Îngeri, demoni, joc de șah

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

. Citeste tot...

Kull wahad

Mi-e milă de femeile alea de-acolo care acuma vor intra din nou în sclavie. Cam jumătate de țară băgată la coteț. Hai, să fim serioși. O să ne fie milă de ele aproximativ trei zile și pe urmă o să uităm. Vară, cald, occidentali comozi. Oile placide s-au așternut la iernat. În rest, nu mi-e milă de nimic. Cum ar zice distinșii tefelei inadecvați: asist impasibil cum America devine o umbră a ceea ce era cîndva.

Ghinion.

* * *

Deci dacă în fața Afghanistanului, o țară săracă, deșert muntos, 38 de milioane de suflete medievale, un pustiu plin de praf și restul niște bărboși cu AKM-uri și cu multă, multă credință furioasă, americanii nu s-au descurcat, ei cred că pot să se ia în piept cu China, 1,4 miliarde oameni, la fel de puternic ideologizați anti-occidental, dar cu tehnologie și resurse imense? Și cu arma nucleară? Măi să fie. Măi în ce hal de inadecvare la realitate a ajuns America.

Ghinion.

* * *

Încă o dată trebuie să admirăm imensa pricepere și înțelepciune a lui Frank Herbert, cînd a scris Dune. Idei răsărite în mintea sa acum 70 de ani au o aplicabilitate imediată, fierbinte, în miezul zilei de azi. Fremenii. Pustiul. Fervoarea religioasă. Harkonenii și ceilalți imperiali aroganți. Transportoarele care evacuează. Fuga cu coada între picioare. Pedepsirea trădătorilor. Importanța fidelității în fața tehnologiei. Guerrila victorioasă. Islamul și mirodenia (petrolul, dulcele petrol). Toate se desfășoară azi sub ochii noștri, ca într-un film documentar. Pînă și nenea ăla bărbos care s-a așezat pe tron seamănă un pic cu Stilgar.

Kull wahad.



. Citeste tot...

Noua obscenitate care trebuie stîrpită din fașă, din rădăcină, din creier

Motto: "crimethink — Thoughts and concepts that go against Ingsoc, frequently referred to by the standard English “thoughtcrime”, such as liberty, equality, and privacy, and also the criminal act of holding such thoughts" George Orwell, 1984

Ideea de bază care stă la baza tiraniei corectitudinii politice este că stereotipul este dăunător.

Această idee simplă conferă o aură de moralitate cvasi-religioasă corectitudinii politice. Avem de-a face cu un bazin imens de energie etică, ce face creierele să se încingă, gurile să toace precum morișca și indignarea să se transforme în lege și în noua poliție politică a zilelor noastre.

Stereotipul e dăunător. E rău să bagi toate femeile laolaltă, să le judeci la grămadă. Da, chiar așa este. E rău să bagi toți țiga... Ups. Scuze. Toți rromii laolaltă. Da, chiar așa este. E groaznic să bagi toți neg.. Ups. Scuze. Toți afro-americanii laolaltă.

(Atenție! Îndreptar metodologic. Chiar și ălora care sînt născuți în Africa tot afro-americani le spunem. Că dacă le spunem negri ne arestează imediat, ca pe fraierul ăla de arbitru care a fost demonizat de toate gurile de tun ale Inchiziției contemporane.)

Așa este. Pînă aici, nimic greșit. Stereotipul este dăunător. Chiar este. Multă suferință a provocat și încă mai provoacă stereotipul. Toți românii sînt hoți, nu-i așa, distinsă doamnă Merkel? Ca să nu mai spun că toți românii sînt țig...? Ups. Pardon. N-am voie să rostesc acest cuvînt. Nici măcar să-l gîndesc n-am voie.

Dar consecința acestei idei puternice, “stereotipul este dăunător”, în mod paradoxal este și mai dăunătoare. În vînătoarea noastră de stereotipuri, omorîm și conceptele care au generat stereotipurile.

E moral greșit să stereotipizezi femeile sau minoritățile sexuale? Da. E moral greșit. Femeile merită egalitate ontologică cu bărbații. Și homosexualii cu heterosexualii.

Păi atunci e simplu. Se rezolvă dintr-o învîrtitură de condei. Pur și simplu nu mai e voie să se mai vorbească despre femei, bărbați, homosexuali, transexuali.

Sexul este un construct social. Așa ne învață pe noi la școală. Dacă vreau, pot fi femeie cu țîțe, cu uter și cu vagin, chiar dacă sînt de fapt bărbat cu barbă, cu coa... Cu alt fel de organe biologice sexual diferențiatorii.

E moral greșit să discutăm despre diferențierile biologice? La de simplu: demonizăm toată biologia, o aruncăm la coșul de gunoi al istoriei, al ideilor greșite. La fel și cu etnicitatea. O bestie construită social. Primordialiștii să moară în chinuri. Totul e construct social pe lumea asta.

E nasol că negrii au fost oprimați de-a lungul istoriei de albi, iar țiga.., iar săracii de romi de nemernicii de boierii români? Păi atunci interzicem să mai existe oameni negri sau etnie țigă.. etnie românească pe lumea asta.

(Ups. Am zis etnie românească atunci cînd mă refer la romi? Trebuia să zic etnie rromă, cu doi de rr, și am zis cum mi-a venit la gură: românească? Păi așa e în limba românească: românii sînt romi. Rom. Român. Tot aia e. Ne tragem de la Roma și sîntem ți... romi. Tot un drac. Așa gîndește orice neamț. Dar el are voie să stereotipizeze etnic, că e stăpînul Imperiului. Stăpînii au voie. Slugile nu. Închid din nou paranteza răutăcioasă. Da, știu: sînt primitiv și penal).

Sau, ca să ne băgăm fix în miezul gîndirii primejdioase, de acolo de unde nimeni n-a mai ieșit și nici toată apa de pe lumea asta nu te mai spală. E moral greșit să discuți de posibila diferențiere intelectuală dintre evrei și goimi? Păi atunci interzicem sociobiologia și cercetările în acest domeniu, căci readucem ideea de rasă și e moralmente greșit și sîntem naziști.

E corect să discuți de ce samoanii și tongalezii și în general populațiile Pacificului sînt dedați la diabet (Pacifika, cum li se spune în mod stereotipizant, huooo)? O caracteristică înnăscută a acestei populații, bazată pe selecție naturală? Da, e corect. De diabet avem voie să discutăm, să-l combatem. Săracii samoani, ce predispuși sînt ei sărăcuții la diabet. Să facem ceva. Spitale, chestii. Să nu mai mănînce atît de mult, mama lor de primitivi tribali.

Însă e moralmente greșit să vorbești cumva despre vreo diferențiere biologică, înnăscută a evreilor, căci imediat ești etichetat drept rasist. Nu mă credeți? Căutați pe Google “Ashkenazi intelligence” și o să găsiți o grămadă de articole vituperante, care se străduie să educe proto-fasciștii de biologi că gîndesc greșit.

Sîntem în situația proverbului nostru stereotipizant: aruncăm copilul din copaie odată cu apa.

Odată cu zoaiele stereotipului, aruncăm la gunoi realități biologice pe care orice copil le vede în fața ochilor: cel puțin 99% din femei sînt biologic diferite de cel puțin 99% din bărbați. Pentru mai puțin de 1%, ce vorbesc eu aici 1%, 1% e mult, încă cel puțin o treaptă de raritate, 0,1%, 0,01%, deci pentru mai puțin de 0,1% excepții genetice trebuie să renunțăm la aceste concepte vetuste, primitive, medievale: femeie, bărbat, copil, el, ea.

