Simplu: Presa moare pentru cǎ meritǎ sǎ moarǎ

Întrebare (Dan): Presa moare pentru cǎ...?
Rǎspuns (Turambar): Simplu: Presa moare pentru cǎ meritǎ sǎ moarǎ

* * *

Preambul. Citate semnificative

“România riscă să devină prima ţară din Europa fără ziare, şi asta nu înseamnă că suntem postmoderni - cum ne-am imagina -, anticipativi, avangardişti. Suntem rudimentari. Rămânem fără ziare ­fiindcă nu mai suntem în stare să producem informaţie credibilă, nu pentru că am fi vizionari şi mutăm informaţia pe digital. “
Cǎtǎlin Tolontan, Am învǎțat meserie din filmele americane


"Mi-e dor de ziua in care moderatorul parea angajat la pompieri si nu la piromani, de ziua cind analistul aduna faptele si tragea concluziile si nu invers, de ziua cind stirile le facea norocul si soarta si nu agenda si lista de preturi.

Mi-e dor cel mai ades sa nu mi se faca scarba. Scarba cind citesc. Cind aud. Cind vad. Cind mi se spune, cu reprosul surd al unei generatii care ne-a aruncat deja la gunoiul digital al vremurilor "voi jurnalistii ati adus lucrurile unde sunt"."
Lucian Mîndruțǎ, Mi-e dor sǎ fiu iar jurnalist

* * *

Zilele trecute, prietenul Dan Duca m-a sunat sǎ mǎ întrebe dacǎ sînt interesat sǎ scriu un articol pe tema “Presa scrisǎ moare pentru cǎ...”, urmînd sǎ completez eu dupǎ cum cred de cuviințǎ rǎspunsul, cu argumentele de rigoare.

Ideea i-a venit lui Dan de la interviul lui Tolontan din Adevǎrul: “Am învǎțat meserie din filmele americane”. Acolo, una din temele principale ale discuției o reprezintǎ supraviețuirea presei, așa cum o știm noi acum: hîrtie, ziariști cu carte de muncǎ, profesie, dedicație, principii, exclusivitǎți, periodicitate, surse, profesionalism. Mǎ rog, elementele componente ale rețetei.

Citisem și eu interviul, fusesem și eu plǎcut impresionat de stilul discuției și chiar doream sǎ scriu ceva pe marginea sa. Mai ales cǎ între timp reușisem sǎ gǎsesc timp sǎ actualizez graficele privind evoluția presei scrise, așa cum rezultǎ ele pe baza datelor publice puse la dispoziție de BRAT (vezi la sfîrșitul articolului graficele).

Între timp însǎ m-am luat cu treaba, cu viața, cu ce se ia un om de regulǎ și mi-a ieșit momentan din cap propunerea pentru cîteva zile și restul un weekend prelungit, y compris Rusaliile.

Ideea mi-a fost reamintitǎ de pretextul apariției altui articol pe aceeași temǎ, cel al lui Lucian Mîndruțǎ, “Mi-e dor sǎ fiu jurnalist”.

Textul m-a impresionat, atît prin franchețe și retoricǎ, dar îndeosebi prin inadecvare. Pe principiul “nu mai întorci mortul de la groapǎ” m-a distrat maniera elocvent-spǎșitǎ, de tip “sǎ ne punem cenușǎ în cap cu grație și eleganțǎ, ca un balerin cu ligamentele rupte” sau “nu se mai scoalǎ, dar uite ce frumos atîrnǎ”, în care în al treișpelea ceas Mîndruțǎ își jelește profesia rǎnitǎ grav, plîngîndu-i de milǎ cum zace într-un șanț și pierde sînge.

Vai, o sǎ moarǎ, sǎrǎcuța, ce ne facem fǎrǎ ea? Vai, presa noastrǎ, sǎriți, moare, ce ne facem cu cîinele de pazǎ al democrației, cu a patra putere în stat?

