Vin alegerile!

. Citeste tot...

The killing fields of shiny gresie

Zilele astea e de bon ton să ne stropșim la autorități. Ce nemernici. Ce corupți. Ce incompetenți. Toate atribute picurate cu acribie de consultant machiavelic în mințile noastre, pe principiul repetitio mater studiorum, calomniați calomniați ceva tot va rămîne. Un joc politic ce ne otrăvește mințile și ne isterizează cronic, că e an electoral și unii e disperați de scorurile din sondaje.

Nimeni nu zice însă zilele astea despre marea nemernicie cotidiană ce se întîmplă sub ochii noștri. Pardon: sub tălpile noastre, ad literam sub tălpile noastre. Pe persoană fizică, non-instituțională, privată și comercială.

Toate magazinele lui pește prăjit au la intrare gresie. Cele cu 7% mai mult ștaif decît media din Kansas au gresie și în fața intrării. Pe scări, pe rampa pentru persoanele cu dizabilități, pe trotuar. Mai aveau un pic și puneau gresie și pe acoperiș și pe casele de marcaj. Gresie de-aia lucitoare sclipitoare eftină dar bună gresie manelistă de parveniți de nouveaux riches de țopîrlani care au o relație vioaie dar ilegală cu arhitectura.

Gresie care vrea să ne spună: iată, uită-te la mine, am dat de oareșce bani sîntem moderni strălucitori intrăm și noi în rîndul lumii cilivizate nu mai sîntem copiii străzii europene, avem standarde, ne pricepem să te întîmpinăm, sîntem de-o opulență turcească balcanică strălucitoare ce boieri sîntem noi ce mall în miniatură îți punem la picioare.

Gresie care ne spune una și ne alunecă alta. Gresie care la venirea iernii devine un cîmp minat, un patinoar de perfecțiune spațial-planară, un loc în care numai cine știe ukemi și tehnici de supraviețuire iese cu fața curată și fără oasele rupte.

Gresie care îți face picioarele oasele capul pulbere dacă e să pici pe ea.

Acum aproape 10 ani, tot într-un iureș de-ăsta de iarnă normală, deci inevitabil excepțională, eram la volan cînd sună telefonul. Un coleg de servici mă chema disperat să-l duc la spital. Fusese să-și viziteze sora care stătea la un cămin de studenți al unei prestigioase universități particulare de-alea sclipitoare și eftine, fabrică de diplome, curat meșteșug de tîmpenie. Dar universitate care dorea cu ardoare să transmită un mesaj de ștaif, de status, de respectabilitate. Și care evident că fiind cu ștaif recent, pusese gresie de-aia sclipitoare lucioasă la intrare. Acoperită cu un puf de zăpadă, curat cîmp de mine. Trosc pleosc bum puf, colegul și prietenul meu și-a rupt mîna.

Nimic nu s-a schimbat în 10 ani. Zilele astea, intrînd și în magazine mari, teoretic de-alea lanț de supermarket mini-market pufi-market, dar și în șaormerii de-ale noastre neaoșe și balcanice, alimentări, farmacii, patiserii, toate erau un patinoar de gresie. Nici una n-avea nici măcar o umbră de încercare de soluții antiderapante. Un preș, dom’le. O sărăcie de-aia de cîrpe, dacă de-alea de plastic și cauciuc nu pot să-și cumpere. Nimic. Derdeluș perfect în tot magazinul.

Culmea a fost săptămîna trecută, cînd ditamai Casa Poporului, asediată de zăpadă pe de o parte și de tone de invitați pe de altă parte, era ditamai capcana cu crocodili. Scara monumentală de la intrare era de o alunecozitate perfect de ucigașă. Jandarmul de la intrare avea grijă să spună fiecăruia dintre cei care ieșeau din mașină: “Aveți grijă, mergeți doar pe covorul din mijloc, că în rest alunecă, să nu cădeți”. O imensitate de scară de marmură, pompoasă și versailloasă și ceaușistă și opulentă și total nefuncțională. Dar măcar aveau covor. La șaormeria din Vitanul Vechi sau la MegaImage nici măcar covor n-au pus.

