Mă seacă chestia asta

Sînt enervante eforturile de marketing ale caselor de producție muzicale care, periodic, mai scot nu știu ce așa-zisă "ediție aniversară" a cîte vreunui album, teoretic diferită de cea inițială, pentru a masca pur și simplu nevoia de reeditare a acestuia.

Punerea laolaltă a materialului original, așa cum a fost el conceput de autori la vremea respectivă, cu tot soiul de alte giumbușlucuri menite să legitimeze caracterul nou al respectivei ediții strică de fapt intenția inițială a autorilor. Tot soiul de piese live și de retake-uri și de cîntări la radio și de alte prostioare înghesuite de-a valma la sfîrșit care măcelăresc fengșuiul albumului.

De regulă, albumele muzicale - cel puțin alea care contează - sînt niște opere artistice bine gîndite, bine echilibrate, cu cap și coadă. Se termină cînd trebuie să se termine. Sfîrșitul trebuie să fie sfîrșit, nu doar a ț-șpea piesă oarecare după care, în loc de necesara pauză care să te facă să tragi aer în piept meditativ și să guști albumul, să te înclini în fața frumuseții sale rotunde, de fapt să mai vină cine știe ce rahat de versiune inedită, de fapt o gîjîitură obosită.

Mă seacă chestia asta. Ar trebui să facem un ONG. Să-i zicem "Salvați Albumele Din Mîinile Tefeliștilor" și să-l facem de utilitate publică.

. Citeste tot...

Blow Up

Sintem prizonierii unei custi construita din inertie si din referinte culturale. Mai corcituri fiind de fel si mai tzarani de la Telega, referintele culturale ne sint de regula din zona culturii pop, oricit de telectuali ne-am da si de rotunzi. Filmul, cultura pop prin excelenta, chiar si cind isi rostogoleste pretios ochii peste cap si clameaza ca face arta.

Imi amintesc cum, copil fiind, intr-una din seri taica-meu imi povestea cu neasteptata pasiune in glas despre cum o sa fiu mare si o sa vad tot soiul de filme interesante cind o sa merg la Bucuresti, la facultate. Eram probabil printr-a saptea sau a opta, probabil era una din serile alea cind nu ma lasa sa ma uit la film. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Si eram la masa si taica-meu imi povestea despre filmele mari pe care o sa le vad: Becket, Blow-up. Filme proaspete pe vremea cind era el student in Bucuresti si care il marcasera puternic. Era seara, eram la masa si taica-meu imi povestea despre Blow Up. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

De la fraza asta, de la frustrarea asta, o patima de cinefil a inflorit in mine, care nu s-a stins nici macar acum. Iacata am ajuns la Bucuresti. Iacata am vazut si Becket, si Blow Up. Si sute altele pe linga. Iacata am filme sa-mi pun si-n cap. Iacata va pot povesti despre filme obscure, despre filme inutile, despre filme geniale, despre filme necesare.

Si tot la Blow Up ne intoarcem. Inutilitatea. Eleganta zadarnica. Arta degeaba. Rasfatzul si miaurleala. Si tzitze, evident. Multe tzitze. Moarte, arta si tzitze. Mai rar potrivita alaturarea dintre decadenta muzicii, "Sympathy For The Devil", si decadenta filmului care iti ascunde in loc sa-ti dezvaluie, iti dezvaluie ca sa-ti spuna mai apoi ca ti-a dezvaluit degeaba, ca te-a pacalit, ca e o facatura, o iluzie, o conventie eftina.

Viata e in alta parte, realitatea e in alta parte, realitatea nu e saracia aia de proiectie bidimensionala si hacuita pin' la singe din montaj. Viata nu e filmul, pufosilor. Ne pacalim degeaba. "Lasa, ca o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Cu Cc: inevitabil catre taica-meu, Mihail Palada. Multumesc!



. Citeste tot...

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

Și atunci m-a lovit

– “Cum a fost azi?”

Marta fusese la un chef de adolescenți, pe undeva prin zona Centrului Vechi, și m-am dus să o iau cu mașina. Mi-a luat ceva pînă am ocolit barajele de la Piața Universității.

– “A fost ok. Am fost într-un loc [[îmi povestește ce au făcut acolo]], pe urmă în altul, pe urmă într-un bar, Nirvana.”

Conduceam, încercînd să ocolesc din nou zona blocată de la Universitate.

– “Mă, tu știi ce e aia Nirvana?”

– “Hmmm? O trupă? Ceva cu religie?”

I-am povestit pe scurt – cît de pe scurt se poate povesti asta, știți voi: buddhism, dorință, suferință, ciclul karmic al reîncarnării, curățarea de pofte și de suferință, iluminarea și premiul aferent: dorita aneantizare.

– “Adică moartea, nu?”

– “Moartea totală, definitivă, să nu te mai întorci. Și, evident, și trupa aia de rock. Una din cele mai mari trupe de rock. Grunge. Ei au pornit totul acolo. Știi, noi ascultăm Pearl Jam...”

Adevărul este că în casă la noi se cam ascultă Pearl Jam. Am fost și la concert. Unii la Ștefan Bănică, noi la Pearl Jam.

– “Da, îi știu.”

– “Au scos un album foarte bun, ăla cu copilul care înoată în piscină după o bancnotă, Nevermind. Pe undeva prin 1990, dacă nu mă înșel. Eram așa, cam ca tine, aveam pînă în 20 de ani cînd l-au scos”

Și atunci m-a lovit. Marta are acum cam cît aveam noi atunci, cînd a apărut Smells Like Teen Spirit.

