Nu doar pentru iubitorii de natură și de documentare animalicoase frumos filmate, noi ăștia ecologiștii de fotoliu de la Discovery Channel și de la National Geographic HD.
Ci mai ales pentru a înțelege complicata știință a complexității, relațiile contra-intuitive și non-liniare ce se pot institui între diversele părți ale unui sistem mare, cu multe componente și multe interacțiuni. Ce înseamnă o mică modificare. Efectul de aripioară de muscă de unt, adica the butterfly wing effect.
Recomandat cu căldură tuturor celor care cred că înțeleg societatea românească, economia ei, politica ei, evoluțiile sale electorale, media, de consum FMGC, de stil de viață, structurile sale atitudinale, valorice, tot ce înseamnă fiara asta mare și complicată numită societate și, în consecință, își permit să o critice cu spume, critic, violent, vituperant.
Ce e mare nu e simplu. Ce e la televizor nu e realitate. Și cifrele nu minte, mai ales cînd ele e sondaje.
Sau, cum ar zice polițistul Lucică, fioroasa noastră linie a doua de la rugby, atunci cînd se îmbată (adică e fioros doar cînd se îmbată, în rest îi e frică să se bage la tăvăleală). Se urcă pe masă, ridică paharul, se lasă primejdios de fioros pe spate, de ne bagă pe toți în boală, poate pică plăvanul, sparge dracu' tot, ne pun ăștia să plătim toată cîrciuma, și răcnește: “Luuuupiiiiii, băăăă!”
Așa se studiază complexitatea. Cu sacrificii. “Luuuupiiiiii, băăăă!”
O treime din tigani au votat cu PP-DD. Fabulos. Cum ar zice taica-meu: e de-a dreptul pur si simplu.
Fabulos. De-aia n-o sa ma plictisesc nicicind de sociologie... :)
PS: Hai, cǎ vǎz cǎ se îngroașǎ gluma: au pus cei de la Hotnews link încoace. Cei de la Yahoo.ro la fel. Cei de la România TV au pus și ei, deși au reușit contraperformanța sǎ le înțeleagǎ absolut pe dos.
În consecințǎ, pentru cǎ sînt prea mulți (y compris asearǎ, la emisiune, cînd am prezentat în premierǎ datele) care citesc datele aiurea, e cazul totuși sǎ explicǎm ceea ce este evident. Adicǎ evident pentru noi ǎștia care sîntem cu graficele precum peștele cu apa.
În primul rînd, suma nu trebuie sǎ dea sutǎ la sutǎ. Nu toate procentele trebuie sǎ dea sutǎ la sutǎ, dragilor. În acest caz avem o comparație între procentul de vot pentru principalele trei partide: USL, ARD, PP-DD în cadrul diverselor categorii socio-demografice care au venit la vot. Nu structura socio-demograficǎ a votanților USL, ci structura de vot a bǎrbaților, femeilor, românilor, țiganilor, moldovenilor, celor cu studii primare etc.
Cu alte cuvinte, procentul este din cadrul fiecǎrei categorii socio-demografice în parte. Ca sǎ înțelegeți, un exemplu: sǎ luǎm bǎrbații. Dintre cei care au venit la vot și sînt bǎrbați, cîți au votat cu USL? Dar cu ARD? Dar cu PP-DD? Dar dacǎ e sǎ comparǎm cu valorile generale de vot (USL 59%, ARD 19% - în sondajul Exit Poll ne-a ieșit o valoare ceva mai mare decît cea oficialǎ, PP-DD 14%).
Dar femeile? Cîte din ele au votat cu USL? Dar cu PP-DD? Cîți din moldovenii veniți la vot au votat cu USL? Dar cîți din ardeleni?
În al doilea rînd, de fǎcut diferența dintre categoria socio-demograficǎ în ansamblu, toți bǎrbații din populație de exemplu, și cei din rîndul acestora care au venit la vot. Noi nu am stat de vorbǎ cu toți bǎrbații cu drept de vot din România, ci doar cu cei care au venit la vot. Adicǎ probabil cu vreo aprox. 40% din ei – încǎ nu am fǎcut calculele, zilele viitoare, alt material.
În ultimul rînd, de ce așa și nu invers? De ce nu ne dai structura votanților USL, aia care adunatǎ sǎ ne dea 100%? Adicǎ profilul propriu-zis al votanților?
Pentru cǎ e mai ușor sǎ faci comparație cu valorile generale obținute de partide: USL 59%, ARD 19% (în Exit Poll, 16,5 în realitate), PP-DD 14% decît sǎ te uiți la o distribuție socio-demograficǎ, cum ar veni pe vîrste, și sǎ te întrebi: oare sînt mai mulți tineri? sau mai mulți bǎtrîni? Implicit, în spate stǎ întrebarea: unde este intensitatea de vot mai ridicatǎ? În cadrul cǎror categorii socio-demografice? Pasul urmǎtor este sǎ calculǎm afinitǎți de vot, adicǎ sǎ împǎrțim valoarea din categoria respectivǎ la valoarea medie generalǎ, și sǎ vedem dacǎ este supraunitarǎ (peste 100%) sau subunitarǎ (sub 100%). Dar n-am vrut sǎ vǎ amețesc cu valori peste 100%, cǎci atunci chiar cǎ mulți dintre voi n-ar mai fi înțeles nimic, cu excepția bineînțeles a faptului evident și de necontestat cǎ sondajele e proaste și manipulește.
E mult mai simplu sǎ ai o valoare simplu de ținut minte în fața ochilor, sǎ zicem USL 59% per ansamblu, și pe urmǎ sǎ-ți plimbi privirea peste grafic și sǎ compari: unde e mai mare, mult mai mare decît 59%? Aha! Alea sînt categoriile socio-demografice dedate la vot USL. Dar mai mic, mult mai mic decît 59%? Aha! Alea sînt categoriile socio-demografice care nu înghit USL. Unde sînt valorile în jurul lui 59%? Aha. Despre astea nu putem spune prea mare lucru, decît cǎ nu sînt nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Cu aceste cuvinte în cap, vǎ las sǎ priviți graficele și sǎ învǎțați sǎ le interpretați și singuri. Ce urǎsc eu pe lumea asta mai mult și mai mult este sǎ povestesc graficele care vorbesc de la sine.
Mie, cel puțin, și celor de-o teapǎ cu mine, care am învǎțat sǎ citim din Excel, mîncǎm SPSS pe pîine și jurǎm cu mîna pe tastaturǎ, nu pe Biblie.
Hai, chinuialǎ ușoarǎ cu graficele, strǎlucitorilor! :)
În zilele astea în care nici la Stan și Bran nu ne mai vine sǎ ne uitǎm de-atîtea talk-showuri și dezvǎluiri incendiare,
În zilele astea în care dezvǎluirile incendiare ne îngheațǎ sufletul, iar înghețurile polare ne incendiazǎ limbile,
În zilele astea cînd și datul la lopatǎ a devenit o activitate brusc politicǎ,
În toate aceste zile de sfîrșit continuu de lume, en-gros și en-detail,
Ținînd cont de multitudinea de oximoroane care plutesc pașnic și violent prin aer,
Vǎ propun urmǎtoarea ordine de zi de varǎ înspre searǎ:
Incendierea bibliotecii din Alexandria.
Se va desfǎșura la o locație reciproc convenabilǎ, atent identificatǎ și delimitatǎ de arheologi și de forțele de ordine, în prezența martorilor și a mulțimii entuziaste.
Responsabil de proiect: Președinte Academia Românǎ, Acad. Ionel Haiduc
Învǎțarea inorogilor sǎ meargǎ în buiestru și sǎ tragǎ la jug, mama lor de cornute, vesele, multe și mute.
Se va desfǎșura în arena Circului de stat, sub atenta supraveghere a Laviniei Șandru, expert în domeniu.
Responsabil de proiect: Director Grǎdina Zoologicǎ din București, Anca Oprea
Întreruperea spontan-controlatǎ a sarcinilor de partid nedorite.
Se va desfǎșura samavolnic și progresist, în cadru organizat, sub prestigioasa îndrumare a acad. Rǎzvan Theodorescu.
