Unde-s distraiele, unde-s cafelele?

Unde-s distraiele, unde-s cafelele?
Movie review: Dune 2 (Denis Villeneuve, 2024)

Unul din motivele pentru care am iubit și iubesc la nebunie cartea Dune este precizia și delicatețea detaliului cu care este prezentată viața obișnuită a fremenilor.

E o abordare cvasi-antropologică în această lucrare de ficțiune, cum doar la Ursula K Le Guin mai întîlnești, dintre marii scriitori SF, și poate la Brian Aldiss. O empatie pentru cultura fremen cum doar un antropolog poate cultiva. Despuierea de exotism și scufundarea întru acceptarea alterității.

Frank Herbert face un efort herculean să ne prezinte cultura fremen în cele trei cărți ale sale inițiale: Dune, Dune Messiah, Children of Dune. În scriitura sa e o migăleală impresionantă de descriere a vieții de zi cu zi a fremenilor. De la obiceiurile prozaice pînă la elemente aparent inutile, de exemplu textura cîrpelor cu care erau acoperiți pereții sietch-ului.

Detaliile despre inelele de apă și despre cum sînt ele prinse în colțul de la batistă. Despre serviciul de cafea pe care Paul, devenit între timp Usul, îl moștenește de la Jamis cel învins în luptă, alături de femeia Harah și de copiii lor. Harah, cea care va deveni peste timp dădaca celor doi copii ai dispărutului Mesia, Leto și Ghanima.

Precizia cu care este mînuită apa în această cultură premodernă. Impresionanta eficiență a costumelor distrai. Toate priceperile tehnologice fie simple, fie foarte complicate prin care fremenii interacționează cu realitatea aspră de pe Dune. Ritualurile acestora. Combinația de frici primitive, habotnice și de disciplină, de eficiență foarte modernă. Viața de familie. Atmosfera de kibuț care le permează viața cotidiană.

Scriu toate astea din memorie, ca să vedeți cît de mult m-a marcat cartea. Le țin minte și acum, după atîția ani de lecturi repetate ale cărții. Ele deja parte din viața mea, din experiența mea intimă, la fel precum pentru alții Biblia face parte instinctivă din a lor, știind toate detaliile minuțioase despre oamenii morți demult. Bilal kaifa. Kull wahad.

Citești și simți că ești acolo. Că miroși damfurile complexe și ambivalente ale sietchului, amestec de cafea cu mirodenie și de acreală de oameni nespălați. Că simți adierea abrazivă a deșertului pe față. Că auzi picăturile capcanelor de apă, cum prind ele umezeala firavă din aer. Că simți textura cîrpei de pe perete și că auzi rîsetul copiilor, pălăvrăgeala de clacă a fremenilor care repară costumele distrai.

Toate sînt pierdute în film cum se risipește apa în deșert. Cu două-trei mici excepții care sînt puse acolo pe grabă, ca și cum ar fi nevoie să se bifeze partea “antropologică”, se șterg cu buretele toate aceste detalii atît savuroase, cît mai ales esențiale pentru a înțelege universul ficțional Dune și pentru a relaționa emoțional cu el.

Ce rămîne? O cochilie solemnă, dar ușor găunoasă de “mari evenimente”. De lupte. De decizii memorabile. De accent pe eroi, pe momente de cumpănă.

Adică fix istoria mare, a “marilor oameni” și a “marilor evenimente” despre care sîntem învățați în mod insidios încă din copilărie că e singura istorie ce merită să fie luată în seamă. Bătălii. Ani de domnie. Evenimente remarcabile. Nobili care fac și dreg. Ștefan cel Mare, Napoleon, Hitler, Henric al VIII-lea.

Nimic despre viața obișnuită. Nimic despre oamenii simpli. Oamenii fără de istorie. Pulimea care se scufundă anonimă în negura uitării. Sînt dați la coșul de gunoi al ignorării.

Uitîndu-mă la Dune 2, am avut această impresie de lepădare de intimitate, de antropologie, de iubire față de fremeni. Unde este detaliul aparent inutil al vieții de sietch? Unde sînt cele cinci minute de pălăvrăgeală, de pregătit cafea, de Harah, de clacă de kibuț? A rămas doar o bucată de intimitate adolescentină dintre Paul și Chani, Usul și draga lui Sihaya.

De ce Sietch Tabr mi se pare solemn și gol și mort precum un templu egiptean, în loc să-l simt cald și oriental, ca un bazar aglomerat, ca o mermeleală balcanică, plină de foșgăială și de viață? Unde sînt oamenii din sietch? De ce sînt coridoarele goale?

