Tocmai am terminat de urmǎrit meciul dintre Blues și Chiefs din Super 15 și acum mǎ uit, cǎ tocmai a început, la meciul dintre Reds și Brumbies.
Și catalizat de o dozǎ generoasǎ de Armagnac, care destupǎ venele și desnoadǎ creerul și grǎbește vorbele cele necugetate și grabnice și adevǎrate, simt nevoia imperioasǎ sǎ vǎ împǎrtǎșesc niște gînduri. Ca la popǎ, la spovedanie.
Deci. Pe rînd.
Fidelitate. Club vs Naționalǎ
Ce avem noi aici? Pe de o parte, douǎ echipe de club neo-zeelandeze care au jucat una împotriva alteia. Pe de altǎ parte, al doilea meci între douǎ echipe de club australiene. Toți joacǎ precum niște draci: cu vînǎ, în vitezǎ, fǎrǎ milǎ, fǎrǎ remușcǎri, fǎrǎ prizonieri. La rupere, cu dedicație, cu sǎlbǎticie bine ținutǎ în frîu.
Cele douǎ echipe neo-zeelandeze sînt pline de jucǎtori de la echipa naționalǎ, de la legendara All Blacks cu a sa corp d’esprit exemplar.
De partea celor de la Chiefs, Stephen Donald, Richard Kahui, Liam Messam, Mils Muliaina – legendarul Muliaina!, Sitiveni Sivivatu, ca sǎ nu mai vorbim de ex-All Blacks Tana Umaga, și mai legendǎ decît Muilaina.
De partea celor de la Blues, Jerome Kaino, Joe Rokocoko, John Afoa, Anthony Boric, Luke McAlister, Keven Mealamu – altǎ legendǎ vie, marele pilier All Blacks!, Tony Woodcock, Ali Wiliams.
Numa unu și unu, dacǎ îi pui laolaltǎ faci clar o echipǎ All Blacks întreagǎ, numa bunǎ de bǎtut orice pe lumea asta. Și totuși, în meciul de club sînt adversari fǎrǎ de milǎ, joacǎ la rupere, la epuizare, fǎrǎ nici un pic de compromis unul împotriva celuilalt. La fel și în cazul australienilor, mi-e lene sǎ caut toate numele care joacǎ în Wallabies – doar mǎ uit la ei pe ecran și îi recunosc, cu numele mi-e ceva mai greu, n-am fost bun niciodatǎ la nume. Matt Gitteau, Genia, Stephen Moore, Fainga, Ashley Cooper...
Și inevitabil gîndul se duce spre aceastǎ tensiune dintre loialitatea de club și cea de naționalǎ, felul în care oamenii ǎștia reușesc sǎ aibǎ compartimente separate în capul lor încît sǎ poatǎ juca cu toatǎ dedicația împotriva celui care peste cîteva sǎptǎmîni îi va fi tovarǎș fidel în mermeleala dintre naționale, cînd încep turneele de varǎ. Și nu pot decît sǎ admir acest profesionalism, aceastǎ eleganțǎ comportamentalǎ, aceastǎ trǎsǎturǎ de caracter care îi face sǎ aibǎ douǎ fidelitǎți, dar de fapt doar una. Jos pǎlǎria!
PS: știu, nu este singurul exemplu de astfel de dedicație. Însǎ eu, uitîndu-mǎ la rugby, din acest domeniu îmi culeg exemplele exemplare :)
Comentatori
În ultimul timp am avut ocazia, courtesy of Lorin, directorul de comunicare de la FRR, sǎ comentez un meci de rugby din divizia naționalǎ (Super Liga). Acolo am fost coleg de cabinǎ cu comentatorul televiziunii care transmitea (GSP, dacǎ nu mǎ înșel). Relația a fost destul de tensionatǎ, m-am simțit mai degrabǎ tolerat, barely tolerat, eram pe teritoriul lui și probabil nu-i convenea prezența mea.
Dar nu asta e problema aici, ci maniera de comentare. Eu ca eu, prima datǎ, am încurcat niște poziții de joc, nu prea știam numele jucǎtorilor, mǎ rog, am fǎcut ce-am putut. Nu e chiar meseria mea, sǎ zicem.