Responsabil de proiect: director maternitatea Giulești, medic principal Bogdan Marinescu
Înfǎptuirea neabǎtutǎ a planului cincinal de învǎțat orbii sǎ vadǎ și sǎ omagieze lumina soarelui.
Loc de desfǎșurare: Salonul de Bronzare Organicǎ Tantastic Studio SRL, camera de solar “MegaSun”.
Responsabili de proiect: Ion Iliescu, Petre Roman, Theodor Stolojan, Radu Vasile, Emil Constantinescu, Mugur Isǎrescu, Adrian Nǎstase, Adrian Severin, Traian Bǎsescu, Teodor Baconschi, Cristian Diaconescu, Teodor Meleșcanu. Emil Boc și Adrian Cioroianu nu. Ei sǎ stea acasǎ.
Încercuirea prin deposedare a dușmanului de clasǎ.
Loc de desfǎșurare: piețele și agorele Republicii Isterice România.
Responsabil de proiect: sergent major Charles Chaplin. Citeste tot...
Tindem zilele astea sǎ nu vedem pǎdurea din cauza copacilor. Televiziunile – cele prin intermediul cǎrora marea majoritate ne luǎm informația – tind sǎ se focalizeze pe spectaculosul punctual, pe șuruburi, pe glugi, pe jandarmi, pe tomberoane în flǎcǎri.
Și din cauza asta nu mai vedem pǎdurea. Actorii desfǎșurați pe tabla de șah, structura lor, motivațiile lor, dar mai ales și mai ales posibilele consecințe ale evenimentelor din aceste zile.
Nivelul general de nemulțumire
Totul pleacǎ de la nivelul de nemulțumire foarte ridicat din populație. Graficul acela pe care tot vi l-am arǎtat în ultimul timp.
Nu știu dacǎ vǎ dați seama cît de mulți oameni reprezintǎ acest grafic. Vǎ spun eu: undeva între 11 și 13 milioane de români șucǎriți. Depinde ce procent iei între 70% și 80% și ce bazǎ de calcul a populației care mai e în România, între 15,5 și 16 milioane de locuitori pe bune, nu în actele oficiale neactualizate.
În general, noi sîntem obișnuiți sǎ ni se parǎ mult aglomerǎri de mii de oamenii, maxim zeci de mii. Mai mult de-atît nu prea am vǎzut, pentru cǎ pur și simplu nu putem cuprinde cu privirea mai mult de 100 de mii de oameni – se terminǎ tarlaua ochiului, se închide orizontul. Tot ce știm noi cǎ “e mult” e de fapt în zona miilor, zecilor de mii. Saltul la milioane și la 10 milioane e destul de greu de fǎcut cu ochii minții. Și în consecințǎ tindem sǎ subestimǎm puterea acestor cifre. Ceva abstract, niște statistici.
Dar de fapt ǎsta este patul germinativ. Milioanele de oameni care sînt supǎrați. De la aceastǎ oalǎ de presiune trebuie sǎ pornim discuția. Dupǎ cum spunea cineva zilele astea, “mǎ și mir cǎ s-au pornit atît de tîrziu”. În alte țǎri știm cǎ s-a pornit mai devreme nemulțumirea și furia popularǎ. În Anglia, în Franța, în Statele Unite, în Italia, în Spania, în Grecia, în țǎrile arabe.
Autenticitatea
Da, știu: unele au fost gestionate cu pricepere, poate chiar și catalizate. Unii zic cǎ și a noastrǎ e cam la fel. Din ce în ce mai clar știm cǎ și Revoluția din 1989 a fost tot cam o asemenea sforǎrie. Însǎ nu poți sǎ faci scandal în stradǎ cu adevǎrat dacǎ o parte semnificativǎ a celor de acolo nu sînt cu adevǎrat mînați de emoții puternice negative.
Sînt și unii gurǎ-cascǎ, curioși care se hlizesc și se trag în pozǎ cu rezbelul. Sînt și derbedei veniți la rupere, cǎrora pur și simplu le place sǎ se batǎ cu jandarmii și deplîng raritatea acestor prilejuri – n-au destule “meciuri” în picioare, sînt netǎvǎliți de mult. Sînt și alții la ordin pe-acolo, disimulați prin mulțime, lupi în piele de protestatar.
Însǎ cei mai mulți sînt totuși oameni obișnuiți, cu moace și haine obișnuite, și mai ales cu expresii autentice de șucǎr. Furie. Șucǎr. Supǎrare. Ambîț. Urǎ. Enervare. Ei sînt o felie din cei peste 10 milioane de români care sînt supǎrați în privat, în particular, în sufragerie, uitîndu-se la televizor sau pe fluturașul de salariu sau de pensie.
Da, așa e. Cei din piațǎ nu sînt chiar atît de mulți. Nu sînt zeci de mii, nu e nici Piața Universitǎții din 1990, nu e nici Ucraina ori tinerii supǎrați din Spania ori valurile de sindicaliști din Franța care cînd se șucǎre paralizeazǎ o sǎptǎmînǎ întreagǎ o țarǎ întreagǎ.
Însǎ spre deosebire de alte dǎți din aceastǎ perioadǎ de crizǎ și de șucǎr și de supǎrare, acum chiar sînt, și mulți dintre ei sînt chiar pe bune, mînați de emoții autentice, nu doar de catalizǎri mediatice. Și încet-încet, sînt mii. Nu zeci de mii. Nu sute de mii. Dar nici o mînǎ tristǎ de oameni aduși cu autobuzul sǎ danseze dansul pinguinului și sǎ bea o bere dupǎ. Mii de oameni care pe barba lor au ieșit din casǎ pe frig sǎ strige, sǎ protesteze, sǎ înjure, sǎ fie acolo.
Dacǎ n-ar fi aceastǎ bazǎ, acest pat germinativ cu adevǎrat semnificativ, nici nu m-aș obosi sǎ tocesc literele de la tastaturǎ sǎ scriu rîndurile astea. Însǎ acum chiar sînt.
Cǎlǎreții autenticitǎții
Asta este temelia. The bedrock, cum ar spune geologul. Patul germinativ, cum ar spune horticultorul. Pe aceastǎ temelie acum, diverși actori instituționali vin sǎ construiascǎ, sǎ punǎ brazde, sǎ foloseascǎ, exploateze, utilizeze, organizeze, depinde care cuvînt vǎ place mai mult, în funcție de care parte a baricadei politice vǎ aflați.
Avem șucǎrul cronicizat. Avem expresia sa de rǎbufnire, de la un pretext puternic individualizat (Bǎsescu vs Arafat, The Good, The Bad and The Ugly). În general oamenii se stîrnesc și se mobilizeazǎ în jurul unor oameni, nu a unor idei abstracte. Și încet-încet avem actorii instituționali care în primele zile au fost prinși în ofsaid, pe picior greșit, descumpǎniți de viteza de rostogolire a faptelor. Și cei de la putere, și cei din opoziție. Și cei de la sindicate, și cei de la forțele de ordine.
Ca de obicei, media a percutat cel mai rapid. Asta le e meseria, sǎ fie acolo primii. Un soi de SMURD al ochiului. Ca de obicei, și media e împǎrțițǎ în douǎ: cei de-ai puterii și cei de-ai opoziției. Primii s-au fǎcut cǎ plouǎ ori au încercat sǎ minimizeze situația. Ceilalți au început sǎ sufle cu spor în flǎcǎruie, bucuroși cǎ în sfîrșit s-a întîmplat.
Știți sǎ faceți focul? Strategii
Nu știu cîți dintre voi au fǎcut focul, fie în sobǎ, fie în naturǎ. Nu de-ǎsta de gaze, ci de-ǎla de lemne. Trebuie sǎ știi cum sǎ așezi lemnele, mai întîi crǎcuțe uscate ori hîrtii la mijloc, apoi țǎndǎri ori lemne subțiri, apoi lemne ceva mai groase. Dacǎ nu știi cum sǎ-l așezi, nu se aprinde, țopǎi degeaba pe lîngǎ el, doar te umpli de fum și puți, dar foc nu faci.