Vedeți, e bună și Casa Poporului la ceva...



. Citeste tot...

Empty

. Citeste tot...

Turn de grandoare, hybris si sudoare

Turnul televiziunii din Berlin. Alaturi de Primaria Rosie si de un bloc de locuinte.

Grandoare. Ingimfare. Sudoare. Soare.







. Citeste tot...

Tot un perete de piatra cioplita, piatra slefuita

Poarta pietii din Milet. Muzeul Pergamon, Berlin, 2012.

Alte pietre. Alte fantome.




. Citeste tot...

Casa sufletului, piatra mortului

Dolmen in curtea muzeului de istorie din Edirne, fostul Hadrianopolis al Traciei.

Pe vremea cind nici slavi, nici turci, nici bulgari, nici bizantini nu erau prin partile acelea, ci doar traci si celti si restul salbaticie. Mama lor de indo-europeni salbatici, dornici de singe si visind la fier, la moarte, la lupta, la femei si la cai.







Alaturi, pietre funerare din perioada turca. Alte vremuri, alte maniere de interactiune cu moartea prin intermediul pietrei.



Dincolo de gard, un cimitir de-al celor insemnati, cei inmormintati alaturi de moscheea cea mare. Cimitirul celor de vaza.



Peste toti, necrutatoare, miloasa si atotcuprinzatoare, umbra lui Allah.



Tot celtii sint mai aproape de sufletul meu de pagin.

Hai, memento mori, bre bididiilor bre...


:/

.

Citeste tot...

Sfîrșit de zi de început de lume

Apus de soare pe rîul Meric / Marița, fostul Hebrus al anticilor, la intrarea în Edîrne, fostul Hadrianopolis al Imperiului Roman tîrziu și Adrianopolele Bizanțului. Fotografie fǎcutǎ unul din podurile istorice ale orașului, podul Meriç.

În sus, înspre vest, se întrezǎrește dacǎ închizi ochii tabǎra lui Fritigern, nǎpasta lui Valens. Chiar dupǎ sǎlcii, dacǎ închizi ochii bine și îi deschizi spre dinlǎuntru.



Citeste tot...

Cuvintele nu pot sǎ

. Citeste tot...

Culoare la kil: rococo de Mizil

În drumul meu prin zona de dealuri a Munteniei de la sfîrșitul ǎsta de sǎptǎmînǎ, prin județele Buzǎu și Prahova, am fost la un moment dat frapat de o iluminare minorǎ arhitecturalǎ: românașii noștri de la Țǎrǎnoaia ruralǎ au uitat de culoarea alb la case.

Avem urmǎtoarele dominante cromatice ale caselor țǎrǎnești, riguros structurate pe epoci arheologico-comuniste.

Mai intîi casele vechi, bǎtrînești, alea de la 1730 toamna tîrziu, de dinainte de inventarea materialelor cît de cît moderne, sînt singurele vǎruite în alb. Doar cǎ sǎracele mai toate sînt în paraginǎ, pǎrǎsite, nelocuite, cu pereții coșcoviți și cu acoperișurile gǎurite și cu varul demult julit. Niște epave.









Pe urmǎ au venit glorioșii ani 50-60-70, cînd am avut de-a face cu un val de case “moderne”, mai ca la oraș. Ceva mai mari, fǎcute din cǎrǎmidǎ, cu gard de fier de pe acum în fațǎ, la drum. Culoarea dominantǎ: cenușiu borît, pereți lucrați în tencuialǎ și “în calciu” și în țurțuri și în alte elemente de stil “rococo Mizil”. O borîturǎ generalizatǎ, o tristețe și un suspin demne de vremurile cretine comuniste, de zǎticnire stilisticǎ și spiritualǎ și de propǎșirea omului nou multilateral dezvoltat la creierul șerpilian.





Pe urmǎ casele fǎcute prin anii 80-90. Încǎ nu apǎruse boom-ul de materiale de construcții recente. Se inventase doar BCA-ul. Case mai mari, cu prime semne de coloare pe obrajii pereților. Fie netencuite, fie o combinație de plǎcuțe de ceramicǎ, mai o zugrǎvealǎ atomico-bezmeticǎ. Aceeași însǎ oroare de alb și de simplitate. Sǎ fie oricum, dar sǎ fie frumos. Adicǎ alambicat, complicat, cîrcǎlit. Rococo de Mizil, etapa a doua.







