Simplu: Presa moare pentru că merită să moară

Întrebare (Dan): Presa moare pentru că...?
Răspuns (Turambar): Simplu: Presa moare pentru că merită să moară

* * *

Preambul. Citate semnificative

“România riscă să devină prima ţară din Europa fără ziare, şi asta nu înseamnă că suntem postmoderni - cum ne-am imagina -, anticipativi, avangardişti. Suntem rudimentari. Rămânem fără ziare ­fiindcă nu mai suntem în stare să producem informaţie credibilă, nu pentru că am fi vizionari şi mutăm informaţia pe digital. “
Cătălin Tolontan, Am învățat meserie din filmele americane


"Mi-e dor de ziua in care moderatorul parea angajat la pompieri si nu la piromani, de ziua cind analistul aduna faptele si tragea concluziile si nu invers, de ziua cind stirile le facea norocul si soarta si nu agenda si lista de preturi.

Mi-e dor cel mai ades sa nu mi se faca scarba. Scarba cind citesc. Cind aud. Cind vad. Cind mi se spune, cu reprosul surd al unei generatii care ne-a aruncat deja la gunoiul digital al vremurilor "voi jurnalistii ati adus lucrurile unde sunt"."
Lucian Mîndruță, Mi-e dor să fiu iar jurnalist

* * *

Zilele trecute, prietenul Dan Duca m-a sunat să mă întrebe dacă sînt interesat să scriu un articol pe tema “Presa scrisă moare pentru că...”, urmînd să completez eu după cum cred de cuviință răspunsul, cu argumentele de rigoare.

Ideea i-a venit lui Dan de la interviul lui Tolontan din Adevărul: “Am învățat meserie din filmele americane”. Acolo, una din temele principale ale discuției o reprezintă supraviețuirea presei, așa cum o știm noi acum: hîrtie, ziariști cu carte de muncă, profesie, dedicație, principii, exclusivități, periodicitate, surse, profesionalism. Mă rog, elementele componente ale rețetei.

Citisem și eu interviul, fusesem și eu plăcut impresionat de stilul discuției și chiar doream să scriu ceva pe marginea sa. Mai ales că între timp reușisem să găsesc timp să actualizez graficele privind evoluția presei scrise, așa cum rezultă ele pe baza datelor publice puse la dispoziție de BRAT (vezi la sfîrșitul articolului graficele).

Între timp însă m-am luat cu treaba, cu viața, cu ce se ia un om de regulă și mi-a ieșit momentan din cap propunerea pentru cîteva zile și restul un weekend prelungit, y compris Rusaliile.

Ideea mi-a fost reamintită de pretextul apariției altui articol pe aceeași temă, cel al lui Lucian Mîndruță, “Mi-e dor să fiu jurnalist”.

Textul m-a impresionat, atît prin franchețe și retorică, dar îndeosebi prin inadecvare. Pe principiul “nu mai întorci mortul de la groapă” m-a distrat maniera elocvent-spășită, de tip “să ne punem cenușă în cap cu grație și eleganță, ca un balerin cu ligamentele rupte” sau “nu se mai scoală, dar uite ce frumos atîrnă”, în care în al treișpelea ceas Mîndruță își jelește profesia rănită grav, plîngîndu-i de milă cum zace într-un șanț și pierde sînge.

Vai, o să moară, sărăcuța, ce ne facem fără ea? Vai, presa noastră, săriți, moare, ce ne facem cu cîinele de pază al democrației, cu a patra putere în stat?

Am și scris imediat o reacție la acest articol, destul de pătimașă, ce-i drept. Simțeam cum spiritul justițiar și resentimentul îmi fierb în sînge precum vinul în pocale. Simțeam fierbințeala dulce a indignării satisfăcute. Na, așa le trebuie, mama lor!

Și atunci morișca de cuvinte s-a pornit și Turambar a început să dea cu blesteme în stînga și-n dreapta, mai ceva ca Moise cînd despica apele murdare ale Mării Roșii:

“Acuma nimeni nu mai intoarce mortul de la groapa, stimabililor. V-ati busit reputatia, gata, pa.

Sintem din ce in ce mai multi cei care mai degraba ne-am taia incet si trist pe burta decit sa va credem.

Sintem din ce in ce mai multi cei care mai degraba citesc bloguri si benzi desenate si ambalajul de la hirtia igienica decit sa va citim pe voi, o stralucitorilor ofiliti.