În filmul Dune 2, fremenii sînt prezentați ca niște beduini, ca niște tribali premoderni din Orientul Mijlociu, la fel precum îi prezintă și Frank Herbert. Dar sînt niște beduini care în afară să îl accepte și mai apoi să îl aduleze pe Paul Atreides, nu au altă valoare de întrebuințare. Nu au autonomie existențială, precum în carte. Nu au viața lor proprie și personală. Nu fac cafea. Nu urăsc Harkoneni. Nu repară costumele distrai.

Diferența dintre cartea Dune și filmul Dune este fix diferența dintre cele două mari abordări metodologice din știința istoriei. Lupta la baionetă în ultimul secol dintre adepții istoriei evenimențiale, a marilor oameni, pe de o parte, și de partea cealaltă reformatorii istoriei sociale, a istoriei obișnuite, prozaice. Adică școala de la Annale și urmașii ei.

În școală, cînd ni se spală creierele inițial, socializarea primară, sîntem învățați că doar istoria “marilor oameni” și “marilor evenimente” contează. Fix asta se simte în film. Doar bătăliile. Doar raidurile. Doar gloria. Doar eroul. Doar exploziile și luptele spectaculoase. Nimeni nu face cafea în sărăcia asta de film. Iar Sietch Tabr e ca un mormînt solemn.

Don’t get me wrong. Filmul este impresionant. E monumental. Denis Villeneuve este un adept exemplar al școlii de gîndire “show, don’t tell”. Filmul nu e teatru, filmul e imagine. Îndeosebi imagine.

Și ce imagini spectaculoase reușesc Villeneuve și directorul său de imagine, genialul Greig Fraser, să realizeze! Din punctul ăsta de vedere, jos pălăria. Villeneuve își respectă galoanele, își apără prestigiul și face un film la fel de momumental vizual ca precedentele sale, Arrival, Blade Runner 2049, Dune partea 1. Am fost impresionat pînă la fiori de măreția viziunii sale cinematografice. Lawrence al Arabiei la jumătate de secol după.

Dar, pe drum, ce s-a cîștigat din punct de vedere al văzului s-a pierdut pe celelalte simțuri. A rămas doar văzul. S-a pierdut umanitatea. S-a pierdut acel gust inconfundabil de Dune, drogul complex și ireproductibil care dă dependență la fel cum mirodenia dă și ea dependență. Grea de reprodus senzație, la fel precum nu poți să produci mirodenia în laborator, oricît s-ar chinui nasoii de Tleilaxu.

Fremenii au fost trași pe dreapta. Au devenit niște bieți muțunache ușor ridicoli (Stilgar repetînd obsesiv Lisan Al Gaib) și mai ales lipsiți de autonomie ontologică. Viața obișnuită a fost zvîrlită la coșul de gunoi al istoriei mari – explozii și arte marțiale de tip film cu supereroi.

Iar mirosul de cafea cu mirodenii și rîsetul spart al femeilor care cos distraie și bîrfesc s-a risipit în vînt, precum ceața firavă a dimineților uscate de pe Arrakis.

Păcat.

Mu zein wallah.

Vin alegerile!

. Citeste tot...

The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Montesquieu, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

. Citeste tot...

MOVIE REVIEW: Don’t Look Up (Recenzie pe nevăzutelea)

Zilele astea am aflat de un cuvînt foarte puternic: toroipan. Recunosc, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, nu știam ce înseamnă. A trebuit să mă duc la DEX să aflu că e vorba despre un ciomag: “Băț noduros, mai gros la un capăt”. Am de-astea pe-acasă grămadă, rămășiță a unor nevoi neîmplinite din copilărie.

Zilele astea am aflat de un film puternic: Don’t Look Up. Recunosc, în nemernicia mea, ca un sociolog leneș, nu l-am văzut încă. Dar fiți atenți aici. Am citit atîtea recenzii, atîtea opinii care de care mai elaborate, mai foarte definitive, mai pricepute și cît se poate de detaliat-perfecte

încît am tupeul să scriu deja recenzia la acest film foarte frumos, foarte bine făcut, foarte pasionant, foarte perfect, foarte enervant, foarte pe buzele tuturor,

care să moară pisica disecată la blăniță dacă am văzut vreo secundă din el.

Îl am. Așteaptă cuminte în hard disk să-i vină rîndul. Nu l-am văzut încă. Motiv deosebit să vă povestesc despre el. Așa sînt sociologii. Nu se pricep, nu știu, nu consumă, nu-și fac temele. Dar le știu pe toate. Mama lor de aroganți perfecți.

Problema cu acest film foarte perfect, foarte mediocru, foarte apreciat, foarte disputat, este că reușește performanța să enerveze pe toată lumea. Asta deja o știe și ultimul copil din ultima haltă din ultimul mizil.

Dar nu știți de ce.

