Movie Review: Dune (Denis Villeneuve, 2021)

Cel mai bun lucru care se poate spune despre Dune, un film făcut după o carte atît de solicitantă și de dificil de ecranizat, este că s-a ținut neașteptat de bine de buchea cărții.

Principala emoție și teamă a celor ca mine, care am crescut pe Dune și jurăm pe Dune, era ca nu cumva să o ia pe arătură. Să-și permită libertăți de aiureală. Licences, cum ar zice anglo-saxonul. Ca și în cazul lui The Lord Of The Rings sau al lui Game Of Thrones, fandomul acestei cărți este cît se poate de articulat și de pretențios.

Din fericire, n-a fost cazul. O singură modificare semnificativă a fost făcută: Liet Kynes, care dintr-un bărbat alb (alegerea lui Max von Sydow a fost unul din puținele lucruri bine făcute în varianta realizată în 1984) a ajuns femeie neagră. Mă rog. Se putea și fără această concesie făcută corectitudinii politice, noua pelagră a creierului deontologilor contemporani. Dar nici n-a stricat mare lucru. Personajul, în afară că din bărbat alb a devenit femeie neagră, s-a ținut și el la fel de riguros de buchea cărții. Sînt curios dacă în al doilea film rezultă că Chani e copilul lui Liet femeia cea neagră – deocamdată nu s-a zis nimic în această privință.

În afară de acest mic patinaj, filmul este neașteptat de bine disciplinat în jurul firului narativ, dar și al manierei de alegere a personajelor. Castingul e bine făcut, toate personajele principale întrupează fără deranj personajele din carte, unele din ele cu brio – Stilgar, de exemplu, Bardem făcînd din nou un rol mare.

Și cu asta am trecut hopul cu adevărat important. Fandomul poate răsufla ușurat. Regizorul chiar s-a ținut de carte cum trebuie, cu mici excepții. Care sînt acestea? Cît se poate de minore.

Începutul nu e chiar cel din carte, deși incorporează elemente tot din carte, e doar un mic reshuffle, două trei scene puse înaintea adevăratei scene de început, cea cu gom jabbarul. Liet Kynes nu moare chiar așa precum scrie în carte, ci un pic simplificat. Baronul Harkonen nu scapă de otrava din respirația ducelui Atreides datorită unei uși mascate, ci e otrăvit și el destul de grav – dar se păstrează motivația principală: scapă căci și-a activat scutul. Busculada din ornitopter, cînd scapă Paul și Jessica, e și ea ușor simplificată.

Dar astea sînt deja hiperdetalii, pe care doar un asiduu cititor și fin cunoscător al cărții le poate decela (da, fac parte din acea hiperminoritate care știe cartea aproape pe de rost și o recitește cel mult la cinci ani odată).

Am ieșit de la film răsuflînd ușurat. Nu și-a bătut joc de poveste nicicum. Și nici n-a simplificat-o (prea mult). Repet: Dune e o carte oribil de dificil de ecranizat, conținînd multe straturi și întorlocări de motivație, de flux al conștiinței, de viclenie și de matrioșkă în matrioșkă pe care doar lectura le poate valoriza cum se cuvine.

De-abia acum, după ce ne răsuflăm ușurați că nu și-a bătut joc de carte, putem intra și în detalii propriu-zis cinematografice.

Ce face Villeneuve? Ce știe să facă, ce ne-a demonstrat și în alte filme că poate face – îndeosebi în Blade Runner 2049. E epic. E monumental. E foarte vizual. Știe să compună tablouri vivante. E impunător, medieval de impunător în amestecul de cadre puternice, simple, monocrome și cu puține elemente, înfășurate în tonuri sumbre sau imperiale, nostalgice sau premonitorii, în mugete de muzică tînguitoare. E dedat la somptuozitate și la monumentalitate.

Iar subiectul, cartea se potrivesc de minune cu acest stil. Imaginea e desăvîrșită. Actorii sînt bine struniți – chiar și Chalamet, de a cărui tendință întru firav și nevrotic mă cam temeam. Chalamet e într-adevăr firav și nevrotic și nesigur și melancolic și bîntuit de neliniști și de viziuni. Dar așa e Paul la început în carte. Și firav fizic, și năpădit de premonițiile de dinainte de intoxicarea cu mirodenie. Iar atunci cînd e nevoie să fie mîndru și aristocratic și rău și dîrz și medieval și luptător și aprig, reușește – la fel precum Paul se transformă în carte.



Buni actorii. Foarte buni. Am tot citit păreri că nu sînt bine aleși. Greșit. Peste una-două generații, aceștia vor deveni întruparea vizuală și actoricească a personajelor din carte, la fel precum deja de douăzeci de ani încoace Aragorn nu poate fi decît Viggo Mortensen, ori Gandalf decît Ian McKellen. Din nou revin cu bucuria de a-l vedea pe Javier Bardem umplînd ecranul cu personalitatea sa impresionantă. Și Jason Momoa se potrivește cu rolul și își face treaba cum se cuvine.

Ajungem la muzică. Hans Zimmer e prima dată cînd mă enervează. Poate singurul lucru care m-a deranjat la filmul acesta. Muzica nu e proastă. O, nu! E impunătoare, e plină de emoții, de temperament. Dar e prea in your face. Un muget continuu. O continuă amenințare cu epifania, o de neterminat premoniție de apariție de zeu – ceea ce chiar nu e cazul, măcar că sîntem doar în prima parte a cărții. Nu doar volumul fizic al muzicii e dat prea tare tot timpul, dar mai ales volumul emoțional. E o continuă strigătură de patimă în muzica acestui film. Altora le-a plăcut. Pe mine m-a iritat un pic, mai ales spre sfîrșitul filmului. Probabil singurul element al filmului unde tușa e prea groasă, prea primitiv de ostentativă.

Am zis de imagine? Am zis. Ireproșabile scene, tablouri migălite, în care regizorul reușește performanța reținerii, a folosirii spațiului gol, a lui prea puțin care e mai bun și mai mult decît prea mult. Dar dincolo de compoziție, trebuie neapărat să menționăm și jocul cu lumina. Lumină puternică. Umbre. Nisip orbitor. Încăperi în penumbră, medievale. Regizorul de imagine Greig Frazer calcă frumos pe urmele lui Roger Deakins.



Și, evident, ultima, dar nu cea din urmă, viziunea. Villeneuve chiar a reușit să surprindă textura de idee și de viziune a lui Frank Herbert. Caladan e Caladan, albastru și ducal și umed. Arrakis e sec și cutremurător de cald. Ornitopterele sînt o bijuterie de realism mecanic și de eleganță vizuală, ca și culegătoarele de mirodenie. Nobilii medievali sînt chiar medievali. Harkonnenii sînt așa cum trebuie să fie: mitocani și mîrlani și inteligenți și vicleni și necruțători. Sardaukarii sînt și ei bine concepuți – mi-a plăcut mult tușa vikingă a acestora (un alt element care ține exclusiv de alegerea estetică a lui Villeneuve). Viermii sînt neașteptat de bine realizați. Shadout Mapes chiar e fremeniță. Muad’dib șobolanul simpatic care țopăie prin deșert și e hiper-adaptat aridității e chiar de acolo. Stîncile care ies din deșert sînt cum mi le închipuiam la 15 ani, cînd citeam pentru prima dată Dune – în franceză, pe sub mînă, înainte de 1989. Distraiurile sînt foarte foarte pertinent și realist concepute. Stația ecologică imperială e o bijuterie vizuală de gotic abandonat. Și cu cît mă gîndesc, cu atît mai îmi vin idei – palmierii udați care mai apoi iau foc, de exemplu.

E bine făcut filmul. Doamne, cît mă bucur că e bine făcut. O experiență cinematografică puternică. Și un pariu cîștigat. Slavă lui Shai Hulud că n-a dat rasol. Ar fi fost păcat. Tare păcat.

Kull wahad!



PS: De-abia aștept să-l mai văd încă o dată, să am timp să mă concentrez pe detalii. De-abia aștept să-l văd cu prietenii. De-abia aștept varianta extinsă, cu scenele care n-au putut intra în această variantă cinematografică. Una din scene o știu deja – banchetul oferit de Duce notabilităților locale, unde din nou regizorul își permite o mică libertate față de carte, o aduce pe prințesa Irulan pe Arrakis ca mesager imperial (în carte nu e vorba de așa ceva). Dar cu siguranță vor fi și altele. Sera aristocrată ce conține mesajul ascuns. Cvasi-catastrofa pierderii ruscacului în avalanșa de nisip. O să avem ce comenta și atunci...



. Citeste tot...

Generațiilor dinaintea noastră

Sînt generații eroice, generații fără de istorie, generații chinuite, generații mediocre și generații bicisnice.

Aiasta a noastră e cam bicisnică. Vîntul istoriei ne favorizează, ne suflă în fund, ne răsfață și ne îndestulează. Și tot degeaba. Sîntem niște bicisnici irecuperabili, niște amărîți de muțufelnici pufoși.