Ele au coa... Pardon. Mă gîndeam la altceva. Ele au piz... Pardon. Nu am voie să pronunț cuvîntul. Voi fi banat și demonizat și arestat.

Ele au vagin și țîțe și fac lapte și pot face copii.

Nu. Greșit. Ele nu mai au nici vagin, nici țîțe, nici lapte, nici nu mai fac copii. Ele fac ce vor ele, căci sînt zeițe și zeițele au voie orice.

Ei au pu... Pardon. Îmi stă cuvîntul în gît, nu pot nici să-l scot, nici să-l înghit. Eu au pe... Hai, că nici nu pot să pronunț cuvîntul, că mă rușinez și mă tem de consecințe. Ei nu au vagin, au penis. Ei nu pot face copii, cu excepția lui Arnold Schwarzenegger în filmele de la Hollywood –

– și probabil a lui Chuck Norris, că el poate orice, dar încă nu s-a făcut filmul cu Chuck Norris gravid, căci le-a fost frică de consecințe, căci nu poți rămîne gravid decît dacă ești futut, și ce om întreg la cap poate să îndrăznească să-l fută pe Chuck Norris fără să fie strivit ca o furnică?

(Iar am deschis o paranteză. Iartă-mă, Chuck Norris. Promit că nu voi mai gîndi niciodată astfel de gînduri oribile. Sînt primitiv. Sînt penal. Merit să fiu pedepsit. Ah, pedepsește-mă, Chuck. Pedepsește-mă...)

Scuze. Unde rămăsesem?

Ei nu mai au nici pu..., nici coa..., ei nu mai au nimic. Ei pot să fie orice. Uite, eu de exemplu, tocmai mă gîndesc că sînt Bill Gates și că pot face orice. Pardon, nu Bill Gates, că e o bestie de bărbat. Bărbații e răi, primitivi, medievali. Cum să-mi doresc să fiu bărbat? Eu acum tocmai sînt Angelina Jolie. Ahhh, ce sfîrcuri am.

Hai, că glumesc. Hai, că nu există nici bărbați, nici femei. Nu mai există "el" și "ea". Nici Angelina, nici Bill. Doar "it" și "persoană". Ca pe vremea cetățeanului Robespierre. Nici negri, nici țig... Nici alte grupuri etnice. Nici samoani. Nici evrei. Nici țigani. Nici pule. Nici pizde. Nici coaie. Nici femei. Nici bărbați. Nici spermă. Nici tendoane. Nici iris. Nici diabet. Nici neuroni.

Nimic. Nu mai există nimic.

Nu există decît ce e voie să vorbim că există. Alt adevăr elementar. Luat direct din manualul de corectitudine politică scris de George Orwell. Îi zice 1984. Acolo avem concepte puternice, necesare. Thought crime. Newspeak. Crimethink. Doublethink. Unperson.

Și mai ales și mai ales, ideea principală. Ce nu se poate gîndi, nu se poate vorbi. Nu există. Și ca să nu se poată gîndi, trebuie interzise cuvintele. Hai, că nu mai există pulă. Hai, că nu mai există țîțe. Dacă o să fie nevoie, peste 60 de ani n-o să mai existe nici tendoane, nici unghii, nici iris, nici diabet.

Nu mai există decît ce zicem noi că există. Noua Inchiziție. Noul Vatican care interzice cunoașterea primejdioasă și care pune cărțile la index. Noul Stalin. Noul Robespierre. Noul Qin Shi Huang, împăratul mitic al Chinei care a declarat că de la el începe existența și a interzis toate cărțile și, după ce i-a cucerit și i-a omorît pe toți, și-a făcut armată de soldați de lut să cucerească și Raiul sau Iadul sau unde s-o fi dus el după moarte să cucerească tot.

Hai, că o să fie bine. Hai, că sînteți cu toții niște penali. Nici bărbați, nici femei. Doar decît niște penali primitivi și medievali. Care trebuie să fim educați de noua elită morală a lumii. Care, pe lîngă că salvează urșii polari, reușește să ne salveze și pe noi de la asemenea gînduri mîrșave și ne ajută să fim oameni mai buni, mai perfecți, mai tefelei.

În momentul de față, corectitudinea politică ne învață un adevăr necesar. Ne educă aspru, cu forța, ca la experimentul Pitești. Ne transformă din primitivi penali în tefelei morali și perfecți.

Ne învață că nu există nici o diferență între durerea cognitivă provocată de vechile cuvinte urîte precum pulă, pizdă, futut și noile cuvinte urîte: femeie, bărbat, familie, copil, naștere, biologie.

Ah, ce cuvinte urîte. Ah, ce obscenități. Femeie a ajuns să fie mai obscen decît pizdă. Familie mai scîrbos decît futut. Bărbat mai vulgar decît pulă. Oricum, bărbații nu prea mai au pulă în ziua de azi – iată în sfîrșit un stereotip bun, necesar, pozitiv.

Hai, că o să fie bine. O să vă placă. E ca la futut: doare, dar pîn’ la urmă o să fie bine. Depinde de care parte a istoriei ești.



. Citeste tot...

Criptomonedele și schimbarea socială

Una din tendințele cele mai pronunțate în societate în ultima perioadă, pe termen deja mediu și lung, de vreo 20 de ani încoace, este scăderea încrederii oamenilor în stat și, pe cale de consecință, în instituțiile acestuia.

Asta nu se întîmplă doar în România, unde sondajele noastre Sociopol identifică nemulțumirea de ceva ani buni. E vorba de un fenomen global. Peste tot în societățile dezvoltate, capitaliste și consumeriste, încrederea în stat suferă o erodare clară.

Această scădere a încrederii a făcut deja pasul de la atitudine la comportament. Mișcări sociale din ce în ce mai puternice au baza emoțională în această supărare. Vestele Galbene în Franța. Brexitul în Anglia. Mișcarea de seccesiune în regiunile celtice ale Marii Britanii, îndeosebi în Scoția. Toate trăirismele politice recente din Italia. Occupy Wall Street, Black Live Matter, White Supremacy-ul din SUA.

Toate indică aceeași direcție: statul e nasol, nu putem avea încredere în stat. În Stat cu S mare. În Sistem cu S mare. În privilegiații îmbuibați de la conducere, ca să adoptăm retorica vituperant-ideologică a protestatarilor.

Explicația creșterii acestui fenomen e complexă și necesită un articol separat. E de ajuns să spunem în cadrul acestui text că, în mod paradoxal, probabil principala cauză a supărării o reprezintă lunga pace socială de după al doilea război mondial și îndeosebi jumătatea de secol de bunăstare.

Istoria ne arată că astfel de perioade lungi în care crearea de plusvaloare nu este zăticnită de distrugere sunt mai degrabă excepția decît regula.

În această atmosferă de bunăstare înrădăcinată au crescut deja două, chiar trei deja generații de noi cetățeni care iau de la sine înțeles un nivel de trai ridicat și au standarde sociale din ce în ce mai exigente.

Creșterea fenomenului criptomonezilor face parte din această schimbare socială. Încet încet, aceste monede virtuale capătă din ce în ce mai mulți susținători.

Care este principala caracteristică a acestor monezi, dincolo de detaliile sale tehnice? Care e principala idee filosofică din spatele lor?

E faptul că nici una din ele nu are un emitent central.

E o monedă care nu mai este acreditată de nici un stat. Validitatea ei este disipată în fărîme în rețea. Practic, nimeni nu susține această monedă. Criptomonedele sunt cumva întruparea anarhiei politice, așa cum este ea înțeleasă în filosofia politică: nu există un hegemon care să își exercite puterea asupra celorlalți.