Mda. Simt nevoia să beau ceva.



. Citeste tot...

Doi călăreți se apropie / Iară vîntul vîjîie

“Tre’ să fie o cale să ieșim de-aici”, zisă cătră hoț cel fraier,
“E prea multă zăpăceală, pute-a păcăleală-n aer”
“Uită-te la ei cum îmi bea vinu’, patronii lu’ pește prăjit,
Uită-te la ei cum îmi scurmă pîn’ curte, țărani amețiți,
Nici unul din ei nu știe ce și cum, nici unul din ei habar n-are
Cît merită, cît face, care are valoare și care n-are”.

“Gogule, nu te-agita”
Zise hoțul cu amabilitate
“Sîntem mulți, frate, care credem
Că viața a ieșit dîn termenu de valabilitate.
Da' tu și cu mine, frățioare, am mai trecut pîn de-astea,
Știi bine că nu asta ne e soarta,
Așa că lasă gargara acuma
Că să face tîrziu și e noapte.”

Peste tot sus pe creneluri
În vîrful turnului de veghe
Prinții se-uită, se holbează, ei păzește și veghează
Iar femeile cochete trece umblă se petrece
Cu desculții servitori care e mai mult de zece.
Afară, în depărtare
O jivină mîrîie
Doi călăreți se apropie
Iară vîntul vîjîie.

* * *

pentru conformitate, originalul. pufosilor :)

"There must be some way out of here"
Said the joker to the thief
"There's too much confusion
I can't get no relief
Businessmen, they drink my wine
Plowmen dig my earth
None of them along the line
Know what any of it is worth"

"No reason to get excited"
The thief, he kindly spoke
"There are many here among us
Who feel that life is but a joke
But you and I, we've been through that
And this is not our fate
So let us not talk falsely, now
The hour is getting late"

All along the watchtower
Princes kept the view
While all the women came and went
Barefoot servants, too
Outside, in the distance
A wildcat did growl
Two riders were approaching
The wind began to howl




. Citeste tot...

[...] the courage for the changing of the guards [...]

Sînt artiști pe care îi lovești cu marea iubirea ta din prima. Și îi arzi pînă la capăt, din prima într-o secundă, într-o săptămînă, într-o haiduceală. Și, culmea, pe urmă, cînd începi să vezi soarele apunînd, îți dai seama că această rînduială de jertfă, această ardere de tot necurmată este un semn de superficialitate și de lenevie a minții. A minții tale. A minții lor. Prea scurt, prea de tot, prea dintr-una. Prea dintr-o dată. Ce mai rămîne după? Cenușă acră și diamante calpe.

Iară mai apoi sînt dintr-aceia pe care îi cauți, îi găsești, îi pierzi, îi nedumerești și-i chinui o viață întreagă. O sisifeală de nepătrundere care, iată, cum zice popa în biserică, e acea mare taină pe care n-o vei pătrunde niciodată, deși pentru asta e popa acolo, să fii pătruns de ea. Launcelot săltîndu-se mîndru în șa, tînăr și aspru și plin de îngîmfarea perfecțiunii, punînd mîna pe lance și strigînd cătră cei din preajmă, cătră cei din pagină, cătră păcătoșii din toate vremurile, din toate timpurile, noi toți aici, proștii lumii ăsteia și ăsteilalte: “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Iaca, bunăoară, Picasso. Îl poți căuta și înjura și topi și bezmetici și rătăci pe Picasso o viață întreagă. Să dai nas în nas cu el, cînd dai colțul la un zid de muzeu, și să ți se înmoaie picioarele. De taină. De iubire. De prea mare frumusețe tristă. De fior de zeu. Am pățit-o. Apoi să-l întîlnești cu porumbei și alte trăirisme și să-l înjuri de mamă – dă-te dracu’ de prost, de îmbuibat, de păcălici. Am trăit-o și pe-asta. Să-l alergi, să-l conjuri, să-l întrezărești. Să-l scuipi, să-l renegi, să-l arzi. Să-l descoperi o viață întreagă, apoi să-l uiți și să-l descoperi din nou și apoi să ți se ia de el și apoi să-l descoperi din nou și apoi să ți se umfle în cap și în piele pînă nu mai contează și apoi să-l descoperi din nou. Și apoi să vezi soarele apunînd și să faci ce fac toți oamenii cînd văd soarele apunînd: să mori.

La fel și cu Bob Dylan, pufoșilor. Să-l înjuri. Să-l simți ca pe un jărăgai aspru, necuvenit, pe beregată, ca și cum ai fi mîncat o tigaie întreagă de friptură arsă în prea mult ulei, cum fac babele prin Balcanii ăștia. Să-l vomiți. Să-l renegi. Să-l știi doar pe de margini, în grabă, în viteza nepăsării. Să-l știi doar cu alea două-trei căcaturi geniale, pe care le știe toată lumea, căcaturi care au schimbat lumea, vorbe de geniu, vorbe de clacă, vorbe de snobi. Apoi să-ți crească așa încă o melodie prin tine, pe care n-o știai, de ce n-o știai, de ce ești atît de prost și de snob și de tîrziu. Apoi să-l uiți, să te duci după alții. Apoi să-l mai găsești încă o dată. Apoi, într-o vară, să te lovească după douăzeci de ani prea tare, prea tîrziu, prea neașteptat, și să simți fiorii de inevitabilitate și de tristețe și de neputință și de poftă de viață și de durere, cum n-ai mai simțit de atunci, de cînd soarele de-abia răsărea. Și asta, slavă Domnului, înainte să ia Nobelul și toată lumea să sară pe el cu picioarele, cu iubirea, cu ura, cu disprețul, cu idolatria, depinde de care parte a patimii ești.

