A portent of things to come

Această propunere de guvern reușește performanța să încerce să mulțumească pe toată lumea și, de fapt, să nemulțumească pe toată lumea. Asta pentru că este un compromis între diferitele tabere care exercită voce și / sau influență socială zilele astea.

Strada care l-a dat jos pe Ponta își are miniștrii ei. Deja au început contestările la adresa acestora. Voci ale străzii deja au început să-și arate nemulțumirea. Vroiau lustrație pînă la capăt. Nu acceptă compromisul. Libertad o muerte! Drept pentru care sînt supărați.

PSD își are și el ministrul său – chiar vice-prim-ministru. Deja au început contestările la adresa acestuia. Unii sînt supărați. Atît cei anti-PSD: cum de permitem prezența PSD-ului în acest guvern? Pentru asta am luptat noi? Pentru asta au murit oameni? Dar și cei pro-PSD: de-aia l-ați dat jos pe Ponta? Să rămînem la guvernare, alături de dușmanii noștri politici? Drept pentru care sînt supărați.

Pînă și Băsescu are opinii pro-Ponta în privința asta, ceea ce e semn de apocalipsă iminentă. S-a întors lumea cu fundul în sus, vine sfîrșitul lumii maică. Vorbește Băsescu de bine despre Ponta.

Stai așa, că n-am terminat. Și forțele de dreapta își au și ele miniștrii săi. Unii din ei cu filiații pînă hăhăt, jos la Decebal și Burebista și Ghilgameș, pînă la Coposu și la anii 90. Deja au început contestările la adresa acestora. S-au și închis site-uri pentru a se pune surdină acestor contestații. Degeaba. Unii sînt supărați.

Stai așa, că n-am terminat. Pe repede înainte: toți au miniștrii lor în acest guvern de compromis. Iohannis își are și el miniștrii lui. BNR își are și el miniștrii lui. FMI-ul și Banca Mondială își au și ele miniștrii săi. Uniunea Europeană își are miniștrii săi – chiar prim-ministrul. Statele Unite și Soros își au și ei miniștrii lor. Companiile de afaceri multinaționale își au și ele miniștrii lor. Monica Macovei își are și ea ministresa ei. Serviciile își au și ele miniștrii lor – cel puțin așa spun unele voci răutăcioase care ele sînt răutăcioase, onorată instanță, să mă iertați că citesc asemenea site-uri decadente și destabilizatoare și evident falșe și neadevărate.

Deci sîntem ca pe vremea reclamei la Pro Sport, cum spunea pe vremuri Tolontan, cînd încă nu făcea politică: dacă te înjură și steliștii, și dinamoviștii, de-abia atunci e semn că ești nepărtinitor.

La fel și cu această propunere de Guvern. Nimeni nu e mulțumit, pentru că avem de-a face cu un compromis. Compromisul, această bestie imorală, amorală, și totuși profund morală a politicii. Nimeni n-are parte de dorința sa cea mai arzătoare: un guvern al meu, numai al meu. Toți vor guvernul MEU: și Iohannis, și strada, și PSD-ul, și BNR-ul, și FMI-ul, și Comisia Europeană, și serviciile, și PSD-ul, și martorii lui Coposu, și SUA, și Soros, și Macovei, și masonii, și șerpilienii, toți.

Toți cu excepția PNL-ului, care săracul nu înțeleg prea bine unde intră în ecuația asta. Dar nu e prima dată cînd mi se întîmplă să nu înțeleg lucruri în politica românească. Alinuța și Bleguța au cam intromisionat guvernuța... Să mă iertați, onorată instanță, n-am găsit altă rimă.

Toți vor guvernul lor, și nimeni nu-l are în totalitate. Avem un guvern ca un soi de oglindă a raporturilor de forțe din societatea românească actuală. Un lucru cu care românii nu prea sînt învățați, chiar dacă au mai avut parte de asta.

Cert este că, dincolo de lipsa noastră de apetență pentru compromis și pentru acea himeră pe care toată lumea o invocă, dar nimeni de fapt nu o vrea – concordia, înțelegerea, să fie bine să nu fie rău, guvernul de uniune națională – ce se întîmplă zilele astea pe mapamondul nostru balcanic de Dîmbovița e de fapt semnul unei stări mult mai serioase și mai amenințătoare decît ne place nouă să acceptăm.

E vorba de iminența războiului.

A ieșit Dragnea și a spus-o de manieră explicită zilele astea. Dar el nu e singurul. Sînt și alte voci care vorbesc despre asta. Dar mai ales, dincolo de voci, sînt multe fapte. Tot ce se întîmplă în jurul nostru dă mărturie că e foarte posibil să fim în marginea unei perioade de conflict mondial.

