"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





. Citeste tot...

Prima mea epifanie la aikido

De un an de zile fac aikido. Încet, încet, clopin-clopinant, încep să mă descurc. Nu sînt nici cel mai strălucit, dar nici cea mai loază. Am luat ceva examene, rîde lumea de mine de manieră apreciativă că sînt “dom’ profesor”, pentru că, ținînd cont de aplecările mele profesionale, predau tuturor, no matter if I know the technique or not.

Mă rog, deseori mai fac aikido și în dulce stil mitocănesc, așa cum am învățat de la băeți, în stil de rugby, un pic cam smuls, așa, mai cu 90 de kile la purtător. Iese nu iese nu prea contează, sînt suficient de greu încît să iasă ca la polițiști. Dar asta totuși se întîmplă din ce în ce mai rar.

Mă rog, să zicem că încet-încet merit să port gi-ul.

Dar asta nu înseamnă că știu.

Însă învăț.

Doar că una e să înveți, metodic și trist și academic. Și alta este să simți. Instinctual, în vîrful ștremeleagului, în sîngele cel roșu. Să știi că e așa. Să știi. Să știi!

Am avut oareșce mici epifanii deja la aikido. Cum trebuie să fie o tehnică. Cum să o învîrți. Cum să înfigi corpul. Momente în care mă simțeam ca nenea ăla Jourdain, care vorbea în proză fără să știe, care făcea mișcări de aikido fără să știe, pentru că așa îi dicta lui corpul.

Însă precum săptămînile trecute n-a fost nicicînd. Aia a fost prima mea epifanie la aikido. Cred că de-abia acum îmi merit primele grade.

Lucram cu armele. Cu bokenul. Și era poziția cea mai simplă, de început, kamae-le cu arma. Și făceam nici nu știu ce mișcare...

Gata! Mi-am amintit!

Era un lucru combinat. Nage fără boken. Uke cu boken. Tu stăteai în kamae în fața lui și el se pregătea să ți-o frigă shomen uchi, cea mai simplă și mai la îndemînă lovitură, și tu trebuia să-i faci ikkyo. Cea mai simplă și mai la îndemînă tehnică.

Și de-abia cînd adversarul are sabia în mînă și chiar dacă e de lemn minima empatie te ajută să înțelegi cum ar fi să fie de oțel, necruțătoare și tăioasă și mortală, de-abia atunci te poziționezi într-un maai impecabil, nici prea-prea, nici foarte foarte, nici prea aproape, pur și simplu să ți-o înfigă în gît, nici prea departe, să nu apuci să te repezi la el.

Iar kamaele devine și el cel mai foarte impecabil kamae de care ai dat dovadă pînă atunci, aplecat cu adevărat înainte, pe piciorul din față, cum nu-ți ieșea neam pînă atunci, pornit să ataci, să parezi, să neutralizezi, să apuci moartea de mînă. Pe piciorul din față, gata de mișcare imediat cum uke începe să ridice shomenul.

Și atunci înțelegi. Înțelegi kamaele, filosofia lui, nevoia lui, pornirea lui, necesitatea lui de oțel. Nu stai așa cum trebuie, n-ai nici o șansă să oprești shomen uchi la timp. Vine sabia peste tine și te taie ca pe un cîrnat, felii felii, oricît de puternic ai fi, îți ia degețelele și mînușițele și mi ți le face carne de mici imediat. Dacă a apucat să plece, pa Vasile, ești tocană. Și atunci nu trebuie să plece și trebuie să belești ochii ca la tigru, în balansul de microsecundă necesar.

Și atunci mai înveți un principiu de bază al aikido-ului, cum ar trebui să fie al oricărei arte marțiale: orice antrenament trebuie să-l abordezi cu starea mentală ca și cum ar fi o luptă pe viață și pe moarte. Atunci te taie. Nu e sabie de lemn, e de oțel necruțător. Nu e dojo și practică, mintea ta te proiectează în luptă. Nu îți pasă că ți-o vei lua peste degete de la niște bețe de bambus, ci că vei fi tăiat felii-felii de oțelul cel rece și dornic de sînge.

Ce faci?

Ce faci?

Boule, ce faci? O să mori!

Mushin. Maai. Kamae. Trei lucruri fundamentale învățate în fața tigrului.

Nu contează că e tigru de hîrtie. În mintea ta, e tigru cu colți și gheare.

Așa ar trebui să lucrăm în fiecare secundă: cu tigrul în fața noastră.

Mushin...




.



Citeste tot...