nevoie să ne vaccinăm întruna, chiar dacă s-a dovedit că nu prea are spor vaccinul de gripă la tulpini de virus în continuă mutație genetică? Ne vaccinăm la șase luni, la trei luni, la trei săptămîni sau doar decît la trei zile?

Bă, voi sînteți întregi la cap? Am sacrificat o întreagă generație de copii, le-am distrus educația, am îngenuncheat economia, am băgat toată lumea în sperieți, în isterie, în depresie. Cînd ne oprim?

Ho! Gata!

Emoții și vehemențe, evident. Că așa e la criză: emoția ajută mobilizarea. Dar și întrebări pertinente. Nuanțe complicate, suficient de vagi încît să permită și proteste, și abuzuri ale statului, ale behemotului, ale milițianului cu pulan. Fiecare cu dreptatea lui, cu justificarea lui, cu motivele sale.

Unde găsim punctul comun? Cînd putem să fim precum Turcia cu Grecia? Cînd zicem că e furtună, gata stop joc, toată lumea capu’ la cutie? Dar și invers. Cînd zicem că s-a terminat furtuna, da, dom’le, așa e, bate vîntul cam tare, aveți grijă ce faceți, dar totuși voi ăștia mai îndrăzneți puteți ieși pe mare, pe barba voastră, pe riscul vostru?

Acest articol nu va conveni capetelor de distribuție probabilistică a continuumului valoric covidos. Nici nucleului dur de anti-vacciniști. Ăia luați de cap cu Bill Gates și cu 5G-ul și cu nanotehnologiile. Nici nucleului dur de tefelei tembeli la cap. Ăia la fel de luați de cap care poartă mască la bot chiar și cînd sînt singuri în baie și fac duș.

Pe fiecare din noi această criză ne-a luat de cap. Așa e. E probabil unul din puținele adevăruri indubitabile din zilele astea, pe care îl acceptăm cu toții.

Întrebarea e: cînd începem să recunoaștem calea de mijloc, compromisul, normalitatea?

Greu, dom’le. Foarte greu... R’ar mă-sa a naibii de viață, greu de tot cu lumea asta, dom’le. Complexă, dar complicată. Garçon, adu bre două ciorbe de burtă și două beri la domnii, bre. Mai repejor, te rugăm. Că simțim nevoia imperioasă să încălcăm lock-downul, să mîncăm și să bem și să ne trăim viața. Și să discutăm, să punem țara la cale. Să rezolvăm problema Covidului.

A, să nu uit. Fii atent, să nu faci drumul de două ori. Ardei smîntînă mujdei. Da, da. Și mujdei. Neapărat. Și niște castraveciori. Aveți în oțet? Excelent! Și pune și cîte trei mici de fiecare. Ba nu: pune patru. Ba nu: pune șase, să fie. Și o porție proaspătă de-aia de Covid, de care aveți voi acolo, în bucătărie.

N-aveți Covid? S-a terminat? Stai așa, să-l sun pe domnu’ Soros, să ne trimită o tranșă proaspătă. Hmmm. Sună ocupat. Cred că e în întîlnire ocultă cu ayatolahhul Khomeini. Să vezi că ăștia pun ceva la cale. Și rămînem și fără Covid...


. Citeste tot...

Cum se descurcă o țară cînd n-are capital?

Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.

Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.

Întrebările decurg în mod inevitabil.

Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?

Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?

Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?

Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?

Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.

Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.

Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.

Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.

De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.

Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.

La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.

Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.

Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).

România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.

Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.

În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.

Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.

Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.

Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.

Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.

Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.

Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.

România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.

E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.

Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.

Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.

În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.

În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.

În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.

După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.

Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.

Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.

Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.

Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.

IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.

Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.

Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?

Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.

Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.

Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.

Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.

Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?

Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...

Citeste tot...

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Despre complexitatea găinii needucate, deci neimpozitate

Varujan Vosganian se disculpă zilele astea. Spune că a fost înțeles greșit. Că a vrut să spună altceva, mai nobil și mai util social decît cele de care a fost acuzat – vestita deja “impozitare a cotețelor”.