Sintem din ce in ce mai multi cei care mai degraba ne cumparam soda caustica sa ne-o bagam in vena decit Academia Catavencu, desi era o vreme in care aceasta era un adevarat reper in mintile noastre, ale ciutacilor si bididiilor care au crescut la cap in anii 90.

Sintem din ce in ce mai multi cei pe care i-ati pacalit de prea multe ori si acum ne face o deosebita placere sa va privim cum va zvircoliti pe jos, in chinuri.

Acum avem si noi trenul nostru, cum zicea ardeleanul, canalele noastre media mici, dar multe, si din ce in ce mai mult ne citim intre noi decit sa va citim pe voi, jalnicilor, bicisnicilor, vindutilor, amaritilor...

Hai, odihniti-va in pace. Dumnezeu sa va ierte, ca eu n-o sa va iert. Nu pot. Sa va ierte altii...”

Da, fără diacritice, căci sînt momente în care, în vîltoarea inspirației, scriu unde apuc, cum apuc, Notepadul să trăiască. Lasă, că dacă vă uitați, și Mîndruță tot fără diacritice scrie, și el e ditamai jurnalistul, nu ca mine, un țuțăr de sociolog care minte poporu cu sondajul.

Între timp, Dan Duca îmi reamintește pe Facebook de promisiune. Moment în care fraza de titlu al acestui articol țîșnește spontan, fără de efort, în discuția noastră: Presa moare pentru că merită să moară.

Simplu: merită să moară.

Merită să moară pentru că în aroganța și în superbia sa cea mai foarte superioară, de ubermenși care scuipă semințe în cap cetățenilor de rang secund, au considerat că au doar privilegii și nici o responsabilitate, că pot să întindă de cuvinte și de idei și de principii precum de gumilastic, de masticul cel grecesc ori turcesc, fără să pățească nimic, fără repercursiuni.

Mult timp, aproape douăzeci de ani, jurnaliștii au fost niște mici zei bezmetici și îngîmfați care aveau întotdeauna dreptate, care se pricepeau la toate, care erau în stare să emită judecăți de valoare și adevăruri foarte adevărate pe orice subiect li se punea sub nas, care făceau și desfăceau guverne, imperii, echipe de fotbal, de șah subacvatic ori subiectele de la olimpiada internațională de matematică.

Ei se pricepeau la toate și nu pierdeau nici un prilej pentru a-ți arăta asta. Mai ales de cînd s-a inventat televizorul, de cînd comunicarea prin cuvînt, prin literă a fost întărită de comunicarea non-verbală, de ton, de arțag, de grimasă, de sprîncene ridicate robespierrean, nu mai era nimeni ca ei. Încet-încet le intrase în cap că sînt nu a patra putere în stat, ci a treia, a doua, dar ce zic eu, prima putere în stat, cea care face, desface, înnoadă, creează și distruge.

Ei bine, hybrisul, după cîte știm de la oamenii de știință greci din secolul IV înaintea erei noastre, nu face bine la ficat. Mai devreme sau mai tîrziu literele încep să apară încet încet pe peretele destinului profesional, se conturează un Menel, un Tekel, un Fares, și pe urmă apare Mel Gibson pe ecran și zice It’s payback time, dudes. Hai că avem o treabă cu voi. Hai pe montagne russe al istoriei. Hai să vă facem un proces de conștiință. Cuuum? Nu aveți conștiință? Nu-i nimic! Lasă că avem noi proces, și este de ajuns.

Un alt motiv pentru care presa merită să moară este unul structural.

Atîta timp, decenii întregi, presarii au profitat de privilegiul cvasi-monopolistic al dificultății de intrare pe piață. Costuri mari, reglementări dificile, mai ales în zona audio-video. La început, doar statul avea putirința de a produce și disemina informație. Pe urmă au venit privații: mai întîi în presa scrisă, pe urmă, o dată cu dezvoltările tehnologice și cu dezghețul autoritarian, și cei din radio ori de la TV.

Însă costurile rămîneau în continuare foarte mari. Doar eforturi concertate, instituții bine organizate, cu investiții inițiale mari și pe urmă cu fonduri de susținere la fel de însemnate puteau să pornească tăvălugul presei, al distribuției, al curentului electric necesar emisiei în eter, al stîlpilor pentru antenă, al salariilor, al logisticii trebuincioase, al legilor de control aferente.

Încetul cu încetul însă, un inamic insidios s-a strecurat în rîndul lor: Internetul.