La fel și în cazul nostru. De data asta nu prea a fost nevoie sǎ se dea scînteie, flacǎra inițialǎ, cǎ a dat-o Bǎsescu. Flacǎra a țîșnit, focul s-a aprins, lumea a ieșit în stradǎ.
Unii repede, alții dupǎ ceva ezitǎri, au început sǎ se îngrijeascǎ de soarta sa. Flacǎra este nici prea-prea, nici foarte-foarte. Unii tind sǎ o supraestimeze și supraraporteze, fie din vorbe pricepute ori din unghiuri de filmǎri convenabile. Alții tind sǎ o subestimeze și subraporteze, fie din cifre oficiale, din tǎceri, ignorǎri și încercǎri de abatere a atenției spre alte subiecte.
Nici lemnele nu sînt nici prea uscate, nici prea ude. Vremea s-ar putea sǎ încurce sau sǎ ușureze munca celor care încearcǎ sǎ întreținǎ focul. Sînt multe variabile în joc.
Opoziția dorește sǎ scoatǎ în evidențǎ extensia mișcǎrilor în toatǎ țara. Puterea scoate în evidențǎ caracterul organizat și partinic al multora dintre aceste mișcǎri de provincie. Opoziția a stat inițial departe de mișcarea din București, unde de fapt se întîmplǎ partea cea mai importantǎ a baletului. Unii zic cǎ a fost luatǎ pe nepregǎtite. Alții cǎ s-a ținut prevǎzǎtor deoparte pentru a nu da prilej de deligitimare.
Știm cǎ dacǎ sufli în foc prea încet se stinge, dar și dacǎ sufli la început prea tare, prea zelos, la fel se întîmplǎ. Trebuie sǎ sufli constant, gradual. La început cu tandrețe, cu grijǎ, sǎ nu omorî pîlpîirea. Pe urmǎ din ce în ce mai viguros, într-un crescendo bine ținut în frîu. La fel și cu aceastǎ mișcare de stradǎ.
Strategia puterii este sǎ minimizeze acțiunile, sǎ temporizeze și sǎ aștepte sǎ se epuizeze rezervorul emotiv și volitiv al acelei pǎrți a populației care a ieșit pe bune în stradǎ. Se bazeazǎ pe faptul cǎ nu sînt chiar atît de mulți, îi putem gestiona. Tǎrǎgǎnǎm, nu comunicǎm, cǎ mai rǎu îi întǎrîtǎm, lasǎ iarna sǎ-și facǎ treaba.
Strategia opoziției este sǎ sufle constant și în crescendo în flacǎrǎ. Nu prea tare la început, dar constant. Joi se vorbește despre o alǎturare a USL la mișcarea de stradǎ. O punere la comun a puterii organizatorice a mașinǎriei de partid cu entuziasmul supǎrat al manifestanților “pe persoanǎ fizicǎ”. Încet-încet, se alǎturǎ și sindicatele.
Consecințe
Întrebarea este: care vor fi consecințele acestor mișcǎri?
Dat fiind cǎ vorbim de viitor, trebuie neapǎrat sǎ ne aducem aminte de cuvintele cumpǎnite ale înțeleptului Murphy, sfîntul protector al științelor sociale, care ne învațǎ în prea-cucernicia sa metodologicǎ faptul cǎ “e greu sǎ faci previziuni, mai ales atunci cînd acestea se referǎ la viitor”.
Deci discutǎm probabilitǎți, nu certitudini. Ca orice mișcare de trupe, de oști, de vremuri și de oameni, lucrurile o pot lua fie hǎis, fie cea. Anul 2009 e un bun reminder al acestei incertitudini.
Depinde de cît de bine își vor juca fiecare dintre actori cartea. Vor fi acțiuni și contra-acțiuni, mǎsuri și contra-mǎsuri, lovituri și parǎri, eschive și contra-eschive. Ca la șah, ca pe cîmpul de luptǎ. Ca la aikido.
Este evident cǎ inițiativa este de partea opoziției și cǎ puterea trece printr-un moment neplǎcut, unii ar zice chiar de cumpǎnǎ.
Spre deosebire de acum cîteva luni, cînd destule voci din rîndul opoziției puneau la îndoialǎ capacitatea acesteia de a concretiza nivelurile evidente de nemulțumire ale populației în vot și, în cele din urmǎ, în cîștigarea puterii, zilele astea sentimentul este total diferit.
Percepția - și știm cu toții cǎ percepția contribuie semnificativ la crearea realitǎții – este cǎ încet-încet se trece de un punct ireversibil, a point of no return. Ori cel puțin așa încearcǎ opoziția sǎ creeze starea de spirit, zic cîrcotașii și cei de partea puterii.
Resurse
Lupta se dǎ pe cei care încǎ stau în cumpǎnǎ. Avem trei tipuri de actori pentru care se dǎ lupta de convingere, cu trei tipuri de resurse distincte.
În primul rînd, resursa votului. Puterea ștampilei. Votanții. Cei care stau în cumpǎnǎ cu cine sǎ voteze ori, și mai important, dacǎ sǎ meargǎ la vot ori nu. Ei sînt cei pe care de regulǎ îi avem în vedere ca reprezentînd scopul luptei electorale.
Însǎ mai sînt și alții, la fel de importanți.
În al doilea rînd, activiștii de partid. Fie la nivelul de jos, tactic, al celor din organizații care fac lucrurile sǎ se întîmple, de la mobilizǎri pînǎ la lipit afișe, trimis scrisori, scris punctaje, etc. Fie la nivel reprezentǎrii, al candidaților, celor cu funcție, fie centralǎ, fie localǎ. Parlamentari, consilieri locali ori județeni, primari, toți candidații la aceste funcții care se pregǎtesc de campanie și care unii din ei nu sînt încǎ hotǎrîți de partea cui sǎ joace.
În acest caz avem de-a face cu competiția pe resursa umanǎ / organizaționalǎ. De partea cui joacǎ activiștii și candidații? Cît de convinși sînt cǎ tabǎra noastrǎ va cîștiga? Sînt cu sufletul alǎturi de noi, sau pe picior de plecare? Ce s-a întîmplat în ultimul timp cu transferurile dinspre USL spre UNPR aratǎ cǎ e o mizǎ importantǎ.
În ultimul rînd, dar evident nu în cele din urmǎ, e vorba despre competiția pe cei care contribuie financiar ori cu alte tipuri de influențǎ la competiția electoralǎ. Cei care au bani, unde îi dau? Pe cine finanțeazǎ: pe noi sau pe ei? Îi conving cǎ ajung la putere? Unde își îndreaptǎ atenția?
Dar instituțiile de forțǎ, de partea cui sînt? Evident cǎ formal și declarativ și oficial ele sînt de partea puterii. Dar dacǎ simt cǎ e din ce în ce mai probabil cǎ va avea loc transferul de putere, vor mai acționa cu atîta entuziasm în favoarea puterii actuale?
Acțiunile din zilele acestea trebuie trecute prin filtrul acestor tipuri de întrebǎri și acestor tipuri de grupuri țintǎ.
The point of no return? Știm cǎ avem de-a face cu o nemulțumire cronicǎ.
Știm cǎ avem de-a face cu o eroziune clarǎ a celor de la putere.
Știm cǎ în Europa de Est regula este alternanța la gurvernare, cǎ oamenii funcționeazǎ electoral dupǎ un ciclu scurt, de doar 4-5 ani, compus din votul cǎtre cei care promit cel mai mult, urmat de entuziasm cǎ aceștia au cîștigat alegerile, urmat de dezamǎgire cǎ nu se țin de promisiuni, urmat de acumularea în termen relativ scurt a șucǎrului și nemulțumirii și de virarea apetenței electorale spre tabǎra cealaltǎ. Și pendulul se mutǎ dintr-o parte în alta, cu perioadǎ de oscilație scurtǎ: doar un ciclu electoral.
Știm cǎ deja România reprezintǎ excepția de la aceastǎ regulǎ și cǎ exemplele de continuitate din 2008 (parlamentare) și 2009 (prezidențiale) sînt foarte rare în peisajul electoral central și est european (s-a mai întîmplat doar în Polonia).