Generația bunicilor noștri a făcut războiul și foametea. Vai de capul lor. Cîte au putut să îndure. Și au îndurat. Și au răzbit. Cu răni, cu sacrificii, cu morți și suferințe. Înaintea lor, fiecare generație de stră-străbunici a făcut războiul și foametea, a îndurat opreliștile, umilințele și neajunsurile. Vai de capul lor. Ce s-au mai chinuit. Și au răzbit și ei. Fiecare generație a răzbit prin istorie, prin neajunsuri imense. Altminteri n-am mai fi noi aici, acum, să facem umbră acestui Pămînt pe care nu-l prea merităm.

Generația părinților noștri a suferit și ea mediocritatea și neputința și s-a uitat mereu peste gard la verișorii occidentali, de-o seamă cu ei, deja îmbuibați și plesnind de fericire. Ciungă și blugi, Mercedes și Hollywood.

Ei n-au avut parte de așa ceva. Au băgat grumazul în pămînt, au oftat și au tras în continuare. Să facă hidrocentrale. Să crească copii. Să îndeplinească planul. Să nu iasă din rînd. Să aibă fericiri mărunte. Pe urmă au îmbătrînit și au văzut cum se schimbă lumea, cînd era prea tîrziu pentru ei.

Oricum, n-au fost atît de înghesuiți de realitate precum bunicii și străbunicii noștri. Cele două războaie mondiale nu se compară cu nici o suferință provocată de lipsa de blugi și de ciungă. Să fim serioși.

De-abia generația noastră, prin părțile astea de lume balcanice și post-comuniste, a început să scoată capul și să amușineze fericirea îmbuibării și îndestulării și preaplinului generat de tehnologie și de puterea carburanților fosili.

Blugi. Ciungă. Umpic de îndestulare. Nu multă, dar orișicît. Iaca scoserăm și noi nasul să mergem să-i slugărim pe alții, prin Italia Spania, să ne urmăm visul de primă generație de emigranți săraci. Sau nasul celălalt, mai cu ștaif, de primă generație de turiști care belește ochii la Bulgaria, Grecia, Egipt, poate chiar și la Caraibe și Zanzibar.

Acuma, la rînd, ăștia mici care vin din urmă să ne dea laoparte, să ne ia locul și să continue suferința fericirea patima amăgirea străduința ispita viața,

acuma ăștia sînt și mai învățați cu confortul. Cu îmbuibarea. Cu cele ale tehnologiei și ușurinței. Uber есть? Есть. A также Internet есть? Есть также, ребята. Și tot așa. Есть cam de toate –

(Cee, nu știți literele rusești? Și nici ce înseamnă rebiata? Ori tacje? Ghinion. Mai învățați și voi. Hai cu România Educată...)

Есть cam de toate. Și atunci, în acest context istorico-social privilegiat, cînd iesti cam de toate pentru ăștia mici și răsfățați, orice abatere de la îmbuibare și de la necontenita apriga cursă întru fericire facilă li se pare o catastrofă.

Au pretenții din ce în ce mai mari. Le pute orice. Fac un imens caz de furtună într-un pahar cu apă din orice. Fac demonstrații de drama queen pentru te miri ce fleac. Nu le mai ajungi la nas. Totul li se cuvine. Totul e luat de la sine.

Cuuum? Nu există wifi? Dece nu există wifi? Trebuie să fie wifi peste tot, cum e aerul. N-aveți avocado? Vai, ce dezastru. Nici de-aia, cum îi zice, măi, la sărăcia aia de prostie pe care o venerează ei acuma, stai să caut pe gugăl, chinoa? Auzi Doamne, nu există chinoa și are pîinea gluten...

O să dea și ei cu capul de realitate, evident. O să mai coboare din înaltele lor acareturi imperiale în care s-au cazat în mintea lor în sinea lor, din stratosfera fantasmei de atotputernicie și de misecuvinism.

Și noi, la vremea noastră, probabil eram percepuți de către bunicii noștri drept niște tefelei răsfățați, care credeam că ni se cuvine tot și că lumea începe cu noi. Fiecare generație are probabil parte de asta.

Doar că, pe măsură ce belșugul se distribuie din ce în ce mai larg pe globul ăsta, consecință a puterii sovietelor din hidrocarburi, forța dinozaurilor morți și putrezi și care ne ușurează nouă azi viața, misecuvinismul capătă accente din ce în ce mai puternice, mai grotești.

Fiecare generație e ceva mai ruptă de natură, de realitate, se scufundă în capcana fierului-beton și a curentului electric și a biților. Pînă cînd? Pînă unde? Cît ne mai rabdă Pămîntul? O să ne ducem în cap în postumanism? O să devenim niște biete terminale obeze, ca în Wall-E? Nu știu.

Știu doar că ne aducem aminte din ce în ce mai greu de cei care au suferit cu adevărat. De cei care au trecut prin război și moarte și foamete și chinuri. De cei fără de care noi n-am fi azi aici să le pîngărim numele și amintirea.

Tuturor acestor generații care ne privesc de sus, de dincolo de norișor, cu amuzament amar și cu dezamăgire părintească, minunîndu-se cîte avem la nas și cît de nemulțumiți putem fi pentru asta, le dedic aceste rînduri.

Pomenească-li-se numele în veci.

Vie amintirea lor.

Vii învățăturile lor.

Viu sufletul lor în sufletele noastre.

Chiar dacă le uităm și îi uităm. Undeva, cineva, trebuie să-și aducă aminte. Strădania lor, viața lor, suferințele și trăirile lor nu trebuie risipite în vînt.

Ar fi păcat. Mare păcat altminteri.

Am zis.











. Citeste tot...

Cu un ochi rîd, cu unul plîng

Cu un ochi rîd, cu unul plîng. Așa e în viață.

Cu un ochi rîd, pentru că profesional vorbind, Sociopol și-a făcut treaba foarte bine. Nu ireproșabil, căci în măsurarea probabilistică întotdeauna e loc de mai bine și există erori. Ci foarte bine.

Îi felicit pe colegii mei pentru eforturile depuse și pentru priceperea arătată ieri în timp real, într-o zi absolut nebună, în care s-au răsturnat absolut toate pronosticurile. Am fost în stare să măsurăm cum trebuie această învolburare socială.

A fost într-un mare fel. It was grace under pressure, cum se zice în limbaj militar.

Am reușit să avem scoruri comparabile cu ale concurenței, ba chiar simbolic mai bune, căci am avut curajul să ne asumăm o ierarhie a partidelor care ieșea din sondaje din ce în ce mai clar pe parcursul zilei, în vreme ce onor concurența nu și-a asumat acest risc, comunicînd în mod constant PSD și PNL la egalitate.

Sociopol a văzut în sondajul de ieri, realizat în timp real, contra cronometru, că PNL este peste PSD și a spus asta. Concurența nu a făcut-o. 1-0 pentru noi.

Mai mult de-atît, am reușit această măsurătoare validă, foarte utilă clientului media pentru care am lucrat, cu resurse mult mai mici decît cele folosite de concurență.

Cu un “simplu” sondaj în ziua votului am obținut aceeași exactitate ca cea realizată la Exit Poll, un tip distinct de măsurare sociologică, cu metodologie diferită, care implică resurse mult mai mari: bani, oameni, efort logistic și comunicațional. 2-0 pentru noi, cum ar veni.

E un semn pe care televiziunile și clienții politici, principalii beneficiari ai acestor tipuri de produse de măsurare socială probabilistică, nu-l mai pot ignora. Sau îl pot ignora în continuare, pe barba și pe banii lor. Nu-i așa, Mihai Gîdea?

Mai mult de-atît, România TV, televiziunea pentru care am lucrat a obținut un rating mai mare decît concurența de la Antena 3 la vestitul “minut de aur”, atunci imediat la 21:00, cînd se comunică rezultatele sondajelor. Deci încă un punct. 3-0 pentru noi.

A fost un rezultat remarcabil pentru Sociopol. Nu are rost să fim modești: a ieșit bine. A ieșit mai bine decît speram în cele mai umede vise ale mele.

Mulțumesc încă o dată colegilor pentru pricepere și efort. Mulțumesc clienților de la România TV pentru tot sprijinul acordat. A ieșit foarte bine, dragilor. Felicitări!

Pe de altă parte, nici nu-mi vine să mă bucur. Cu celălalt ochi plîng.

PSD a obținut unul din cele mai slabe scoruri pe care le-a avut el vreodată, în istoria sa postdecembristă. Dacă nu chiar cel mai slab – trebuie să verific în arhivă, să văd cum au fost la alegerile europarlamentare din 2007, imediat după ce l-au suspendat prima dată pe Băsescu.

Nu are rost să mă ascund după tufiș. Preferințele mele politice nu le-am ascuns niciodată. Nu sînt membru de partid PSD, dar cu sufletul sînt alături de ei.

Am avut chiar și o prestație publică guvernamentală din partea PSD, pe vremea guvernării Ponta, fiind consilier de stat și purtător de cuvînt al Guvernului.