Am și scris imediat o reacție la acest articol, destul de pǎtimașǎ, ce-i drept. Simțeam cum spiritul justițiar și resentimentul îmi fierb în sînge precum vinul în pocale. Simțeam fierbințeala dulce a indignǎrii satisfǎcute. Na, așa le trebuie, mama lor!

Și atunci morișca de cuvinte s-a pornit și Turambar a început sǎ dea cu blesteme în stînga și-n dreapta, mai ceva ca Moise cînd despica apele murdare ale Mǎrii Roșii:

“Acuma nimeni nu mai intoarce mortul de la groapa, stimabililor. V-ati busit reputatia, gata, pa.

Sintem din ce in ce mai multi cei care mai degraba ne-am taia incet si trist pe burta decit sa va credem.

Sintem din ce in ce mai multi cei care mai degraba citesc bloguri si benzi desenate si ambalajul de la hirtia igienica decit sa va citim pe voi, o stralucitorilor ofiliti.

Sintem din ce in ce mai multi cei care mai degraba ne cumparam soda caustica sa ne-o bagam in vena decit Academia Catavencu, desi era o vreme in care aceasta era un adevarat reper in mintile noastre, ale ciutacilor si bididiilor care au crescut la cap in anii 90.

Sintem din ce in ce mai multi cei pe care i-ati pacalit de prea multe ori si acum ne face o deosebita placere sa va privim cum va zvircoliti pe jos, in chinuri.

Acum avem si noi trenul nostru, cum zicea ardeleanul, canalele noastre media mici, dar multe, si din ce in ce mai mult ne citim intre noi decit sa va citim pe voi, jalnicilor, bicisnicilor, vindutilor, amaritilor...

Hai, odihniti-va in pace. Dumnezeu sa va ierte, ca eu n-o sa va iert. Nu pot. Sa va ierte altii...”

Da, fǎrǎ diacritice, cǎci sînt momente în care, în vîltoarea inspirației, scriu unde apuc, cum apuc, Notepadul sǎ trǎiascǎ. Lasǎ, cǎ dacǎ vǎ uitați, și Mîndruțǎ tot fǎrǎ diacritice scrie, și el e ditamai jurnalistul, nu ca mine, un țuțǎr de sociolog care minte poporu cu sondajul.

Între timp, Dan Duca îmi reamintește pe Facebook de promisiune. Moment în care fraza de titlu al acestui articol țîșnește spontan, fǎrǎ de efort, în discuția noastrǎ: Presa moare pentru cǎ meritǎ sǎ moarǎ.

Simplu: meritǎ sǎ moarǎ.

Meritǎ sǎ moarǎ pentru cǎ în aroganța și în superbia sa cea mai foarte superioarǎ, de ubermenși care scuipǎ semințe în cap cetǎțenilor de rang secund, au considerat cǎ au doar privilegii și nici o responsabilitate, cǎ pot sǎ întindǎ de cuvinte și de idei și de principii precum de gumilastic, de masticul cel grecesc ori turcesc, fǎrǎ sǎ pǎțeascǎ nimic, fǎrǎ repercursiuni.

Mult timp, aproape douǎzeci de ani, jurnaliștii au fost niște mici zei bezmetici și îngîmfați care aveau întotdeauna dreptate, care se pricepeau la toate, care erau în stare sǎ emitǎ judecǎți de valoare și adevǎruri foarte adevǎrate pe orice subiect li se punea sub nas, care fǎceau și desfǎceau guverne, imperii, echipe de fotbal, de șah subacvatic ori subiectele de la olimpiada internaționalǎ de matematicǎ.

Ei se pricepeau la toate și nu pierdeau nici un prilej pentru a-ți arǎta asta. Mai ales de cînd s-a inventat televizorul, de cînd comunicarea prin cuvînt, prin literǎ a fost întǎritǎ de comunicarea non-verbalǎ, de ton, de arțag, de grimasǎ, de sprîncene ridicate robespierrean, nu mai era nimeni ca ei. Încet-încet le intrase în cap cǎ sînt nu a patra putere în stat, ci a treia, a doua, dar ce zic eu, prima putere în stat, cea care face, desface, înnoadǎ, creeazǎ și distruge.