Însǎ din partea comentatorului nostru nu am putut sǎ nu observ o atenție pedantǎ și obositoare pentru tot soiul de statistici: jucǎtorul X cînd a început cariera, unde a jucat, ce a fǎcut, alea alea, tot soiul de junk info și de cifre care erau spuse cu cel mai mare debit verbal exact în momentul în care faza de joc se desfǎșura și avea nevoie de susținere prin comentariu.
În loc sǎ mǎ ajute sǎ înțeleg jocul, sǎ rezoneze în comentariu cu intensitatea fazei, el îmi spune cum Xulescu a debutat în 1999 împotriva selecționatei Austriei! Comme on! Cine are nevoie de așa ceva?
Știu, știu, tu ca și comentator îți legitimezi priceperea, ne arǎți cîte chestii știi și ce bine ancorat ești în acest domeniu. Dar mie, ca spectator obișnuit, mǎ doare fix la bascǎ.
Nu am nevoie, ba chiar mǎ încurcǎ, mǎ deranjeazǎ, îmi stricǎ feng șuiul și concentrarea pe sǎrǎcia aia de fazǎ unde ǎia sînt aproape, aproape sǎ dea eseu. Și tu îmi spui de debutul lui Xulescu ??! Dǎ-te-n gîții mǎ-tii de comentator, cǎ mai bine dau televizorul pe silent și urmǎresc meciul cum știu eu, nu cum vrei tu...
De fapt, de multe ori mi s-a întîmplat sǎ dau pe mute televizorul ca sǎ pot sǎ mǎ uit și eu cum trebuie la un meci de rugby transmis în România.
Ceea ce nu înțeleg comentatorii noștri este cǎ
a) faza are prioritate în fața altor chestii mai puțin importante și cǎ
b) uneori liniștea în sine reprezintǎ un comentariu, un adaos binevenit.
Lasǎ oamenii sǎ respire, nu te simți obligat sǎ completezi momentele mai puțin intense de joc cu tot soiul de junk info, de cifre pe care le ai tu în fațǎ pe fișe și pe care, dacǎ tot ți-ai bǎtut capul sǎ le compilezi înaintea meciului, îți pare rǎu sǎ le lași nefolosite.
Ușor. Ușor cu pianul pe scǎri. Lasǎ meciul sǎ curgǎ în ritmul lui, nu fii intrusiv, nu te bǎga precum pǎcǎliciul, precum arbitrul nepriceput, drept în picioarele jucǎtorilor, drept în ochii și în urechile telespectatorilor.
Spun asta pentru cǎ tot timpul fac comparație cu comentatorii fie de la Super XV, fie pe cei de la BBC cînd urmǎresc meciurile din emisfera nordicǎ. Au o asemenea naturalețe, neforțare a frazei, a ritmului, știu cînd sǎ galopeze, cînd sǎ meargǎ la pas, cînd sǎ facǎ o pauzǎ și sǎ lase nebunii sǎ se odihneascǎ, cînd sǎ facǎ o glumițǎ, cînd sǎ ridice tonul vocii, denotînd urgențǎ, cînd sǎ fie mucaliți și sǎ facǎ mișto.
Și da, știu toți jucǎtorii, dar nu ne scot ochii cu asta. Cînd se joacǎ, se joacǎ. Și mai știu și altceva: știu regulamentul la perfecție, simt jocul, își dau seama cînd a greșit jucǎtorul, de ce a greșit, cînd a dat rasol arbitrul, cînd a fost înainte și nu a fost sancționat, cînd arbitrul a luat o decizie bunǎ, deși faza nu a fost dificilǎ și arbitrul nu a avut luxul de a beneficia de reluare.
Sînt niște profesioniști pînǎ în vîrful degetelor, mǎsurați în vorbǎ, decenți, lipsiți de istericale, de comentarii pǎrtinitoare, de rǎutǎcisme resentimentare, de atitudini de superioritate arogantǎ.
Dacǎ aș fi din conducerea televiziunii sau a FRR, i-aș pune pe toți comentatorii noștri de rugby sǎ se uite la cel puțin 10 meciuri din Super 15 comentate de oamenii ǎștia. Meciurile le dau eu, cǎ am hardurile pline.
Sper ca aceste cuvinte sǎ fie citite de “factorii de rǎspundere”, cum spuneau ziarele comuniste. Se aude, Lorin? Se aude, Alin? Se aude, Florin? Sper sǎ se audǎ... :(
Ipocrizie
Tot legat de comentatori: în meciul dintre neo-zeelandezi, la un moment dat se vede clar - și nu e prima datǎ – cum în frustrarea sa, unul din jucǎtori îi scapǎ un “futu-i” clar din buze. Fuck! zice uvertura. La un alt meci cǎpitanul, discutînd cu arbitrul, începe politicos dar pe mǎsurǎ ce își exprimǎ frustrarea scapǎ un fucking din mers.