Mai mult de-atît, în momentul în care Victor și-a făcut partid, nu am mers după el, deși mi s-a propus destul de insistent asta.

Consider că Victor Ponta și Pro România n-au făcut bine atunci cînd s-au rupt de PSD și au ales calea definirii politice prin adversitate față de partidul care i-a consacrat politic.

Poate că e o logică realistă în ceea ce au făcut. Politica e nemiloasă. Însă eu nu sînt de acord cu această logică și cu această relaționare conflictuală dintre Pro România și PSD. Victor nu trebuia să atace PSD așa cum a făcut-o în ultimul timp. Sufletul meu rămîne alături de PSD.

Și ăsta este motivul pentru care sînt trist pentru rezultatul de ieri. PSD a suferit o lovitură puternică. Poporul a decis. Au ieșit foarte mulți la vot mînați de ură împotriva PSD.

E drept că și PSD s-a mobilizat și a adus mai mulți la vot decît estimam în sondajele din campanie. Însă ceilalți au adus și mai mulți. Prea multă emoție negativă la adresa PSD.

În condițiile în care din punct de vedere al administrării publice rămîne în continuare partidul cu cele mai bune rezultate economice și de dezvoltare. Toate guvernările PSD au demonstrat că știu să administreze țara și să recupereze decalajul față de țările europene dezvoltate.

Mai mult. PSD, după părerea mea, este singurul partid care încearcă să protejeze cu adevărat interesul național, cel al dezvoltării resurselor proprii,

al păstrării unui echilibru cît de cît între presiunea capitalului internațional care încearcă să acapareze regiunile periferice ale civilizației occidentale și nevoia României de a-și dezvolta capitalul propriu și de a-și apăra resursele proprii.

Celelalte partide din România fac concesii prea mari influențelor străine și cedează prea ușor autonomie.

Mai mult de-atît, celelalte partide nu-și pun problema gestionării valorilor simbolice prin care o țară supraviețuiește pe termen mediu și lung, permițînd prea ușor globalizării să niveleze ca un tăvălug specificul național.

Toate aceste motive mă fac să țin în continuare cu PSD, indiferent de scorul obținut ieri, și să consider că PSD rămîne totuși soluția politică cea mai bună pentru România.

Un motiv în plus să fiu trist pentru rezultatul de ieri. Nefiind membru PSD, nu doresc să mă bag în patima internă ce urmează să înflorească. Va fi o dezbatere internă foarte intensă, care cu siguranță va degenera în conflict.

Nu vreau să iau partea nici uneia dintre tabere. Tare mă tem că cearta care urmează va pune PSD într-o situație și mai complicată decît cea în care se află acum.

Îmi doresc ca cei din PSD să găsească înțelepciunea de a trece peste acest moment sensibil în mod pozitiv.

Îmi doresc ca PSD să rămînă în continuare un partid puternic, care să fie capabil să guverneze această țară.

Pentru că știe, spre deosebire de alții, care și-au arătat relativ recent neputința de guvernare.

Pentru că e probabil singurul partid care chiar guvernează România în interesul României, nu al altora.

Spre deosebire de rezultatul alegerilor, ce urmează e greu de prezis. Îmi păstrez speranța și le trimit pesediștilor gîndul bun care să-i ajute să treacă prin această perioadă dificilă.

După cum vă spuneam, cu un ochi rîd, cu unul plîng.

Așa e în viață.

. Citeste tot...

Respectul nu poate fi convertit în bani

Domnul Varujan Vosganian, altminteri o persoană foarte respectabilă din punct de vedere intelectual, a comis-o recent. A propus opiniei publice o dezbatere privind nevoia de reducere a autoconsumului de produse alimentare, pentru mai buna colectare bugetară.

Din păcate, stilul bate conținutul, după cum orice scriitor ar trebui să știe - și domnul Vosganian e un scriitor cu experiență. A ales un exemplu nefericit și a cam dat-o de gard. Focalizîndu-se pe efectul ouălelor consumate de băbuțe în gospodăria proprie și personală asupra PIB-ului și veniturilor bugetare, a reușit contraperformanța să stîrnească multe glume și ironii.

Lumea a taxat imediat tendința normativă din exemplul domnului Vosganian. Oamenii au sesizat și amendat cu multă virtuozitate umoristică faptul că domnul Vosganian nu numai că a descris o stare de fapt, dar a a apăsat implicit și pe pedala normativă.

Dînsul, prin felul în care a scris textul, a lăsat de înțeles și care ar fi situația dezirabilă. Jos cu ouăle băbuțelor, trăiască economia de piață și capitalismul și ouăle cumpărate în mod organizat, probabil de la MegaImage sau de la Carrefour, să creștem veniturile băncilor din paradisele fiscale (ăsta e răutăcismul meu propriu și personal, îmi cer scuze, na că nu m-am putut abține să nu contribui și eu la trollare).

Unul din comentariile cele mai savuroase pe această temă a fost cel al unui internaut care a întrebat dacă nu-i cumva mai bine, extinzînd această logică, să începem să renunțăm la comportamentul erotic din cadrul familiei, că și ăla e autoconsum, și să ne schimbăm practicile către comportamentul erotic pecuniar, să întărim astfel bugetul României. Nu știu dacă-mi înțelegeți cuvintele, sper să vă dați seama ce vreau să las de înțeles :)

Dincolo de glumă, dincolo de genialitatea extinderii ariei de aplicare, avem totuși de-a face cu un subiect mult mai serios decît cel al ouălelor băbuțelor ori al încurajării mersului la cu... la lucrătoarele sexuale.

E vorba despre felul în care economiștii văd doar bani în fața ochilor.

E un subiect serios. E o limitare de gîndire care, de-a lungul istoriei, a cauzat multă suferință și tensiuni sociale. Prin influența lor asupra factorilor de decizie, economiștii de multe ori au aplicat această gîndire în cadrul funcționării statelor moderne și contemporane. Orice are un preț, orice poate fi taxat.

Din păcate, știm că nu este așa. Nu e neapărat nevoie să fii sociolog ca să surprinzi această limitare cognitivă. E plină viața de exemple unde lucrurile nu au de-a face cu banii - și nici nu ar trebui să aibă de-a face cu asta.

Valorile unei societăți reprezintă exemplul cel mai elocvent în acest sens. Și, din păcate, avem un exemplu recent care ne arată că banii nu reprezintă totul pe lumea asta.

Zilele trecute am avut de-a face cu un alt incident care vorbește despre această tensiune dintre logica economică și logica de dincolo de bani. Osemintele soldaților români de la Stalingrad au fost dezhumate și reînhumate într-un cimitir special amenajat. Dincolo de întîrzierea construirii acestui cimitir militar, opinia publică românească a reacționat puternic la adresa felului în care aceste oseminte au fost tratate.

Cu lipsă de respect.

În cutii de carton.

În pungi de plastic.

Din punct de vedere economic, ce au făcut cei care s-au ocupat de reînhumarea osemintelor este perfect logic. Au ales soluția cea mai eficientă. Cutiile de carton costă puțin. Din toate celelalte puncte de vedere, au ales cea mai proastă soluție cu putință. În loc să pună oasele celor căzuți la datorie în sicrie, le-au tratat cu lipsă de respect.

Respectul, dragilor, nu poate fi convertit în bani. Nu trebuie să fie convertit în bani. Nici patria nu trebuie să fie convertită în bani. Nici familia nu trebuie să fie convertită în bani. Nici fericirea nu trebuie să fie convertită în bani. Sînt multe lucruri pe lumea asta care nu pot fi convertite în bani, ȘI NICI NU TREBUIE SĂ SE POATĂ.

Asta este lecția pe care domnul Vosganian trebuie să accepte să o învețe. Niciodată nu e prea tîrziu pentru un economist să înțeleagă asta.

Lăsați babele României să-și culeagă ouăle din cuibar și să-și mănînce produsul trudei lor fără să vină statul să-și bage nasul în gospodăria lor. Lăsați oasele soldaților morți pentru patrie să se odihnească fără să facem socoteala cît costă un sicriu, față de cît costă o cutie de carton. Lăsați oamenii în pace să-și vadă de viața lor, fără să le contabilizați orice bucățică în bani, în procente, în taxe și impozite.

Și mai ales, nu mai lăsați economiștii să facă prostii care ne pot afecta pe toți.



. Citeste tot...

Cifre și emoții

Dragii mei,

Cinstiții mei kaghebiști pufoși,

În mine se dă o luptă cîinească între cifre și emoții.

Pe de o parte sînt statistician. Sînt cantitativist. Îmi vine să transform totul în cifre. Așa m-a făcut pe mine mama. Therefore, cînd văd tonele de urări pe care le-am primit azi, hoardele de prieteni care m-au luat cu fericirea, pe whatsapp, pe facebook, pe semese, pe telefon, peste tot, doar emailul nu l-am verificat încă – e posibil să fie și pe acolo ceva – așa mă apucă o poftă de estimat. Sînt sute? Sînt mii? Sînt catralioane? Doamne ce mulți sînteți! Să vă număr pe toți.