Am fost unul din cei care l-au criticat. Pentru că din ce a spus dînsul acolo se înțelege că îi pare rău că nu se pot impozita ouăle de sub găini. Știm cu toții că nu contează doar ce spui, ci și cum spui.

Îi înțeleg preocuparea la adresa acelei felii substanțiale de populație care nu participă - fie că nu vrea, de cele mai multe ori că nu poate - la crearea de plus valoare complexă, specifică societăților moderne industrializate. Ouăle neimpozitate de sub găină reprezintă eșecul modernizării acelei bucăți de Românii, din punct de vedere economic, al creării de plus valoare.

Dacă d-nul Vosganian ar fi venit să spună: lipsa de resursă educațională (educația formală la nivel de studii cel puțin secundare) duce la o lipsă de calificare / pregătire profesională ce împiedică acea parte a populației să poată intra în competiția globală pentru crearea de plus valoare fiscalizată, atunci poate lumea nu reacționa atît de indignată la "atacul asupra gălbenușului nefiscalizat".

Dînsul însă s-a concentrat pe consecințe (ruralul nu produce bani), iară nu pe cauze (DE CE nu produce ruralul bani), și atunci toată lumea l-a bănuit că mai vrea să mai ia încă o piele de găină taxabilă de pe oameni.

E vorba de un cuvînt foarte simplu, care ne provoacă atîtea bătăi de cap. E vorba de complexitate.

Ne dorim o viață cu densitate din ce în ce mai ridicată de resurse pe unitatea de timp. Resurse materiale: bani, proprietăți. Resurse simbolice: informație, experiențe de viață. Să fie bine, să nu fie rău. Și dacă se poate, să fie cît mai complicat de bine.

Problema este că această trăire complexă pe care ne-o dorim vine cu un preț. Este foarte high-maintenance, cum ar zice imperialiștii de anglo-saxoni. Trebuie să depui un efort considerabil pentru a întreține șandramaua complicată.

Cu cît textura realității e mai densă, mai complicat întrețesută, cu atît eforturile de obținere și mai ales de menținere a sa sînt mai dificile, și îndeosebi mai non-liniare.

Pentru a întreține complexitatea, ai nevoie de două resurse, care de fapt se rezumă pe termen lung la una singură. Ai nevoie de bani și ai nevoie de educație.

Pe termen lung, de fapt ai nevoie de educație, adică de priceperea de a gestiona complexitatea. Banii vin pe urmă, la cîteva generații după, ca și consecință a educației. Chiar dacă istoria îți e potrivnică și nasoii de dușmani tot încearcă să-ți ascundă banii – cum s-a tot întîmplat în istorie, și cu românii, dar nu numai cu noi.

Dacă domnul Vosganian venea cu o pledoarie pentru această manieră de gestionare a complexității prin intermediul încurajării educației, probabil cîinii de război ai comunicării isterice n-ar mai fi sărit pe dînsul. Așa însă... Găini zici, gălbenușuri capeți. Indignare rostești, indignare primești.

Stereotipuri. Stereotipuri everywhere.



Sursă foto: chiazna.ro

. Citeste tot...

Fără produse cu reclame

Ar trebui să ne străduim să facem în mod constant un lucru foarte simplu. Să nu folosim produsele comerciale la care se face reclamă.

Am reuși astfel două fapte bune dintr-un foc.

Pe de o parte, am mai tăia din nas și din influență companiilor multinaționale.

Acestea oferă românilor produse mai proaste decît în alte părți, bătîndu-și joc de noi. În plus ele își exportă profitul în paradisurile fiscale, fără să plătească taxele cuvenite aici, în România.

Am încuraja astfel produsele românești, cele care au o dificultate reală să aibă bani de publicitate și să-și găsească loc pe rafturile supermarketurilor, care încurajează produsele străine.

Pe de altă parte, am mai tăia din nas și din influență televiziunilor, acești mari behemoți de scîrbă și de ură care ne poluează neîncetat viața.

E simplu, pufoșilor. Cumpărați produse românești. Dacă vedeți reclama pe undeva, evitați acele produse.

Încercați pe cît posibil să nu cumpărați din lanțurile mari de magazine. Încercați pe cît posibil să luați de la firmele mici, obscure, de la producătorii locali, din piețe.