În vara asta, pufoșilor, înainte să ia Nobelul pentru pacea dintre cuvinte și dintre picioare, pufosul de mine l-a mai descoperit încă o dată pe Dylan. După ce, evident, îl mai descoperisem încă o dată pe Bowie. Tot în vara asta. În nemernicia mea, ca un plăvan cîine tîrziu și turbat, i-am mai descoperit încă o dată. Ah, Doamne, ce tîrziu și ce binecuvîntat sînt!

Mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Brel, pe această bestie necruțătoare pe care o știu pe de rost. Ce mai am de găsit la dînsul? Nu știu. Voi găsi. Săptămîna trecută tocmai găsisem ceva nou într-unul din cîntecele sale, J’arrive. Despre moarte, evident. Despre moarte tot timpul găsim ceva de descoperit. Apoi mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Bach, singurul zeu care a catadicsit să moară și să nu învie, cîtă aroganță, de regulă nici măcar zeii nu-și pot permite așa ceva. La Bach în fiecare an găsesc ceva, apoi uit, pierd, și găsesc din nou. Acolo chiar nu ai cum găsi totul, căci Bach, ca și infinitul, este mai infinit decît infinitul. Ce poți să-i faci infinitului, decît să te scufunzi într-însul și el să se scufunde în tine?

Apoi, mult mai apoi,

ce n'est qu'après, longtemps après

mai rămîne să mai descopăr încă o dată soarele care apune. Și atunci, și atunci, și atunci, dans l'odeur des fleurs qui bientôt s'éteindra, je sais que j'aurai peur une dernière fois.

Hai, pufoșilor. Învățați să iubiți toată viața. Căci viața, dacă iubire nu-i, e un căcat și jumătate.

Gentlemen, he said
I don’t need your organization, I’ve shined your shoes
I’ve moved your mountains and marked your cards
But Eden is burning, either brace yourself for elimination
Or else your hearts must have the courage for the changing of the guards

. Citeste tot...

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

Fumul muzicii pe suprafața ochilor de toamnă

Seara e nevoie de un anumit tip de muzică, ce corespunde unui anumit tip de fum care ne învăluie creierul.

Dimineața, cînd fumul din mintea noastră este de cu totul altă factură, e nevoie de altă muzică.

E o lege a firii pe care pînă și contabilii o intuiesc în mintea lor plină de certitudini ordonate.

În dimineața asta, fiind cu toții contabili, trebuie să ascultăm așa ceva. Ceva pentru fumuri aprige, vitale.

Fumul de apă se ridică din acoperișurile încinse de soare.
Promoroaca, această victimă a luminii.
Toamna, tu stăpîna lumii.





. Citeste tot...

Parenting as it extremely should

. Citeste tot...

"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





. Citeste tot...

În seara asta s-a întîmplat ceva

În seara asta s-a întîmplat ceva.

M-am dus să o iau pe Flo de la cabinet. Era seară. Au coborît. Era și cu Andra. Marta e într-o tabără, nu e în București. Și ne-am dus cu Andra să cumpărăm înghețată. Și am cumpărat înghețată. De-aia la vafă, nu spunem de care, nu facem reclamă. Și ne-am întors la mașină. Mașina era parcată lîngă cabinetul lui Flo, vis-a-vis de Librăria Cărturești, în centru, dinjos de Romană. Și se auzea muzică. De la terasa din spatele Librăriei Cărturești.

Și muzica suna cunoscut. Era Celelalte Cuvinte!

Am intrat, am tras un scaun, concertul era pe terminate, Flo a stat pe scaun, Andra în brațe la ea, eu am comandat un mojito, o băutură specific românească, și Celelalte Cuvinte aveau concertul pe terminate. Fîntîna Suspinelor. Și dintr-o dată s-a făcut tîrziu și prea devreme în jurul meu, și s-a făcut tinerețe și anii 90 în jurul meu,

și deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc, de-a dura, și mojito avea gust de votcă, și Celelalte Cuvinte sunau cam cum au sunat acum 20 de ani, în aulă la Universitate, jos la Drept, un concert la începutul anilor 90, noi eram tineri și studenți și aveam părul lung, ei erau tineri și rockeri și aveau și ei părul lung, tocmai scoseseră al doilea album și sunau mai heavy metal decît prevedea legea, și concertul a fost fabulos, și concertul din seara asta a fost la fel de fabulos, mojito-ul al doilea l-am comandat expre fără zahăr, chelnerul s-a uitat la mine ciudat, cum aia mohijto fără zahăr, uite că se poate,

și Celelalte Cuvinte cîntau Dacă Vrei, și Andrei îi plăcea – Dumnezeule! îi place! - și pe urmă au terminat, și mai aveam mohito în pahar, și s-au retras de pe scenă, aveau părul alb și chitara cam burtoasă, era lume cam puțină și entuziasmul era cam subțire, și totuși lumea a bisat, și totuși ei s-au întors pe scenă, și totuși au cîntat Iarbă prin păr.

Și Andrei i-a plăcut.

Și deodată-n jurul meu natura, se făcu un cerc, de-a dura, cînd mai larg, cînd mai aproape, ca o strîngere de ape, și privirea-n sus țîșni și auzul o-ntîlni tocmai lîngă ciocîrlii

Acolo sus, lîngă ciocîrlii, Celelalte Cuvinte cîntau Iarbă prin păr și fi-mea a a mică de 8 ani și restul zile fredona cîntecul de acum 20 de ani, de acum 20 de secole, de pe vremea cînd aveam părul lung și mintea un pic mai subțire decît acum.