Dar mai apoi vine îngerul de partea dreaptă, de pe umărul celălalt, îi dă un șut în cur dracului care vrea să numere tot, petale, nori, prieteni, corole de minuni, și-mi spune: tembelule! Huooo! Prietenii tăi sînt fără număr, sînt ca iarba cîmpului, ca sarea din mări, nu ai cum să îi cuprinzi, sînt imenși, sînt hoarde. De ce vrei să-i numeri? De ce vrei să-i strivești cu matematica ta necruțătoare? Paștele mă-tii de sociolog, numai sondaje și numere ai în cap! Potolește-te!

Dragilor, am ascultat de înger. Nu v-am numărat, pentru că sînteți o mulțime densă, compactă (să moară pisica, nu mă pot abține, astea sînt noțiuni matematice, din teoria mulțimilor), nu vă pot număra, sînteți infiniți în prietenia voastră, sînteți mulți, sînteți hoarde, și fiecare din voi e de neprețuit. Pufoșii mei. Kaghebiștii mei. Tefeleii mei. Prietenii mei. Oamenilor.

Nu v-am numărat. Dar am făcut tot ce am putut să vă răspund tuturor, fie la telefon, fie la whatsapp, fie pe facebook, peste tot pe unde m-ați urat. Și am bășicile deștelor tocite de atîta răspuns la urări, sînt precum Ghilghameș cînd se bătea cu Enkidu, ăla de omora leii cu mîinile goale. Am omorît leii cuvintelor pentru a hrăni prietenia cu voi.

M-ați epuizat. Sînt cuprins de o dulce sfîrșeală plăcută. Sînteți mulți. Sînteți hoarde. Sînteți infiniți. Sînteți de neprețuit.

Prietenii mei. Pufoșilor. Kaghebiștilor. Tefeleilor. Fraților. Oamenilor. Vă mulțumesc!

PS: Intre timp, am verificat și e-mailul. V-am spus eu: sînt și acolo urări!

. Citeste tot...

Lomu s-a transferat dincolo

Only the good die young.

Lomu a trecut la echipa cealalta. Probabil tot aripa va juca si acolo.

Dumnezeu sa-l odihneasca.



. Citeste tot...

La mulți ani Armatei Române!

În fiecare an, de 25 octombrie, trebuie să ne amintim că pe sîngele celor căzuți în luptă se clădește România. An de an, secundă de secundă, noi sîntem ceea ce sîntem datorită faptului că alți români au luptat și mulți dintre ei au murit pentru asta.

În zilele astea de pace, multora dintre voi aceste cuvinte vi se vor putea părea solemne, inutile, de mucava. Asta însă pentru că pacea este asupra noastră de atîta timp încît nu mai știm ce e ăla război. Și asta datorită celor care au murit pentru asta, la vremea lor, cît și celor care au trăit pentru asta, tot la vremea lor.

În zilele astea de pace în margine de război, cînd iureșul tancurilor se face la cîteva sute de kilometri de granițele noastre, unora dintre voi aceste cuvinte le veți simți prea necesare. Românii simt că războiul e aproape și își încredințează nădejdea în oastea țării. Așa cum și trebuie, de altfel.

Indiferent însă dacă vi se pare prea inutil sau prea necesar, trebuie s-o facem. Pentru că trebuie. Și pentru că altminteri se duce de rîpă totul.

Drept pentru care azi, 25 octombrie 2015, nu e nici prea devreme, nici prea tîrziu, nici prea inutil, nici prea necesar să ne aducem aminte și să-i cinstim pe cei datorită cărora sîntem români.

Plevna Grivița Oituz Cîineni Mărășești Mărăști Cotul Donului Oarba de Mureș Păuliș, și toate celelalte carele nu le pomenim aici cu numele, dar le avem în suflet, chiar de nu le mai știm deosebi.

Cinste lor!

Să nu uitați, recenților! Să nu uitați!

PSALMUL 59
Al lui David.

Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborât; mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi.
Cutremurat-ai pământul şi l-ai tulburat pe el; vindecă sfărâmăturile lui, că s-a cutremurat.
Arătat-ai poporului Tău asprime, adăpatu-ne-ai pe noi cu vinul umilinţei.
Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului;
Ca să se izbăvească cei iubiţi ai Tăi. Mântuieşte-mă cu dreapta Ta şi mă auzi.
Dumnezeu a grăit în locul cel sfânt al Său: "Bucura-Mă-voi şi voi împărţi Sichemul şi valea Sucot o voi măsura.
Al Meu este Galaadul şi al Meu este Manase şi Efraim, tăria capului Meu,
Iuda împăratul Meu; Moab vasul nădejdii Mele.
Spre Idumeea voi întinde încălţămintea Mea; Mie cei de alt neam Mi s-au supus".
Cine mă va duce la cetatea întărită? Cine mă va povăţui până la Idumeea?
Oare, nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi? Oare, nu vei ieşi Dumnezeule, cu oştirile noastre?
Dă-ne nouă ajutor, ca să ne scoţi din necaz, că deşartă este izbăvirea de la om.
Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi.



. Citeste tot...

Un Everest de urcat

Duminică ne așteaptă cel mai dificil meci al nostru de la acest Campionat Mondial de Rugby.

Este cel mai dificil nu pentru că întîlnim cea mai puternică echipă – nu, asta s-a întîmplat în primele meciuri, cu Franța și mai ales cu Irlanda – ci pentru că este meciul cu miza cea mai mare.

Dacă învingem Italia – o echipă mai bună valoric decît a noastră – ocupăm locul trei și ne calificăm direct la următoarea ediție a RWC, fără să mai fie nevoie să trecem prin furcile caudine îndelungate ale calificărilor.

În plus, dificultatea e sporită și de faptul că este ultimul meci, cînd deja oboseala și erodarea unui program neprielnic de joc, cu pauze scurte între meciuri, își spun cuvîntul.

Colac peste pupăză, mai avem și doi dintre cei mai importanți jucători indisponibili. Demi-ul Surugiu e accidentat și nu poate juca. Închiderea pe grămadă și mai ales căpitanul echipei, sufletul jocului și cel mai bun din meciul greu cu Canada, Mihai Macovei, e suspendat pentru o faptă discutabilă și nici el nu poate juca.

Ne așteaptă un Everest de urcat. Nu știu dacă o să reușim. Meciul cu Canada ne-a și bucurat, ne-a și băgat îndoiala în sîn – am făcut prea multe greșeli evitabile.

Indiferent însă de rezultat, noi trebuie să fim alături de jucătorii noștri. Știm deja – ne-au dovedit cu vîrf și îndesat – că dau tot ce pot pe teren. Sînt una din motivele noastre de mîndrie, în aceste zile de tinichea cînd mulți alții ne dezamăgesc.

Hai România!



. Citeste tot...

Mărășeștii mamii voastre de pufoși!

Zilele astea am avut parte de niște meciuri memorabile în RWC 2015, Campionatul Mondial de Rugby aflat în plină desfășurare.

Inevitabil, nu pot să nu fac comparația între două meciuri intense, fiecare în felul său.

Între cel dintre Japonia și Africa de Sud, unde Japonia a realizat surpriza secolului, învingînd dubla campioană mondială, și meciul de aseară dintre România și Canada, două echipe la nivel valoric relativ egal, meci la care ne-a stat inima în loc tuturor celor care l-au urmărit.

Greu găsești două meciuri mai diferite. Și totuși, comparația lor ne relevă lucruri semnificative, nu numai pentru rugby, ci pentru noi toți, ăștia care facem umbră pămîntului în această țară. E din nou un meci cu valențe sociologice.

La vremea respectivă, vorbeam despre meciul Japoniei cu Africa de Sud ca despre o întrupare a spiritului de luptător samurai, a codului Bushido. În meciul respectiv valorile pluteau prin aer, laolaltă cu jucătorii și cu mingea și cu sîngele.

Iar ideea care descria cel mai bine iureșul nebun, dar totuși atît de disciplinat al japonezilor era cel de mushin no shin, “mintea cea fără de minte”, un concept central al filozofiei zen budiste.

Japonezii au fost în ziua aceea un adevărat koan întrupat, iar victoria lor a fost rezultatul unei străduințe de samurai bine antrenați mental.

Nimic mai diferit în meciul de aseară.

Dacă japonezii au fost samurai, românii noștri aseară au fost niște oameni beți care s-au trezit din pumni. O cu totul altă logică de luptă, o cu totul altă stare, concretizată în cu totul alte posturi corporale, priviri, limpezimi ale albului ochiului, rapidități de mișcare a extremităților, coordonări ale mișcărilor.

Au fost două filme total diferite. Dar la fel de intense și de pline de răsplată pentru cei care iubesc rugbyul.

Românii noștri au fost aseară ca fiarele pădurii speriate de vînător. Ca un urs care e scos din bîrlog din hibernarea lui de o haită de cîini dresați să-l mursece. Ca un bețiv care se întoarce noaptea acasă de la crîșmă și e încolțit de golani, să-i fure restul de bani pe care n-a apucat să-i bea.

