Omul anului 2021

Anul 2021 a fost un an excepțional pentru vin, rapiță, porumb, secară, banane, tapioca și hamei. Dar în nici un caz n-a fost un an bun pentru producția la hectar de oameni deosebiți, care să merite titlul de “omul anului 2021”.

Din toată liota de oameni care au catadicsit să scoată anul ăsta capul deasupra liniei de semnificație, cunoscuți, puternici, influenți, nici unul din ei nu merită vreo coroniță cu flori de cîmp, să i-o proptim premiu în vîrful capului, să-l pupăm matern pe frunte și să țuțuim încîntați din buze: “mînca-l-ar mam’mița pe el de premiant, cum a salvat el omenirea și cît de genial e el, dă să-l pupe mămițica, hai să-i dăm premiul de cel mai foarte super extra și pe urmă să-i cumpărăm costum de mariner”.

Toți o haită de dezamăgitori. Toți o gașcă de nepricepuți. Toți o trupă de fameni.

În necontenita noastră dorință de individualizare, îmbibați în narativele fantasmatice cu eroi genialoizi și cu eroine care merită salvate numa’ și numa’ de dînsul, frumosul, genialul, perfectul, sîntem cuprinși inevitabil și periodic de nevoia găunoasă să facem liste cu oameni, cu nume, cu tot soiul de strălucitori.

Asta de regulă ne apucă mai ales la sfîrșit de an, moment de cuvenit bilanț, cum ar zice almanahurile comuniste, slăvit fie limbajul lor de lemn de care a început să mi se cam facă dor, avea parcă mai mult farmec decît limbajul de lemn din ziua de azi.

Cine e cel mai? Bogat frumos celebru puternic important. Dar cel mai? Înțelept demn de slavă premiantul anului. Click aici! Află cine e omul anului! Citește aici! În cinci rînduri și trei paragrafe îți dăm esență de Top 10. Tot ce ai nevoie să știi fără să-ți obosești creierul.

Nope. Nyet. Nicht. E cazul să răsturnăm copaia cu stereotipuri cu fundu’n sus. Să ne smulgem din dorința de a pune mîna pe vreunul ca fiind mai foarte perfect, cel mai dincolo de perfectissim. N-a fost nici unul. Nu merită nici unul.

Singurii care merită răsplata simbolică sînt cei care au suferit anul ăsta. Nimeni nu i-a ajutat (steluță ca în Gazeta Matematică: i-au ajutat unii, le vom da premiu special la sfîrșit). Nimeni nu i-a băgat în seamă. Toți i-au urgisit. Toți i-au păcălit. Toți i-au jupuit.

Anul ăsta, vreți nu vreți, vă place au ba, convine stereotipurilor voastre aspiraționale sau nu, premiul Omul anului 2021 consider că trebuie să meargă la cei mulți.

La cei tăcuți și călcați în picioare de viață. La cei umiliți și obidiți, cum ar zice Dostoievski. La cei știrbi, medievali și primitivi, care au fost tăvăliți cu toate asuprelile și cu toate abuzurile și cu toate samavolniciile acestor vremuri mediocre.

Și care, totuși, au supraviețuit. Au băgat capul în jug. Au tras. Au îndrăznit să-și vadă de viața lor, cu botnița la gură, cu găleata de lături turnată aproape zilnic în cap de către deontologii hegemonului. N-au primit ajutor. Au fost împiedicați să-și vadă de soarta lor, bună rea bicisnică așa cum e. Și totuși, au continuat, în ciuda acestor opreliști puse de cei prea bogați, prea influenți, prea puternici, prea cunoscuți, prea foarte perfecți.

Copiii cărora li s-a furat copilăria cu tot soiul de reguli cretine, cînd așa, cînd fix pe dos. Cărora, dincolo de copilărie, li s-a distrus viitorul, generații cu deja doi ani de școală duși pe apa sîmbetei. Copiii pierduți în fața tastaturii, a Internetului, ăia care au, sau și mai rău, pierduți în fața sobei, rupți de lume și de realitate, ăia mulți care n-au.

Bătrîni cărora nu li s-a dat voie să iasă din casă, care au fost demonizați prin toate mijloacele specifice mașinăriei de propagandă. Cărora nu li s-a permis să meargă nici măcar pînă la cimitir, să aprindă o lumînare la cei morți, că-i mușcă de gît fiara de Covid, în aer liber, printre cruci, unde nu umblă nimeni decît ei și fantomele trecutului.

Săraci care au devenit și mai săraci. Bolnavi care au devenit și mai bolnavi. Suferinzi de cancer și de diabet și de tot soiul de alte boli cronice care s-au trezit cu spitalele închise absolut aiurea, cu speranța la un tratament cît de cît decent curmată de decizii dictatoriale, cretine, dar necriticate de nimeni.