Criptomonedele sunt strîns legate de ideea de democrație participativă, și nu reprezentativă. Fiecare calculator care rîșnește o ecuație pentru a crea plus-valoarea necesară emiterii monedei virtuale e un actor egal în drepturi în această democrație financiară. Nu există un centru privilegiat al deținerii puterii și informației, toate informațiile privind valoarea și tranzacțiile fiind preluate în rețea de către toate calculatoarele.

O schimbare puternică de filosofie economică. O potențială schimbare de paradigmă, care încet încet începe să capete acceptare socială din ce în ce mai largă.

Apărute acum aproximativ 10-15 ani, criptomonedele încep să iasă din perioada inițială de experiment, când doar adepții timpurii (early adopters) le îmbrățișau, și să facă pasul înspre recunoașterea din partea publicului larg și mai ales a actorilor economici instituționali: firme, bănci, sisteme de tranzacții financiare, instituții de reglementare.

Această explozie socială a adoptării criptomonedelor la scară largă nu avea cum să aibă loc dacă populația nu era dornică să facă asta. Altmineri, rămînea la stadiul de proiect eșuat.

Din ce în ce mai mulți oameni îmbrățișează ideea de criptomonedă pentru că în spatele ei stă ideea de decuplare față de Stat, de Sistem. Oamenii au încredere mai mică în Sistem. Vor să-i întoarcă spatele, sau măcar să-l amendeze pentru abuzuri.

Drept pentru care unii încep să întoarcă spatele și expresiei puterii financiare acestui stat, moneda emisă de el: dolar, euro, etc. Încep să îmbrățișeze ideea de monedă care nu e emisă de stat, ci își trage validitatea din alt tip de putere. Puterea rețelei, a societății nărăvașe, cabrate, care nu vrea să fie încorsetată de instituțiile de putere centrale.

Evident că statul poate în continuare să-și exercite puterea arbitrară și să limiteze sau chiar să interzică aceste monede virtuale, cum tocmai s-a întîmplat zilele astea în India. Dar pe termen lung, această afirmare a puterii discreționare va duce la o erodare șî mai puternică a încrederii oamenilor în stat, la o decuplare și mai pronunțată dintre hegemon și supuși (cetățeni).

Semnele sunt că la nivelul statelor dezvoltate se analizează serios cele două tipuri divergente de risc: pierderea și mai mare a încrederii supușilor, respectiv pierderea puterii de monopol de validare a valorii (emitere de monedă). Și că e mai posibil ca statele dezvoltate să accepte această înfrîngere de etapă pentru a evita o înfrîngere și mai mare.

Următoarea decadă vom vedea cum statele dezvoltate vor accepta scrîșnind din dinți această împărțire de putere, această diluare a monopolului monetar. Va fi un drum cu multe hopuri. Nu vreți să știți ce e zilele astea pe bursa criptomonezilor, iar acest fenomen de variație sălbatică va continua cu siguranță și în următoarea perioadă.

Pe termen mediu și lung, însă, criptomonedele vor deveni un rezervor de validare a valorii sociale din ce în ce mai acceptat. Semn al nevoii oamenilor de a transfera puterea dinspre behemotul statal spre altă formă de control social. Spre alt stăpîn, mai disipat, mai haotic, dar și considerat mai reprezentativ.

Îmbrățișarea criptomonedelor de către noile generații reprezintă nevoia de a căpăta voce socială, putere într-un mediu perceput ca fiind puternic dezechilibrat: unii prea multă putere, alții deloc.

Citeste tot...

Covidu și revoluția spontană riguros organizată din ‘89

Nu sînt adeptul teoriei conspirației. Adică, de fapt, sînt, dar cu un amendament sociologic foarte cinic: există atît de multe teorii ale conspirației care acționează concomitent și divergent, încît rezultanta este imprevizibilă, zădărnicind orice dorință de atotputernicie a pufoșilor vremelnici.

Însă am o maare senzație de deja vu. Așa am un gust amar în gură. Pentru că simt că din nou înghițim lichide.

Zilele astea ni se întîmplă o manipulare la fel de en gros, de profesionist făcută, de insuportabil de imensă, de global construită, cum n-am mai avut parte de la căderea blocului comunist.

Atunci cînd, ce să vezi, mare minune dumnezeiască, toate țările comuniste au căzut în decurs de jumătate de an, la comandă, un eveniment spontan cît se poate de riguros generat și controlat.

S-au cam făcut 30 de ani de la Marea Zbatere Revoluționară a lu Pește Civil. Și atunci, manipularea a fost la fel de en gros realizată. La kilotonă. La megaharneală. Idei. Propagandă. Canale de propagandă. Acțiuni precise. Grupuri speciale de intervenție. Agenți. Monitorizare. Și civili, foarte mulți civili.

Impresia mea este că zilele astea, ca și atunci, o haită de civili globali au pus-o de-o resetare a realității geostrategice și au călărit cu mare pricepere acest fenomen natural.

De ce? Pentru a zăticni echilibrul existent și pentru a genera interesante, foarte interesante reașezări sociale, care de care mai ticăloase, mai antidemocratice și mai detrimentale pentru toți pufoșii acestei lumi.

Ca și atunci, o generație întreagă am pus pe moment botul la vrăjeală. Am crezut cu entuziasm, ca niște proști de fraieri ce eram, în marile forțe sociale spontane care chipurile ar fi provocat revoluția. Cînd ea, săraca, de fapt a fost doar o biată lovitură de stat mînuită de niște civili. Ca în Uganda, toamna cînd se coace maniocul.

La fel și acum. Un glob întreg s-a dus inițial după fenta narativă a catastrofei extraordinare. Milioane de morți. Ba nu, să supralicităm, să speriem proștii cum trebuie: miliarde morți. Băgați, băgați, raportați morți la hectar, să fie bine, să nu fie rău. Mai aveam un pic și era mai nasol decît ciuma de la 1300.

Iar în spatele acestei mari manipulări, băieții s-au așezat frumos la birourile de unde au apăsat butoanele maskirovkăi și au cules roadele priceperii lor narativ-manipulatorii.

Nu ne învățăm minte. Nu. În mod constant mușcăm aceeași momeală. Ca niște oi. Ca niște slugi. În mod repetat ne ducem după fentă. Și în mod repetat cîinii ticăloși își fac treaba cu pricepere. De ce? Pentru că se pricep. Și pentru că noi sîntem niște oi și niște proști și niște fraieri.

Stați în casă, bă fraerilor bă. Că trebuie împușcat Ceaușescu și prinși teroriștii, bă cetățeni bă... Să nu cumva să tînjiți după libertate, că libertatea nu e bună. Omoară. E mai bună sclavia. Beți încet, că-i rece.

Ghinion.

Citeste tot...

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua și cugetînd la cele întîmplate cu ceva timp în urmă în Thailanda,

nu am avut cum să nu mă împiedic să mă treacă un fior rece pe șira spinării, pe care l-am mai simțit și altă dată, ca și voi, dragii mei știrbi demonici.