Inițial a afectat doar componenta cuvîntului scris. Știm prea bine că ziarele scrise se confruntă de cîțiva ani cu o hemoragie unii spun fatală de cititori dinspre hîrtie spre online, dar mai ales dinspre behemoții instituționali spre puricii mici, dar mulți, ai vocilor independente de amatori cvasi-profesioniști care de ceva ani îi concurează la popularitate, credibilitate și, mai recent, și la bani.

Mai mult, din ce în ce, suflul rece al respirației amatorilor în ceafa profesioniștilor începe să se simtă și pe zona de conținut video. Deocamdată televiziunile fac încă față la această presiune zăticnitoare. În cîțiva ani însă, că vor fi 10, că vor fi 20, mai puțin contează, contentul amatoricesc, puzderia de canale de conținut care să concureze televiziunile le vor face acestora viața amară, cîinească, dureroasă. Cum zice cîntecul de jale La Chilia-n port: Ah, ce dureros!

E vorba tot de un soi de hybris, de îngîmfare, doar că tehnic, nu de prințipuri ori de atitudine. Știți bancul cu ardeleanul care în moliciunea lui de om molcom și bleg pierde trenul și exclamă cu arțag blînd, sfătos: Tulai, Doamne! Vezi de ce e bine să ai trenul tău?

Ei bine, multă vreme jurnaliștii au avut trenulețul lor, doar al lor, cu care s-au jucat cum au vrut ei în superbia lor de șefi de gară de provincie cu chipiu, burtică și multă, multă țîfnă la purtător. Vroiau ei să bușească pe Cutărescu? Îl bușeau. Vroiau ei să-și bage nasul precum ucenicul vrăjitor în cazanul unde se gătea ciorba otrăvită a puterii? Iaca și-l băgau.

De ce? Pentru că puteau.

Că tot sîntem la bancuri, asta e ca în bancul cu vulturul care zboară pe sus lent și maiestuos și îl vede vulpea și-l întreabă: un’ te duci tu, vulture? Sînt sigur că știți și răspunsul. Nu se cuvine totuși să-l reproduc aici, chiar dacă mă știți că sînt mai spurcat la gură. Lasă, că știți ce a răspuns vulturul. Unde vrea...

Iete însă că acum nu mai zboară vulturul chiar unde vrea dînsa. Pentru că i s-au cam terminat bateriile, cel puțin pe anume zone de influență, și acum încet-încet se transformă într-un hipopotam transpirat care horcăie și strigă după bani, că s-a învățat cu binele și cu cîștigul facil.

Mai un șantaj cinstit, mai un copy-paste după Mediafax sau, și mai bine, o traducere aproximativă după cine știe ce site de can can din Australia sau din Tasmania sau de la Holywood. Mai o lăcrămeală de film indian cu handicapați și cu concursuri tîmpite, dar lucrative. Orice, dar să nu fie greu.

Iete însă că de ceva timp nu se mai poate și că acuma le-au scăzut tirajele și banii și influența și verbozitatea și mulți dintre cei care duceau crucea scriiturii oneste au început încet-încet să-și caute prin alte părți și să prefere să se retragă din profesie decît să mai înghită rahat.

S-a ajuns la un tipping point, la un moment de cotitură.

Paiul care a rupt spinarea cămilei l-a reprezentat criza economică din 2008 – 2009, însă și rezultatul alegerilor din 2009 zic eu că a avut un cuvînt de spus, aici la noi la Românica, în Republica Isterică România.

Presa a ales să țină cu cel care a pierdut alegerile și acum dictatorul, pardon, Dictatorul cu D mare de la Doom își ițește fața prin spărtura ușii, la fel ca Jack Nicholson în Shining, și rînjește voios la victime: I’m home, Jennie! It’s payback time. Vino-ncoa să ți-o dau!

Și payback time este.



Dar Băsescu nu reprezintă decît exponentul paradigmatic a mii și mii și zeci de mii de mici Jack Nicholsoni anonimi care scot și ei capul prin ușa spartă cu toporul de Internet sau de lehamite și rînjesc la fel de voioși și de destructivi în comportamentul lor de furnici harnice: strălucitorilor, it’s payback time.

Ne-ați aburit și făcut din vorbe și am crezut în voi atîta timp, am investit emoțional în voi, considerîndu-vă repere intelectuale și morale ale generației noastre, oamenii care sînteți în stare să ne arătați calea, să ne limpeziți realitatea cea cețoasă și complicată, să ne fiți faruri călăuzitoare și repere de onestitate, bun simț și profesionalism, să separați binele de rău și să stați de pază la ușa democrației.