În consecințǎ, probabilitatea este foarte ridicatǎ ca cei de acum de la putere sǎ piardǎ alegerile și cei de acum din opoziție sǎ vinǎ la putere.
Însǎ lucrurile sînt un pic mai complicate datoritǎ defazǎrii dintre alegerile parlamentare și cele prezidențiale. Anul acesta vom avea doar parlamentare și e posibil ca situația de coabitare sǎ fie încurcatǎ, și pentru unii, și pentru ceilalți.
De aici rezultǎ și starea de expectativǎ a unora, din toate cele trei grupuri țintǎ: și votanți, și oameni politici, și finanțatori ori gestionari de putere / influențǎ.
Protestele din zilele acestea e foarte posibil sǎ-i scoatǎ din aceastǎ stare de expectativǎ pe mulți dintre aceștia și sǎ le defineascǎ de manierǎ ireversibilǎ opțiunile electorale pe parcursul acestui an. E foarte posibil ca ele sǎ reprezinte un punct de rupturǎ, a point of no return, de la care încolo percepția celor trei grupuri țintǎ sǎ fie cǎ cei de acum nu mai pot rǎmîne la putere.
Aceasta este adevǎrata mizǎ a gestionǎrii protestelor, atît de partea opoziției, cît și a puterii. În lumina acestei mize trebuie sǎ interpretǎm felul în care se vor desfǎșura lucrurile în zilele urmǎtoare.
Acțiuni contracțiuni. Lovituri contralovituri. Uke și nage. Tabla de șah e desfǎșuratǎ. S-au fǎcut mișcǎrile de deschidere. Opoziția are inițiativa. Va fi cu adevǎrat a point of no return? Sau flacǎra se va pierde încet-încet, pe niște lemne ude, sub ninsoarea lui ianuarie? Citeste tot...
"SOME people recite history from above, recording the grand deeds of great men. Others tell history from below, arguing that one person's life is just as much a part of mankind's story as another's.
If people do make history, as this democratic view suggests, then two people make twice as much history as one. Since there are almost 7 billion people alive today, it follows that they are making seven times as much history as the 1 billion alive in 1811.
The chart below shows a population-weighted history of the past two millennia. By this reckoning, over 28% of all the history made since the birth of Christ was made in the 20th century.
Measured in years lived, the present century, which is only ten years old, is already "longer" than the whole of the 17th century.
This century has made an even bigger contribution to economic history. Over 23% of all the goods and services made since 1AD were produced from 2001 to 2010, according to an updated version of Angus Maddison's figures."
“I’ve survived because God was with me,” Ms. Terry said. “Every Sunday, my mother and grandmother prayed for me out here.”
She has shown younger workers the ropes: how to jump in a Dumpster to hide from the police, and how to stay alive. First, never enter a car with more than one person in it, and never let someone drive you out of the area. Get your money up front — Ms. Terry charges $50 or $100 — and try to work with a buddy.
“You look for weapons, you check the back seat, and you go by your vibes,” she said. “If they look strange, you stay away.”
There have been close calls, like the time a trucker locked her in and tried to rape her.
“I never did drugs and never worked for a pimp for protection,” she said. “What protection? If I’m in someone’s car, about to die, ain’t no pimp in there helping me.”
“I never carried a blade,” said Ms. Terry, who grew up in the Red Hook Houses in Brooklyn before her family moved to North Carolina for her teenage years. “My fists were my weapons. I learned to fight growing up with nine younger brothers.”
Ms. Terry said she completed two years of college, training to be a medical lab technician, but by the time she was 21, her husband had left her and she had two children to support. All she knew about prostitutes was what she saw on “Starsky & Hutch,” but she knew about the Hunts Point action and came out on her own. She admits she became addicted to the stimulation of the street life.
“I love the excitement of coming out here and seeing all these beautiful people I know,” she said. “Even my dates are a comfort. This place has made me strong. It keeps you young.”
But she has slowed down. A year ago, she was in a bad accident and was hospitalized with a broken jaw and neck injuries. Her children, two of whom she says she put through college, beg her to get off the street.
“I’m the mother, so they can’t say anything,” she said. “When I’m ready to get off, I’ll get off.”
"In the early years of the Reformation expressing support for Luther’s views, through preaching, recommending a pamphlet or singing a news ballad directed at the pope, was dangerous. By stamping out isolated outbreaks of opposition swiftly, autocratic regimes discourage their opponents from speaking out and linking up.
A collective-action problem thus arises when people are dissatisfied, but are unsure how widely their dissatisfaction is shared, as Zeynep Tufekci, a sociologist at the University of North Carolina, has observed in connection with the Arab spring.
The dictatorships in Egypt and Tunisia, she argues, survived for as long as they did because although many people deeply disliked those regimes, they could not be sure others felt the same way. Amid the outbreaks of unrest in early 2011, however, social-media websites enabled lots of people to signal their preferences en masse to their peers very quickly, in an “informational cascade” that created momentum for further action.
The same thing happened in the Reformation. The surge in the popularity of pamphlets in 1523-24, the vast majority of them in favour of reform, served as a collective signalling mechanism.
As Andrew Pettegree, an expert on the Reformation at St Andrew’s University, puts it in “Reformation and the Culture of Persuasion”, “It was the superabundance, the cascade of titles, that created the impression of an overwhelming tide, an unstoppable movement of opinion…Pamphlets and their purchasers had together created the impression of irresistible force.”
Although Luther had been declared a heretic in 1521, and owning or reading his works was banned by the church, the extent of local political and popular support for Luther meant he escaped execution and the Reformation became established in much of Germany.
Modern society tends to regard itself as somehow better than previous ones, and technological advance reinforces that sense of superiority. But history teaches us that there is nothing new under the sun.
Robert Darnton, an historian at Harvard University, who has studied information-sharing networks in pre-revolutionary France, argues that “the marvels of communication technology in the present have produced a false consciousness about the past—even a sense that communication has no history, or had nothing of importance to consider before the days of television and the internet.”
Social media are not unprecedented: rather, they are the continuation of a long tradition. Modern digital networks may be able to do it more quickly, but even 500 years ago the sharing of media could play a supporting role in precipitating a revolution.
Today’s social-media systems do not just connect us to each other: they also link us to the past."
Frăția în sensul cel mai biologic al cuvîntului. Ai genă cu mine sînt frate cu tine. Nu intru în concurență pe resurse cu tine, ci te ajut, cooperez. Specie socială, ce naiba!
La rigoare, chiar îmi vărs sîngele, îmi sacrific existența, succesul de supraviețuire și, pe cale de consecință, succesul reproductiv, pentru a-ți ajuta genei tale pe care o împărțim. Gena mea moare, a ta merge mai departe, dar de fapt și a mea. Trupul e slab, bagajul genetic să trăiască. W.D. Hamilton a explicat cum funcționează calculul din spatele gîndirii altruiste, de la copii și frați la veri și nepoți și la veri de-a doua ș.a.m.d.
În mai toată natura, așa merg lucrurile. Nature red in tooth and claw. Gena, fioroasa genă. Și liantul care decurge din asta, sfoara, lipiciul, odgonul, the mighty binder: relațiile de rudenie. Agregările sociale din natură bazate pe înrudirea genetică. Sociobiologia, ca să ne atragem critici.
Agregări mai mult sau mai puțin riguros genetice, de la turmele vag definite care împărtășesc doar parțial bagajul genetic pînă la rigurozitatea cvasi-nepămînteană a stupului de albine și a mușuroiului de furnici, unde majoritatea indivizilor renunță la succesul reproductiv individual pentru a maximiza succesul reproductiv de grup, întrupat în regina care împuiază, împuiază, împuiază, înconjurată de lucrători și soldați sterili.
Dar noi nu sîntem doar natură. Creierul nostru ne-a făcut pocinogul și ne-a dat brînci întru umanitate, întru post-biologic, întru cultură și succes de reproducere mult mai mare decît al altor specii și întru control al naturii. Mediul înconjurător, acest mare dujman pe care încet-încet, de 100 de mii de ani încoace, tot îl răzbim, învingem, supunem, mai recent, de vreo cîteva sute de ani, chiar și sugrumăm, violăm cu mare viol.