Știți de ce enervează? Pentru că mulțumește pe toată lumea. Pentru că oferă fiecăruia cîte ceva convenabil pe post de bîtă ideologică, de toroipan cu care să miruiască la frunte dușmanii.

Pentru că își permite aroganța să fie o curvă ideologică. Să amestece bucuriile consumatorilor și să facă pe plac atît progresiștilor, cît și reacționarilor, și suveraniștilor și globaliștilor, și anti-vacciniștilor și perfuziștilor, și entuziaștilor întru știință și descîntătorilor în mațe de urangutan.

Acest film lovește rău de tot la operație. Singura operație care ne doare cu adevărat. Ne lovește la unicitate. La fantasma noastră de exclusivitate ideatică, gnoseologică, morală și mai puneți voi alte cuvinte complicate aici care să spună că de fapt ne dorim în capul nostru prost să fim niște zei atotputernici.

Principala problemă a oamenilor intenși la cap, așa cum am devenit de ceva timp aproximativ noi toți, toți cei 107% din locuitorii acestui glob, este că în marea noastră superbie pre-adolescentină vrem ca doar noi să avem dreptate și toți ceilalți să se zvîrcolească în chinuri la picioarele noastre, adulîndu-ne atotputernicia și atotmăreția și mai ales atotînțelepciunea.

Ah, mare zeu perfect, cum le știi tu pe toate și doar tu le știi, noi toți ceilalți bicisnicii ne zvîrcolim pe jos pe preș în fața ta ca niște viermi primitivi și ne scăldăm în gloria zemurilor tale ideatice pe care le împrăștii cu generozitate asupra noastră. Ah, mai spune. Ah, mai varsă cuvinte peste noi. Ah, stai să...

Pricepeți voi. Consumatorii de literatură vizuală erotică veți înțelege cu prisosință scena, poziția, detaliile corporale. E cu multe icsuri, cel puțin trei, și e foarte expresivă. If you know what I mean.

Ei bine, vine acest film și mai întîi îți oferă bombonica. Ia de-aici, supremule, zeule, ia un instrument cultural pe care să-l folosești pe post de toroipan. Să le dai în cap dușmanilor, să-i zdrobești cu marea ta pricepere estetico-cinematografico-morală, precum zdrobea cu buzduganul țestele vrăjmașilor Dragoș Vodă și Sargon și marele, unicul, inegalabilul Gilghameș.

Pe urmă, cum ai pus mîna pe buzduganul ideatic, trosc, îți dă peste dește și-ți omoară fantasma, îți îneacă peștișorul. Vine cu o idee opusă. Nu mai e despre progresiști, este despre reacționari. Nu mai e utilă scormonitorilor întru știință, ci reacționarilor care contestă hegemonia simbolică a acesteia.

Cum îți dă ciomagul, cum dă imediat și dușmanului același instrument.

Atunci începe pandalia. Oftica. Șucărul și supărarea. Cum așa, bestie nerecunoscătoare? Îmi dai mie și-i dai și lui?? Mie, perfectul de pesedist aurist care contest sistemul, îi dai același instrument retoric și nasolului de userist, arză-i-ar mațele în el de userist să-i arză? Cuuum? Eu globalist de frunte, deontolog premiant cu coroniță, mă pui pe același palier de client cu nasolul ăla de primitiv medieval, căruia-i oferi același privilegiu, același instrument, mama lui de primitiv, arză-i-ar mațele primitive în el, putrezi-i-ar dinții cei știrbi în gură?

Nasol. Filmul te păcălește. Nu oferă exclusivitate. Se oferă tuturor, în egală măsură, ca o scîrbavnică ștoarfă, ca o preacucernică curvă, gata să se tăvălească cu oricine, nu doar cu tine.

Aha. Buba mare. Rană narcisică imensă. De unde și fandacsia, de urlați toți pe Internet despre acest film perfect, mediocru, nașpa, foarte mișto, alea alea, bla bla bla.

Știți cine mai e precum acest film care ține cu toți, deci de fapt nu ține cu nimeni, făcînd de fapt mișto de toți? Realitatea, bre pufoșilor bre. Viața, bre ideologii mei pe persoană fizică.

Viața în general nu e perfectă. Viața în general e plină de compromisuri și de inadvertențe. Cînd ține cu useriștii, să moară primitivii de furie. Cînd le dă puterea celor știrbi, să moară în chinuri useriștii. În mod paradoxal, pînă și useriștii au uneori dreptate. Chiar și Goțiu, slăvit fie-i numele deja scufundat în uitare. În mod paradoxal, pînă și primitivii de pesediști și de auriști au uneori dreptate.

În general, dreptatea nu e de partea nimănui. Pentru că e de cele mai multe ori la mijloc, poziționată în mod neconvenabil undeva într-un no man’s land, să fie la îndemîna tuturor. Ca să nu mai spun de acele momente istorice absolut cretine cînd de fapt nimeni nu are dreptate, toți sînt vinovați, vezi de exemplu războiul din Serbia.