Dom’le, la cîte neamuri frumoase sînt pe lumea asta, care zidesc și fac și dreg și-și văd de viața lor frumoasă și vremelnică,

tailandezii care au pus mînă de la mînă să scoată copiii ăia din peșteră,

cehii care își iubesc țara și berea și viața liniștită, fără isterii,

turcii care pun gogonele – ba nu, pardon, ăia sînt bulgarii – turcii care pun ce pun ei în pămîntul ăla al lor acolo vechi și antic și de demult și-și văd de viața lor turcească,

neo-zeelandezii care ei cînd pun mîna pe minge nu sînt oameni, sînt niște semizei înalți și ciolănoși și care fac minuni cu mingea aia a lor ovală, în rest pe persoană fizică niște ciobani de bun simț, liniștiți și fără ifose,

islandezii care nici ei nu sînt oameni, ci niște Robinsoni de o mie de ani, niște naufragiați exemplari, os de legendă, alți oameni liniștiți și la locul lor și fără figuri în cap,

argentinienii cu pampasul ăla al lor imens și cu pasiunea aia a lor imensă și cu tangoul ăla al lor imens, niște oameni frumoși, pătimași și intenși și frumoși,

chinezii ăia mici și mulți mulți mulți, cîtă frunza planctonului de mulți, care în treizeci de ani au făcut cît alții în secole,

japonezii ăia mici și mulți mulți mulți, bătrîni și înțelepți și reci și cinici și politicoși și cruzi și preciși, insuportabil de preciși,

grecii ăia cu toate insulele lor și cu zeii lor și cu marea lor și cu dulcea lor pricepere de a avea o viață nici prea prea, nici foarte foarte, deși cînd trebuie muncesc de le sar capacele, în ciuda tuturor stereotipurilor,

italienii ăia insuportabil de eleganți în istoria lor elegantă, pe unde mergi mai dai de o tonă de eleganță, piatră și casă și om și copac și floare și stîncă și mare și măgar, la dracu, toate sînt frumoase acolo,

spaniolii ăia care sînt și ei un neam frumos de mediteraneeni, solari, luminoși, vocali, pătimași, sufletiști,

australienii ăia ca niște olteni geniali, ce e-n gușă și-n căpușă, oameni zdraveni, fără figuri, care-și fac și-și trăiesc viața cu mîndrie, dar fără aroganță,

toate neamurile astea frumoase și aspre și normale la cap care-și văd Dumnezeului de viața lor și zidesc și construiesc și clădesc și muncesc și trăiesc și iubesc și cresc,

fără isterie, fără răutate, fără o continuă sfîșiere inutilă,

și cînd mă gîndesc la ele și apoi mă gîndesc la neamul ăsta al nostru românesc, neam rău, neam fără pic de iubire și de înțelegere și de solidaritate și de omenie,

neam în care fiecare e cîine cu ceilalți, neam care ține cu oricine, dar nu cu ai lui, neam care se sfîșie ca proștii în fiecare zi, în loc să pună cărămidă peste cărămidă și pod peste pod și viață peste viață,

așa mă apucă o jale și o tristețe și mă ia gheara de inimă și mă apucă fiorul de teamă ca nu cumva noi românii să nu fim doar o virgulă în istorie, o virgulă blestemată, otrăvită, rea și stearpă și fără de noroc,

peste care o să treacă tăvălugul istoriei și n-o să rămînă fir de urmă de nume după noi, doar niște zdrențe de gene care o să fluture inutil în sîngele următorilor stăpîni, următorilor năvălitori, următorilor supraviețuitori.

La dracu, ticălosul ăla de geniu genial a avut dreptate: semințiilor condamnate la o sută de ani de răutate nu le este dată o a doua șansă pe pământ.

. Citeste tot...

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.

Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

. Citeste tot...

Dumnezeu și tehnologia

Zilele astea mi s-a propus să susțin o prelegere publică pe tema “Noua globalizare. Dumnezeu și tehnologia”. Estimând că restul vorbitorilor se vor focaliza pe zona de legătură dintre noile fundamentalisme și tehnologia informației, am preferat să vorbesc la modul general, sociologic și istoric. În rândurile care urmează, textul susținut.

* * *

Știu, tema zilei de azi este Dumnezeu și tehnologia. Permiteți-mi însă să mă uit la ea dinspre partea ailaltă, să schimbăm sensul sintagmei: de la tehnologie spre Dumnezeu. Întrebarea mea pentru Dvs, astăzi, este: ce-are tehnologia cu Dumnezeu?

În rândurile care urmează, vă propun patru teme de discuție privind relația dintre tehnologie și Dumnezeu:
- tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
- tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
- tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
- tehnologia este Dumnezeu.

Metodologice: limitare la sfera creștină occidentală
Din considerente de familiaritate, permiteți-mi să mă restrîng la aria creștinătății și lumii occidentale, cea în care trăim și ale cărei tribulații, sacre au profane, le cunoaștem cel mai bine.

E clar că și Allah, Buddha ori ceilalți mari zei ai umanității pot fi incluși în aceeași discuție. E clar că și ei trec prin aceeași relație complicată cu tehnologia.

În textul acesta, însă, atunci cînd vorbesc despre Dumnezeu, mă voi rezuma să mă refer la Dumnezeul tradiției iudeo-creștine.

Oricum, sînt mulți cei care consideră că Zeul e unul, fațetele sale dogmatice nefiind decît niște oglinzi locale.

Tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
Să intrăm în pîinea discuției.

Cînd vorbim de relația dintre tehnologie și Dumnezeu, primul lucru care ne vine în minte este cel de excludere. În primul rînd, tehnologia îl gonește pe Dumnezeu.

Asta pentru că știința îl gonește pe Dumnezeu din realitate.

De la Tycho Brahe și de la ceilalți eretici inovatori ai secolului XVI, și mai înainte, dar mai ales de la ei încolo, cu cît s-a dezvoltat tehnologia, cu atît Dumnezeu a fost împins mai spre marginea existenței, a universului.

Mai întîi afară din sistemul solar, apoi din galaxie, apoi spre marginile creației, pînă i-a fost contestată chiar și această primă, esențială contribuție la realitate.

Dumnezeu, astfel, din marele bărbos omnipotent al gîndirii medievale, figura paternă mistică și de neînțeles, necuprins și de negîndit, a început încet încet să se transforme fie într-un leneș Deus otiosus, cel care doar a creat și pe urmă s-a tras la umbră, să lase realitatea să-și vadă de treabă, să se ducă pe toboganul inevitabilității legilor fizicii, fie și mai rău, într-un zeu mort.

Să nu uităm: clamarea morții lui Dumnezeu din partea lui Nietzsche a fost o consecință a răsăritului modernității, modernitate definită esențial prin prevalența științei și tehnologiei asupra omenirii.

* * *

Sîntem primate, deci preponderent animale vizuale. Ne luăm cea mai mare parte, aproximativ 80% din informația din și despre realitate prin intermediul ochilor, al văzului. Nu e de mirare atunci faptul că prima mare zăticnire dintre tehnologie și Dumnezeu a venit pe calea tehnologiei vizuale. A celor care apropie, respectiv a celor care îndepărtează.

Principalele două științe care de trei-patru secole încoace sapă la edificiul Dumnezeirii sînt fizica și biologia. Ambele o fac preponderent prin intermediul a două tehnologii vizuale: telescopul, respectiv microscopul.

Telescopul, de la Tycho Brahe și de la Galilei încoace, l-a gonit pe Dumnezeu din zona lui “foarte mare”, a Universului. L-a împins afară, la marginea galaxiilor.

Cu cît am avut parte de telescoape mai performante, ajungînd în secolul nostru la bijuteriile tehnologice care se uită la Univers de pe orbita Pămîntului, cu atît Dumnezeu a fost împins mai departe, la ani lumină, apoi la milioane de ani lumină, apoi la miliarde de ani lumină. În momentul de față, diametrul universului observabil e de aprox. 46,5 miliarde de ani lumină, și în toată sfera asta nu l-am găsit pe Dumnezeu.

Singurul loc unde nu putem să ne uităm după Dumnezeu cu mijloacele tehnologice actuale este altarul găurilor negre, unde lumina nu intră, privirea nu răzbate. Nimic nu iese de acolo. Doar acolo mai cred unii că ar fi Dumnezeu, dintre fizicieni.