Și pe urmă concertul s-a terminat. Și ne-am dus acasă. Și teoretic s-ar fi terminat și acest text. Toată lumea frumoasă și fericită, mesaj motivațional, numa bun de pus pe Facebook, uite Palada ce copii frumoși are și cum ascultă el Celelalte Cuvinte de parcă n-ar lucra la Guvern.

De fapt, de-abia acum începe. Pentru că fi-mea a vrut să asculte din nou Celelalte Cuvinte. Și am scos laptopul și i-am pus, courtesy of YouTube. Și pe urmă și-a amintit de cîntecul ăla care îl știa ea, cu Nu contează cît de lung am părul, important e ce și cum gîndesc. Și uite că Andra, fata mea de 8 ani și restul zile, știa cîntecul ăsta. De unde, nu știu. Și l-am pus, și răposatul Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească unde este el acum, și-a fluturat pe ecranul laptopului meu părul său cel sur și ne-a spus ce căutăm cu toții. Ce căutăm cu toții? Lumina. Vinovații fără vină / Cer să se facă lumină.

Și s-a făcut lumină, și într-un colț cînta Baniciu la chitară, și tata i-a explicat Andrei că nenea ăsta cu părul lung și sur a cîntat și pe albumul celor de la Celelalte Cuvinte ("... cu ăpă sărată / de lacrimi udată..."), dar și pe albumul lu' nenea ăsta de la chitară, care cînta într-o trupă de pe vremea cînd tata era copil și lumea era altfel, o trupă Phoenix. Hai să-ți pună tata Phoenix. Hai în sufragerie, că aici în bucătărie rîșnește mașina de spălat în care Flo deja băgase niște rufe, inclusiv janghinoșeniile mele de la rugby.

Și ne-am dus în sufragerie, și tata a fost îndrăzneț, pentru că așa trebuie să fie un ungur, autonom și mîndru și frumos și îndrăzneț, mai ales după două mojito, și i-a pus tata fetei sale de opt ani fix albumul cel mai foarte perfect al celor de la Phoenix, nu e cazul să vă spun care este acesta, dacă nu știți, înseamnă că n-ați avut niciodată părul lung,

V-am spus că am avut părul lung? Nici lui Andra nu i-a venit să creadă, a căscat niște ochi mari și uimiți, "Cum, tata, tu ai avut părul lung ca nenea ăsta care spune că nu contează cît de lung am părul, important e ce și cum gîndesc?", "Da, Chichișor, am avut părul chiar mai lung decît al lui mama", și mama a zîmbit nostalgic, aducîndu-și aminte ce frumos și zvăpăiat și slab și bezmetic și tembel și plin de viață eram cînd m-a luat.

Și am dat drumul la Cantafabule, oarecum cu inima strînsă. I-am spus că e cel mai bun album al acestor nene de pe vremuri, Phoenix, dar mă temeam că s-ar putea să nu-i placă și să se rupă lanțul de vrajă început cu ascultatul Celorlalte Cuvinte, la o terasă din centrul Bucureștiului.

Și lanțul de vrajă și de farmece băbești nu numai că nu s-a rupt, ci din contră s-a întărit. Pentru că fata noastră știa deja albumul. Pentru că tăticul ei îl ascultase de mai multe ori în timp ce lucra, și albumul se strecurase insidios în mintea rockeriței mele de opt ani și restul zile, și cînd i-am dat drumul nu numai că l-a recunoscut, ci chiar a început să cînte fără falseturi pe el.

Și de-abia aici a început magia, dragilor.

Pentru că preț de aproape o oră doi zevzeci și doi tembeli și doi oameni frumoși și zadarnici, unul de peste patruzeci de ani, gras și cinic și guvernamental și urît și altul de opt ani, zvelt și numai potențialitate și cu iarbă prin păr și inorogi prin creier, am ascultat și cîntat și zbierat și recunoscut și trăit tot albumul. Mă rog, aproape tot albumul. Pentru că la un moment dat mi-am dat seama că nu se merită să-l ascultăm numai pe laptop – nu, nu am instalație Hi-Fi în casă, sînt un proletar de corcitură care vede filmele pe laptop și ascultă muzica pe laptop, fără fițe, just cheap thrills - și dîndu-mi seama că sună totuși prea încet m-am scufundat sub biroul cel vechi unde zac niște boxe mediocre de calculator nefolosite de vreo 3-4 ani și am înbigubat cîteva minute, firul ăsta, jackul ălălant, pînă i-am dat de cap și am băgat boxele în priză și mufa în jackul de căști al laptopului

Și dintr-o dată-n jurul meu natura se făcu un cerc foarte zgomotos de-a dura, și Filip și Aspida au căpătat o viață aparte, pentru că dintr-o dată le-au crescut niște decibeli în plus, mulți decibeli în plus,

Și fi-mea Andra ținea două pixuri în mînă și bătea vîrtos în măsuța de sticlă, să vezi că acum o sparge, ce dacă, la dracu, să o spargă, seară ca asta nu mai trăim noi așa curînd, să fim dionisiaci, mi-am mai turnat un pahar de rom și Filip și Aspida și-au dat duhul și a început cea mai foarte perfectă melodie de pe albumul acela cel mai foarte perfect, Sirena,

Ce să fac cu tine goală, doamnă din adânc,
Ce mă laşi să zac de boală de băiat nătâng?
Ce să fac cu tine, pântec care nu legi rod,
Că-ntre noi nu este punte şi nu este pod.
Şi nu este pod.