Pe urmǎ, dupǎ 90, dar mai ales în anii 2000, sǎlbǎticia caselor mamut de neam prost de gherțoi care lucreazǎ în Italia sau Spania și care intrǎ în concurențǎ simbolicǎ cu vecinul. Ce ștreșini! Ce acoperișuri! Ce tone de beton! Dar mai ales și mai ales ce culori turbate pe pereți! Roz mov vernil acoperișuri albastre vișinii tǎblǎrie pseudoLindab. Și peste toate, tronînd supremǎ, coloarea. Multǎ coloare, coloare acrilicǎ, turbatǎ, atomicǎ roz bombon și vomǎ verde de cîine. Toate culorile pǎmîntului cumpǎrate eftin de la Kaufland.







Cu o singurǎ excepție: alb. Albul simplu imaculat, albul de var de vopsea lavabilǎ de ce vreți voi, dar alb sǎ fie. E o fugǎ de alb, o oroare de simplu la țǎranul român, care vorbește de fapt despre ce este în sufletul sǎu, în creierul sǎu, în zǎticneala sa spiritualo-estetico-moralǎ. Pe scurt: țigǎnia din capul țǎranului bezmetic post-comunist român se reflectǎ fidel în țigǎnia multicolorǎ și în spoiala de culori de copil care a scǎpat în cutia cu acuarele cu care și-au vopsit casele lor mari, recente, urîte, colțuroase, cubice și prost proporționate.

Cînd vom începe din nou sǎ preferǎm simplitatea albului de var, va fi semn cǎ încet-încet rǎnile comunismului și ale capitalismului sǎlbatic de cumetrie vor fi început sǎ se tǎmǎduiascǎ în creierul nostru de austrolapiteci post-comuniști și baroci și mitici. Mitici ca în "Miticǎ de Mizil", cu accent pe a doua silabǎ, nu pe prima, ca în "mit", "Zeus", "Creanga de Aur".

:(






.

Citeste tot...

Cîntǎ, iPhoane, dorul de ferestre scǎldate în soare

Kavala, Grecia, august 2011






. Citeste tot...

...that never sleep

Times Square, New York City, martie 2012.

Pentru cei dintre voi care (inca) nu stiti ca NYC e cel mai oras de pe fata pamintului asta...












. Citeste tot...

Ruinele viitorului, in creierul trecutului

Les cites obscures. Mari metafizicieni ai ochiului... :)

Citeste tot...

Parcul Izvor, acest semn mǎrunt de mîntuire urbanǎ

Nu e prima datǎ cînd vorbesc despre rǎnile orașului care sînt pe cale sǎ se cicatrizeze. Urît, ca aproape orice cicatrice, dar totuși semn de tǎmǎduire.

Azi am avut parte de o nouǎ dovadǎ cǎ Bucureștiul, acest Ankh-Morpork al iubirii noastre indignat-exasperate, își revine încetul cu încetul.

În dupǎ amiaza aceasta am fost cu copilele în parcul Izvor. Inițial am vrut sǎ mergem în Cișmigiu, sǎ ne dǎm în bǎrcuțe. Dar pe urmǎ Marta și-a amintit cǎ acolo sînt mașinuțe cu pedalǎ, sǎ le închiriezi și sǎ te tot dai pe aleile sale lungi, și ne-am dus acolo. Mașinuțe n-am gǎsit, cǎci fuseserǎ retrase pe motiv de toamnǎ și frig și clienți prea puțini, dar tot am stat vreo orǎ pe-acolo, sǎ se joace fetele în acel loc de joacǎ mare, construit sub formǎ de castel, despre care am aflat acum ceva vreme cǎ s-ar denumi Parlamentul Copiilor.