Nu o să ne iasă mereu, evident. Dar și 5% dacă ne mai înfrînăm din consumul către multinaționale, și tot contează.

Nu vă duceți după fentă. Nu ungurii sînt dușmanii noștri. Ei sînt pur și simplu niște oameni, ca noi toți. Companiile multinaționale sînt cele care ar trebui să vă facă să gîndiți și să fiți români.

Da, naționalismul zilele astea este o treabă eminamente economică. Cum ar zice imperialiștii americani: it’s the economy, stupid.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Mai fă un dosar!

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe decizia Camerei Deputaților,

nici nu s-au dumirit bine pufoșii de la PNL că au o moțiune născută moartă,

uite ce bleagă e, dar totuși ce frumos atîrnă,

că perseverenții care trebuie să persevereze, că așa e în tenis, dacă-i ordin, cu plăcere,

s-au scuturat de tristețe și de nervi și de draci că nu le-a ieșit pasența cum se scutură calul de tăuni

și au declarat, mai întîi în încăperile discrete, pline de fum, apoi și în public, prin răspîndacii de servici, tapalabii și turturicii din dotare:

nu ne lăsăm! Facem dosare pînă îl belim pe Ponta!

Nu a ieșit din prima încercare? Nu-i nimic! Ce pana noastră! Noi sîntem ubărmenși, noi nu sîntem oameni. Noi sîntem instituții!

Lasă, dom’le, că am mai citit și noi literatură în liceu la seral!

Știm și noi că ăla Sven Hassel sau Amundsen sau Nansen sau cum îl cheamă, dom’le, pe-ăla cu Fram Ursul Polar de a ajuns la Polul Nord, spunea în declarațiile sale în timp ce împușca ursul:

Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Mai fă un dosar!

Deci, doamna pom, onorată instanță: n-am reușit, dar nu ne lăsăm. O să mai facem un dosar. Și încă unul. Și încă unul.

Pînă nu mai rămîne piatră peste piatră și pînă pică Ponta.

Pentru că noi, la instituțiile care sîntem noi, așa am învățat: ein Mann, ein thousand bullets. Ra-ta-ta-ta-ta!! Pînă pică jos. Mama lui.

Restul, evident, sînt proceduri și cuvinte frumoase și comunicate de presă și interviuri și editoriale înțelepte, deci necesare. De săptămîna viitoare, pe micile ecrane.

Între timp, au trimis tapalabii și turturicii de servici să anunțe că nu se lasă pînă nu-l dau jos.

Război, pufoșilor. Război.

. Citeste tot...

Cele cinci lucruri care de fapt sînt trei

Indiferent dincotro vii cu mintea disciplinată, aceleași cinci lucruri despre care unii spun că de fapt sînt trei întîlnești.

Fie că vii dinspre inginerie, dinspre filosofie, dinspre științele războiului, dinspre biologie, chiar și dinspre sociologie dacă vii și știi încotro să te uiți,

ajungi tot la stăpîna științelor, la singura unica și deosebita, cea care le unește găsește și stăpînește, the One Ring of Power.

La fizică.

Și acolo, în cartea galaxiilor și a prafului de stele și a continuumului de la infinitul cel mic, hăt tocmai dincolo de crăpătura lui Plank, de neputința lui Heisenberg, această groapă a Marianelor cuantice, pînă spre infinitul cel mare, hăt dincolo de orizontul observațional al gîngăniilor de oameni,

Ai cinci lucruri care sînt de fapt trei: spațiul, timpul, energia, materia și informația.

Sînt mulți dintre cei cu mintea disciplinată care printre fumurile de hașiș ale semnelor matematice și-au dat seama că spațiul și timpul sînt sîrme diferite de vectori de dimensiuni ale aceleiași manifestări texturi substanțe. Continuumul spațiu / timp.

Și-au dat seama că energia și materia sînt ghemuri diferit înfășurate, mosoare cuantice cînd mai largi, cînd mai aproape, ca o strîngere de ape. Continuumul energie / materie. E = mc2.