În rest, cei mai mulți îmbrățișează gîndirea lui Laplace, acest mare matematician și fizician al secolului XIX, ce care, cînd a fost întrebat de Napoleon cu privire la sistemul său teoretic despre Univers “Dar unde este Dumnezeu în toate astea?”, i-a răspuns: “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Instrumentul paradigmatic al celeilalte mari științe care l-a alungat pe Dumnezeu din realitate, biologia, este tot un instrument de optimizare a percepției vizuale, doar că pe dos decît telescopul. Nu spre “foarte mare”, ci spre “foarte mic”.

E vorba de microscop. Darwin l-a alungat pe Dumnezeu din om cu teoria sa. Toți cercetătorii biologi care au pus lupa microscopului pe frunze, celule, oameni, vaci, rechini, bacterii și alte ființe vii l-au alungat pe Dumnezeu din misterul vieții cu străpungerea privirii microscopice.

Microscopul, de altminteri, mai ales la nivelul microscopului electronic, a ajutat și fizica să-l-alunge pe Dumnezeu la capătul celălalt al realității, înspre “foarte mic”, în zona cuantică, acolo unde nu au găsit nimic altceva decît întîmplare – creație spontană de bule primordiale. Întîmplarea, marele dușman ontologic al lui Dumnezeu. Și iată cum fizica pune realitatea, inclusiv creația sa, pe baza întîmplării, nu a unui mare scop ultim – teleologia zeului.

Pe lîngă spațiu, pe lîngă “foarte mare” și “foarte mic”, fizica l-a alungat pe Dumnezeu și din timp. De la începutul lumii. Teoria unificată a fizicii, cea care include și ipoteza Big Bangului, nu mai are nevoie de unitatea și perfecțiunea lui Dumnezeu. Cel mult doar în ideea primă, de singularitate. Restul este consecință, lege fizică, inevitabilitate și combinatorică întru complexitate.

Nu mai vorbim de teoriile ciclice ale universului, care consideră că Universul există dintotdeauna, deci nu mai e nevoie de creație. Altă manieră, și mai radicală, de a-l scoate pe Dumnezeu din ecuație. “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
Declinarea tare a relației dintre fizică și Dumnezeu este clamarea inexistenței acestuia, după cum am discutat pînă acum.

Dar există și o declinare moale a acestor consecințe teologice pe baza fizicii.

Este vorba despre cea de-a doua relație a tehnologiei cu Dumnezeu. Este vorba despre schimbarea substanței lui Dumnezeu. "Jana nu e moartă, Jana se transformă".

Dumnezeu, pentru unii, nu dispare atunci cînd tehnologia scurmă prin realitate. Doar se transformă.

Se transformă din bărbosul omnipotent și antropomorf al triburilor semitice și indo-europene din Epoca Fierului la neîntrupatul, esențializatul Dumnezeu al lui Spinoza. Din bărbos în arhitect. Din emoție în rațiune. Din trup și om în natură și realitate. Dumnezeu, de la Marele Bărbos la Marele Arhitect Al Universului și mai apoi la Univers Pur și Simplu.

Spinoza spunea: Deus, sive Natura. “Dumnezeu, sau Natura”. “Acea ființă eternă și infinită căruia noi îi spunem Dumnezeu, sau Natura, acționează din aceeași necesitate cu care există”.

Pentru Spinoza, Dumnezeu este substanța infinită, unică, în mod necesar existentă, deci fără de altă cauză, din Univers. Nu există decît o substanță în univers, și aceea e Dumnezeu, și toate celelalte care sînt, și alea tot Dumnezeu sînt. Deci totul e Dumnezeu. Deci Natura, Universul e Dumnezeu.

Gata. S-a schimbat. Nu mai e bărbosul care se preocupă de poporul cel ales, care stă sus pe norișor și vede tot știe tot simte tot, doar că are din cînd în cînd bîzdîcuri de emoție, de furie sau de iubire. Dumnezeu este tot. Tot și gata.

Nu e o coincidență faptul că această schimbare radicală de gîndire, la vremea aceea nepermis de eretică, a apărut chiar în perioada în care tehnologia telescoapelor cunoștea un avînt deosebit, chiar sub nasul lui Spinoza.

Ad literam sub nasul lui: Spinoza șlefuia lentile să-și cîștige existența. Spinoza mai mult, a trăit în Olanda, țara lui Tycho Brahe, cel cu telescoapele, la aproape un secol după acesta. Felul în care mintea lui Spinoza l-a schimbat pe Dumnezeu s-a datorat în bună măsură dezvoltărilor tehnologice ale acelor vremi.

Același lucru se întîmplă și în zilele noastre, cînd fizica, îndeosebi fizica cuantică, cu accentul său pe creația spontană la nivelul infinitesimal al realității, pe împletirea dintre probabilitate, adică întîmplare, și realitate, schimbă din nou percepția și definiția lui Dumnezeu.

Unde e cauza, dacă toate se nasc din întîmplare? Cum se face trecerea de la întîmplarea cuantică la legitatea necruțătoare a domeniului supra-cuantic? Cum putem să reconciliem ideea de Dumnezeu cu cea de întîmplare, la nivel ontologic?

Ce e dincolo de incertitudinea infinitesimală a lui Heisenberg, distanțele și timpii foarte mici? Ce facem cu relația dintre observație și realitate la nivel cuantic, dintre potențial și certitudine, cea care nu omoară pisica lui Schroedinger decît cînd deschidem cutia?

Iată tot soiul de întrebări dinspre fizica modernă care modifică ideea de Dumnezeu cu care sîntem obișnuiți din Biblie.

* * *

Un alt fel prin care s-a schimbat Dumnezeu în funcție de tehnologie vine nu dinspre știință, ci dinspre presă, dinspre tipar, una din primele mari invenții tehnologice ale modernității.

Să nu uităm că Dumnezeu cel protestant, adică un Dumnezeu creștin schimbat față de versiunile sale anterioare, a apărut doar atunci cînd tehnologia a permis asta, cînd s-au tipărit cărți ieftine și în număr mare, Biblia tradusă în limbile naționale ajungînd ușor la masse.

Gutenberg a dat naștere lui Calvin, lui Luther, celorlalți mari gînditori protestanți. Același lucru s-a întîmplat și cu valul de protest mai recent, cu neo-protestanții din secolele XIX și XX, cînd am avut de-a face cu o democratizare în stil concurențial a ideii de Dumnezeu și datorită dezvoltării tehnologiilor de comunicare.

Tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
În al treilea rînd, tehnologia îl ajută pe Dumnezeu. Clar în mult mai mică măsură decît îl încurcă, așa cum am discutat la punctele precedente, dar totuși. Există o oareșce catalizare în acest sens.

Avem pe de o parte exemplele clasice deja menționate ale dezvoltării protestantismului pe baza răspîndirii tiparului. Dar și în zilele noastre se întîmplă același lucru. E vorba de felul în care Cuvîntul Domnului ajunge mai repede la masse prin intermediul cărții, al radioului, al televizorului, mai nou al Internetului.

De altfel, etimologia cuvîntului “religie” este edificatoare în acest sens. “Religie” vine de la “religare”, adică de la “a lega la un loc”. “A pune oamenii împreună”. Exact ceea ce fac mijloacele mass media din ziua de azi, cînd catalizează punerea laolaltă a feluritelor feluri de comunități cărora altminteri le venea mai greu să se găsească, să se recunoască, să fie împreună.