Cît de mult poate sǎ schimbe o zonǎ urbanǎ un detaliu! Un fleac, un chichirez despre care aparent n-ai da nici trei bani pe el. Sǎrǎcia aia de loc de joacǎ, un soi de castel de aproximativ 20 m x 20 m, un patrat de constructie cu etaj care curge de colo colo, reușește performanța sǎ transforme un loc pînǎ atunci mort din punct de vedere al interacțiunilor sociale, al populǎrii, al locuirii, al texturii urbane, într-un plin de viațǎ, într-un nucleu sǎnǎtos de urbanitate comme il faut.

Pînǎ recent, acea zonǎ din colțul Casei Poporului dinspre Dîmbovița / Piața Unirii prezenta toate ingredientele unei texturi urbane predestinatǎ eșecului. Cine știe Jane Jacobs și a sa carte clasicǎ de sociologie urbanǎ din anii ’60 The Death and Life of Great American Cities putea sǎ bifeze ca la manual mai toate motivele pentru care o zonǎ urbanǎ nu reușește sǎ construiascǎ viațǎ socialǎ sustenabilǎ pe teritoriul sǎu.

De la intersecțiile prea lungi pînǎ la lipsa îmbinǎrii dintre rezidențial, comercial și instituțional, la accentul pus doar pe folosirea pe timp de zi a zonei, la accentul pus pe accesul cît mai ușor al automobilului în detrimentul accesului pietonal, tot atîtea motive ca zona aia sǎ fie varzǎ, cum varzǎ de altminteri este cam toatǎ zona din jurul Casei Poporului – vezi de exemplu Bulevardul Victoria Socialismului Asupra Poporului Român, sau cum naiba îi zice acum bulevardului care vine de la Piața Unirii sǎ se înfigǎ în burta mastodontului de plǎcintǎ de beton cu danteluțe.

Acest eșec al urbanismului pentru oameni, reminiscent al eșecului altor spații construite de-an pulea, fǎrǎ cap și fǎrǎ suflet – vezi experimentul Brasilia, de exemplu, se repercuta și asupra parcului Izvor, care vine sǎ completeze acel colț de București. De la teren viran la un pseudo-parc cu prea puțini copaci și prea puține alte elemente ce definesc un parc, zona era de fapt doar un maidan pompos strǎbǎtut de niște poteci populate mai mult de cîini vagabonzi decît de oameni.

Singurii trecǎtori erau cei care ieșeau de la stația de metrou Izvor cǎtre instituțiile din jurul Casei Poporului – funcționari zgribuliți și triști care bǎgau capul în piept sǎ nu vadǎ realitatea din jur. În rest, prea puțini oameni care sǎ vinǎ în parc, sǎ se plimbe, sǎ stea pe bǎnci, sǎ discute, sǎ se giuguleascǎ, sǎ se dea cu rolele sau cu bicla, sǎ plimbe copiii, mǎ rog, ce fac oamenii cînd vin în parc.

Construirea acelui loc de joacǎ a schimbat soarta parcului, l-a transformat într-o locație atractivǎ, într-un loc care atrage oamenii, nu îi fugǎrește. Dintr-o datǎ, în weekend cel puțin, vezi o mulțime de mașini parcate pe latura parcului – cei mai mulți pǎrinți veniți cu copiii, dar și adulți fǎrǎ copii, veniți la jogging, la plimbare, la dat cu bicla, cu rolele.

Au mai fǎcut într-un colț și un teren de mini-basket, alt pol de atracție. Au mai plantat niște copaci, între timp ceilalți puși la început au mai crescut, au mai adus temporar și statuile din fața Universitǎții, scoase de acolo cît timp se construiește parcarea subteranǎ. Și dintr-o datǎ locul s-a schimbat dramatic, e cu totul altceva decît ce îmi aduc eu aminte cǎ era acum 20 de ani, cînd am venit prima datǎ în București, doar la cîțiva ani de la violul urban numit demolarea cartierului Uranus, a Stadionului Republicii și construirea Casei Poporului pe ruinele acestora.