Creierul ne-a împins de la genă la memă, de la biologie la cultură, de la sînge la limbă și lance, la scris și arc, la roată și șa, la dig și plug, la ulcior și la velă, la ac și la tanc.
Și dincolo de toate parafernaliile cu care ne înconjurăm pentru a supune pe Mama Natură cu mare putirință și aroganță, parafernalii cît se poate de necesare, dar nu și suficiente, dincolo de componenta materială a culturii, de infrastructură, cum ar zice marxiștii – apropos: v-am zic că ieri un popă m-a acuzat că sînt marxist? lol, era să izbucnesc în rîs în studio – dincolo de ac și de tanc tronează măreață componenta simbolică a culturii. (Atenție! Cultură în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în cel agricol ori în cel elitist, de producții artistice de excepție).
De fapt, sînt unii antropologi care spun că nu putem vorbi de cultură dincolo de simboluri, dincolo de valori, dincolo de componenta ideatică. Ei consideră acul și tancul doar niște biete consecințe inevitabile ale acestora, doar niște întrupări bicisnice ale ideilor. Platonici, mama lor de antropologi reducționiști, care alungă din poignet toată componenta tehnologică.
Dar să revenim. De la sînge, creierul ne trece la idei. De la genă, facem pasul la memă. În consecință, loialitatea și separarea în grupuri și grupulețe se desprinde încet-încet de relațiile de rudenie și se focalizează pe idee, pe credință. De la grupurile de sînge la comunitățile imaginare, cum spunea Benedict Anderson. La cele în care credem, în care principalul liant, the mighty binder, este gîndul, cuvîntul, credința, dorința, mintea, nu sîngele, nu instinctul, nu fidelitatea bazată pe gonade.
Și, vorba poetului, pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-a zis tot liant. Cel care leagă la loc. Re-legare. Re-ligare. Religia. Marele lipici ideologic, credința întru o idee comună, într-o năzuință comună, într-o izbăvire comună. Mare putirință. Aspru lipici. De 30 de mii de ani încoace tot ne leagă și ne va lega și în continuare, cu siguranță.
Celălalt mare lipici post-genetic care ne ține laolaltă de atîtea mii de ani împreună este cel etnic. Tot o credință, tot un grup de idei, tot o comunitate imaginată. E drept că etnicitatea este la jumătatea drumului între sînge și idee, ea este de fapt pasul intermediar care face trecerea de la genă la memă, care extinde aria de acoperire biologică dincolo de vărul de spița a șaptea și de trib și de gintă și de clan, agregările cu încărcătură biologică densă.
Pasul de la trib și gintă și clan la popor și grup etnic și nație este făcut prin extinderea puterii de convingere și de loialitate a sîngelui în jurul unui liant non-biologic, sau cvasi-biologic, sau biologic și ceva în plus. Un mănunchi de caracteristici post-biologice care să ne țină laolaltă. E vorba îndeosebi de limba comună, principala caracteristică ce definește de cele mai multe ori un grup etnic. Dar și de religie. Dar și de tradiții și obiceiuri.
Dar mai ales de credința într-o origine comună, într-o vreme mitică și într-un erou sau o mînă de eroi eponimi de la care ne tragem cu toții, chiar dacă nu prea semănăm unii cu alții și chiar dacă nu prea sîntem veri și unii sînt mai blonzi, alții mai bruneți, unii cu pomeți mai proeminenți, alții cu capul mai lunguieț pe verticală, alții cu oasele mai groase ori cu pielea mai rozulie și mai pistruiată.
Decebal și Traian, Cyrus cel Mare, Deukalion și Pyrrha, ori mai recent Theseus, Albert cel Mare sau Carol cel Mare sau Clovis sau Ghingis sau Qin Shi Huang sau Jinmu-tennō. Lista este atît de lungă, n-are rost să ne pierdem în detalii pedante aici. Să nu pierdem firul călăuzitor. De la genă la memă și mai ales și mai ales de la loialitatea genetică la loialitatea etnică și / sau religioasă. Loialitatea de memă tradițională.
De unde și trosnelile interminabile ale secolelor istoriei noastre recente din viața noastră de specie de om, de acum șapte mii de ani încoace, de cînd am învățat să stăpînim orezul și grîul și orzul și ovăzul și toate celelalte rezervoare de energie calorică ce ne-au permis să ne răspîndim pe toată fața pămîntului. De la ac la tanc, zece mii de ani de trosneală în numele zeului idee.
De ceva timp încoace, să tot fie de vreo două-trei sute de ani, grupul etnic s-a coagulat în națiune, adică în deținătorii de monopol asupra unui teritoriu bine definit, și în stat național. Granițe, violență legitimă, instituții autonome, suzeranitate, infrastructură, ideologie, tot tacîmul.
Și întru loialitate națională tot trăim de atunci încolo, vărsîndu-ne sîngele pentru idee. Am extins conceptul de frate dincolo de sînge și ne-am făcut frați de sînge cu milioane de alți frați și de alte surori, deși nu le-am văzut neam de neamul nostru și deși e destul de puțin probabil să împărtășim măcar vreo umbră de reziduu de cod ADN cu dînșii / dînsele.
Iată însă că fierberea mulțimilor și creierelor nu stă deloc pe loc și că oamenii fac tot timpul pasul un pic mai departe, un pic mai dincolo de carne. Fidelitatea genetică se varsă în fidelitatea națională ori religioasă iar acestea, încet-încet, de ceva timp încoace, încep să se verse și să se transforme în fidelitate rațională.
Ubi bene ibi patria, spun unii. Alții urlă indignați: trădătorilor! Vînzătorilor de neam și de țară!
Și totuși, milioane de irlandezi și de italieni și de sîrbi și de vietnamezi și de chinezi și de peruani și de mexicani și de greci și de ruși și, mai recent, și de români, se vîntură de colo colo pe fața acestui pămînt în căutarea acelui tărîm unde să-și pună sarsanaua și să-și sprijine fruntea și să ofteze: Ubi bene, ibi patria.
De la loialitatea de nație la loialitatea de eficiență, de valori ale bunăstării, cum ar zice cîinește sociologul. Te duci unde vezi cu ochii, pentru că tînjeala și fiorul pe care ți le dau patria s-au răcit încet-încet și gîndești cu ochii burții, ai eficienței, ai banului și ai rigorii.
Care e statul care îmi oferă cel mai bun raport calitate – preț? Unde îmi sînt convertite cel mai bine eforturile mele de cetățean, taxele mele, renunțările mele de libertate în servicii publice de calitate? Unde este eficiența instituțională cea mai bună? Unde este nivelul de trai cel mai ridicat? Unde umblă cîinii cu covrigii post-modernității strălucitoare și eficiente în coadă?
Acolo! Uite acolo!
Acolo? Acolo să mergem atunci! Înspre Canada, oștenii mei! Pe cai, moldovenii mei de la Gurahonț! Să dăm năvală în America, în Australia, în Noua Zeelandă, să jurăm credință altui steag, să ne fie bine să nu ne fie rău...
Cuuum? Nu ne (mai) primesc acolo? Bine, atunci în Spania și Italia, oștenii mei! Pe cai, pe microbuze, pe avioanele low-cost, în dubițe, pe tren, sub tren, pe deasupra trenului, pe oriunde numai să schimbăm această loialitate națională, de teritoriu și tradiție, cu una nouă, strălucitoare, de eficiență și respect.
Și așa se întîmplă de ceva vreme încoace. Nu numai la noi. După cum vă arătam înșiruirea de grupuri etnice de mai sus, nu noi am descoperit apa caldă și roata cea rotundă. Au plecat și alții din alte țări, făcînd pasul de la loialitatea națională spre cea a eficienței, a raționalității și a banului și fericirii.
“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”
Pursuit of happiness, bre. Pursuit of happiness. În căutarea fericirii. Altfel de loialitate. Și s-au dus. Moartea datoriei naționale, a sacrificiului. De la sînge la religie și la nație și de la acestea la rațiune, matematică, ban, calcul de eficiență.