Ei bine, hybrisul, dupǎ cîte știm de la oamenii de științǎ greci din secolul IV înaintea erei noastre, nu face bine la ficat. Mai devreme sau mai tîrziu literele încep sǎ aparǎ încet încet pe peretele destinului profesional, se contureazǎ un Menel, un Tekel, un Fares, și pe urmǎ apare Mel Gibson pe ecran și zice It’s payback time, dudes. Hai cǎ avem o treabǎ cu voi. Hai pe montagne russe al istoriei. Hai sǎ vǎ facem un proces de conștiințǎ. Cuuum? Nu aveți conștiințǎ? Nu-i nimic! Lasǎ cǎ avem noi proces, și este de ajuns.

Un alt motiv pentru care presa meritǎ sǎ moarǎ este unul structural.

Atîta timp, decenii întregi, presarii au profitat de privilegiul cvasi-monopolistic al dificultǎții de intrare pe piațǎ. Costuri mari, reglementǎri dificile, mai ales în zona audio-video. La început, doar statul avea putirința de a produce și disemina informație. Pe urmǎ au venit privații: mai întîi în presa scrisǎ, pe urmǎ, o datǎ cu dezvoltǎrile tehnologice și cu dezghețul autoritarian, și cei din radio ori de la TV.

Însǎ costurile rǎmîneau în continuare foarte mari. Doar eforturi concertate, instituții bine organizate, cu investiții inițiale mari și pe urmǎ cu fonduri de susținere la fel de însemnate puteau sǎ porneascǎ tǎvǎlugul presei, al distribuției, al curentului electric necesar emisiei în eter, al stîlpilor pentru antenǎ, al salariilor, al logisticii trebuincioase, al legilor de control aferente.

Încetul cu încetul însǎ, un inamic insidios s-a strecurat în rîndul lor: Internetul.

Inițial a afectat doar componenta cuvîntului scris. Știm prea bine cǎ ziarele scrise se confruntǎ de cîțiva ani cu o hemoragie unii spun fatalǎ de cititori dinspre hîrtie spre online, dar mai ales dinspre behemoții instituționali spre puricii mici, dar mulți, ai vocilor independente de amatori cvasi-profesioniști care de ceva ani îi concureazǎ la popularitate, credibilitate și, mai recent, și la bani.

Mai mult, din ce în ce, suflul rece al respirației amatorilor în ceafa profesioniștilor începe sǎ se simtǎ și pe zona de conținut video. Deocamdatǎ televiziunile fac încǎ fațǎ la aceastǎ presiune zǎticnitoare. În cîțiva ani însǎ, cǎ vor fi 10, cǎ vor fi 20, mai puțin conteazǎ, contentul amatoricesc, puzderia de canale de conținut care sǎ concureze televiziunile le vor face acestora viața amarǎ, cîineascǎ, dureroasǎ. Cum zice cîntecul de jale La Chilia-n port: Ah, ce dureros!

E vorba tot de un soi de hybris, de îngîmfare, doar cǎ tehnic, nu de prințipuri ori de atitudine. Știți bancul cu ardeleanul care în moliciunea lui de om molcom și bleg pierde trenul și exclamǎ cu arțag blînd, sfǎtos: Tulai, Doamne! Vezi de ce e bine sǎ ai trenul tǎu?

Ei bine, multǎ vreme jurnaliștii au avut trenulețul lor, doar al lor, cu care s-au jucat cum au vrut ei în superbia lor de șefi de garǎ de provincie cu chipiu, burticǎ și multǎ, multǎ țîfnǎ la purtǎtor. Vroiau ei sǎ bușeascǎ pe Cutǎrescu? Îl bușeau. Vroiau ei sǎ-și bage nasul precum ucenicul vrǎjitor în cazanul unde se gǎtea ciorba otrǎvitǎ a puterii? Iaca și-l bǎgau.