Și voi, voi ce-ați făcut, ticăloși mici, golănași pufoși? V-ați vîndut și ne-ați vîndut pe treizeci de arginți.

Ei bine, nu-i nimic. Lasă atunci că ne facem noi trenul nostru, ne jucăm noi cu jucăriile noastre și ne facem oameni mari, care să nu mai pună botul la toate vrăjelile voastre bicisnice. Încet-încet, ne-am prins că ne faceți din vorbe și că sînteți fățarnici și găunoși. Ne-a luat ceva timp, e drept. Ne-am fript de cîteva ori și v-am crezut pe cuvînt. V-am acordat ceva timp de îndoială, cînd încă nu ne venea să credem că chiar sînteți atît de ticăloși ori de nepricepuți.

La fel ca și în cazul naționalei de fotbal, v-am acordat un credit de încredere vreo zece ani mai mult decît era cazul. Acum, însă, gata! Ne-ați lămurit. Nu vă mai credem, nu ne mai place de voi, nu mai avem încredere în vorbele voastre, chiar și cînd ele sînt adevărate.

E ca în cazul fotbalului autohton, că tot am pornit discuția de la Tolontan. Fotbaliștii români sînt vraiște? Nu-i nimic. Ne uităm la snooker, pe Eurosport, sau la rugby. Acum putem, nu ca acum 10 ani. Rugbyștii noștri sînt vraiște? Nu-i nimic: ne uităm la campionatul din Noua Zeelandă. Acum putem, nu ca acum 10 ani. De ceva timp, Internetul ne permite, acest mare democratizator. Trăiască torenții, avem meciurile la nas în timp aproape real.

Analogia e numai bună: fotbaliști - ziariști. Ziariștii români sînt vraiște? Nu-i nimic. Ne scriem noi blogurile noastre, proprii și personale. Internetul acum ne permite. Ne citim noi între noi și avem mai multă încredere decît în voi, mincinoșilor, chiar dacă n-am făcut studii de specialitate și teoretic nu ne pricepem la fel de bine ca voi cu vorbele. Ha! De parcă CTP-ul o fi ziarist la meseria de bază, nu inginer de robineți și de manivele.

Azi, spre deosebire de acum 10 ani, avem cu ce, mă, avem cu ce. Barierele de producție și distribuție au scăzut dramatic în ultimul timp. Internetul, acest mare nivelator, democratizator. Nivelator de regulă întru mediocritate, e drept. Dar măcar cinstit, domnilor dragi, nu cu agendă ascunsă și fățarnică și care să mă vîndă pe treizeci de arginți și restul pe cine știe ce apartament luat la ANL, sărind lista, pe privilegii bicisnice.

Știu: durează. Știu: ia al naibii de mult timp. Dar încet încet uite că începe să funcționeze. Încet încet îi conving pe ceilalți dacă am dreptate sau nu. Încet încet descopăr alții care sînt la fel ca mine și pe care îi cred, pentru că Internetul îmi permite să dau de ei. Încet încet sîntem ceva mai mulți, ceva mai suficienți nouă înșine.

Așa încît concluzia este indubitabilă, inexorabilă și inevitabilă, statistic vorbind: fiecare pasăre pe limba ei piere, dragi ziariști. Voi sînteți pe cale să pieriți pe limba voastră cea fățarnică și îngîmfată.

După cum vă spuneam: presa moare pentru că merită să moară. It’s payback time. Fiecare pasăre pe limba ei piere. Eu, de ceva vreme, mi s-a luat de voi și prefer să cred păsările din ce în ce mai multe care au început să cînte din ce în ce mai bine, din ce în ce mai autentic și mai tare în pădurea Internetului din România asta apocaliptică, isterică, bicisnică și totuși a mea.

* * *

Cifre BRAT. Evoluţia presei scrise, 1998 - 2011

Fig. 1. Total.


Fig. 2. Ierarhie martie 2011


Fig. 3. Evoluţie 1998 - 2011. Titluri.


Fig. 4. Evoluţie 1998 - 2011. Tipuri.


Fig. 5. Evoluţie 1998 - 2011. Ponderi.


Fig. 6. Evoluţie 1998 - 2011. Ponderi (alt fel de grafic)