Și într-o fereastră cînta YouTube și în altă fereastă un gras nostalgic de patruzeci de ani și un prunc frumos, copil de iele, sămînță de elfi de opt ani, citeau versurile și le cîntau și le zbierau și făceau cel mai foarte perfect karaoke tată – fiică

Și dacă vă mai povestesc piere orice farmec. A fost cea mai foarte perfectă seară din seara asta. Și mîine îi pune tata rockeriței lu tata Rush (Fly By Night) și Jethro Tull (Aqualung) și Led Zeppelin (orice), să-i arate de unde vine talentul celei mai foarte perfecte trupe românești, Phoenix, și cel mai foarte perfect album românesc: Cantafabule.

Și pe urmă a venit Flo să ne spună că nu poate să doarmă, și că e aproape miezul nopții. Și am mai ascultat un pic. Și apoi Andra s-a dus la culcare. Și apoi eu mai mi-am turnat niște rom, și am scris aceste rînduri de spovedanie absolut necesară și absolut ziditoare,

și îi mulțumesc fratelui Pittiș pentru Nu contează cît de lung am părul și pentru toate serile de la începutul anilor 90, cînd îi ascultam emisiunile la radio și cînd învățam muzică,

și zvăpăiaților geniali de la Phoenix pentru Cantafabule, și babalîcilor de la Celelalte Cuvinte, care au început totul în seara asta,

și fetei mele Andra pentru că există și pentru că a bătut cu cele două pixuri în seara asta în masa de sticlă, mai ceva să o spargă,

și serii acesteia pentru că e lună plină și pentru că a început să plouă afară cu tunete și fulgere,

Și mai vreau rom, și mai vreau rock

și mai vreau o seară ca asta

Am zis.

Hey, hey, mama, said the way you move, gonna make you sweat, gonna make you groove.
Oh, oh, child, way you shake that thing, gonna make you burn, gonna make you sting.
Hey, hey, baby, when you walk that way, watch your honey drip, can't keep away.



. Citeste tot...

On the wild side

He decided to take a walk on the wild side. May he sing in peace, wherever he went.

Lou Reed. 1942 - 2013.

:(





. Citeste tot...

These blessed moments when I’m happy to be human

Citeste tot...

Tu Vuò Fa' Lo Sociologico

Cu puțină pricepere și sîrguinciozitate nemțească, se poate scrie un întreg volum de sociologie plecînd de la aceste trei minute de tensiune socială sublimată într-un act de vaudeville transformat peste ani într-un cîntec clasic italian: Tu Vuò Fa' L’Americano.

Ironia mușcătoare, obrazul bătut fin, resentimentul la adresa sărăciei italiene care îi face pe tineri să îmbrățișeze modele culturale străine percepute ca zăticnind fibra națională, precum la noi Halloween-ul și Valentine’s Day și toate sulemenelile occidentale pentru care ăi bătrîni și conservatori mai au un pic și fac infarct în public.

Dar și priceperea bine internalizată de a cînta jazz și rock’n’roll, de a le împleti cu leagănul de canțonetă napolitană. Swing și canțonetă, o mermeleală de maclavais de metiseală care nu e nici cal, nici măgar, dar totuși sună bine.

Markerii culturali: cîntecul, accentul (un gros accent napolitan, o aproape cu totul altă italiană decît o știm noi, meltenii ăștia de Mizil), hainele, instrumentele.

Conceptele sociologice:
- clasă socială, sărăcie, conflict; etnicitate, naționalism;
- difuzie culturală, globalizare, modernizare, tradiție vs modernitate, emigrație;
- “thick description” și “wink wink”-ul lui Geertz
- comunicare, cultură populară.

Cum ar veni, aproape jumătate din volumul de Introducere în Sociologie acoperit de niște marțafoi de lăutari mafioți care fac mișto de tinerii tembeli ai anilor lor. Asta da densitate semantică, frățioare.

Și, peste toate, după cum spun de atîta timp, asemănarea dintre Italia anilor 50-60 și România anilor 90-2000. Tensiunea, furia, difuzia, emigrarea, sărăcia, transformarea, modernizarea, schimbarea modelelor culturale, tensiunea dintre săraci și bogați, dintre ratați și parveniți, dintre tineri și bătrîni, dintre tradiționaliștii cu ie și cruce în frunte și globalizații cu iPod și fără Dumnezeu. Și, moț pe colivă, cireașă pe mormîntul vremurilor care au fost și nu vor mai fi, muzica drept purtător, codificator, într-o anumită măsură sublimator și neutralizator al acestor tensiuni. Manea canțonetă jazz trance rock.

Sociologie, frate...

Hai, ascultați, beliți ochii, citiți versurile, ascultați muzica, priviți lăutarii, înțelegeți, interpretați, analizați și raportați.




. Citeste tot...

Parents, leave the kids alone

. Citeste tot...

When baby was three

Cînd Turambar avea trei ani, nașparliul ǎsta avea deja 478 de secole în spate. Cum, n-aț vǎzut filmul cu Catherine Deneuve?

Hai, ascultați, sǎ știți ce-ați pierdut cǎ v-aț nǎscut prea tîrziu. Și în altǎ parte a lumii. Mult mai neconvenabilǎ și mai harașo.



. Citeste tot...