Bezmetici, necoordonați, total depășiți de situație, total pe lîngă partitura pe care probabil o repetaseră înainte, la vestiar, cu antrenorul, românii noștri au avut o repriză și ceva de hăbăuceală perfectă. Nimic nu le-a ieșit. Și-au furat-o ca la Verdun, de manual.

I-au hărțuit canadienii zglobii pe trei sferturi cum au vrut ei, știindu-le slăbiciunea în această parte a jocului. Mingea a circulat fără efort la canadieni, tot timpul găsind în capătul liniei de atac un om în plus față de cîți aveau ai noștri în apărare.

Aripile lor, și aia de pe stînga – Van der Merwe, unul din cei mai buni jucători ai lor, care a dat un eseu în fiecare meci al grupelor, performanță nereușită decît de un singur alt jucător în istoria Campionatului Mondial, de legenda galeză Shane Williams - și aia de pe dreapta – Hassler, care a primit titlul de om al meciului, deși nu l-a meritat – ne-au tocat mărunt pe trei sferturi, pe lîngă uvertură, pe lîngă centri, pe lîngă fundaș, peste tot pe unde au vrut ei, pînă au dat amîndoi eseu.

Iar ai noștri, în loc să-și valorifice superioritatea pe grămadă, au greșit tot ce se putea greși. Au scăpat toate mingile pe care le-au avut la dispoziție. Cum în sfîrșit puneau și ei mîna pe minge - și a fost al naibii de rar acest prilej în prima repriză! – cum maxim la a treia pasă o dădeau de gard, o mermeleau de ziceai că-i pepene fierbinte, o trînteau, o scăpau, o lua dracu.

Cum aveam o șansă de control a jocului, cum o fușeream. În loc să dăm în tușă cele două lovituri de pedeapsă de care am beneficiat, să fim aproape de terenul lor de țintă, să-i luăm la împins, am dat la bețe și am ratat. Cum am avut și noi o grămadă în cinci metriul lor, cum taloneurul a reușit contraperfomanța să o mermelească, să fie singura grămadă în care ei au fost cît de cît egali cu noi.

Am fost varză.

Era minutul 50, deja repriza a doua, era scorul 15-0 și totul era clar și limpede precum sclipește luna în cuțitul tîlharului, chiar înainte să ți-l înfigă în burtă, să-ți dea lovitura de grație. Totul era pierdut. Nu mai aveam cum să mai recuperăm diferența. Nici o altă echipă nu mai recuperase pînă acum această diferență la vreun campionat mondial.

Și pe urmă am recuperat.

Ne-am trezit din pumni și am recuperat. După 50 de minute de coșmar, au venit 10 minute de cît de cît normalitate, urmate de ultime 20 de minute de vis. România cum n-a fost niciodată, decît la Mărăști și Mărășești.

Pentru că Verdunul din prima repriză s-a transformat în a doua repriză în Mărăști și Mărășești. La fel cum nimeni nu credea în 1917 că biata armată română va face față tăvălugului eficient nemțesc, nimeni nu mai credea că românii noștri aseară vor reuși să-și revină. Și totuși și-au revenit.

Iar bețivii noștri cei țărani și ciobani și urși blegi și somnoroși și vai de capul lor s-au transformat în soldați în izmene și cu uniformele zdrențuite, dar soldați, soldați țărani și furioși și răi, care au dat adversarul cu cracii în sus, atac la baionetă după atac la baionetă, nu contează morții, nu contează răniții, dă-i să plîngă, pe ei pe ei pe ei pe mama lor, hai Ioane, hai Gheorghe, hai Macovei, hai futu-vă rasa voastră, hai că mai avem un pic, hai că sînt căzuți, dacă nu putem acum, atunci cînd?

Și am putut. Paștele mamii ei de viață și paștele mamii lor de jucători, am putut.

Ne-au făcut să facem infarct. Ne-au dus inima la gît. O țară întreagă a asudat și suferit și înjurat și scuipat și urlat și spart televizorul. Și i-am bătut la mustață. Pentru că ne-am trezit din pumni.

Și cînd te trezești din pumni începi să vezi. Să vezi terenul. Să vezi jocul. Să înțelegi ce ai de făcut. Și mai ales, să nu mai greșești.

A fost un mushin noshin foarte balcanic și foarte dacic și foarte ciobănesc. A fost o mermeleală înghesuită, urîtă, dar eficientă. Românii noștri au jucat ce-au știut ei mai bine. Au beneficiat de faptul că li s-a terminat gazul canadienilor. Și au dat cu ei de pămînt.

Ursul a spulberat cîinii care îl hărțuiau. Bețivul, cu trei cuțite în spinare și cu unul în burtă, a înfipt mîna în beregata unuia din tîlhari, l-a transformat în ghioagă umană și i-a zdrobit pe ceilalți, punîndu-i pe fugă. A fost atît de aprig și de furios și de nebun în suferința lui de fiară încolțită încît a băgat spaima în dujmani.

Așa a fost la Mărășești. Cam așa – evident, păstrînd proporțiile – a fost și aseară cu canadienii.

Și i-am bătut cu nici două minute înainte de fluierul final. Canadienilor nu le venea să creadă. Aveau victoria practic în mînă. Și le-a scăpat. Alor noștri nu le venea să creadă. Neam de neamul nostru nu făcuse vreodată așa ceva. Surugiu, scos din teren că se accidentase, plîngea pe margine ca un copil. Tribunelor nu le venea să creadă.

Unei țări întregi nu-i venea să creadă.

Multora dintre noi nici acum nu ne vine să credem, la o zi după.

A fost magnific. Și a fost groaznic de urît și de nașpa. Și de periculos pentru ce ne așteaptă în curînd.

Pentru că, dacă vom juca la fel cu italienii duminică, atunci cînd avem ultimul meci din grupă, ne vor măcelări macaronarii cu grație, cu zîmbetul pe buze, ca un asasin fără milă și fără de greșală. Din vîrful floretei, cu o mînă la spate.

Asta pentru că tipul acesta de berserkărie vikingă și ciobănească de care au dat dovadă băieții noștri aseară merge atunci cînd lupta este de uzură. În acele nobile încleștări smardologice cunoscute sub numele generic de mermelewaza. De ciobăneală. Pricepere de ceafă groasă. Că e MMA, că e trosneală între smardoi, că e box, că e luptă corp la corp, accentul cade pe cine obosește primul.

Pe perseverență și pe încrîncenare și pe capacitatea de a încasa lovituri fără să obosești și fără să mori, fără să fii făcut knock out. Te bazezi că celălalt va fi epuizat și aștepți să revii atunci, pe sfîrșit de meci / de luptă / de trosneală.

A fost chiar și o declarație azi a unuia, nu mai știu dacă jucător sau din corpul tehnic, care cam asta spunea: “dacă în minutul 60 diferența de scor e de maxim 14 puncte, putem reveni, bazîndu-ne pe oboseala lor“. Diferența a fost de 15 puncte, cam pe acolo. Și a dat Dumnezeu și s-a făcut minunea imposibilă și am revenit.

Dar sînt meciuri și meciuri pe lumea asta. Meciuri, ca cel de aseară, unde mermelewaza, ciobăneala de epuizare, smardoiala urîtă, sînt productive, dau rezultate. Și meciuri unde se aplică logica artelor marțiale din Orientul Îndepărtat: China, Japonia, Vietnam, you name it.

Spre deosebire de logica de luptă de epuizare, în logica artelor marțiale asiatice, lupta durează puțin. Se caută rezolvarea fulgerătoare. Cine e tăiat primul, cine cade secerat în cîteva secunde. Nu transpirăm. Nu tremurăm. Nu aproximăm. Clar și limpede, rapid și precis, lovitură fulgerătoare, tăietură ucigătoare.

Și gata. Pac. A căzut pufosul la pămînt și nu se mai ridică. Un pic de sînge pe lama katanei. Șfichiuim lateral lama în aer și sîngele se desprinde. Apoi băgăm sabia la loc în teacă și ne vedem de drum, că avem treabă, să nu se răcească ceaiul verde turnat în bolul de ceramică translucidă.

Știu. Rugbyul se joacă 80 de minute. Știu. De la minutul 50-60 încolo începe să se facă diferența. Dar dacă ne-o luăm în prima repriză de la italienii clar mai tehnici decît noi cu vreo 30-40 de puncte, nu mai recuperează handicapul ăsta nici Superman.

Putem noi să sperăm la zece lupte ca la Mărășești, că vom fi deja făcuți lasagna. Trece sabia prin noi de cinci-șase ori și gata. Sîntem frigărui. Mai lipsesc doar pastele al dente.

Asta e problema cu speranța că ursul se va trezi și se va înfuria. Să nu cumva ursul să moară înainte să apuce să se ambaleze, să se înfurie. Și uite așa să vindem noi blana ursului din pădure cînd afirmăm că avem obiectiv la acest Campionat Mondial să obținem două victorii. Adică și cu Italia.