Chiar și cele mai conservatoare comunități religioase, cele care de multe ori disprețuiesc tehnologia și o consideră demonică, se folosesc totuși de aceasta. Uitați-vă la talibani sau la ISIS: cum comunică pe Internet, în numele lui Dumnezeu Allah. E o ironie în asta, dar e o ironie care produce consecințe cît se poate de reale.

Tehnologia e Dumnezeu
Nu în ultimul rînd, ar fi cazul să discutăm dacă tehnologia nu duce cumva la Dumnezeu. Nu în sensul cunoașterii Sale, ci în sensul cît se poate de concret al înlocuirii sale. Nu cumva tehnologia va ajunge Dumnezeu?

Întrebarea nu e prostească. Multă lume înțeleaptă discută serios zilele astea despre acest scenariu. Dacă o ducem tot așa exponențial cum am dus-o pînă acum în ultimele două secole, e foarte posibil sa ajungem la Singularitate, în acel punct al dezvoltării tehnologice cînd toate vor face vavavoum, cînd invenția superinteligenței artificiale, alta decît mintea omului, va schimba în mod radical jocul social, ducînd la schimbări impredictibile pentru umanitate.

În bine? În rău? Dumnezeu știe.

Nu știu ce va fi. Nimeni nu știe. Știu doar două butade care se potrivesc acestei situații în care e posibil ca tehnologia să ajungă un soi de mic Dumnezeu pentru omenire. Ambele vin dinspre înțelepciunea cît se poate de laică și de teologofobă a literaturii science fiction.

Una, cea scurtă, îi aparține lui Artur C Clarke. Ea spune că “Orice tehnologie suficient de avansată, nu poți să faci diferența între ea și magie”.

Cealaltă butadă e ceva mai lungă. E o povestioară. Una din cele mai scurte lucrări science fiction scrise vreodată. Nu mai știu cine a scris-o. N-o să reproduc lucrarea fidel. Doar o să o povestesc.

Zice că oamenii de știință inventează, după multe tribulații, cel mai inteligent calculator de pe pămînt. În ziua inaugurării sale, cînd să fie băgat în priză, se face coadă mare la terminalul acestuia, fiecare savant dorind să-i pună cele mai dificile întrebări, la care căutau răspuns de-o viață.

Se face coada. Se bagă calculatorul în priză. Uruie, bubuie, i se aprind beculețele. Primul om de știință, cel care avea privilegiul să pună prima întrebare, e scurt. Întreabă doar atît: “Există Dumnezeu?”

Moment în care un fulger se desprinde din nori, cade fix asupra heblului de alimentare al calculatorului, sudează iremediabil firele, iar o voce dinlăuntrul calculatorului tună “Acum există!”

Să ne ferească Dumnezeu de așa viitor...



PS: Intre timp, am aflat. Nuveleta SF este a lui Frederick Brown. Se numeste "The Answer". O gasiti aici. Multumesc prietenului anonim necunoscut care m-a ajutat sa o identific. That's why the friends are for. Spasiba, mate!

. Citeste tot...

Geology

Graben in Iran.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

.

Citeste tot...

PISA scores, 2012

Sursa: OECD / PISA




. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

These blessed moments when I’m happy to be human

Citeste tot...

[...] I feel they have missed a layer of depth [...]

Despre lucrurile cu adevarat importante.

"I think it's true that when a country is seeing low fertility rates, it can be associated with a society-wide sense of solipsism or futility.

One common factor in Vietnam and Russia, another country where birthrates have cratered, is that over the past couple of decades both societies have lost what was once a very strong sense of national mission.

In both countries, the old national narrative has been increasingly replaced by a creed of pure capitalist consumption. That creed provides no logic for the transmission of durable cross-generational values; some of the worst child-rearing I have ever seen was going on among newly rich Vietnamese.

Of course, you could describe the problem via a different channel: in both countries, the collapse of the national narrative has predictably been associated with a sharp deterioration of the public sphere and a huge increase in corruption, which makes these societies worse places to raise children.

But either way, I think there is an association between the transition in such countries to a value system that sees no higher goal than Ferraris, football clubs, mistresses and stupidly expensive wine, and a declining interest in fashioning a child-friendly society.

Finally, though, and I'm frankly hoping that some of my childless friends don't read this: I think, as a matter of personal sensibility and conviction, that having children is an extremely important part of interacting with the universe at a level that extends beyond your own immediate circumstances.

There are, of course, many other ways one can achieve similar kinds of future-directed, altruistic engagement with what Dutch call the "whole-all". You can adopt. You can teach. You can give yourself over to some pioneering project, social, scientific or spiritual, that extends beyond any hope of renown for yourself and attempts to explore or shape a larger reality.

But having children is one of the best ways of doing this, and one that is both unique and an obvious core aspect of what humans are designed to do. I feel bad for my friends who won't have the experience, and I feel, since they are my friends, that the universe has missed something through that absence.

Some of those friends are sad about it too; others have decided they were lucky or smart not to have kids, just as most all of us decide we were lucky or smart to have ended up with the lives we've ended up with. Some of them never wanted kids, some really are better without kids, some have found ways to engage with the world that are every bit as deep.

But for at least some friends, I feel they have missed a layer of depth, have not been made to think about how to live in a way deserving of being passed on to the future (though God knows most of us parents rarely meet that standard), and have not been forced into dialogue with the time travelers from that future, who will ultimately decide what to keep and what to throw away.

I'm not sure I would call it "decadent" when a higher number of people don't engage with the future by having kids, but I certainly think it's a shame, and we ought to shift both social mores and corporate and government policy to make it easier for more people to do so."



Sursa: The Economist, It takes a decadent village



. Citeste tot...

Vin alegerile!

Sursa: Reuters: Best photos of the year 2012


. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Vin alegerile!

Sursa: Daredevil photographers brave boiling waters to capture the drama of searing-hot lava crashing into the seas off Hawaii (Daily Mail, 10 sept 2012)


. Citeste tot...

Loialități

La început a fost sîngele.

Frăția în sensul cel mai biologic al cuvîntului. Ai genă cu mine sînt frate cu tine. Nu intru în concurență pe resurse cu tine, ci te ajut, cooperez. Specie socială, ce naiba!

La rigoare, chiar îmi vărs sîngele, îmi sacrific existența, succesul de supraviețuire și, pe cale de consecință, succesul reproductiv, pentru a-i ajuta genei tale pe care o împărțim. Gena mea moare, a ta merge mai departe, dar de fapt și a mea. Trupul e slab, bagajul genetic să trăiască. W.D. Hamilton a explicat cum funcționează calculul din spatele gîndirii altruiste, de la copii și frați la veri și nepoți și la veri de-a doua ș.a.m.d.

În mai toată natura, așa merg lucrurile. Nature red in tooth and claw. Gena, această fioroasă genă. Și liantul care decurge din asta, sfoara, lipiciul, odgonul, the mighty binder: relațiile de rudenie. Agregările sociale din natură bazate pe înrudirea genetică. Sociobiologia, ca să ne atragem critici.

Agregări mai mult sau mai puțin riguros genetice, de la turmele vag definite care împărtășesc doar parțial bagajul genetic pînă la rigurozitatea cvasi-nepămînteană a stupului de albine și a mușuroiului de furnici, unde majoritatea indivizilor renunță la succesul reproductiv individual pentru a maximiza succesul reproductiv de grup, întrupat în regina care împuiază, împuiază, împuiază, înconjurată de lucrători și soldați sterili.