Oameni în toată puterea care și-au văzut locurile de muncă pierdute, bruma de venit dispărută, speranța la o viață normală spulberată. Oameni normali la cap, nici prea prea, nici foarte foarte, care s-au pierdut în hățișul de vorbe păcălicioase și confuze în care i-au împachetat mai marii acestor zile. Fă aia. Ba nu, nu fă aia. Fă ailaltă. N-o fă nici pe-aia. Stai acasă. Nu te du la servici. Nu călători. Nu respira. Nu cuteza. Nu ieși. Nu mișca. Miliția să te ia.

Și totuși, oamenii ăștia și-au văzut de ale lor. Au încercat să răzbească prin tot barajul de artilerie ideologică prăvălit asupra creierelor lor. Au cărat și această cruce în spinare, tăcuți, resemnați, scîrbiți și neputincioși.

Nu. Nu a fost ca la război. La vremuri mediocre, pînă și suferința e mediocră.

Nu, nu a fost ca pe vremea moșierilor, cînd li se punea botniță la gură țăranilor cînd culegeau via boierului, să nu uiți, Darie, să nu uiți. De data asta botnița a fost moale și bleagă. O cîrpă simbolică, pentru slugi simbolice.

Nu, n-au făcut foamea, nu le-au căzut obuze în cap, peste case, să-i facă chiseliță una cu pămîntul. Suferința zilelor noastre a fost una călîie și fleașcă față de alte dezastre prin care a trecut țara asta.

Dar tot suferință se cheamă că a fost. Și tot obidire și umilire se cheamă că au trăit. Și tot necaz inutil se cheamă că au pățit.

Tuturor celor care au răzbit prin aceste vremuri de scîrnă, nu le punem lauri, nu le dăm coronițe, nu le sunăm trîmbițele de alamă să pice luminile reflectoarelor asupra lor, să-i orbească pe scenă, cînd urcă să primească premiul Oscar pentru anonimitate și chin.

Nu. Doar le urăm să aibă putere să suporte în continuare. Și să poată să ierte toate păcatele greșiților lor. Greșiții cei celebri, care zilele astea se înghesuie la coadă să primească titlul de cel mai foarte nu știu cum om al anului 2021.

PS: Premiul special merge către singurii care și-au respectat onoarea profesională și care au fost cu adevărat oameni în aceste vremuri tîmpite. Către cadrele medicale. Medici, medice, asistenți, asistente, doctoriți și doctorițe, infirmieri, infirmiere, fochiști fochiere, tot ce mișcă pe-acolo prin spital cabinet dispensar policlinică.

Au muncit ca niște sclavi. Au tras în jug în linia întîi a pericolului, acolo unde Covidul era mai des și mai aprig. Au stat la treabă pînă dincolo de epuizare. Au fost și ei păcăliți cu mari promisiuni, cele mai multe neonorate. Chiar și cînd și-au dat seama că sînt păcăliți cu nerușinare, nu au părăsit zbaterea, și-au păstrat cumpătul și și-au văzut de treabă în continuare.

Au făcut ce știu ei să facă: au salvat vieți.

Și au rămas oameni la cap. Mare lucru. Jos pălăria.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Nici ea pe mine

“Nenea, nenea, îmi dai și mie niște bani?“

Tocmai parcam mașina, pe undeva pe lîngă Obor, să merg la birou. Mă uit la ea: țigăncușă, 7, 8, hai maxim 9 ani. Păr creț, lung. Mutră de copil inocent. O frumusețe de copil. Of Doamne. De ce?

Scutur din cap. “Nu-ți dau.”

“Dar îmi cumperi măcar o prăjitură și un suc?”.

“Da, îți cumpăr.”

“Cum? Ce-ați zis?” Nu mă auzise că tocmai mă dădeam jos din mașină. Era cam speriată. O parte a corpului spunea “Let’s do business”, restul țipa din toți porii “Mi-e frică, nu vreau aici”. Își rodea unghiile și se uita chiorîș, pe sub sprîncene.

“Da, mă. Îți cumpăr. Hai!” Chiar lîngă mașină era un chioșc de pîine unde știam că au prăjituri. Ea nu știa însă că eu știu și încerca să-mi arate unde trebuie să mergem. Îi fac semn să o ia înainte. Parcă n-ar fi vrut. Cred că îi era frică să nu o păcălesc, să nu-i dau cumva vreun șut în fund. Sau poate nu era obișnuită cu oameni care se purtau frumos cu ea. Urcă scările, sfioasă, încă speriată.