Știu, știu: s-au pierdut niște chestii. Multe. Hooo! Nu săriți cu gura, că le știu! Singurătate, tristețe, viață între străini, depresie, tînjeală și dor. Sodad, acest cuvînt specific românesc. Tînjeala după meleagurile natale, cum duios spune maneaua și cînticu popular.
Și totuși, milioane au plecat și nu se vor mai întoarce. Emigranții cei eficienți și plecați în căutarea fericirii au în vedere și această componentă de cost emoțional și o trec pe răboj, la socoteală, o pun în balanță și celor mai mulți le dă cu plus. Și atunci nu se întorc, rămîn acolo, le e bine, deși le e cam rău prin suflet. O rană cu care se învață să trăiască cu ea.
I-auziți aici o conversație recentă cu o prietenă din Germania, pe FaceBook, zilele astea:
Ea: habar nu ai cum e sa traiesti fara prieteni.. afara de copii nu am pe nimenea... na, si pe voi, prietenii vechi in internet.
Eu: Hai inapoi atunci in Romania
Ea: haha, si [c]e dracu sa fac acolo? aia mica are nevoie de terapie, ce nu stiu, cum sa-i pot gasi si plati acolo.... si scoala... si tot... si stii cum e, unde ar fi un loc de munca, de unde sa platesti chiria, unde ar fi chiria mai ieftina, nu sunt locuri de munca. asa raman in germania, copiilor le merge bine si daca e sa fie, mai vin pe la voi candva in vizita..
Deci vin în vizită, cu sufletul sînt aici, dar cu viața și cu proiectele de viitor sînt acolo. De la loialitatea de sînge la cea de tradiție la cea de calcul.
Banul. Bunăstarea. Cuantificarea fericirii. Nivelul de trai. Știința. Economia. Raționalitatea. Calculul eficienței. ROI.
Astea încet-încet înlocuiesc steagul și zvîcnirea de corason cînd auzi imnul și cînd auzi pe cineva vorbind în română lîngă tine în străinătate, de te întorci din drum și-l apuci de mînecă, să-l bagi în lipituri de sperietură, nu alta, doar să auzi pe cineva vorbind în română după ce luni de zile ai auzit doar engleză în jur, din sculare pînă în culcare.
Eu sînt dintre aceia care au ales. Fidelitatea mea este aici și acum. În România, în patria mea limba română, cum spunea poietu, în Telega, la platanul sub care sper că fetele mele vor fi suficient de pricepute să dea șpagă cui trebuie pentru a mă îngropa sub el, așa cum îmi doresc.
Aș fi putut să rămîn în America. N-am rămas. Mă seca dorul. De ai mei: fidelitate de sînge. De prieteni și de Telega și de București și de vorbitul în limba română, în limba în care visez. Fidelitate națională. Știu: poate m-aș fi descurcat și în State. Mulți se miră și acum cum de n-am rămas acolo. N-am putut să fac pasul. Nu m-a lăsat inima.
Și totuși, pe mulți i-a lăsat inima. Acest calcul de amestec de emoție și rațiune, habits of the heart and crispness of the mind i-a împins pe mulți, milioane de români, să plece în Italia și în Spania. Prea puțini se vor mai întoarce. Aud pe mulți profețind, fie în bine, fie în notă catastrofică, întoarcerea hoardelor de români. Sînt fie niște naivi, ca să mă exprim blînd, fie niște dobitoci, ca să mă exprim sociologic.
Majoritatea românașilor noștri din Malaga și din Peruggia și-au înfipt suficient de bine rădăcinile motivaționale în solul patriei noastre Imperiul Decadent Roman încît să-i mai poți întoarce în această gubernie primitivă și sub-optimală din punct de vedere al infrastructurii și serviciilor publice numită Republica Isterică România.
Doar dacă nu cumva se va întîmpla vreo catastrofă, doar atunci se vor refugia înapoi aici, cu coada între picioare, mulțumind zeului cel ortodox că i-a scăpat și de data asta. Însă istoria ne învață că în general prin părțile astea de lume catastrofele vin de la est la vest și că lumea fuge de aici înspre malul Atlanticului și nu invers.
Cînd acest Imperiu Neo-Bizantin numit Uniunea Europeană nu va mai rezista presiunii demografice musulmane, cînd zidurile Constantinopolului se vor dărîma din nou, ne vom retrage în reduta vestică, abandonînd Europa de Est, dacă ea nu e în stare să facă față. Să se descurce, dă-i încolo de împiedicați și de ciobani. Cum s-au descurcat pînă acum, să se descurce și de aici înainte.
Dar stați așa, că povestea nu e terminată. Mai e o loialitate. Loialitatea post-rațională, post-calcul cost / beneficiu. Loialitatea spirituală. Cea a conștiinței că sîntem toți la fel și călătorim în aceeași barcă, pe aceeași plută a Meduzei, corabia Pămînt.
Mai încolo, mult mai încolo, ne vom da seama din ce în ce mai mulți de asta. Și atunci nu va mai conta atît de mult sîngele ori religia ori nația. Arabi sau greci, români sau chinezi, musulmani ori ortodocși, catolici, atei sau budiști, va conta mai puțin. Capitaliști sau comuniști, ban sau idee, cînd marea zăticneală ne va ajunge din urmă sper că ne vom da seama că de fapt sîntem cu toții frați. De la frăția de sînge la cea de idee la cea de matematică la cea de după profit.
Vă aștept într-o viață viitoare, după ce cenușa îmi va fi fost ventilată prin rădăcinile platanului și prin crengi și prin frunze, cînd agregarea de carne și sînge care sînt acum va fi intrat din nou în marele ciclu al carbonului în natură, un viermișor, un pitpalac, o vulpe, un șobolan, un cîine și un corb, vă aștept să ne întîlnim dincolo de furia sîngelui, dincolo de patima limbii și a religiei, dincolo de cîinoșenia banului, într-o lume în care mielul se pupă cu tigrul și fratele alb se pupă cu sora cea neagră și cu copilul de aur și în care toți trăim în Telega spiritului nostru de oameni întregi la cap, înțelepți și blînzi și fioroși și luminoși precum balaurul.
Imagine there's no heaven
It's easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today
Imagine there's no countries
It isn't hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people living life in peace
You, you may say
I'm a dreamer, but I'm not the only one
I hope some day you'll join us
And the world will be as one
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world
You, you may say
I'm a dreamer, but I'm not the only one
I hope some day you'll join us
And the world will live as one
Titlul acestui post este de fapt cel mai recent comentariu de pe pagina YouTube a acestei secvente. Si cita dreptate are...
Filmul, din pacate, nu-l gasiti decit pe KG. Pentru premiantzi, maica, pentru premiantzi :( Pe trackerele publice nu prea e pe nicaieri: Stille vor Bach AKA The Silence Before Bach (Pere Portabella, 2007, Spania)
Robotics is a game-changer in national security. We now find military robots in just about every environment: land, sea, air, and even outer space. They have a full range of form-factors from tiny robots that look like insects to aerial drones with wingspans greater than a Boeing 737 airliner. Some are fixed onto battleships, while others patrol borders in Israel and South Korea; these have fully-auto modes and can make their own targeting and attack decisions. There's interesting work going on now with micro robots, swarm robots, humanoids, chemical bots, and biological-machine integrations. As you'd expect, military robots have fierce names like: TALON SWORDS, Crusher, BEAR, Big Dog, Predator, Reaper, Harpy, Raven, Global Hawk, Vulture, Switchblade, and so on. But not all are weapons--for instance, BEAR is designed to retrieve wounded soldiers on an active battlefield.
The usual reason why we'd want robots in the service of national security and intelligence is that they can do jobs known as the 3 "D"s: Dull jobs, such as extended reconnaissance or patrol beyond limits of human endurance, and standing guard over perimeters; dirty jobs, such as work with hazardous materials and after nuclear or biochemical attacks, and in environments unsuitable for humans, such as underwater and outer space; and dangerous jobs, such as tunneling in terrorist caves, or controlling hostile crowds, or clearing improvised explosive devices (IEDs).