Greu. Greu. Foarte greu.

Hai, că duminică iar facem infarct. Hai România!

Mama voastră de pufoși care ne-ați băgat în boală aseară, să murim tineri din cauza voastră...





. Citeste tot...

Un monstru care călărește pe muchie de cuțit prin deșertul lui Marte

Pe vremuri, Asimov vorbea despre diferența dintre literatura geam transparent și literatura vitraliu. Evident că nu era primul care să scoată în evidență asta. Evident că era de partea literaturii geam transparent, cu stilul minimal intrusiv. Evident că răutăcioșii spuneau despre el că oricum nu poate să scrie vitraliu.

Evident că nu ne pasă și că ținem la Asimov inclusiv pentru asta.

Același lucru se poate spune, bineînțeles, și despre filme. Sînt filme care urlă de cît vitraliu au în inima lor. Și logic că totul se trage de la regizor, echivalentul autorului din literatură. Tim Burton e primul nume care îmi vine în minte. Dar sînt mulți alții pentru care cuvîntul stil nu înseamnă niciodată prea puțin.

De partea cealaltă, ai și regizori care desenează filmul în tușe stilistice reținute. Don Siegel ar fi un nume în direcția asta, la prima strigare. Evident că nu se poate intervenție artistică fără stil. Dar, după cum spunea Asimov, sînt stiluri mai transparente și altele mai baroce.

În tradiția science fiction, de regulă filmele sînt puternic tributare viziunii de autor și, inevitabil, au o coloratură la suprafață, la prima vedere. Blade Runner e acolo, cu butoanele date la maxim. Odiseea Spațială e acolo, cu butoanele date la maxim, evident în altă manieră, dar clar inconfundabilă. Mad Max, nu mai spunem. Alien? O, da! Filmele science fiction prin excelență sînt vitralii prin care să ne închipuim lumi imposibile, prezentate în viziuni intense, uneori stridente.

În seara asta nu. În seara asta am văzut un film solar de transparent. Un film de la care nu te-ai fi așteptat să fie atît de reținut, îndeosebi ținînd cont cine este regizorul.

Ridley Scott, căci de el e vorba, a reușit performanța să realizeze un Alien și un Blade Runner pe dos. Dacă acestea erau, la vremea lor, cît se poate de in your face, The Martian este de o neașteptată reținere stilistică. Aproape că nu-l vezi pe Ridley Scott în el.

Vezi povestea. Vezi știința. Vezi suspansul. Vezi planeta Marte. Sînt cîteva momente unde regizorul își permite să fie poetic, îndeosebi în secvențele de exterior, grandioase, filosofice, outerworldy, sau în cele de pe nava mamă, unde umbrele spun mai mult decît simpla poveste ori gradientul de luminozitate din camera respectivă.

Dar altminteri este hard science fiction at its best, așa cum cartea este hard science fiction at its best. Sub sloganul deja devenit clasic pentru noi, ăștia care mîncă science fiction pe pîine, “I’m going to science the shit out of this”, regizorul are inspirația nemaipomenită să nu-și bage culoarea personală mai mult decît e cazul. Să nu cadă în predictibila capcană de a face încă un film vitraliu.

The Martian e un film care peste 10 ani va fi deja considerat clasic. Nu doar un clasic al genului SF, ci un clasic al acestei cinematografii contemporane din ce în ce mai săracă în filme cu adevărat deosebite. Un film unde personajul principal e știința. Unde actorul principal e Marte. Unde mîna nevăzută e Ridley Scott. Iar în rolul lui Ridley Scott joacă Matt Damon.

În mai puțin de un an, avem deja a doua surpriză plăcută de la regizorii de vîrsta a treia. După tumultul de culoare și de tăvălug de tare repede și iute al lui George Miller, un iureș ireproșabil de prea mult, prea repede, prea ca la țară, după apocalipsă, iată un alt regizor pe care lumea teoretic îl trimite la plimbat nepoți și la șters praful din cavou, cînd el de fapt este mult mai viu și mai pertinent decît hoarde întregi de cineaști mai tineri.

Ridley Scott, cel care acum 30 de ani făcea Alien și Blade Runner, definind standardele cinematografice pentru generații de atunci încolo. Și care acum reușește performanța să fie la același nivel, să nu dezamăgească, să țină ștacheta sus – un lucru de multe ori mai greu decît să dovedești prima dată.

Nu credeam că e posibil. M-am dus la film cu inima strînsă, temîndu-mă să nu fiu dezamăgit. Nu am fost. Slavă Domnului, nu am fost!

În seara asta am văzut The Martian împreună cu fetele mele. Știam cartea, fusesem plăcut surprins de ea. Good ol’ hard science fiction cum se scria pe vremuri, cînd SF-ul încă ne făcea să visăm la stele.

În seara asta fetele mele cred că e prima dată în viața lor cînd visează și ele la stele. Ceea ce e un lucru remarcabil.

Good job, Ridley. Îți mulțumim că încă știi să faci filme clasice. Iar eu, personal, îți mulțumesc că mi-ai făcut fetele să viseze la stele.





. Citeste tot...

O echipă cît o țară

Echipa de rugby a României este zilele astea, într-o bună măsură, ca echipa de cetățeni a României. Adică precum societatea românească. A country in a nutshell, with 15 nuts running hard after a crazy-shaped ball.

În meciul cu Franța de alaltăieri, românii noștri au demonstrat și cele bune, și cele rele din ceea ce se întîmplă și ce s-a întîmplat în România ultimilor decenii.

Nu știu dacă ați văzut meciul.

În prima repriză, românii au jucat decent, bine, surprinzător, excelent, nemaipomenit, nemaiașteptat, depinde de care parte a patimii jurnalistice ori microrugbilistice vă poziționați.

Au cam fost egalii francezilor. Au cam dat cu ei de pămînt în grămădă. Era cît pe-aci să și marcheze destul de repede un eseu pe înaintare, specialitatea echipei noastre. Au avut atitudine. Au avut tupeu. Au avut știința jocului. Nu au fost intimidați de renumele adversarului.

Mă rog, toate ingredientele să îți placă să te uiți la ei, să fii mîndru că ești român.

A fost bine pînă a început să fie rău. Un grămădar de-al nostru a luat un galben, să stea 10 minute pe tușă, că a dărîmat un mall rulant în buza terenului nostru de țintă. În perioada aia, la sfîrșitul primei reprize, francezii ne-au dat scurt două eseuri pe trei sferturi, pe mingicăreală, specialitatea lor și slăbiciunea noastră. Centrii noștri, varză. Aripile noastre, mămăruțe.

A urmat pauza. La pauză, mai apoi s-a văzut, că a circulat pe Internet, antrenorul francez a spălat pe jos cu pufoșii francezi, care oricum erau echipa de rezervă, echipa a doua, cum se spune. Mai avea puțin și-i bătea. Cum de le fac românii probleme? De ce joacă atît de prost? Mă rog, întrebarea putea la fel de bine să fie în oglindă, pentru că de fapt asta era implicit în ochii lor mirați: de ce joacă românii atît de bine? Neașteptat de bine...

Repriza a doua te-ai fi așteptat să continue dezechilibrul de la sfîrșitul primei reprize. Din contră, s-a reeditat începutul primei reprize. Au trecut vreo douăzeci de minute, o jumătate de repriză secundă, în care echipele s-au bătut parte în parte, fără să înscrie nici una nici măcar un amărît de punctuleț mic, acolo, vreo lovitură de pedeapsă măcar.

Românii s-au bătut exemplar cu francezii, ca la Verdunul lor, ca la Mărășeștiul nostru, exploatîndu-și fizicalitatea.

It was a grim affair, una din secvențele alea de mermeleală îmbîcsită pe centrimetru pătrat care pe unii îi enervează la culme și-i îndepărtează de rugby, în schimb altora le place la nebunie, o consideră chintesența acestui joc de oameni mohorîți, serioși, care nu știu harneală, ci doar trosneală și chin și muncă grea. It’s a game of inches, cum zice o reclamă genială pe care la vremea ei v-am arătat-o pe blog.

Și iar am făcut o surpriză plăcută. Și pe urmă iar ni s-au terminat bateriile și am luat scurt, în decurs de nici un sfert de oră, trei eseuri. Totul plecînd de la o fază controversată, în care multă lume – y compris moi – a acuzat faptul că eseul francez a fost acordat pe nedrept, mișcarea jucătorului la sol nefiind una continuă, ci segmentată clar în două părți, deci nu trebuia să dea eseu, ci înainte. Mă rog, detalii de-astea de-ale celor care mor cu rugby-ul de gît.

Drept pentru care băieților noștri, conduși deja cam cu trei eseuri, li s-a turnat plumb în picioare și au început să încaseze. Au mai luat unul, scurt, cînd au intrat niște jucători francezi proaspeți și din eșalonul de primă echipă. Tot pe centru, acolo unde sîntem slabi. Pe urmă noi am avut un zvîcnet de orgoliu, de zimbru rănit, cu sabia în ceafă, dar care încă mai e în stare să dea din coarne, și am dat un eseu – singurul nostru eseu – pe înaintare (cum altfel?). Pe urmă iar ne-am furat-o și cam ăsta a fost meciul.