Stînd pe bancǎ, în timp ce fetele se jucau prin labirintul locului de joacǎ pentru copii, mǎ uitam împrejur, la oameni, la statui, la copaci – tei și platani și plopi și carpeni și stejari roșii și mesteceni și ulmi – și dintr-o datǎ mi-am dat seama cǎ nu mai e așa mare deosebire fațǎ de celelalte parcuri pe care le știu: IOR sau Carol sau Herǎstrǎu sau Cișmigiu sau Tineretului. Cam cum arǎta Tineretului acum 10 ani, cînd începea încet-încet sǎ-și pǎrǎseascǎ nefericita condiție de maidan și sǎ se transforme într-un loc de atracție publicǎ. Aceleași fețe, aceleași preocupǎri, aceleași haine și parafernalii de loisir urban.

Și mi-am dat seama cǎ încet-încet Bucureștiul își linge rǎnile și în acest colț. Într-una din zonele cele mai urgisite ale sale, unde multe lacrimi și multe distrugeri s-au întîmplat, unde un cartier întreg, Uranusul, a fost fǎcut pulbere de dobitocenia personalǎ a lui Ceaușescu și de dobitocenia rea, instituționalǎ, a comunismului, încet-încet lucrurile încep sǎ se așeze în niște fǎgașe cît de cît normale, firești, umane.

Nimeni niciodatǎ nu va tǎmǎdui durerea provocatǎ de distrugerile din anii ’80. Nimeni nu va reuși sǎ readucǎ acel colț de București cochet, burghez, tihnit, pe care eu nu l-am apucat, îl știu doar din poze și din povești. Nimeni nu va reuși sǎ șteargǎ rana vizualǎ pe care cretinǎtatea de Casǎ a Poporului ne-o provoacǎ în fiecare zi pe retinǎ, cînd trecem pe lîngǎ ea, cînd intrǎm în ea.

Însǎ felul în care Parcul Izvor capǎtǎ încet-încet trǎsǎturi umane, o normalitate a vieții urbane pentru oameni obișnuiți, nu pentru intenși și autoritarieni aduce un pic a mîntuire. A iertarea pǎcatelor. A tǎmǎduire.

Cicatricile sînt în general urîte. Dar ceea ce se spune mai rar despre cicatrici este cǎ ele sînt semn de supraviețuire, de vindecare, de sǎnǎtate. Pasul de la ranǎ la cicatrice, asta este ce se întîmplǎ zilele astea cu Parcul Izvor în particular și cu Bucureștiul nostru în general.



Foto courtesy of Simply Bucharest.

.

Citeste tot...

Turnurile Șukov

Turnurile Șukov. Artǎ și inginerie. Dacǎ nu-i suferim pe ruși, asta nu înseamnǎ cǎ nu trebuie sǎ-i respectǎm. Popor deștept la cap, mama lor de cotropitori și de sovietici :(



PS: De remarcat trista lor istorie recentǎ. La ei, ca și la noi, cînd s-a dǎrîmat sistemul, a început sǎ se aleagǎ praful. Niște bicisnici, bre, niște hoți de fier vechi :) Citeste tot...

Grajdul ielelor, ieslea naibelor

Grajd parasit, Theologos, Thassos
Grecia, august 2011 Citeste tot...

Un albastru care arde

Biserica, Panagia, Thassos,
Grecia, august 2011 Citeste tot...

Sa-i zideasca zid greu de piatra alba sa-i priiasca

Ziditura, Panagia, Thassos
Grecia, august 2011

Citeste tot...

Solzi de balaur, frunze de laur

Acoperis de ardezie, Theologos, Thassos, Grecia, august 2011
Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Ce nebuni frumosi

Zice ca in America sint niste nebuni frumosi care au inventat o maniera originala de a reprezenta harta unui oras, cu toata intorlocarea sa de strazi, unele mai mari, ditamai bulevardele, altele niste firishoare de alei.

In loc de linii si de tot soiul de simboluri grafice complicate, totul e facut din vorbe. Oamenii astia te fac ad literam din vorbe. Strazile, serpuirea lor, intersectiile, pietele, pina si apa marii sint reprezentate de vorbe. De cuvinte.

Sintem precum la inceputul Cartii, da? La inceput a fost Cuvintul.

Uite ce chestii faine fac oamenii din cuvinte. Dincolo de cuvinte.

:)





Citeste tot...