Vreți atotputernicie? Vreți dogmă? Vreți perfecțiune și totalitarism? Vreți să fiți un Robespierre de-ăla perfect și aspru, dar sever, care să se joace cu căpățînile celor care nu sînt de acord cu voi? Ah, voi zei pufoși. Ah, adunătura mea de perfecți anonimi.

De-aia sînteți furioși pe acest film. Că nu vă dă orgasmul pînă la capăt. Că vă dezamăgește și vă dă cu tifla. Face un maclavais care să convină tuturor, deci nu mai convine nimănui. Stai așa, că Meryl Streep e Trump. Ba nuuuu, greșit. Meryl Streep e Hillary. Stai, că de fapt ține cu ăia care sînt cu încălzirea globală. Ba nu, ține cu ăia care luptă cu sistemul, cu deep state. Stai, că...

Stai, că deși n-am văzut filmul, zău dacă n-am vaga impresie că l-am înțeles de fapt.

Hai, nu mai fiți supărați. În viață nu are nimeni dreptate. Doar în basme.

Să moară pisica electrocutată la vintre, promit să văz filmul. Cîndva zilele astea. Trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să fiu și eu stereotipizant de predictibil. Așa, ca voi.

Evident, sărăcia asta de film controversat va sta la coadă. O să mă apuc de el după ce voi revedea mai întîi The Big Lebowski. Că prea îmi promit de două secole să-l văz din nou nestingherit, nefrecat la cap de nimeni. Singurul film care oferă plăcere morală completă. Și după ce voi revedea cele două trei patru filme strămoașele lui Don’t Look Up: Dr Strangelove, The Network, Wag The Dog și Idiocracy.

O să văz și eu filmul. Probabil chiar o să am și o părere despre el. Probabil o să scriu și o recenzie. Care probabil va fi ca asta sau total diferită.

Probabil n-ați înțeles nimic, dar vă place mult mult de tot ce vă spun, cum le scriu, cum vă învîrt.

Probabil v-am făcut din vorbe, nu-i așa?


. Citeste tot...

Movie Review: Dune (Denis Villeneuve, 2021)

Cel mai bun lucru care se poate spune despre Dune, un film făcut după o carte atît de solicitantă și de dificil de ecranizat, este că s-a ținut neașteptat de bine de buchea cărții.

Principala emoție și teamă a celor ca mine, care am crescut pe Dune și jurăm pe Dune, era ca nu cumva să o ia pe arătură. Să-și permită libertăți de aiureală. Licences, cum ar zice anglo-saxonul. Ca și în cazul lui The Lord Of The Rings sau al lui Game Of Thrones, fandomul acestei cărți este cît se poate de articulat și de pretențios.

Din fericire, n-a fost cazul. O singură modificare semnificativă a fost făcută: Liet Kynes, care dintr-un bărbat alb (alegerea lui Max von Sydow a fost unul din puținele lucruri bine făcute în varianta realizată în 1984) a ajuns femeie neagră. Mă rog. Se putea și fără această concesie făcută corectitudinii politice, noua pelagră a creierului deontologilor contemporani. Dar nici n-a stricat mare lucru. Personajul, în afară că din bărbat alb a devenit femeie neagră, s-a ținut și el la fel de riguros de buchea cărții. Sînt curios dacă în al doilea film rezultă că Chani e copilul lui Liet femeia cea neagră – deocamdată nu s-a zis nimic în această privință.

În afară de acest mic patinaj, filmul este neașteptat de bine disciplinat în jurul firului narativ, dar și al manierei de alegere a personajelor. Castingul e bine făcut, toate personajele principale întrupează fără deranj personajele din carte, unele din ele cu brio – Stilgar, de exemplu, Bardem făcînd din nou un rol mare.

Și cu asta am trecut hopul cu adevărat important. Fandomul poate răsufla ușurat. Regizorul chiar s-a ținut de carte cum trebuie, cu mici excepții. Care sînt acestea? Cît se poate de minore.

Începutul nu e chiar cel din carte, deși incorporează elemente tot din carte, e doar un mic reshuffle, două trei scene puse înaintea adevăratei scene de început, cea cu gom jabbarul. Liet Kynes nu moare chiar așa precum scrie în carte, ci un pic simplificat. Baronul Harkonen nu scapă de otrava din respirația ducelui Atreides datorită unei uși mascate, ci e otrăvit și el destul de grav – dar se păstrează motivația principală: scapă căci și-a activat scutul. Busculada din ornitopter, cînd scapă Paul și Jessica, e și ea ușor simplificată.