But there's a new, fourth "D" that's worth considering, and that's the ability to act with dispassion. [...] Robots wouldn't act with malice or hatred or other emotions that may lead to war crimes and other abuses, such as rape. They're unaffected by emotion and adrenaline and hunger. They're immune to sleep deprivation, low morale, fatigue, etc. that would cloud our judgment. They can see through the "fog of war", to reduce unlawful and accidental killings. And they can be objective, unblinking observers to ensure ethical conduct in wartime. So robots can do many of our jobs better than we can, and maybe even act more ethically, at least in the high-stress environment of war.
În general, atunci cînd vine vorba despre cele publice – dar nu numai – preferǎm sǎ discutǎm despre disfuncționalitǎți, despre ce nu merge mai degrabǎ decît despre ce merge.
Combustibilul motivațional, fundamentul psihologic pentru asemenea tendințǎ are atît o laturǎ generalǎ, biologic-adaptativǎ sǎ-i spunem, înruditǎ cu cea care ne face sǎ ne concentrǎm mai degrabǎ pe primejdie și pe sursele sale – de unde sare tigrul? de unde ne încolǎcește pitonul? – decît pe cele ce merg bine, cît și una particularǎ, culturalǎ, regionalǎ, de osîrdie balcanico-latinǎ într-ale exageratului întru vǎicǎrealǎ. Mai puțin funcțional, dar la fel de persistent comportament.
Aplicat la variile domenii ale vieții noastre cotidiene, vǎicǎritul se muleazǎ pe subiect. Cînd vine vorba despre trafic și despre șofat, de exemplu – tema pe care v-o propun s-o discutǎm astǎzi – mai toți gǎsim repede motive de rostogolit ochii peste cap și de plescǎit limba întru indignare și țîfnǎ și exasperare.
Prea multe mașini, drumuri prea proaste, șoferi prea bezmetici, prea sǎlbatici, prea puțin civilizați, prea puține locuri de parcare, praf prea mult, zgomot prea mult, prea multe jipane conduse de țopîrlani patibular-grobieni ori, din contrǎ, prea multe rable de mașini de care occidentalii nici nu mai vor sǎ audǎ, mulțumiți fiind sǎ mai scoatǎ un reziduu de ban șmecher din vînzarea lor spre acest cimitir de mașini numit Europa de Est.
Stai cǎ mai sînt: mecanici prea rǎi, prea șulfe, prea puțin pricepuți, prea înceți, aștepți cu mașina în service de-ți vine acru, societǎți de asigurǎri cîinoase, care iau și pielea de pe tine, polițiști corupți sau prea exigenți și chițibușari, care vor cu tot dinadinsul sǎ te înfunde, reguli de circulație tîmpite, inadecvate, semne de circulație ascunse de vegetația care ǎștia de la Primǎrie nu catadicsesc s-o tundǎ, e de groazǎ, dom’le, sînt niște criminali, așa nu se mai poate, unde o sǎ ajungem în halul ǎsta?
Ce mai: peste tot e numa’ o angoasǎ și o jale și un suspin și un pre-infarct miocardic de-abia de-abia ținut în frîu. Rapița, coane Fǎnicǎ! Apocalipsa, maicǎ! Cremenalu! Sǎriți, fugiți, ne mǎnîncǎ, vai vǎleu, Joițico, zǎu dacǎ nu mǎ ia de inimǎ, soro! Așa nu se mai poate, ar trebui o dictaturǎ ca-n Rusia, ce bine era pe vremuri, cînd nu erau mașini, ehe, ce bun era Trabantul, nu tîmpeniile astea de acum.
Pot continua în vîna asta, dar nu vreau. Caragiale ar fi fǎcut fie din nou carierǎ, fie s-ar fi scîrbit din nou și s-ar fi apucat iar sǎ vînzǎ bere și bragǎ și sǎ fugǎ în Berlin, la plictisitorii ǎia de nemți.
Cînd, de fapt, eu vǎ propun sǎ vǎ uitați cu ochi proaspeți și curați, de antropolog cǎzut de pe Marte, și sǎ scuturați un pic din cap și sǎ vǎ dați seama cǎ ușor-ușor, traficul și comportamentul la volan în Republica noastrǎ Istericǎ Rromânia s-a îmbunǎtǎțit considerabil.
Și în zilele noastre mai avem parte de șoferi bezmetici, de accidente cauzate de dobitoci, de intenși, de iresponsabili ori de nepricepuți. Și azi mor în fiecare zi oameni pe asfalt, de-i vedem la știrile cu sînge.
Dar spre deosebire de anii de început ai experienței noastre automobilistice post-decembriste, azi mult mai multǎ lume merge cu mașina, de mult mai mult timp, și au avut vreme sǎ se
---
Spunînd acestea, Turambar își coboarǎ obosit pleoapele
și vǎ invitǎ sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare
O franzelă de-aia din cea mai franzeloasă, cu coaja care se sfărîmă în solzi uscați, crocanți și aurii. Luați un cuțit de-ăla meseriaș, specializat în tăiatul franzelei, lung în lamă, ditamai iataganul de manelist cu dinți hîzi de fierăstrău și pe care scrie Solinger pe de-a latul. Tăiați franzela în felii subțiri-subțiri, făcînd fărîmițe pe toată masa și chiar pe podea. Hrșșșt. Hrșșșșt. Hrșșșșt.
Buuuun. Tocmai ați prăpădit bunătate de franzelă, că nu apucați voi s-o mîncați pe toată la o singură masă și o să se usuce.
Dar înainte să vă apuce gheara vinovăției de inimioară, uitați-vă un pic la ea. Are la capete niște coltuce mici, ca rotula de căprioară împușcată, ca pălăria de ciupercă de pădure. Are pe mijloc niște felioaie mari și pufoase, de neam-prost, cu multe găuri prin care vă va curge mierea. La un capăt subțire, la mijloc groasă. Și multe multe felii care încet încet se desprind unele de altele, expandînd elipsoidul de cocă coaptă într-o înflorire plină de firimituri.
Buuun. Acum lăsați franzela pe masă să se usuce, să se supere mămițica voastră pe voi că ați prăpădit bunătate de franzelă, așezați-vă pe scaun, lăsați-vă privirea să fugă în gol, eventual aprindeți-vă și o țigară bună și cancerigenă, în caz că mămițica voastră vă lasă să fumați în bucătărie sau, și mai general, în caz că vă lasă să fumați, punct, și faceți următorul exercițiu mental.
Închipuiți-vă viața – a voastră, a mămițicii voastre, a lu’ Nea Stere, a lu’ Iliescu sau a lu’ Mihai Popescu sau a lu’ Maria Ionescu sau a lu’ Isaac Newton, cine vreți voi, în funcție de lărgimea aripilor imaginației pe care o aveți în dotare – ca pe o imensă franzelă 4D. Adică o înșiruire de felii de trup 3D puse unul lîngă altul, lipite cu superglue mental la fiecare mică infinitezimală mișcare a acului ceasului atomic, ăla cu cesiu sau cu rubidiu.
În locul cuțitului de pîine cu zimți hîzi de fierăstrău, avem lama incomparabil mai ascuțită și mai necruțătoare și mai fină, pînă la infinitul mic al hăului dintre un punct și altul, a timpului. Felierea unei funcții continue în valori discrete. Felierea unei vieți de om în stanțe temporale, în fotograme, în instantanee, unul lîngă altul, unul lîngă altul, de la concepere și naștere pînă la moarte și putrezire ori ardere, depinde de religie și de preferințele personale, ale neamurilor sau ale accidentelor aviatice. Poză lîngă poză lîngă poză lîngă poză lîngă poză, pentru fiecare minuscul moment al vieții voastre, iar lipirea lor dă franzela 4D.