Iar aici, după o pagină de povestit meciul, încep comentariile și începe sociologia.

Un pic de context istoric. Mai ales pentru cei care fie nu știu poveștile cu rugby-ul românesc “de pe vremuri”, fie le știu doar în varianta lor pompieristică, patriotardă, ce daci am fost și ce cîrpe am ajuns.

E adevărat. Rugby-ul românesc a avut înainte de 1989 o perioadă de vis. De aur. Eram aproape egalii principalelor echipe internaționale. Am avut meciuri în care i-am bătut pe francezi. Am avut meciuri pe care și acum ăi bătrîni le povestesc cu lacrimi în ochi în care era cît pe-aci să batem Țara Galilor – la ei acasă! – sau pe vestiții All Blacks.

Eram parte în parte cu ei și toată lumea ne respecta, ne știa de frică. Era chiar vorba la sfîrșitul anilor 80 să fim invitați să intrăm în prestigiosul club de echipe strălucitoare, în Five Nations, care pe vremea aia era compus doar din cinci echipe, nu din șase ca acum.

N-a fost să fie. Au intrat italienii în locul nostru, italieni pe care noi la vremea aceea îi băteam și beți, și cu mîinile legate la spate, și înainte de culcare, și cu echipa a treia, și cu jumătate de echipă în ghips și cealaltă bolnavă de dizinterie, cum au fost intoxicați All Blacks în 1995 în Africa de Sud, de a dat inexplicabil căcarea peste ei.

Au intrat italienii în Turneul celor Șase Națiuni, în loc să intrăm noi. Italienii, niște pufoși la vremea aceea, dar care erau din Occident, aveau terenuri mai bune, aveau vreme mai potrivită de rugby în anotimpurile reci, și care mai ales și mai ales aveau bani să susțină efortul organizatoric. Au intrat, au jucat, și-au furat-o mult timp, lingură de lemn după lingură de lemn, umilință după umilință. Dar între timp au căpătat experiență, au jucat cu echipe puternice și au crescut.

Acum italienii ne bat uneori și cu a doua echipă. La turneul Nations Cup, pe care noi îl găzduim de ceva ani buni, cu ajutorul IRB, cînd vine echipa a doua a Italiei ne batem parte în parte cu ea și sîntem bucuroși dacă o învingem.

Asta pentru că între timp, după Loviluția Tembelizată din 1989, rugby-ul românesc s-a dus direct în cap, ajungînd prin anii 90-2000 să fie într-o stare jalnică. Mîncam bătaie cu lingura, grupa mare, de la echipele astea mai titrate, pînă acestea au ajuns să nu mai joace cu România, că se făceau și ele de rîs, nu numai noi. Era prea mare discrepanța. Jucați și voi cu alții de teapa voastră, că cu noi nu meritați să jucați, nu (mai) sînteți de nasul nostru.

În acei ani de tristă amintire pentru rugby, baza de selecție a jucătorilor s-a restrîns considerabil, tinerii fiind atrași de mult mai lucrativul domeniu al fotbalului sau pur și simplu nemaifiind atrași deloc de sport. Sportivii deja existenți au dat de sărăcie, de incertitudine, au trebuit să pună pîine familiei pe masă și cei mai mulți au fost pierduți pentru joc.

Au fost multe. A fost o perioadă grea. Pe scurt: din considerente economice, rugby-ul românesc s-a dus în cap vreo douăzeci de ani și doar de ceva timp, de maxim 7-8 ani, sînt semne de reconstrucție și de reviriment.

Iar simplul fapt că alaltăieri am jucat relativ parte în parte cu francezii și că aceștia nu ne-au dat cu terenul în cap, nu au spălat cu noi pe jos să ne dea un scor de rușine și de jenă, șaptezeci și ceva la nimic, cum se întîmpla prin anii 90-2000, este un semn îmbucurător.

N-am fost geniali, cum clamează unii. N-am învins, cum delirează alții. N-am fost miezul Universului, nici n-am inventat apa caldă. Dar am jucat onorabil.

Am fost normali. Am fost în rînd cu lumea. Și am dovedit că pe lîngă că vrem, începem să ne și pricepem, cît de cît.

Drept pentru care ajung, tîrziu, cum scriu eu, lung și chinuit, dar tot ajung, la teza principală a acestui articol.

Traseul echipei de rugby a României din ultimii douăzeci de ani, cît și meciul recent cu francezii, ambele oglindesc îndeaproape schimbările petrecute în societatea românească.

De la situația absolut varză și anomică și de prăbușire, dezastru, distrugere pe care mulți au trăit-o pe pielea proprie în anii 90,

de la senzația de sfîrșit de lume, de apocalipsă ce a zvîrlit o țară întreagă într-o depresie din care mulți nu și-au revenit nici acum, și probabil nici nu-și vor mai reveni, o generație întreagă de români zăticniți de brusca schimbare socială,

de la sărăcia care a zvîrlit milioane de români în bejenie, în migrație economică, așa cum se zice savant zilele astea, o pierdere de populație pe care nici măcar în al doilea război mondial nu am suferit-o,

acum încet-încet ne revenim.

Ne vindecăm. Sîntem cît de cît decenți.

De multe ori mediocri, dar nu de o mediocritate jenantă, jegoasă, zdrențuită și fără de șansă. Ci mediocri spălăciți, dar curăței. Nu mai sîntem chiar paria și stigma Europei, ăia care omorau copiii orfani în azile de tip lagăr nazist, care aveau hoarde de cîini vagabonzi care terorizau spațiul urban sau hoarde de etnici minoritari care haleau lebedele la pufoșii civilizați.

Sîntem iaca acolo un soi de cum erau italienii prin anii ’60. Cam sărăcuți, cam vraiște, dar totuși cam din aceeași poză cu francezii, nemții, englezii și ce țări prospere erau pe vremea aceea.

Cuvintele cheie sînt vindecare, normalitate, eficiență, sustenabilitate.

Sîntem o țară în curs de vindecare. Și la nivel de trai. Și la trup. Dar mai ales și mai ales la cap, la suflet, oameni ceva-ceva mai întregi la minte decît eram cînd ne lovise bomba disperării.

Da, cuvinte tari și neașteptate. Nu vă vine să credeți. Vă uitați prea mult la tembelizor și vi se pare că sîntem o țară varză, în curs de disoluție. Nu-i așa. Neam de neamul românilor n-au fost mai în regulă decît sîntem noi acum aici pe acest pămînt de secol XXI.

Sîntem o țară în care înfloresc din ce în ce mai multe oaze de normalitate, după două decenii obsedante. Locuri varză pînă mai recent care acum încet-încet recapătă un ștaif de decență. Nu sîntem noi eleganți ca Florența lui Medici, dar nici lumea a treia nu mai sîntem.

Sîntem o țară care recuperăm la greu eficiență și productivitate, sărind etape și apropiindu-ne încet, chinuitor de încet, dar totuși apropiindu-ne de strălucitorii ăia la care ne uităm ca la soarele de pe cer, în vestitul proces de limbă de lemn numit “convergență structurală”, mama lui de limbaj de lemn.

Sîntem o țară cu o economie și o viață ceva mai sustenabile. După iureșul de sărăcie din anii 90-2000 a venit iureșul de exaltare economică, atunci cînd credeam că tot ce zboară se mănîncă, că the sky is the limit, fără număr fără număr. După asta a venit iureșul de mare criză economică globală, una din cele mai mari din istoria contemporană, cel puțin la fel de puternică precum cea din anii 30.

Și iată că acum sîntem ceva mai precauți, mai muncitori, mai așezați cu picioarele pe pămînt. Asta în condițiile în care nivelul de viață și cel economic deja le-au depășit pe cele din anul de glorie isterică 2008, vîrful exuberanței de dinainte de criză.

La fel și cu rugby-ul. Ceva mai eficienți, mai sustenabili, mai normali, în curs de vindecare.

Nu sîntem chiar în rînd cu strălucitorii din eșalonul întîi valoric. Dar nici nu prea ne mai facem de rîs cînd jucăm cu ei. Le punem probleme, le facem față, măcar și parțial. Am crescut valoric, chiar dacă avem cohorte de bocitoare care deplîng constant calitatea rugby-ului românesc actual și îl văd deja mort și îngropat. Ce zei am fost, ce javre am ajuns.

Păi dragilor, eram zei - și aici intervine discuția despre sustenabilitate – pentru că pe vremurile acelea bune pentru rugby, sportul ăsta nu era doar sport. Mai era și altceva.

În primul și în primul rînd, era de un profesionalism mascat. În timp ce în alte țări jucătorii de rugby union erau amatori, nu primeau bani pentru joc, aveau meseria lor distinctă, munceau din greu și apoi veneau la antrenament și jucau, și care era bun era bun, trăgea de-i săreau capacele pe două fronturi, și ajungea și la națională și făcea performanță, la noi era ușor diferit.