Dar astea sînt deja hiperdetalii, pe care doar un asiduu cititor și fin cunoscător al cărții le poate decela (da, fac parte din acea hiperminoritate care știe cartea aproape pe de rost și o recitește cel mult la cinci ani odată).

Am ieșit de la film răsuflînd ușurat. Nu și-a bătut joc de poveste nicicum. Și nici n-a simplificat-o (prea mult). Repet: Dune e o carte oribil de dificil de ecranizat, conținînd multe straturi și întorlocări de motivație, de flux al conștiinței, de viclenie și de matrioșkă în matrioșkă pe care doar lectura le poate valoriza cum se cuvine.

De-abia acum, după ce ne răsuflăm ușurați că nu și-a bătut joc de carte, putem intra și în detalii propriu-zis cinematografice.

Ce face Villeneuve? Ce știe să facă, ce ne-a demonstrat și în alte filme că poate face – îndeosebi în Blade Runner 2049. E epic. E monumental. E foarte vizual. Știe să compună tablouri vivante. E impunător, medieval de impunător în amestecul de cadre puternice, simple, monocrome și cu puține elemente, înfășurate în tonuri sumbre sau imperiale, nostalgice sau premonitorii, în mugete de muzică tînguitoare. E dedat la somptuozitate și la monumentalitate.

Iar subiectul, cartea se potrivesc de minune cu acest stil. Imaginea e desăvîrșită. Actorii sînt bine struniți – chiar și Chalamet, de a cărui tendință întru firav și nevrotic mă cam temeam. Chalamet e într-adevăr firav și nevrotic și nesigur și melancolic și bîntuit de neliniști și de viziuni. Dar așa e Paul la început în carte. Și firav fizic, și năpădit de premonițiile de dinainte de intoxicarea cu mirodenie. Iar atunci cînd e nevoie să fie mîndru și aristocratic și rău și dîrz și medieval și luptător și aprig, reușește – la fel precum Paul se transformă în carte.



Buni actorii. Foarte buni. Am tot citit păreri că nu sînt bine aleși. Greșit. Peste una-două generații, aceștia vor deveni întruparea vizuală și actoricească a personajelor din carte, la fel precum deja de douăzeci de ani încoace Aragorn nu poate fi decît Viggo Mortensen, ori Gandalf decît Ian McKellen. Din nou revin cu bucuria de a-l vedea pe Javier Bardem umplînd ecranul cu personalitatea sa impresionantă. Și Jason Momoa se potrivește cu rolul și își face treaba cum se cuvine.

Ajungem la muzică. Hans Zimmer e prima dată cînd mă enervează. Poate singurul lucru care m-a deranjat la filmul acesta. Muzica nu e proastă. O, nu! E impunătoare, e plină de emoții, de temperament. Dar e prea in your face. Un muget continuu. O continuă amenințare cu epifania, o de neterminat premoniție de apariție de zeu – ceea ce chiar nu e cazul, măcar că sîntem doar în prima parte a cărții. Nu doar volumul fizic al muzicii e dat prea tare tot timpul, dar mai ales volumul emoțional. E o continuă strigătură de patimă în muzica acestui film. Altora le-a plăcut. Pe mine m-a iritat un pic, mai ales spre sfîrșitul filmului. Probabil singurul element al filmului unde tușa e prea groasă, prea primitiv de ostentativă.

Am zis de imagine? Am zis. Ireproșabile scene, tablouri migălite, în care regizorul reușește performanța reținerii, a folosirii spațiului gol, a lui prea puțin care e mai bun și mai mult decît prea mult. Dar dincolo de compoziție, trebuie neapărat să menționăm și jocul cu lumina. Lumină puternică. Umbre. Nisip orbitor. Încăperi în penumbră, medievale. Regizorul de imagine Greig Frazer calcă frumos pe urmele lui Roger Deakins.



Și, evident, ultima, dar nu cea din urmă, viziunea. Villeneuve chiar a reușit să surprindă textura de idee și de viziune a lui Frank Herbert. Caladan e Caladan, albastru și ducal și umed. Arrakis e sec și cutremurător de cald. Ornitopterele sînt o bijuterie de realism mecanic și de eleganță vizuală, ca și culegătoarele de mirodenie. Nobilii medievali sînt chiar medievali. Harkonnenii sînt așa cum trebuie să fie: mitocani și mîrlani și inteligenți și vicleni și necruțători. Sardaukarii sînt și ei bine concepuți – mi-a plăcut mult tușa vikingă a acestora (un alt element care ține exclusiv de alegerea estetică a lui Villeneuve). Viermii sînt neașteptat de bine realizați. Shadout Mapes chiar e fremeniță. Muad’dib șobolanul simpatic care țopăie prin deșert și e hiper-adaptat aridității e chiar de acolo. Stîncile care ies din deșert sînt cum mi le închipuiam la 15 ani, cînd citeam pentru prima dată Dune – în franceză, pe sub mînă, înainte de 1989. Distraiurile sînt foarte foarte pertinent și realist concepute. Stația ecologică imperială e o bijuterie vizuală de gotic abandonat. Și cu cît mă gîndesc, cu atît mai îmi vin idei – palmierii udați care mai apoi iau foc, de exemplu.