Bach Brel Bowie

Cînd iei muzica și o cojești cu brișca cea de patimǎ a minții, cu oțelu de fum și de crițǎ,

dupǎ ce dai la o parte sîmburii,

Pink Floydu și Led Zeppelinu și Gentle Giantu și ce Dumnezeu mai cîntǎ pe-acolo,

Talking Heads și Zakir și Deep Purple și Velvet Underground și King Crimson și Zappa și Van der Graaf Generator și Pearl Jam și ce ne mai place creerului nostru,

dupǎ ce îți ceri iertare de la Pink Floyd,

pentru cǎ de fapt sînt zile, multe zile, secole, decenii, clipe cînd totul e simplu, e foarte simplu, muzica se împarte în doo, Pink Floyd și restu,

ba nu, pardon, Pink Floyd, Pink Floyd și restu, îmbicsit de nori sǎ-ți fie sufletu, prietene Syd, frate Gilmour, bestie Rogers,

atunci ajungi la pulpa suferinței, la miezu durerii sonore.

Și miezu are nume, are eleganțǎ foneticǎ, are aliterație și prestanțǎ.

Și miezu prezintǎ protuberanțe și monștri.

Trei de B.

Bach Brel Bowie.

În aceastǎ ordine.

Bach, pentru imposibila inevitabilǎ matematicǎ cu care ne aranjeazǎ aerul dintre urechi. Frumusețea cea fǎrǎ de zǎticnire, cubul perfect pe care Nichita n-a apucat sǎ-l știrbeascǎ la colț cu ciocanu vorbelor sale. Decadența perfecțiunii. Punct. Fǎrǎ nimic lîngǎ. Fǎrǎ nici un atribut. Perfecțiune. Punct.

Adicǎ moarte.

Brel, pentru imposibila tînjire și dupǎ frumusețea inutilǎ a bîzdîcului de iubire și furie și tandrețe și eleganțǎ de întorlocare, cînd viclean de simplǎ, cînd naiv de complicatǎ. Decadența frumuseții simple și triste care trebuie sǎ ne cuprindǎ pe toți, mǎcar o datǎ.

Adicǎ moarte.

Bowie, pentru imposibila nemernicie și glorie și zbatere și sclipicioșenie de zvîc de angst de fiarǎ de bestie de nerv. Decadența cadavrului viu și frumos mînios scîrbos și pletos care mișcǎ mișcǎ mișcǎ calcǎ totul în cuvinte în zvîcnet în superbie.

Adicǎ moarte.

Doamnelor, sǎ bem. Domnilor, sǎ ne batem.

Fraților, sǎ ascultǎm.

Sǎ ascultǎm și sǎ ne pregǎtim sǎ facem ceea ce toți știm atît de bine, chiar dacǎ nu știm încǎ. Sǎ ne pregǎtim de moarte.

Cǎci Bach, și Brel, și Bowie, aceastǎ sfîntǎ treime otrǎvitǎ, doar asta ne învațǎ.

Ne învațǎ de moarte.

Bach



Bach



Bach


Brel



Brel



Brel



Concertul complet de la Olympia aici (nu permite Embed).

Bowie



Bowie



Bowie



. Citeste tot...

Un soi de seară

Dintre patimile suferite în adolescență și în tinerețea de student sărac și pe care le port și acum în cîrcă, arzîndu-le periodic fără să le consum, fără să le epuizez, două am despre care vreau să vorbesc în seara asta. Mai am și altele, evident, dar totuși să nu exagerăm cu spovedania pe Internetul ăsta laic și exhibiționist.

E vorba despre cărți și despre tricouri negre.

Am făcut parte din generația de împătimiți nevrotici care, din anii 80 încoace, își găsea refugiul escapist din fața realității în paginile cărților. Citeam ca nebunul, le devoram. Nu ieșeam prea mult pe-afară, nu socializam, pe vremea aia nu era Internet, eram un tocilar de carte. Nu de învățătură, niciodată nu mi-a plăcut să învăț pe de rost, ci de citit.

Citeam la masă în sculare în culcare pe veceu la ore pe sub bancă așteptînd autobuzul trenul metroul pe holurile liceului pe holurile facultății în pat la birou la cantină peste tot. Citeam citeam citeam, fără de metodă, fără de noimă, doar să citesc ceva.

Erau însă două probleme.

La început nu se găseau. Cît timp eram la Telega sub comuniști, înainte de liceu, era o amărîtă de librărie unde eram hiper-fericit dacă aduceau Almanahurile Anticipația. În rest, citeam și reciteam cărțile din biblioteca destul de subțire a familiei: cărți de prin anii 60-70, BPT, eftine și bune. Dracului, pe unele le știam pe de rost. Am început cu Insula Misterioasă și cu Cavalerii Teutoni încă dinainte să intru în clasa I și o copilărie întreagă tot așa am ținut-o.

Mai apoi, la liceu, făceam tot soiul de giumbușlucuri să intru pe sub pielea vînzătoarelor de la Casa Cărții din Cîmpina, să îmi dea și mie cărți la pachet, pe vremea cînd Șogunul și Magicianul se vindeau în greutatea lor în aur, în plumb, în mușchi de porc afumat.

Pe urmă a venit Revoluția și au început să se găsească, dar nu aveam eu bani destui. De fapt, mai toți banii îi dădeam pe cărți și, mai pe urmă, și pe discuri.

În ultimii ani de liceu, în 1990 cînd eram într-a 11a, m-am împrietenit cu un anticar ambulant, un soi de semi-homeless care vindea cărți în piață în Cîmpina și stăteam cu el să vînd cărți pe jos, pe asfalt. Primul gust de chiul într-o viață de elev altminteri cît se poate de banală în exemplaritatea sa de elev eminent, olimpic cam prostuț altminteri.