Dar noi nu sîntem doar natură. Creierul nostru ne-a făcut pocinogul și ne-a dat brînci întru umanitate, întru post-biologic, întru cultură și succes de supraviețuire și de reproducere mult mai mare decît al altor specii și întru control al naturii. Mediul înconjurător, acest mare dușman pe care încet-încet, de 100 de mii de ani încoace, tot îl răzbim, învingem, supunem, mai recent, de vreo cîteva sute de ani, chiar și sugrumăm, violăm cu mare viol.

Creierul ne-a împins de la genă la memă, de la biologie la cultură, de la sînge la limbă și lance, la scris și arc, la roată și șa, la dig și plug, la ulcior și la velă, la ac și la tanc.

Și dincolo de toate parafernaliile cu care ne înconjurăm pentru a supune pe Mama Natură cu mare putirință și aroganță, parafernalii cît se poate de necesare, dar nu și suficiente, dincolo de componenta materială a culturii, de infrastructură, cum ar zice marxiștii – apropos: v-am zic că deunăzi un popă m-a acuzat că sînt marxist? lol, era să izbucnesc în rîs în studio – dincolo de ac și de tanc tronează măreață componenta simbolică a culturii. (Atenție! Cultură în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în cel agricol ori în cel elitist, de producții artistice de excepție).

De fapt, sînt unii antropologi care spun că nu putem vorbi de cultură dincolo de simboluri, dincolo de valori, dincolo de componenta ideatică. Ei consideră acul și tancul doar niște biete consecințe inevitabile ale acestora, doar niște întrupări bicisnice ale ideilor. Platonici, mama lor de antropologi reducționiști, care alungă din poignet toată componenta tehnologică.

Dar să revenim. De la sînge, creierul ne trece la idei. De la genă, facem pasul la memă, via acest măreț, genial transmițător non-chimic, limbajul. În consecință, loialitatea și separarea în grupuri și grupulețe se desprinde încet-încet de relațiile de rudenie și se focalizează pe idee, pe credință. De la grupurile de sînge la comunitățile imaginare, cum spunea Benedict Anderson. La cele în care credem, în care principalul liant, the mighty binder, este gîndul, cuvîntul, credința, dorința, mintea, nu sîngele, nu instinctul, nu fidelitatea bazată pe gonade.

Și, vorba poetului, pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-a zis tot liant. Cel care leagă la loc. Re-legare. Re-ligare. Religia. Marele lipici ideologic, credința întru o idee comună, într-o năzuință comună, într-o izbăvire comună. Mare putirință. Aspru lipici. De 30 de mii de ani încoace tot ne leagă și ne va lega și în continuare, cu siguranță.

Celălalt mare lipici post-genetic care ne ține laolaltă de atîtea mii de ani împreună este cel etnic. Tot o credință, tot un grup de idei, tot o comunitate imaginată. E drept că etnicitatea este la jumătatea drumului între sînge și idee, ea este de fapt pasul intermediar care face trecerea de la genă la memă, care extinde aria de acoperire biologică dincolo de vărul de spița a șaptea și de trib și de gintă și de clan, agregările cu încărcătură biologică densă.

Pasul de la trib și gintă și clan la popor și grup etnic și nație este făcut prin extinderea puterii de convingere și de loialitate a sîngelui în jurul unui liant non-biologic, sau cvasi-biologic, sau biologic și ceva în plus. Un mănunchi de caracteristici post-biologice care să ne țină laolaltă. E vorba îndeosebi de limba comună, principala caracteristică ce definește de cele mai multe ori un grup etnic. Dar și de religie. Dar și de tradiții și obiceiuri.

Dar mai ales de credința într-o origine comună, într-o vreme mitică și într-un erou sau o mînă de eroi eponimi de la care ne tragem cu toții, chiar dacă nu prea semănăm unii cu alții și chiar dacă nu prea sîntem veri și unii sînt mai blonzi, alții mai bruneți, unii cu pomeți mai proeminenți, alții cu capul mai lunguieț pe verticală, alții cu oasele mai groase ori cu pielea mai rozulie și mai pistruiată.

Decebal și Traian, Cyrus cel Mare, Deukalion și Pyrrha, ori mai recent la greci Theseus, Albert cel Mare sau Carol cel Mare sau Clovis sau Ghingis sau Qin Shi Huang sau Jinmu-tennō. Lista este atît de lungă, n-are rost să ne pierdem în detalii pedante aici. Să nu pierdem firul călăuzitor. De la genă la memă și mai ales și mai ales de la loialitatea genetică la loialitatea etnică și / sau religioasă. Loialitatea de memă tradițională.

De unde și trosnelile interminabile ale secolelor istoriei noastre recente din viața noastră de specie de om, de acum zeci mii sau șapte mii de ani încoace, de cînd am învățat să stăpînim orezul și grîul și orzul și ovăzul și toate celelalte rezervoare de energie calorică ce ne-au permis să ne răspîndim pe toată fața pămîntului. De la ac la tanc, zece mii de ani de trosneală în numele zeului idee.

De ceva timp încoace, să tot fie de vreo două-trei sute de ani, grupul etnic s-a coagulat în națiune, adică în deținătorii de monopol asupra unui teritoriu bine definit, și în stat național. Granițe, violență legitimă, instituții autonome, suzeranitate, infrastructură, ideologie, tot tacîmul. Michael Mann a sintetizat bine totul in teoria sa.

Și întru loialitate națională tot trăim de atunci încolo, vărsîndu-ne sîngele pentru idee. Am extins conceptul de frate dincolo de sînge și ne-am făcut frați de sînge cu milioane de alți frați și de alte surori, deși nu le-am văzut neam de neamul nostru și deși e destul de puțin probabil să împărtășim măcar vreo umbră de reziduu de cod ADN cu dînșii / dînsele.

Iată însă că fierberea mulțimilor și creierelor nu stă deloc pe loc și că oamenii fac tot timpul pasul un pic mai departe, un pic mai dincolo de carne. Fidelitatea genetică se varsă în fidelitatea națională ori religioasă iar acestea, încet-încet, de ceva timp încoace, încep să se verse și să se transforme în fidelitate rațională. Weber, ah nemernicul de Weber, sociolog cîinos și necruțător și limpede și alambicat!

Ubi bene ibi patria, spun unii. Alții urlă indignați: trădătorilor! Vînzătorilor de neam și de țară!

Și totuși, milioane de irlandezi și de italieni și de sîrbi și de vietnamezi și de chinezi și de peruani și de mexicani și de greci și de ruși și, mai recent, și de români, se vîntură de colo colo pe fața acestui pămînt în căutarea acelui tărîm unde să-și pună sarsanaua și să-și sprijine fruntea și să ofteze: Ubi bene, ibi patria.

De la loialitatea de nație la loialitatea de eficiență, de valori ale bunăstării, cum ar zice cîinește sociologul. Te duci unde vezi cu ochii, pentru că tînjeala și fiorul pe care ți le dau patria s-au răcit încet-încet și gîndești cu ochii burții, ai eficienței, ai banului și ai rigorii.

Care e statul care îmi oferă cel mai bun raport calitate – preț? Unde îmi sînt convertite cel mai bine eforturile mele de cetățean, taxele mele, renunțările mele de libertate în servicii publice de calitate? Unde este eficiența instituțională cea mai bună? Unde este nivelul de trai cel mai ridicat? Unde umblă cîinii cu covrigii post-modernității strălucitoare și eficiente în coadă?

Acolo! Uite acolo!

Acolo? Acolo să mergem atunci! Înspre Canada, oștenii mei! Pe cai, moldovenii mei de la Gurahonț! Să dăm năvală în America, în Australia, în Noua Zeelandă, să jurăm credință altui steag, să ne fie bine să nu ne fie rău...