Și-au dat seama că informația reprezintă liantul dintre toate ele, dintre toate cele, haosul și ordinea, creația și distrugerea.

La început a fost Cuvîntul, și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul.

La sfîrșit a fost / era / va fi / va fi fost / a fost dintotdeauna entropia, și entropia era la Dumnezeu, și Dumnezeu învîrtea în oala cu supă entropică și se cățăra pe Muntele Imposibil, pe Informație, pe Structurare, pe Ordine, pe non-Haos. Pe Cuvînt.

Tot ce se întîmplă în universul ăsta, de la infinitul mic la infinitul mare, de la frunză la Soare la umbră la Ponta și Iohannis la cruciați la Wall Street la Picasso la rețeta de sarmale la bomba atomică la Obama la cele șaptezeci și trei de metode de croșetat ciorapi de lînă la combinatele chimice de fabricat plastic la Volkswagen la hittiți la tehnologia oțetului,

tot tot tot

TOT

reprezintă variațiuni ale combinatoricii de spațiu și de timp, care ar cam fi același lucru

realizate cu ajutorul energiei care de fapt ar cam fi același lucru cu materia, cea care umple spațiutimpul

toate fiind croșetate împletite în suc de zeamă de esență de informație / ordine / structură.

Restul sînt consecințe. Povești. Întorlocări de împletiri din ce în ce mai complexe. De la Big Bang la tehnologia oțetului și la Ponta și Iohannis și cum trebuie modificată Constituția.

Dacă țineți minte spațiu timp energie materie informație și dacă sînteți disciplinați și căutați în tot ce vă înconjoară aceste cuvinte, dintr-o dată lumea din jurul vostru se va face limpede și cristalină și plină de zeamă și lucrurile vor fi ceva mai simple, chiar și cînd sînt complicate.

Acoperirea spațiului. Modificarea spațiului. Deplasarea prin spațiu. Adică MIȘCAREA.

Acoperirea timpului. Călărirea timpului. Deplasarea prin spațiu în funcție de timp. Adică delta s pe delta t. Adică VITEZA.

Și sfinta sfiintelor, acel ceva chichirez de mister care face posibilă acoperirea spațiului în timp, adică ENERGIA.

Care umple spațiul timpul cu condensatele sale, cu picăturile sale de acreție cuantică, adică cu MATERIA.

Stropi de energie condensați fractalic și probabilistic în dimensiuni imposibil de mici pînă zeama de energie se transformă în firicele de cuantă care se lipesc unele de altele pînă fac particulele elementare atomii moleculele și toate agregările din ce în ce mai mari, mai complexe, universul chimiei, de la hidrogen și heliu pînă la stele, galaxii și tot ce se află între aceste două niveluri: prea mic, prea mare.

Spațiul timpul sînt umplute cu materie, care e condens de energie. Energia este cea care stăpînește spațiul, pentru că mișcă materia prin el, mai repede sau mai încet. Lucrul mecanic adică mișcare adică schimbare.

Iar această structurare, unde e materia, unde e energia, cum și-a schimbat poziția, adică cum a efectuat mișcare, adică lucru mecanic, cît de repede, poate fi la rîndul ei esențializată transpusă stoarsă și proiectată pe peretele peșterii minții și al conceptelor în INFORMAȚIE.

Care e structurarea? Care e așezarea? Care e modificarea? De cît de mulți pași elementari de informație, de cît de multe cuante de cunoaștere e nevoie pentru a descrie starea sistemului? Sînt diferențe, deosebiri? E deal și vale? E mult și puțin?

Avem nevoie de multe sau de puține “cuvinte” pentru a descrie întru totul starea celor așezate? Sau e otova de colo colo, nici deal nici vale, nici mult nici puțin, ci o neosebită supă de materie și stare de același fel, fără modificare, fără schimbare, cristalul perfect, moartea perfectă, entropia perfectă?

Iată un alt cuvînt cumplit și crunt, de care să avem grijă în călătoria noastră: SCHIMBARE. La început nu era schimbare. Cristalul perfect, frumos și simplu, unul cel fără de însușiri, fără de vălurele cuantice de diferență. Și apoi sămînța primă, prima undă, prima zvîcnire, care a scuturat cristalul cel fără de însușiri și l-a explodat întru infinit. De la unu la infinit.