În România acelor ani pe hîrtie rugbiștii erau și ei amatori, încadrați în cîmpul muncii, strungari, tehnicieni, perforatori prin perforație, mă rog, ce erau ei acolo. Dar la muncă nu treceau decît să-și ridice fluturașul de salariu și banii aferenți. În rest, la teren cu voi, că acolo e treaba voastră.

Iar banii pe care îi primeau nu erau puțini deloc. Aveau salarii babane pentru vremea aceea, plus prime de deplasare, de meci, de victorie. Exact sistem profesionist. Erau niște sportivi plătiți mascat, care toată ziua se antrenau, trăgeau evident și ei din greu, dar doar pentru rugby.

Mai mult de-atît, unii dintre ei, de regulă cei mai buni, erau puternic inserați în sistemul dual sportivo-militar dezvoltat și șlefuit de către sovietici.

Echipele de elită ale instituțiilor de forță, ale miliției, respectiv armatei, adunau fruntea sportivilor nu numai în URSS, dar și în celelalte țări satelit din lagărul comunist.

Iar acele echipe ale instituțiilor de forță nu pregăteau sportivi. Pregăteau altceva. Pregăteau militari. Militari de elită. Militari de elită recrutați pe baza capacităților sportive și de cele mai multe ori mascați sub formă sportivă.

Nu vă spun mai mult, că ar trebui să vă împușc. E o poveste lungă. Citiți și voi Suvorov și veți vedea cum stăteau lucrurile. Dar sper că pricepeți voi de ce rugbiștii români din anii 80 aveau un avantaj de resurse (timp, bani, organizare) în fața celor din țările vestice. De aceea aproape că le făceau față, chiar și celor de la All Blacks.

Între timp, sistemul dual sportivo-militar a început să sughițe după Loviluție, prin anii 90-2000, iar rugbiștii noștri au trebuit să treacă pe persoană fizică. Fraza elegiacă și compătimitoare pe care o auziți de la mulți cei bătrîni din rugby-ul românesc: ce zei eram, ce javre am ajuns, trebuie astfel să fie tradusă după cum urmează: ce persoană instituțională eram, ce persoană fizică am ajuns.

Asta exact în momentul în care restul lumii făcea fix pe dos: treceau de la amatorism la profesionism, să poată primii jucătorii bani că aleargă după bășica ovală. Asta era în 1995, fix cînd România străbătea iadul de sărăcie și destructurare post-comunistă.

Acum, zilele astea, rugbiștii noștri sînt și ei cam ca restul. Trag din greu, joacă într-un sistem competițional asemănător cu cele din alte țări – e drept, pe mult mai puțini bani. Unii din ei, cei mai buni, pleacă la mai mulți bani în puternicele campionate francez și englez.

Acum e doar sport. Și simplul fapt că, deși sînt mult mai puțini bani decît la alții, am fost în stare să jucăm decent cu Franța, arată că e un sistem mai sustenabil decît era acum 10 sau 15 sau 20 de ani.

Hai, că am scris destul. Nu uitați! Vindecare. Normalitate. Eficiență. Sustenabilitate. Fix de ce are nevoie și echipa de rugby a României, și echipa de cetățeni a României.

Crouch!... Bind!... Set!!





. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Dincolo erau zei și demoni și stele

Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.

Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).

Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.

N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.

Despre istorie.

Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.

Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.

Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.

Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.

Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap. Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.

Și cum a dat! În ce stil!

Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.

Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.

În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.

Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.

Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.

Demoni.

Demoni.

Și le-a ieșit.

Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.

Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.

Pe Africa de Sud.

In-cre-di-bil.

Is-to-ri-e.



De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.

Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.



Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.

Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.

În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.

Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.



Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.

În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.

Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.

Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.

Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...





. Citeste tot...

Cavalcada, acest loc unde învățați echitație

Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.

Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.

Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.

Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.

Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!

Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!

Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!

Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.

Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.

A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.

E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.

Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.

Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.

Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.

Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.



E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.

Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.

Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.

Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.

Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.

David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.

V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.

Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.

Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.

De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.

Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.

Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.

Și ne place. Din ce în ce mai mult.

Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.

Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.

Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.

Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,

La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,

și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,

La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.

Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.

Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.

Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.

Domo arigato gozaimashita!

PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.





. Citeste tot...

Goodnight, sweet prince

Pufosule, nu-i frumos ce ai facut :(

Ne vedem mai incolo. Mult mai incolo.

Lumea e mai saraca si mai urita de azi.

:(



. Citeste tot...

Seminarul Internațional de Aikido de la Cluj

Săptămîna aceasta a avut loc la Cluj unul din cele mai importante evenimentele ale aikido-ului mondial: Seminarul Internațional de Aikido, organizat cu ocazia întîlnirii oficiale a reprezentanților Aikido Aikikai / Hombu Dojo și a conducerii Federației Internaționale de Aikido.

A fost o densitate rar întîlnită de monștri sacri ai aikido, însoțită de o densitate rar întîlnită de practicanți care au venit pe tatami să participe la seminariile acestora.

Începutul săptămînii a fost dedicat celor organizatorice / administrative. Sfîrșitul săptămînii, celor rostogolitoare. La mijloc, în ziua de joi, a fost și un eveniment oficial, o conferință de presă la care oficialități centrale și locale au înmînat semne de recunoaștere celor mai prestigioși participanți.

Primăriea Clujului a fost reprezentată de primarul Emil Boc. Din partea Guvernului României a fost o întîmplare fericită ca reprezentantul să fie și practicant de aikido. Adică eu, în postură de consilier de stat. A fost o onoare să reprezint Guvernul României la un asemenea eveniment deosebit. Joi la costum și cravată. Vineri și sîmbătă la gi, pe tatami.

Plachetele au fost oferite într-un eveniment festiv, urmat de o conferință de presă. Ele au fost înmînate celor mai importante figuri ale aikido-ului mondial actual:

Mitsuteru Ueshiba Waka Sensei, urmașul și continuatorul oficial al lui O'Sensei, Morihei Ueshiba. O persoană elegantă și nobilă în afara tatami-ului și elegantă și necruțătoare pe tatami, după cum au putut vedea cu ochii lor sutele de participanți de la seminariile acestuia. O persoană mai mult decît demnă să ducă mai departe tradiția lui O'Sensei.

Peter Goldbury, președintele Federației Internaționale de Aikido. Un filosof și un înțelept și un mucalit cu vorba liniștită și un stîlp de tradiție pe tatami. Un european în Japonia, devenit japonez în fibră și înțelepciune.

Kei Izawa Sensei, secretarul general al aceleiași Federații Internaționale de Aikido. Un domn elegant, un japonez pînă în măduva oaselor, deși e stabilit de ani de zile în SUA și un redutabil aikidoka, de la care am învățat niște tehnici deosebite.

Christian Tissier Shihan, unul din cei mai apreciați și cunoscuți maeștri internaționali de aikido și posesorul unui stil inconfundabil, care face pentru aikido cît zece campanii de marketing. De la Tissier nu doar înveți. Tissier Shihan îți restructurează întreg creierul în materie de aikido.

Și ultimul, dar nu în cele din urmă, Ulf Evenas Shihan, continuatorul tradiției lui Saito Sensei în Europa. Un urs de om, un scandinav cît muntele, un continuator viking al staturii și posturii lui Saito Sensei și a lui Fujita Sensei.

La conferința de presă, am spus că aikido este unul din acele repozitoare de înțelepciune ale umanității care aduce oamenii laolaltă, punîndu-i unul lîngă altul și neutralizînd asperitățile. O cale a păcii.

Aikido trece dincolo de cultură, de etnicitate, de religie, de gen ori de convingerile politice. Au stat alături și au apreciat moștenirea lui O'Sensei persoane din țări total diferite, de pe tot globul, din Japonia, din Suedia, din Anglia, din Franța, englezi din Japonia, japonezi din America.

Au stat alături răgățeni și ardeleni, pesediști și pedeliști, bucureșteni și clujeni. Nu a contat. Aikido este deasupra acestor tăieturi în carnea umanității.

Am stat alături de un adversar politic, atît la evenimentul oficial, cît și la masa oferită de organizatori după. Politica nu și-a făcut loc deloc în discuții. Am reprezentat amîndoi România în fața oficialilor aikido internaționali, umăr la umăr. În asemenea momente nu contează de care parte a separării politice ori regionale ești. Ești pur și simplu român. Ești pur și simplu om.

Și pentru asta merită să aducem recunoaștere aikido-ului. Unește acolo unde altele dezbină. Domo arigato gozaimashita!

PS: O caldă mulțumire și entuziaste felicitări organizatorilor evenimentului și îndeosebi lui Dorin Marchiș Sensei, conducătorul Aikido Aikikai România și cel care a făcut posibil un asemenea eveniment remarcabil. După cum spuneau chiar ei, seara la masă: acum 10 ani de zile așa ceva ar fi fost dincolo de cele mai îndrăznețe visuri ale noastre. Și uite totuși că se întîmplă.

Sensei, respect!











. Citeste tot...