Să dea Dumnezeu să nu fie așa. Să dea Dumnezeu să se oprească nebunia la timp. Dar norii la orizont sînt destul de negri. Miroase în aer a praf de pușcă și a anii 30. Spre mijlocul ori sfîrșitul anilor 30, ca să fiu mai exact.

Drept pentru care e foarte posibil să avem un guvern care să nu mulțumească în totalitate pe nimeni, să alimenteze în continuare apetența noastră pentru cîrcoteală și nemulțumire cronică. Dar care de fapt să fie un semn al vremurilor care stau să vină.

A portent of things to come, cum ar fi spus Gandalf, privind la pîcla neagră ce se ridică dinspre Mordor, înecînd zorii zilei în teamă și întuneric.



. Citeste tot...

De noroi și sînge-uscat

Astăzi s-a întîmplat un lucru fain. Un lucru de piatră de hotar, de linie trasă în nisip între viitor și trecut.

Azi, la genericul de sfîrșit, după 25 de ani de Tolkien, am simțit că s-a încheiat o etapă în viața mea.

Din 1989 pînă acum se cam împlinesc 25 de ani. Cam prin 1989, grație bunului meu prieten Florin Pâtea, care mi-a fost sfătuitor și îndrumător și mentor, citeam Hobbitul în traducerea Catincăi Ralea, în colecția Biblioteca pentru Toți Copiii. Era cartea de suflet a lui Florin. Între timp a devenit și una din cărțile mele de suflet.

Pe vremea aceea, Florin, deja ajuns la București, student în anul 1 și proaspăt membru la British Council, îmi povestea despre cartea mult mai faină și mult mai mare și mult mai în engleză The Lord Of The Rings. O scotea din teșchereaua sa pe care o purta pe post de ghiozdan și mi-o arăta ca pe un mare premiu. "Cînd o să înveți mai bine engleză o să o citești. Stai să ajungi la București".

Și am învățat engleză (mai) bine, și am ajuns și la București, în anul de grație 1991, în plină bezmeticeală democratică. Dar ironia sorții face ca The Lord Of The Rings să-l citesc prima dată în franceză, alături de Silmarillion. Niște ediții pe care cred că le mai am și acum pe undeva pe la Telega, aduse cu mare sacrificiu (nu aveam bani) din excursia în Belgia în care fusesem invitați elevii de liceu imediat după Revoluție, cînd occidentalii încă nu se săturaseră de români.

Le-am citit și eu, pînă la tocire, și Florin, și doamna Hănciulescu, Dumnezeu s-o odihnească, cea care ne stîrnea și ne alimenta pofta de carte în acei tîmpiți ani 80, cînd era o crimă să citești 1984 - și totuși o făceam.

Apoi, la București, am mai citit din nou LOTR în engleză, de la British Council. Apoi și Silmarillion – o bijuterie dificilă, complicată. Apoi și Letters, și Unfinished Tales. Devenisem, alături de Florin și de încă vreo doi-trei – Mihai Dan Pavelescu, bunăoară – niște iluștri și inutil necunoscuți specialiști în Tolkien.

Apoi au venit anii 2000 și am așteptat cu sufletul la gură, an după an, fiecare din cele trei filme ale trilogiei. Tot cu Florin și cu MDP și cu mai noul prieten pe atunci Liviu Moldovan – o altă comoară de cărți. Era vremea cînd descopeream Game of Thrones pe hîrtie și ne bucuram de The Lord of The Rings pe ecran.

Apoi am arătat și copiilor mei The Lord Of The Rings. Și le-a plăcut și lor. Am și scris o pastișă minoră prin JSF pe tema asta – din punctul de vedere al orcilor, căci și orcii e oameni, prefiguram asta cu 10 ani înainte să intru în politică.

Și a venit și rîndul Hobbitului să-l vedem pe micile ecrane, spart în trei, să fie povestea mai lungă și să iasă bani mai mulți.

Și ajungem astfel în după-amiaza asta, cînd, la genericul de sfîrșit al celui de-al treilea film din trilogie, mi s-au umezit un pic ochii. Pentru că s-a terminat. Pentru că simt că o bucată din viața mea a luat sfîrșit. Pentru că, așa cum cînta Bilbo:

“The Road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the Road has gone,
And I must follow, if I can,
Pursuing it with eager feet,
Until it joins some larger way
Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say”


Filmul, oricît de mult ar cîrcoti cîrcotașii, a fost decent. Neașteptat de tolkienesc acolo unde mulți vedeau doar urechi ascuțite și marketing eftin. Dincolo de inevitabilele lungiri epice, a reușit să păstreze viu spiritul lui Tolkien. Da, a fost cu bătăi. Și cartea e cu bătăi. Da, a fost cu vulturi. Și cartea e cu vulturi. Dincolo de toate astea, Bilbo e chiar Bilbo ăla de-l știm din copilărie, iar scenariul este fidel gustului de normalitate pe care Tolkien a ținut cu orice preț să-l dea neamului hobbițesc.