Întrebări. Întrebările de capăt. Întrebările de căpătîi.

Care e spațiul? Care e materia care îl umple? Care e energia de care e nevoie să se miște materia prin el, adică să-și schimbe coordonatele? Cum se mișcă materia de-a lungul celei de-a patra coordonate, adică timpul, adică de fapt cît de repede se mișcă materia prin spațiu / timp? De cîtă informație e nevoie pentru a descrie în totalitate în cărțile cerești și de dincolo de Univers toate acestea?

Și mai departe, întrebările de neputință, de aproximare, de probabilitate. Întrebările de oameni.

Unde ne oprim cu căutarea perfecțiunii? De unde încolo nu putem pătrunde mai în esență, mai în detaliu în această întorlocare? De unde nu putem purcede mai departe fără a fi zei de dincolo de Univers? Cînd unde cum de ce ne lovim de constanta lui Plank ca de un zid de oțel rece și rău, sau moale și bun?

Întrebări. Întrebările de capăt. Întrebările de căpătîi. Întrebările de neputință. Dincolo de ele zace zeul. Dincoace de ele viermuie consecințele.

Și iată cum așa fizica și filosofia și religia sînt, la capătul stației de metrou galactic, cam același lucru, altminteri spus, cu altă disciplină de vorbe. Ontologia pe placul fiecăruia.

Iar eu cred că e cazul să-l citesc totuși pe Nietzsche, să-l ard, să mă plictisesc de el, să mă lepăd de acest stil pătimaș și bombastic de a-mi limpezi întrebările de patruzeci de ani și restul zile.





. Citeste tot...

Sa dam drumul la sondajul despre dezbatere

De-abia astept sa dam drumul la sondaj miine dimineata, sa introducem fix aceleasi intrebari care au fost puse dupa dezbaterea finala din 2009 dintre Geoana si Basescu.

Vom putea face comparatii atit in cadrul aceleiasi dezbateri (Cine a fost mai bun: Ponta sau Iohannis?), cit si comparatii intre 2009 si 2014: unde a fost diferentialul mai mare: in 2009 sau in 2014?

Sociologie. Adica tot un soi de macel. Si, culmea: tot cu cifre :)

. Citeste tot...

Lupii, apa, viața

Neapărat de văzut. E scurt și atît de puternic.

Nu doar pentru iubitorii de natură și de documentare animalicoase frumos filmate, noi ăștia ecologiștii de fotoliu de la Discovery Channel și de la National Geographic HD.

Ci mai ales pentru a înțelege complicata știință a complexității, relațiile contra-intuitive și non-liniare ce se pot institui între diversele părți ale unui sistem mare, cu multe componente și multe interacțiuni. Ce înseamnă o mică modificare. Efectul de aripioară de muscă de unt, adica the butterfly wing effect.

Recomandat cu căldură tuturor celor care cred că înțeleg societatea românească, economia ei, politica ei, evoluțiile sale electorale, media, de consum FMGC, de stil de viață, structurile sale atitudinale, valorice, tot ce înseamnă fiara asta mare și complicată numită societate și, în consecință, își permit să o critice cu spume, critic, violent, vituperant.

Ce e mare nu e simplu. Ce e la televizor nu e realitate. Și cifrele nu minte, mai ales cînd ele e sondaje.

Sau, cum ar zice polițistul Lucică, fioroasa noastră linie a doua de la rugby, atunci cînd se îmbată (adică e fioros doar cînd se îmbată, în rest îi e frică să se bage la tăvăleală). Se urcă pe masă, ridică paharul, se lasă primejdios de fioros pe spate, de ne bagă pe toți în boală, poate pică plăvanul, sparge dracu' tot, ne pun ăștia să plătim toată cîrciuma, și răcnește: “Luuuupiiiiii, băăăă!”

Așa se studiază complexitatea. Cu sacrificii. “Luuuupiiiiii, băăăă!”





. Citeste tot...

Vin alegerile!

.

Citeste tot...