E bine făcut filmul. Doamne, cît mă bucur că e bine făcut. O experiență cinematografică puternică. Și un pariu cîștigat. Slavă lui Shai Hulud că n-a dat rasol. Ar fi fost păcat. Tare păcat.

Kull wahad!



PS: De-abia aștept să-l mai văd încă o dată, să am timp să mă concentrez pe detalii. De-abia aștept să-l văd cu prietenii. De-abia aștept varianta extinsă, cu scenele care n-au putut intra în această variantă cinematografică. Una din scene o știu deja – banchetul oferit de Duce notabilităților locale, unde din nou regizorul își permite o mică libertate față de carte, o aduce pe prințesa Irulan pe Arrakis ca mesager imperial (în carte nu e vorba de așa ceva). Dar cu siguranță vor fi și altele. Sera aristocrată ce conține mesajul ascuns. Cvasi-catastrofa pierderii ruscacului în avalanșa de nisip. O să avem ce comenta și atunci...



. Citeste tot...

De adormit și de trezit

Pe lumea asta sînt filme de adormit și filme de trezit.

Filmele de adormit sînt cele făcute să te păcălească, să te vrăjească, să te încînte și să te prindă în mrejele lor de harneală fantasmatică. În astfel de filme el o iubește pe ea și ea pe el și totul e bine, să fie bine să nu fie rău, boy meets girl, boy gets girl, nu se poate altfel decît cu happy end și uneori chiar și cu finalizare, oamenii dansează aiuritor pe scînduri și pe pereți, make ‘em laugh, make ‘em laugh, caii gonesc cu toată puterea dată de vis, pălăriile albe sînt albe iar cele negre sînt iremediabil învinse pedepsite anihilate,

pute a fantasmă și a vis și a dorință și a inconștient și a eroi și a copilărie. Și pe urmă vin visele care să te trezească. În aceste vise oamenii sînt oameni, fantasma este aspru pedepsită prin Codul Oniric Procedural semnat la predare și la primire de către scenarist, regizorul primește 10% penalizare dacă nu ne face să plîngem și să suferim și să ne zvîrcolim în sudoare și în idei pînă la sfîrșitul filmului. În astfel de filme Sophia trebuie să aleagă, eroii nu reușesc să-și răzbune prietenii morți – cu excepția inegalabilului Unforgiven, care nu e nici cal, nici măgar, nici cămilă, ci doar decît pur și simplu perfect. În astfel de filme Gelsomina zîmbește trist înainte să. Și degeaba rupeți lanțul, domnilor, căci s-a rupt lanțul vieții. În astfel de filme Wagner este fundal pentru Claudia și apa sulfuroasă nu se bea decît cu halba și cu ochelari negri de soare la ochi. În astfel de filme ai armate monstruoase de maimuțe care năpădesc pluta și eroul degeaba le strînge amarnic în degete, să le iasă mațele, căci fata e deja moartă, iar ispita imperială deja înecată de apele Amazonului. În astfel de filme se cîntă la saxofon și se demontează metodic totul în jur, tapițerii, mobile, podele, în căutarea sîrmelor purtătoare de adevăr. În astfel de filme În astfel de filme el trece pe lîngă ea și ea cară sufertașul de tăiței. Și muzica e groaznic de obsedantă, și ploaia e groaznic de vie, și nostalgia e din primul cadru, din primul tăiș de cuvinte, înainte de prima imagine. Totul e roșu și totul e plin de rochii care se schimbă de la o scenă la alta, imposibile rochii înalte pe gît, imposibilă tînjire după mîntuirea prin înfrînare, “noi nu vom fi ca ei”.

Noi nu vom fi ca ei. Niciodată noi nu vom fi ca ei.

Și pe urmă scobești scorbură în lemn și în piatră, îți verși șoaptele și neputința, visele irosite și înfricoșatele patimi arse pe rugul creierului cel prost. Și o acoperi cu pămînt și cu iarbă. Și gata.

Muzica. Muzica. Guido, Guido, las-o pe Saraghina în pace. Uit-o, Guido. Uit-o. Domnule Chow, stinge țigara și uit-o. Doamnă Chan, cum poți fi atît de imposibil de perfectă în suferința ta lentă, înceată, vîlcedă și grea? Doamnă Chan, uită-l, doamnă.