De ce? Pentru cǎ puteau.

Cǎ tot sîntem la bancuri, asta e ca în bancul cu vulturul care zboarǎ pe sus lent și maiestuos și îl vede vulpea și-l întreabǎ: un’ te duci tu, vulture? Sînt sigur cǎ știți și rǎspunsul. Nu se cuvine totuși sǎ-l reproduc aici, chiar dacǎ mǎ știți cǎ sînt mai spurcat la gurǎ. Lasǎ, cǎ știți ce a rǎspuns vulturul. Unde vrea...

Iete însǎ cǎ acum nu mai zboarǎ vulturul chiar unde vrea dînsa. Pentru cǎ i s-au cam terminat bateriile, cel puțin pe anume zone de influențǎ, și acum încet-încet se transformǎ într-un hipopotam transpirat care horcǎie și strigǎ dupǎ bani, cǎ s-a învǎțat cu binele și cu cîștigul facil.

Mai un șantaj cinstit, mai un copy-paste dupǎ Mediafax sau, și mai bine, o traducere aproximativǎ dupǎ cine știe ce site de can can din Australia sau din Tasmania sau de la Holywood. Mai o lǎcrǎmealǎ de film indian cu handicapați și cu concursuri tîmpite, dar lucrative. Orice, dar sǎ nu fie greu.

Iete însǎ cǎ de ceva timp nu se mai poate și cǎ acuma le-au scǎzut tirajele și banii și influența și verbozitatea și mulți dintre cei care duceau crucea scriiturii oneste au început încet-încet sǎ-și caute prin alte pǎrți și sǎ prefere sǎ se retragǎ din profesie decît sǎ mai înghitǎ rahat.

S-a ajuns la un tipping point, la un moment de cotiturǎ.

Paiul care a rupt spinarea cǎmilei l-a reprezentat criza economicǎ din 2008 – 2009, însǎ și rezultatul alegerilor din 2009 zic eu cǎ a avut un cuvînt de spus, aici la noi la Românica, în Republica Istericǎ România.

Presa a ales sǎ ținǎ cu cel care a pierdut alegerile și acum dictatorul, pardon, Dictatorul cu D mare de la Doom își ițește fața prin spǎrtura ușii, la fel ca Jack Nicholson în Shining, și rînjește voios la victime: I’m home, Jennie! It’s payback time. Vino-ncoa sǎ ți-o dau!

Și payback time este.



Dar Bǎsescu nu reprezintǎ decît exponentul paradigmatic a mii și mii și zeci de mii de mici Jack Nicholsoni anonimi care scot și ei capul prin ușa spartǎ cu toporul de Internet sau de lehamite și rînjesc la fel de voioși și de destructivi în comportamentul lor de furnici harnice: strǎlucitorilor, it’s payback time.

Ne-ați aburit și fǎcut din vorbe și am crezut în voi atîta timp, am investit emoțional în voi, considerîndu-vǎ repere intelectuale și morale ale generației noastre, oamenii care sînteți în stare sǎ ne arǎtați calea, sǎ ne limpeziți realitatea cea cețoasǎ și complicatǎ, sǎ ne fiți faruri cǎlǎuzitoare și repere de onestitate, bun simț și profesionalism, sǎ separați binele de rǎu și sǎ stați de pazǎ la ușa democrației.

Și voi, voi ce-ați fǎcut, ticǎloși mici, golǎnași pufoși? V-ați vîndut și ne-ați vîndut pe treizeci de arginți.

Ei bine, nu-i nimic. Lasǎ atunci cǎ ne facem noi trenul nostru, ne jucǎm noi cu jucǎriile noastre și ne facem oameni mari, care sǎ nu mai punǎ botul la toate vrǎjelile voastre bicisnice. Încet-încet, ne-am prins cǎ ne faceți din vorbe și cǎ sînteți fǎțarnici și gǎunoși. Ne-a luat ceva timp, e drept. Ne-am fript de cîteva ori și v-am crezut pe cuvînt. V-am acordat ceva timp de îndoialǎ, cînd încǎ nu ne venea sǎ credem cǎ chiar sînteți atît de ticǎloși ori de nepricepuți.