După, cînd am ajuns în București, în 1991, student la Facultatea de Matematică, am dat de “raiul” anticariatelor din Capitală. Și dă-i din nou cu cumpăratul cărților, pe măsura banilor dați de părinți. Începutul anilor 90 era total diferit pentru studenți de ceea ce e acum. Viață săracă într-o Românie săracă. Cuvîntul cheie: pe sponci. Bani pe sponci, informație pe sponci, distracții eftine, provinciale. Pe sponci.

De atunci, de cînd în sfîrșit m-am făcut și eu mare și nemernic și sociolog, am început să am ceva mai mulți bani și să se găsească ceva mai multe cărți.

Ironic, pentru că acum nu mai citesc atît de mult. Nu mai simt nevoia nu mai am răbdare nu mai am timp pierd vremea pe Internet, mă rog, multe motive.

Doar îmi tratez rana din creierul de adolescent frustrat cumpărînd periodic cărți, plase de cărți, kile de cărți, rafturi de cărți, tone de cărți, dintre care majoritatea rămîn necitite, depozitate într-un purgatoriu etern al teancului “mai încolo, poate la pensie, cînd voi avea timp”.

Asta și pentru că între timp relația mea cu principiul realității a devenit ceva mai puțin nevrotică și nu mai am nevoie atît de mult de propteaua fantasmatică a evadării în paragrafe și eroi și ficțiune.

Dracului, în ultimul timp cred că – exagerînd un pic, dar nu prea mult – mai mult scriu pe blog decît citesc, cum cu siguranță în ultimul timp mai mult sînt la televizor decît să mă uit la televizor.

Doar că vechile metehne, făgașele de comportament, inerția, setea, adicția trebuie periodic satisfăcute. Așa încît pur și simplu îmi rezolv periodic trauma din adolescență cumpărînd cărți în durerea minții, cvasi-inutil.

La fel cum cucoanele fac terapie prin cumpărături, la fel cum alții își împovărează ficatul cu alcool sau stomacul cu mîncat nevrotic, eu periodic cumpăr cărți degeaba.

Drept pentru care, zilele astea, adicătelea mai precis ieri, după o întîlnire prin Centru, am intrat în apropiere, la librăria Humanitas de lîngă biserica Krețulescu, să-mi administrez doza periodică de tocat bani pe chestii pe care nu le voi citi.

După o jumătate de oră, două plase de cărți și o sumă pe care e mai decent să păstrez discreția, am ieșit, în umbra serii și sub o mîzgă de aproape ploicică, prevestitoare a ninsorii de azi.

Și în lumina aceea, la colțul clădirii care dinspre Calea Victoriei adăpostește magazinul Muzica și dinpre scuarul de la biserica Krețulescu și de la statuia Seniorului Coposu adăpostește cele două librării, una românească, alta englezească, cît și un magazin de efecte popești, mi-am zărit nemesisul, umbra, amintirea, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.

Bucata mea de memento mori, stînd acolo cu plasele de cărți în mînă, așteptînd să trec strada pe partea cealaltă, pe lîngă semnul de “Trecere de pietoni desființată”, spre clădirea cea renovată a Bibliotecii Universitare, la coada calului de rege.

La colțul clădirii, în linie cu trotuarul, e un mic ieșind de zidărie, o poliță joasă, o rigolă de flori care vine pînă undeva la nivelul genunchilor, lată așa cam la jumătate de metru și lungă de maxim doi metri. Zid pămînt la mijloc zid și în partea cealaltă.

Pe acest zid, acum deja 20 de ani, prin 1993 sau 1994, vindeam la vreme de primăvară discuri la mîna a doua cu cel care a fost și nu mai este, cu pleava pămîntului, cu muzicantul codrului, cu pseudo-hipiotul de Buzău de la Geologie numit Lorans.

Laurențiu și nu mai știu cum, nici nu mai îmi amintesc numele lui de familie. Laurențiu “Muzicuță”, pentru că pe vremea aceea i se pusese pata pe muzica folk, pe votca ietfină, pe blues (de la el am descoperit Dr John și Canned Heat și The Ship Builder, mare album de muzică neo-celtică și neo-vikingă de la folkiștii obscuri din anii 70 Bob Pegg and Nick Strutt.

Despre Lorans am scris și altădată, pomenindu-i numele la preț de seară și de nostalgie catalizată de alcool.

Acum vreau să vorbesc despre locul acela, despre zidul unde vindeam noi discuri la începutul anilor 90. Zid din mijlocul căruia acum țîșnește, mîndru și rotund și însetat de lumină precum balaurul de sînge, un zarzăr cu coroana semirotundă. Ar fi fost ea rotundă de tot, doar că pe de o parte e o coloană, un zid ce îl împiedică să-și împlinească sfera de ramuri.

Un zarzăr care deja e crescut dincolo de copăcel, e ditamai copacul în toată regula, sare de 3-4 metri în înălțime, de bună seamă primăvara e plin de flori din cele albe și modeste și înmiresmate precum mireasa cea rușinoasă.

Mireasă frumoasă, copac de copac, bucată de viață crescută acolo unde acum 20 de ani stăteam noi cu curul pe piatră, să vindem discuri din cele la mîna a doua, doi copii tembeli dintre care unul scrie aici și celălalt nu mai e, sinucis fiind de mult, poate de mai bine de 10 ani.

Bucată de viață vegetală, grămadă de crăci și muguri și celule și rădăcini care vine să-și pună pecetea de lemn asupra unei bucăți din viața mea, să-și fîlfîie umbra de ramuri deasupra siluetei mele, iaca acolo un boț de om cu două plase de cărți în mînă.