Uită-l și trezește-te.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Nasoale filmele astea nasoale

Este un film care mie îmi place și vouă nu. Mai mult. Pe care eu îl înțeleg și voi nu.

Nu că aș fi eu genial și deștept – deși uneori chiar sînt, dar nu acum, și nu despre asta e vorba în propoziție. Ci pentru simplul, prozaicul fapt că mie îmi place istoria și vouă nu. Mai exact, anii 30 și 40. Pentru că mie îmi plac filmele vechi și vouă nu.

Voi vă umeziți erotic la The Avengers (by the way, mare film, chiar unul din marile filme ale Hollywoodului). Eu mă umezesc la fel de erotic la The Tall T și la They Died With Their Boots On și la The Blackboard Jungle. Toate filme care vouă foarte posibil v-ar provoca niște mari, imense, indignate căscături de plictiseală.

E un film pe care l-am descoperit azi din greșeală, courtesy of bunul meu prieten și genial matematician nasol, Dan Șelaru. El mi-a zis despre el. Eu am zis că o să-l caut. Politicos. Poate cîndva. Da, Dane, o să mă uit la el. Cum să nu. Insert polite shrug here.

Din greșeală l-am căutat chiar azi. Din greșeală m-am uitat chiar azi un pic prin el, mai mult ca să văd calitatea imaginii, dacă e suficient de bună varianta găsită sau caut alta.

M-am uitat un minut. Apoi m-am uitat două. Acum sînt deja pe la jumătatea filmului. Pe care am văzut-o nu într-o oră, cît durează o jumătate de film zilele astea. Ci în vreo trei. Pentru că mă mai uitam un pic. Mai citeam un pic. Biografii. Istorii. Mai mă uitam la o scenă. Îmi dădeam seama că mai trebuie să mai citesc încă ceva, pentru a înțelege mai bine filmul.

Voi termina filmul. Și pe urmă mă voi uita din nou la Citizen Kane. Și probabil îl voi vedea cu alți ochi.

Filmul de care vă povestesc se numește Mank. E făcut anul ăsta. E alb negru. Este despre Hollywood și despre faimă și despre efortul creativ și despre ratare și depresie și ce nasol e să te piși în contra vîntului, chiar dacă te piși expresiv.

N-o să vă placă. Vouă vă place Tinsel Town, scufundarea în fantasmă. Vouă nu vă place să striviți corola de minuni a lumii. Ci doar să v-o dați adînc în venă. Frumoasă păcăliciune. Frumoasă. Creează dependență.

Mulțumesc, Dane. You’ve just ruined my day. Because you’ve just made my day.

“Write hard. Aim low.”

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

No shit Sherlock

. Citeste tot...

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Stance: Tsubaki Sanjūrō (1962)

. Citeste tot...

Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Movie Review: Dunkirk (Christopher Nolan, 2017)

Două filme mi-au venit în minte, aseară când am ieșit de la Dunkirk: Lawrence of Arabia și A Bridge Too Far.

Lawrence al Arabiei pentru îndrăzneala vizuală și muzicală (da, o muzică neașteptat de bună, obsedantă, inspirațională, intensă, Hans Zimmer at his best, preluând niște teme muzicale de la Edward Edgar).

Dar îndeosebi pentru îndrăzneala de a folosi spațiul gol, simplitatea privirii, o focalizare de esențializare cvasi-zen în puritatea sa dureros de intensă. Natura în puterea imensității sale.

Filmul Dunkirk este epic în cel mai deplin sens cinematografic al cuvîntului “epic”. Și cînd spunem “epic”, dincolo de toate consecințele sale narative, de definire a personajelor, în primul rînd spunem “imagine”.

Cerul acela imens și marea aceea imensă între care se gonesc avioanele, insignifiante, dar mortale în baletul lor de furnici de fier și de moarte.



Marea aceea învolburată și plină de spumă murdară, în care bărcile sînt niște pete de nesiguranță, dar și de speranță.



Nisipul acela pe care soldații se tîrăsc dintr-o parte în alta a ecranului, deși ei merg în pas săltat, în marș forțat.



Plaja aceea pe care coloanele de soldați în așteptare este desenată cu o meticulozitate de geniu autist.



Digul acela cu capetele acelea de soldați care se mișcă la unison cînd începe sunetul acela înfiorător de Ștuka în picaj. Pînă nu auzi cum urlă Ștuka în acest film, nu înțelegi ce înseamnă aia să-ți vină să intri în pămînt de frică. Ad literam în pămînt de frică.



Cel de-al doilea film care mi-a venit în minte în seara asta, Un pod prea îndepărtat, pentru mesajul pe care îl transmite despre război. Neputința și dedicația și sacrificiul și suferința și aleatoritatea morții și chinul, chinul, chinul, neputința, frica de moarte, consecința căderii unui vas bombardat peste tine și a căderii unor bombe peste tine, cînd ești înțepenit pe docul ăla, și... Și...