La fel ca și în cazul naționalei de fotbal, v-am acordat un credit de încredere vreo zece ani mai mult decît era cazul. Acum, însǎ, gata! Ne-ați lǎmurit. Nu vǎ mai credem, nu ne mai place de voi, nu mai avem încredere în vorbele voastre, chiar și cînd ele sînt adevǎrate.

E ca în cazul fotbalului autohton, cǎ tot am pornit discuția de la Tolontan. Fotbaliștii români sînt vraiște? Nu-i nimic. Ne uitǎm la snooker, pe Eurosport, sau la rugby. Acum putem, nu ca acum 10 ani. Rugbyștii noștri sînt vraiște? Nu-i nimic: ne uitǎm la campionatul din Noua Zeelandǎ. Acum putem, nu ca acum 10 ani. De ceva timp, Internetul ne permite, acest mare democratizator. Trǎiascǎ torenții, avem meciurile la nas în timp aproape real.

Analogia e numai bunǎ: fotbaliști - ziariști. Ziariștii români sînt vraiște? Nu-i nimic. Ne scriem noi blogurile noastre, proprii și personale. Internetul acum ne permite. Ne citim noi între noi și avem mai multǎ încredere decît în voi, mincinoșilor, chiar dacǎ n-am fǎcut studii de specialitate și teoretic nu ne pricepem la fel de bine ca voi cu vorbele. Ha! De parcǎ CTP-ul o fi ziarist la meseria de bazǎ, nu inginer de robineți și de manivele.

Azi, spre deosebire de acum 10 ani, avem cu ce, mǎ, avem cu ce. Barierele de producție și distribuție au scǎzut dramatic în ultimul timp. Internetul, acest mare nivelator, democratizator. Nivelator de regulǎ întru mediocritate, e drept. Dar mǎcar cinstit, domnilor dragi, nu cu agendǎ ascunsǎ și fǎțarnicǎ și care sǎ mǎ vîndǎ pe treizeci de arginți și restul pe cine știe ce apartament luat la ANL, sǎrind lista, pe privilegii bicisnice.

Știu: dureazǎ. Știu: ia al naibii de mult timp. Dar încet încet uite cǎ începe sǎ funcționeze. Încet încet îi conving pe ceilalți dacǎ am dreptate sau nu. Încet încet descopǎr alții care sînt la fel ca mine și pe care îi cred, pentru cǎ Internetul îmi permite sǎ dau de ei. Încet încet sîntem ceva mai mulți, ceva mai suficienți nouǎ înșine.

Așa încît concluzia este indubitabilǎ, inexorabilǎ și inevitabilǎ, statistic vorbind: fiecare pasǎre pe limba ei piere, dragi ziariști. Voi sînteți pe cale sǎ pieriți pe limba voastrǎ cea fǎțarnicǎ și îngîmfatǎ.

Dupǎ cum vǎ spuneam: presa moare pentru cǎ meritǎ sǎ moarǎ. It’s payback time. Fiecare pasǎre pe limba ei piere. Eu, de ceva vreme, mi s-a luat de voi și prefer sǎ cred pǎsǎrile din ce în ce mai multe care au început sǎ cînte din ce în ce mai bine, din ce în ce mai autentic și mai tare în pǎdurea Internetului din România asta apocalipticǎ, istericǎ, bicisnicǎ și totuși a mea.

* * *

Cifre BRAT. Evoluţia presei scrise, 1998 - 2011

Fig. 1. Total.


Fig. 2. Ierarhie martie 2011


Fig. 3. Evoluţie 1998 - 2011. Titluri.


Fig. 4. Evoluţie 1998 - 2011. Tipuri.


Fig. 5. Evoluţie 1998 - 2011. Ponderi.


Fig. 6. Evoluţie 1998 - 2011. Ponderi (alt fel de grafic)