A trecut timpul, omule. Au trecut 20 de ani. Parcă a fost ieri. Lorans nu mai e. În curînd, nu știu cînd, nu vei mai fi nici tu. În curînd, nu știu cînd, cînd s-or prinde ăștia de la Spații Verzi că stric zidul cu rădăcinile, nu voi mai fi nici eu.

Și ai cumpărat dracului cărțile alea degeaba.

Un soi de duș rece. Un soi de mîntuire. Un soi de frică. Un soi de terapie. Un soi de...

Un soi de seară.

. Citeste tot...

Winter is coming

. Citeste tot...

Orchestra Românǎ de Tineret la Ateneu

În seara asta, grație generozităății celor de la Tudor, al căror client am onoarea să fi devenit de ceva timp, am primit invitație la evenimentul muzical organizat la Ateneul Român de către Lanto Communication.

Orchestra Română de Tineret, sub bagheta maestrului Cristian Mandeal și cu participarea exemplar de extraordinară a lui Bogdan Băcanu și a colegilor lui interpreți la marimba de la The Wave Quartet, au făcut o seară fabuloasă.

În prima parte, marimba a fost regină. Bogdan Băcanu ne-a demonstrat că se poate cînta Bach la țambalul mexican.

Lăsînd gluma la o parte, în seara asta am descoperit un instrument care fără nici un pic de compromis poate fi pus în rîndul instrumentelor dintr-o orchestră simfonică. Și din ce am găsit în seara asta pe Internet, se pare că Bogdan Băcanu, acest român devenit între timp internațional, a contribuit mult la consacrarea sa.

În primul rînd a fost Bach. Da, Bach la marimba. Și a sunat fabulos de bine.

În primă audiție în România, am avut parte de BWV 1061. În loc de pian, marimba. Mi-aș fi dorit să fie BWV 1052, preferatul meu, însă să nu căutăm calul de dar la dinți. Oricum, BWV 1052 îl puteți asculta în interpretare de marimba pe YouTube, tot de către Bogdan Băcanu.



Și după ce credeam că mai bine decît Bach nu se poate, am avut parte de al doilea concert al primei părți a acestei seri, Emmanuel Sejourne, Concert pentru marimba și orchestră. Tot în primă audiție în România. Un concert care poartă dedicația specială a compozitorului pentru – da, ați ghicit – Bogdan Băcanu.

A fost și mai foarte perfect. Și mai fabulos. Răscolitor. Pătimaș. Solicitant pentru solist. Virtuozitate și emoție. Eu, care de regulă nu rezonez la romantici, m-am lăsat luat de val.



A venit pauza, a venit cocktailul de mijloc. Small talk, cunoscuți, amici buni pe care îi știu de șapte ani și chiar mai mult.

Și în partea a doua vedeta Băcanu s-a retras și a făcut un pas în față vedeta Orchestra Română de Tineret.

Maestrul Mandeal ne-a făcut un pachețel de toamnă spre iarnă spre Crăciun, un amestec de decicații etnice.

Muzică spaniolă scrisă de ruși: Korsakov, Capriciul spaniol. Superbă piesă, n-o știam, un adevărat Bolero rusesc.

Pe urmă muzică machidonească scrisă de români: Theodor Rogalski, Gaida (Dans aromân).

Pe urmă muzică ungurească scrisă de franțuji: Berlioz, Marș ungar (din Damnațiunea lui Faust).

Pe urmă muzică arăbească scrisă de norvegieni: Dansul arab din Peer Gynt.

Pe urmă austrieci cu muzică persană: Johann Strauss cu Marșul persan.

Și la coadă, finalul intens al unei seri năvalnice, Bolero-ul lui Ravel. Patimă spaniolească fiartă de creier de franțuz.

Sala a fost fierbinte. Bisurile au fost inevitabile. Tot împletiri etnice.

La sfîrșit, Marșul lui Radetsky, să ne simțim chiar la un concert festiv, ca la Viena de Anul Nou.

A fost nesperat de fain. Le mulțumesc încă o dată prietenilor de la Tudor care mi-au dat ocazia să trăiesc această seară faină. Să le mulțumim încă o dată celor de la Lanto Communication că au organizat așa ceva – din ce spuneau, este deja al zecelea spectacol pe care Orchestra Română de Tineret îl are cu ajutorul lor.

Să nu uităm să menționăm și ceilalți sponsori: Apa Nova, Oscar Downstream, Christian Tour, Forumul Cultural Austriac, Trade Media și – nu în ultimul rînd – MLNR, sponsor principal, această organizație discretă, dar ascunsă, cum ar veni acești nasoi de masoni care manipulează mințile oamenilor să asculte muzică clasică. Mama lor de șerpilieni care conspiră pentru artă și pentru tineri :)

Lăsînd gluma la o parte, să-l felicităm pe maestrul Marin Cazacu pentru întemeierea Orchestrei Române de Tineret, pe maestrul Cristian Mandeal pentru priceperea de mentor a acestei orchestre, pe toți cei care ajută acești tineri să crească artistic, șerpilieni, masoni, austrieci, români, de stat, privați, croitori, francezi, instalatori, publicitari,

și mai ales și mai ales pe însăși membrii Orchestrei Române de Tineret, o hoardă de tineri fabuloși, siguri pe ei, luminoși, profesioniști, eleganți și plini de viață, de poftă, de energie și de putirință. Habar n-aveți voi ce oameni frumoși au fost în seara asta pe scena Ateneului Român!

Se poate, bre, se poate... :)



. Citeste tot...