Intrăm în magazin. În fund, în partea din dreapta, vitrina cu prăjituri. Se înfige în fața ei și încep să-i curgă balele, ad literam să-i curgă balele la sărăciile alea de prăjituri comuniste. Le trece încet în revistă, cu ochi lacomi, de copil flămînd și sărac, neștiind pe care s-o aleagă. Era clar că le-ar fi luat pe toate. În cele din urmă se hotărăște asupra uneia dintre ele. Cu strîngere de inimă. Cu reticență. Ah, ar mai fi luat una...

“Mai vrei una?”

Scutură energic din cap. Evident că mai vrea una.

“Alege-ți-o pe care vrei”.

Iar se uită, iar bălește la toate prăjiturile.

“Uite, asta să știi că e bună”. Îi arăt cu degetul un profiterol. Aprobă repede din cap: “Da, da, arată bine.”

Îi fac semn vînzătoarei să le împacheteze. Mergem în partea cealaltă a magazinului, la frigiderul cu sucuri. De data asta căpătase deja un pic de curaj: se înfige fix într-o sticlă de jumătate de litru de Cola.

“Nu, e prea mare pentru tine. Uite, luăm una de-asta mai mică”. Îi aleg una de 330 de ml. O punem și pe aia la socoteală, cerem cît costă, așteptăm pachetul cu prăjituri. Cît timp tanti vînzătoarea moșmondea la prăjituri, asta mică își rodea unghiile nervoasă. Mă uit la degetele ei: unghii boante, chinuite. Era clar că e profesionistă la ronțăit unghii.

“Nu-ți mai roade unghiile”.

“Ce?” Întrebare tăcută, din ochi. Iar se vede că i se face frică.

“Nu-ți mai roade unghiile”, repet eu un pic mai tare, să audă. “Știi, am și eu două fetițe acasă și una din ele la fel face, își roade unghiile și îi spun și ei la fel: că fetele trebuie să aibă unghii frumoase, să le placă băieții”.

Se luminează un pic la față: aha, de fapt nu mă ceartă. Scoate degetul din gură, se uită la unghie. Vînzătoarea ne dă pachetul. I-l întind. Ieșim.

În capătul scărilor, o mașină janghinoasă second hand, un model de prin anii 80, curgeau tablele de pe ea. În fața ei, țiganca la vreo 25 de ani, cu fuste colorate și batic la fel de colorat în cap. Pe scaunul din față, cu ușa deschisă, țiganul. Discutau destul de aprins, cum fac țiganii de regulă în spațiul public. Fetița se oprește în dreptul lor. Îi fac semn din mînă, “la revedere” și mă îndepărtez încet spre clădirea biroului. Fac cîțiva pași, mă întorc, mă opresc și îi observ un timp. Țiganii – cel mai probabil părinții ei – discutau în continuare. Se uită la ea, țiganca îi evaluează cele din mînă, o întreabă ceva, îi spune ceva, continuă apoi să discute cu țiganul. În timpul ăsta, fetița începuse din nou să-și roadă unghiile. Se uită după mine, vede că m-am oprit, îmi flutură din mînuță: “Stai așa”.

Stau așa. O aștept. Vine în grabă, preț de vreo 20 de metri, cît mă îndepărtasem de ei.

“Nenea, nenea, îmi iei și un pachet de țigări?”

“Ce, tu fumezi la vîrsta ta?”

“Nu”. E clar că nu se aștepta la întrebare. E clar că se fîstîcește. E clar că are normă de cerșit. E clar că ai ei i-au dat temă de vînzări: “du-te după fraier, du-te după gagiu, și mai ia ceva de la el. Nu fii proastă. Să nu te întorci fără încă ceva”.

Nu o las să continue. Dar nici nu o cert. “Știu că ai tăi te-au trimis să-mi ceri să cumpăr și țigări. Nu îți cumpăr. Prăjiturile alea erau pentru tine”.

“Dar putem măcar să mergem la magazinul ăsta” – alt magazin, un pic mai încolo, un minisupermarket, “să-mi mai iei ceva, o ciocolată, o prăjitură?”.

“Nu, iubire. Ți-am luat destul.”. O mîngii pe cap, în timp ce urcam scările, îndreptîndu-mă spre birou. “Transmite-i salutări mămicii tale.”

N-am întrebat-o cîți ani are. N-am întrebat-o cum o cheamă.

Nici ea pe mine.

. Citeste tot...

Sic transit gloria mundi

O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

Fotografii din Detroit. Cum intri in America, pe dreapta, mergi pina la lacuri si cauti cu privirea un oras darapanat.

Sursa (si mai multe fotografii): The Guardian. Citeste tot...