Cuuum? Nu ne (mai) primesc acolo? Bine, atunci în Spania și Italia, oștenii mei! Pe cai, pe microbuze, pe avioanele low-cost, în dubițe, pe tren, sub tren, pe deasupra trenului, pe oriunde numai să schimbăm această loialitate națională, de teritoriu și tradiție, cu una nouă, strălucitoare, de eficiență și respect.

Și așa se întîmplă de ceva vreme încoace. Nu numai la noi. După cum vă arătam înșiruirea de grupuri etnice de mai sus, nu noi am descoperit apa caldă și roata cea rotundă. Au plecat și alții din alte țări, făcînd pasul de la loialitatea națională spre cea a eficienței, a raționalității și a banului și fericirii. Vezi Inglehart pentru schimbarea valorică inter-generațională.

“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

Pursuit of happiness, bre. Pursuit of happiness. În căutarea fericirii. Altfel de loialitate. Și s-au dus. Moartea datoriei naționale, a sacrificiului. De la sînge la religie și la nație și de la acestea la rațiune, matematică, ban, calcul de eficiență.

Știu, știu: s-au pierdut niște chestii. Multe. Hooo! Nu săriți cu gura, că le știu! Singurătate, tristețe, viață între străini, depresie, tînjeală și dor. Sodad, acest cuvînt specific românesc. Tînjeala după meleagurile natale, cum duios spune maneaua și cînticu popular.

Și totuși, milioane au plecat și nu se vor mai întoarce. Emigranții cei eficienți și plecați în căutarea fericirii au în vedere și această componentă de cost emoțional și o trec pe răboj, la socoteală, o pun în balanță și celor mai mulți le dă cu plus. Și atunci nu se întorc, rămîn acolo, le e bine, deși le e cam rău prin suflet. O rană cu care se învață să trăiască cu ea.

I-auziți aici o conversație recentă cu o prietenă din Germania, pe FaceBook, zilele astea:

Ea: habar nu ai cum e sa traiesti fara prieteni.. afara de copii nu am pe nimenea… na, si pe voi, prietenii vechi in internet.

Eu: Hai inapoi atunci in Romania

Ea: haha, si [c]e dracu sa fac acolo? aia mica are nevoie de terapie, ce nu stiu, cum sa-i pot gasi si plati acolo... si scoala... si tot... si stii cum e, unde ar fi un loc de munca, de unde sa platesti chiria, unde ar fi chiria mai ieftina, nu sunt locuri de munca. asa raman in Germania, copiilor le merge bine si daca e sa fie, mai vin pe la voi candva in vizita...

Deci vin în vizită, cu sufletul sînt aici, dar cu viața și cu proiectele de viitor sînt acolo. De la loialitatea de sînge la cea de tradiție la cea de calcul.

Banul. Bunăstarea. Cuantificarea fericirii. Nivelul de trai. Știința. Economia. Raționalitatea. Calculul eficienței. ROI.

Astea încet-încet înlocuiesc steagul și zvîcnirea de corason cînd auzi imnul și cînd auzi pe cineva vorbind în română lîngă tine în străinătate, de te întorci din drum și-l apuci de mînecă, să-l bagi în lipituri de sperietură, nu alta, doar să auzi pe cineva vorbind în română după ce luni de zile ai auzit doar engleză în jur, din sculare pînă în culcare.

Eu sînt dintre aceia care au ales. Fidelitatea mea este aici și acum. În România, în patria mea limba română, cum spunea poietu, în Telega, la platanul sub care sper că fetele mele vor fi suficient de pricepute să dea șpagă cui trebuie pentru a mă îngropa sub el, așa cum îmi doresc.

Aș fi putut să rămîn în America. N-am rămas. Mă seca dorul. De ai mei: fidelitate de sînge. De prieteni și de Telega și de București și de vorbitul în limba română, în limba în care visez. Fidelitate națională. Știu: poate m-aș fi descurcat și în State. Mulți se miră și acum cum de n-am rămas acolo. N-am putut să fac pasul. Nu m-a lăsat inima.

Și totuși, pe mulți i-a lăsat inima. Acest calcul de amestec de emoție și rațiune, habits of the heart and crispness of the mind i-a împins pe mulți, milioane de români, să plece în Italia și în Spania. Prea puțini se vor mai întoarce.

Aud pe mulți profețind, fie în bine, fie în notă catastrofică, întoarcerea hoardelor de români. Sînt fie niște naivi, ca să mă exprim blînd, fie niște dobitoci, ca să mă exprim sociologic. Majoritatea românașilor noștri din Malaga și din Perugia și-au înfipt suficient de bine rădăcinile motivaționale în solul patriei noastre Imperiul Decadent Roman încît să-i mai poți întoarce în această gubernie primitivă și sub-optimală din punct de vedere al infrastructurii și serviciilor publice numită Republica Isterică România.

Doar dacă nu cumva se va întîmpla vreo catastrofă, doar atunci se vor refugia înapoi aici, cu coada între picioare, mulțumind zeului cel ortodox că i-a scăpat și de data asta. Însă istoria ne învață că în general prin părțile astea de lume catastrofele vin de la est la vest și că lumea fuge de aici înspre malul Atlanticului și nu invers.

Cînd acest Imperiu Neo-Bizantin numit Uniunea Europeană nu va mai rezista presiunii demografice musulmane, cînd zidurile Constantinopolului se vor dărîma din nou, ne vom retrage în reduta vestică, abandonînd Europa de Est, dacă ea nu e în stare să facă față. Să se descurce, dă-i încolo de împiedicați și de ciobani. Cum s-au descurcat pînă acum, să se descurce și de aici înainte.

Dar stați așa, că povestea nu e terminată. Mai e o loialitate. Loialitatea post-rațională, post-calcul cost / beneficiu. Loialitatea spirituală. Cea a conștiinței că sîntem toți la fel și călătorim în aceeași barcă, pe aceeași plută a Meduzei, corabia Pămînt.

Mai încolo, mult mai încolo, ne vom da seama din ce în ce mai mulți de asta. Și atunci nu va mai conta atît de mult sîngele ori religia ori nația. Arabi sau greci, români sau chinezi, musulmani ori ortodocși, catolici, atei sau budiști, va conta mai puțin. Capitaliști sau comuniști, ban sau idee, cînd marea zăticneală ne va ajunge din urmă sper că ne vom da seama că de fapt sîntem cu toții frați.

De la frăția de sînge la cea de idee la cea de matematică la cea de după profit. Frăția de spirit, de lumină, de Geea. The great turning.

Vă aștept, deci, o frați post-materialiști și post-capitaliști și globaliști și înțelepți și triști,

vă aștept într-o viață viitoare, după ce cenușa îmi va fi fost ventilată prin rădăcinile platanului și prin crengi și prin frunze înapoi la Mama Pamînt,

cînd agregarea de carne și sînge care sînt acum va fi intrat din nou în marele ciclu al carbonului în natură,

un viermișor, un pitpalac, o vulpe, un șobolan, un cîine și un corb,

vă aștept să ne întîlnim dincolo de furia sîngelui, dincolo de patima limbii și a religiei, dincolo de cîinoșenia banului, dincolo de petrol și de portavion și de CIA și de KGB și de tanc,

într-o lume în care mielul se pupă cu tigrul și fratele alb se pupă cu sora cea neagră și cu copilul de aur și în care toți trăim în Telega spiritului nostru de oameni întregi la cap,

înțelepți și blînzi și fioroși și luminoși precum balaurul.

Am zis!

Imagine there’s no heaven
It’s easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today

Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too

Imagine all the people living life in peace
You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will be as one

Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world

You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one


.
Citeste tot...