Acum decupați această franzelă din context, din mediul înconjurător, din matricea spațio-temporală în care e înfiptă precum burghiul în dopul de plută, precum nematodul în nisipul fundului de mare, precum săgeata în inima căprioarei. Uitați-vă la acest construct mental, admirați-l în toată complexitatea lui întorlocată, răsuciți-l în creeru vostru pînă vă ia cu amețeală, pipăiți-l cu papilele gustative ale scoarței cerebrale, gustați-l cu virful memoriei, mestecați-i mirosul de viață și de moarte și de întîmplări și fapte și istorie și intimitate și geografie și ereditate și inevitabilitate.
Gîndiți-vă că sînteți o imensă franzelă 4D mișcătoare, de la prima împreunare de celule acolo în burtica mămicuței voastre care tocmai v-a certat că ați făcut firimituri pe jos pînă la ultima mestecătură de viermișor pofticios care tocmai v-a devorat ultimele rămășițe.
Două celule, zbang! o celulă două celule patru celule opt celule șaișpe celule morulă blastulă gastrulă embrion ochișori coloană vertebrală sămînță de mațe de degețel de puță sau de fofoloancă de păr de creier de limbă de ficat prima zvîcnire de fluture în burtică franzela se umflă se plimbă e plimbată de mămițica voastră prin acest continuum spațiu-timp, prin această încrucișare 4D, de trei axe spațiale plus una temporală. Pe urmă franzela face zvîc! se cere afară iese afară urlă țipă se înroșește la față face gaga mama caca mumu face primii pași se umflă se umflă se umflă și în tot timpul ăsta șerpuiește prin spațiu-timp, fără a se rupe însă, într-o continuitate demnă de atentă aplecare filosofică sau religioasă, depinde de care parte a credinței v-ați poziționat.
Nu are rost să spun toată povestea franzelei. Ne-ar lua prea mult timp. La rigoare, in extremis, ne-ar lua tot atît de mult timp cît și lungimea în timp a franzelei în sine, adică o viață de om. Ca în poveștile lui Borges cu hărțile atît de minuțios detailate încît acoperă întreg teritoriul pe care vor să-l reprezinte.
Ne oprim la această mirare filosofică, mai rostogolim încă o dată în minte conceptul, ne mai uităm la acest maaare imens îmbîrligat întorlocat cîrnat de ființă, de alipiere de trup lîngă trup lîngă trup pas lîngă pas lîngă pas mișcare lîngă mișcare lîngă mișcare felie lîngă felie lîngă felie, ne declarăm depășiți în încercarea de a cuprinde cu mintea noastră obișnuită la reprezentări 2D, hai maxim 3D, un fenomen 4D, de aglutinare a unor obiecte 3D, la acest teseract de carne și de sînge și de viață și de soartă și de aleatoritate bine ținută în frîu, ne înclinăm în fața matematicienilor care pot să își închipuie în mintea creierului lor obiecte cu mai mult de trei dimensiuni.
Mai facem doar comentariul că, o dată cu dezvoltarea tehnologică, de la prima cameră foto din secolul 19 pînă la toate jucăriile digitale din ziua noastră, aceste franzele 4D de curgere a vieții sînt din ce în ce mai bine documentate, avînd la îndemînă din ce în ce mai multe felii de franzelă pe care să le studiem, apreciem, plîngem pe ele cu mare nostalgie și tristețe : toate pozele și filmele din albumele de familie și din hardurile calculatoarelor noastre.
Și pe urmă gata. Puteți să dați drumul la franzelă din minte, că simt că deja ați obosit și uite, parcă-parcă vă și ieșe un firișor de fum pe urechi.
După toate astea, însă, mai trebuie neapărat să mai facem încă ceva. Un ceva foarte important, pe care nu știu cîți sîntem în stare să-l facem – în această îndoială cuprinzîndu-mă și pe mine. Să fim în stare să ne doară la bască de asta.
Să fim în stare ca, o dată ce ne-am conștientizat această stare de franzelă 4D sortită creșterii și scăderii, nașterii și morții, o dată ce ne acceptăm starea de corp matematico-filosofico-mental bine definit, finit, încadrat, mărginit spațio-temporal (bounded, cum spun matematicienii), să ridicăm din umeri, să-i frigem o dumnezeire de înjurătură filosofică, să ne uităm în noi, în sine, în hoit, în carne, să ne acceptăm așa cum sîntem și, conform cu fișa postului de muritor de rînd cu ideologie zen în dotare, să nu ne pese. Să treacă pe lîngă noi, prin noi, peste noi, să se spele și să se ducă. Știți cum zicea Bene Gesserit: “I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.”
Să nu ne fie frică. Să nu ne pese. Să mergem mai departe. Și nu doar să ne prefacem că nu ne este frică și că nu ne pasă, că știm noi că e de bon ton să fim bravi și viteji și nesimțiți în fața terminării franzelei. E o chestie destul de complicată, diferența de la a ști calea pînă la a urma calea. E vorba de ce simțiți în mațe, în fibră, în ființă, acolo jos jos dincolo de creierul treaz, acolo în creierul reptiliano-șerpilian, în hipotalamus și în soma.
Să continuăm să croșetăm la franzela noastră 4D pe care o înșirăm zi de zi, ceas de ceas, secundă de secundă, pînă hăăăt jos, la cea mai mică diviziune infinitezimală a timpului, diviziune minimă care, după cum bine știm, nu există decît ca exerciț de analiză matematică de integrală de diviziune de limită spre infinitul mic. Să trăim aici și acum, ca și cum mîine am muri, ca și cum ieri ne-am născut.
Și după ce am conștientizat franzela și ne-am asumat starea de franzelă 4D sortită pieirii, vă rog eu mai faceți un lucru. Cînd mergeți pe stradă, uitați-vă la oameni ca la niște franzele.
Imense franzele 4D care își tîrăsc după ele, nevăzut, neauzit, doar de voi întrezărit, propriul trecut, propria coadă de franzelă deja înșurubată în continuumul spațio-temporal, de la prima împreunare de celule pînă la momentul în care privirea voastră tocmai a întîlnit felia lor de franzelă. Imense franzele 4D care își croșetează harnice în fiecare clipă încă o felie, și încă o felie, și încă o felie, ca un zidar harnic, ca un castor neobosit, felie după felie de timp, de poză, de fotografie, de trup, de carne și sînge, de viață și de zbatere și de fericire și tristețe și de soartă, destin, întîmplare, ziceți-i cum vreți.
Sau, ca să vă priască filosofeala și mai bine, așezați-vă într-o zi în parc pe bancă și uitați-vă la cîrdul de franzele care trec prin fața voastră. Încercați să vă închipuiți capetele franzelelor. Încercați să întrezăriți complexitatea lor dimensională. O lume de franzele. O încurcătură de împletituri de întorlocări de vieți, istorii, viitoruri și potențialități care trec prin fața ochilor voștri.
Și o dată ajunși în acest stadiu al iluminării inutile, puneți o mînă pe spătarul băncii din parc, uitați-vă în zare, trageți adînc din țigară, că sper că între timp mămițica voastră v-a dat totuși voie să fumați, ce naiba, doar sînteți oameni mari, citiți și bloguri, aveți atunci voie să și fumați, deci trageți adîng din țigara cea sănătoasă și plină de vitamine, dați drumul la fum încet pe nări, cum ați văzut voi că face Humphrey Bogart sau George Clooney prin filme, și rostiți încet printre dinți, așa, ca un Moromete plin de înțelepciune ce sînteți după ce ați citit blogul plin de înțelepciune al lui Turambar: “Ce franzelărie e lumea asta, dom’le!”
* * *
Scrisa acum un an si jumatate, pe 24 aprilie 2010. Alte felii de franzela. Aceleasi litere.
Andra s-a bǎgat în seara asta sub un taburet de bucǎtǎrie, mergînd în patru labe și devenind broascǎ țestoasǎ de Macondo. O sǎ vǎ pun filmuleț, sǎ vǎ rîdeți și voi.
Pînǎ atunci, rǎmînem la cuvinte. Eu filmam, ea se tîra pe jos ca o broascǎ țestoasǎ.
“Andra, cum face broasca țestoasǎ?”
Stǎ, se oprește din brosculizat, se gîndește.
Pe urmǎ, cu o figurǎ nesigurǎ, jumǎtate afirmație, jumǎtate întrebare: “Brac??”