Figurile soldaților. Expresia ochilor lor. Hăituiți. Încolțiți. Epuizați. Speriați de moarte. Buimăciți de soartă. De la Un pod prea îndepărtat nu am mai văzut ochii aceia. Ochii războiului.



Știu. Nu-i frumos să compari un film cu altul. Dar eu vă spun ce am simțit. Demult n-am mai simțit atît de puternic un film. În jurul meu, vedeam cu coada ochilor colegii spectatori pe vîrful scaunului, stînd gata să sară, încordați, într-o emoție pe care doar un film mare ți-o poate da.

Erau acolo, le era frică, venea vasul peste ei, pica Ștuka peste ei, se sufocau, se sufocau, le intra apa în plămîni, geamul de plexiglas nu se spărgea, erau cu gîfa în gît, uitau să respire, erau senzațiile acelea viscerale cînd uiți de tine și trăiești în pielea celuilalt, mare film, mare bestie de regizor genial cel care poate să te fure în halul ăsta din pielea ta și să te zvîrle în pielea cea udă a soldatului care stă să moară înecat.

Trebuie neapărat să-l mai văz o dată. Prea puternic. Prea ca pe vremuri.



PS: Nu vă lăsați păcăliți. Istoria o scriu învingătorii. Orice film este și o propagandă. O propagandă frumoasă, înălțătoare, o operă de artă, dar totuși rămîne o propagandă. Dacă ar fi cîștigat nemții războiul, altfel se scria istoria, altfel se făceau filmele. Pentru că nimeni n-a făcut pînă acum niciodată un film despre furtuna de foc ce a cuprins Dresda și a ars în chinuri groaznice zeci de mii de civili.

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Cinefix Complete Movie List: Top 10 Movie Crimes of All Time

For all those of you out there craving for the complete movie lists of Cinefix, here we go. The complete movie lists from "Top 10 Movie Crimes Of All Time", sorted by year, from the oldest to the most recent. In bold letters, those who made the short list. Enjoy!

M (1931)
The Maltese Falcon (1941)
Double Indemnity (1944)
The Postman Always Rings Twice (1946)
The Third Man (1949)
White Heat (1949)
Rashomon (1950)
The Asphalt Jungle (1950)
Strangers On A Train (1951)
Dial M For Murder (1954)
Rififi (1955)
The Killing (1956)
12 Angry Men (1957)
Vertigo (1958)
Breathless (1960)
Ocean’s 11 (1960)
Topkapi (1964)
Bonnie And Clyde (1967)
Cool Hand Luke (1967)
Le Samourai (1967)
The Thomas Crown Affair (1968)
The Italian Job (1969)
Le Cercle Rouge (1970)
The Sting (1973)
Chinatown (1974)
Murder On The Orient Express (1974)
Dog Day Afternoon (1975)
Taxi Driver (1976)
Thief (1981)
Scarface (1983)
My Best Friend’s Birthday (1987)
Raising Arizona (1987)
Miller’s Crossing (1990)
Cape Fear (1991)
Point Break (1991)
The Silence Of The Lambs (1991)
Reservoir Dogs (1992)
True Romance (1993)
Leon The Professional (1994)
Natural Born Killers (1994)
Heat (1995)
Se7en (1995)
The Usual Suspects (1995)
Fargo (1996)
From Dusk Till Dawn (1996)
Die Hard (1998)
Lock, Stock, And Two Smoking Barrels (1998)
Ronin (1998)
Boondock Saints (1999)
Office Space (1999)
Chopper (2000)
Memento (2000)
O Brother, Where Are Thou? (2000)
Sexy Beast (2000)
Snatch (2000)
Heist (2001)
Ichi The Killer (2001)
Ocean’s Eleven (2001)
The Score (2001)
25th Hour (2002)
Catch Me If You Can (2002)
Oldboy (2003)
Collateral (2004)
Pusher II (2004)
Brick (2005)
Inside Man (2006)
Lucky Number Slevin (2006)
The Departed (2006)
Before The Devil Knows You’re Dead (2007)
Mr. Brooks (2007)
No Country For Old Men (2007)
Zodiac (2007)
Bronson (2008)
Taken (2008)
The Brothers Bloom (2008)
A Prophet (2009)
I Saw The Devil (2010)
Inception (2010)
Drive (2011)
We Need To Talk About Kelvin (2011)
Skyfall (2012)
Blue Ruin (2013)
The Wolf Of Wall Street (2013)
Thor: The Dark World (2013)
Gone Girl (2014)
Hell Or High Water (2016)



. Citeste tot...

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...