Să vărsăm deci, prieteni și frați și oameni, o picătură de vin roșu pe covorul tinereții noastre și să aducem laudă lui Tolkien, că ne-a bucurat cu această bucată de Lumină. Să-i aducem laudă lui Peter Jackson că s-a achitat onorabil de greaua povară estetică și narativă pe care și-a asumat-o. Să-i aducem laudă lui Galadriel că există

A Elbereth Gilthoniel O selevra penna miriel A menel aglar ellenath

Să-i mulțumim lui Florin și lui MDP și lui Liviu pentru toate vremurile faine cînd am tolkienat împreună.

Să-i mulțumim lui Ionuț Bănuță că și-a amintit de nuveleta mea șchioapă și naivă cu orcușorul care vrea și el să scrie.

Și să ne aducem aminte că sîntem oameni, deși ne-am dori să fim iele, nemuritoare și aspre și reci, că sîntem sortiți pieirii, mortal Men doomed to die. Și să ne sîrguim să nu ajungem orci.

La mulți ani, prieteni, dușmani, indiferenți, cititori, cîrcotași, entuziaști, frați, surori, oameni care nu putem fi iele.

*****

... Aici se termină, dintr-o dată, rândurile așternute de gnom. Urmează, scrise după cum se vede de cineva mult mai deprins cu mânuitul penei decît gnomul, cîteva versuri în graiul nostru – fără îndoială născocite de căpitanul de ceată spre a nu-i da uitării pe oștenii săi căzuți în acea luptă:

Pletele le sînt mînjite
De noroi și sînge-uscat
Unde-i soarele aprins
Care-n plete le-a jucat?




. Citeste tot...

O naibǎ de balaur

E o pornire zilele astea, de la atîția pokemoni și canale de desene animate și animalice, sǎ uitǎm unele cuvinte și sǎ le înlocuim cu altele.

De cînd cu Lord of the Rings, toatǎ lumea a descoperit dintr-o datǎ dragonii. Mai nou, acum avem dragoni și în ciclul The Song Of Ice And Fire.

Doar cǎ dragonii nu cresc pe aici, nu adastǎ în cutele minților noastre decît în mod artificial, hrǎniți cu îngrǎșǎminte pufoase, colorate în acrilice stridente. La noi, de cînd e lumea lume și zmeul zmeu, cresc balauri. Nu cǎpcǎuni, ci zmei. Nu dragoni, ci balauri.

Ei cresc în liniște, în armonie cu natura și cu focul, prezentînd puternice caracteristici adaptative. Le tai un cap, le cresc trei. Mǎnîncǎ orice, mai ales domnițe neajutorate și jar încins. Prezintǎ multiple capacitǎți locomotorii, și cǎlare și pe jos, și pe sol și în aer, dar mai ales și mai ales în gînd.

Cǎci balaurii nǎpǎdesc gîndurile și, odatǎ instalați în sinusuri și în sinapse, în circumvoluțiunile recenților și în cutele creierelor cetǎțenilor de rînd, încep sǎ roadǎ cu osîrdie și rǎutate la inocențǎ, sǎ umple mințile oamenilor de spaime și de naibe și de vise rele, otrǎvite, pline de foc și de moarte.

Lucru pe care dragonii nu-l pot face. Ei sînt niște chestii colorate fantezist, coborîte din benzile desenate și din manga-urile fǎcute la kil. Dragonii sînt umpluturǎ, lucru eftin de import, Made in China, ca și crapul oglindǎ, Halloween și metroul ușor numit și tramvai.

Drept pentru care vǎ implor, vǎ invoc și vǎ evoc, vasilisc și inorog: nu mai spuneți dragon. Pǎstrați-vǎ tradițiile și obiceiurile pe care le avem încǎ de la strǎmoșii noștri cumani Decebal și Traian, trǎiți în creștineascǎ fricǎ fațǎ de spiritele locului și învǎțați-vǎ sǎ respectați cuvintele vechi, cuvintele spǎimoase, grele, murdare de fricǎ și de sînge și de vomǎ, de la Fǎt Frumos care tocmai a fost înfulecat de viu.

Balaur. Ba-la-ur. Baal, marele ispravnic, întrupat întru balaur, așa cum ne învațǎ în scrierile sale esoterice Vasile Lovinescu. Ultima fǎrîmǎ de solomonealǎ din vremea hiperboreenilor, balaurul.

Respectați-l. Visați-l. Rostiți-l. Doriți-l.

V-o spune Turambar, cel care o viațǎ întreagǎ l-a alergat pe Glaurung. Naiba de balaur...





Citeste tot...