Și totuși nimeni nu se supǎrǎ. Comentatorii își cer scuze, cǎ așa cere la fișa postului, însǎ de manierǎ evident amuzatǎ, șǎgalnicǎ, fǎrǎ sǎ-și rostogoleascǎ ochii de indignare la adresa acestui secol decadent de sfîrșit de lume și de barbarie care ne invadeazǎ. E simplu: lumea înjurǎ, lumea își bagǎ pula, lumea zice fuck și viața merge mai departe. Ce atîta ipocrizie la adresa unor cuvinte care fac parte din fondul lexical principal?
Statistici
Cǎ vorbeam despre statisticile enervante. Ele, în loc sǎ fie date pe gurǎ de un comentator enervant, despre meciuri trecute, despre ierni și sezoane moarte, sînt puse pe ecran în timp real la adresa meciului care se desfǎșoarǎ, sub formǎ de tabele și grafice. Fișa unui jucǎtor ofensiv: cît a alergat, din cîte placaje a scǎpat, cîți metri a șutat, cîte pase a dat. Fișa unui jucǎtor defensiv: cîte placaje a dat, cîte a scǎpat. Fișa celui care executǎ loviturile: cîte lovituri a marcat, cît la sutǎ în sezonul ǎsta înseamnǎ asta. Fișa unei echipe: cît teritoriu, cîtǎ posesie. Fișa unei faze: la tușǎ: cîte tușe cîștigate, cîte pierdute. La grǎmadǎ: cîte kile în total. Cîte greșeli neforțate. Etc. Etc. Un negrișor stǎ cu mouse-ul în mînǎ și conștiincios umple fazǎ de fazǎ, minut cu minut, o bazǎ de date și pe urmǎ, cînd e vremea, genereazǎ statistici la minut. Asta vine ca o completare a jocului, spre mai buna sa înțelegere, și nu sǎ încurce fazele fierbinți de joc.
Mai mult, tot în privința statisticilor. Jucǎtorii sînt selectați și evaluați dupǎ indicatori cantitativi. Cît împinge, cît aleargǎ, cîte pase a dat, cîte placaje a scǎpat, cîte lovituri cu piciorul a dat bine, cîte a dat rasol, de cîte ori a zvîrlit în tușǎ aiurea. Tot soiul de statistici care vin sǎ ajute selecționerii, antrenorii sǎ înțeleagǎ mai bine punctele tari și slabe ale echipei sale, respectiv ale adversarilor.
Asta are legǎturǎ cu performanța, cu profesionalismul, cu eficiența, raționalitatea, cu acel spirit al modernitǎții de care vǎ spuneam și în alte posturi. Nu dupǎ ureche, nu impresionistic, ci cu cifre reci și seci. Da, știu, geniul e în altǎ parte. Dar pînǎ la geniu, munca și transpirația și perseverența se mǎsoarǎ în cifre. Aviz și economiei noastre :)
Produse de export
Rokocoko pleacǎ în Franța. Muliaina pleacǎ în Japonia. În fiecare sezon mai mulți jucǎtori neo-zeelandezi sînt curtați de cluburile bogate din emisfera nordicǎ, mai ales din Franța și din Anglia. Uite așa se ajunge ca unul din principalele produse de export ale Noii Zeelande sǎ fie jucǎtorii de rugby :). Un alt indicator al importanței pe care acest joc îl are în țara asta de la capǎt de lume, unde unii dintre noi cocheteazǎ cu ideea sǎ emigreze în viața asta sau în viața viitoare ;)
Un ultim comentariu : mi-ar pǎrea rǎu ca Muliaina sǎ nu participe la Cupa Mondialǎ din aceastǎ toamnǎ. Sǎ sperǎm cǎ Graham Henry îl va selecționa. Sînt voci care pun eșecul fabuloasei echipe All Blacks de la Cupa Mondialǎ din 2003 pe absența lui Muliaina din fazele eliminatorii.
Rǎzboi vs Rugby
Un alt indicator al felului în care rugby-ul este o sublimare esteticǎ și gratuit-giocoasǎ a rǎzboiului este maniera în care jocul nu se oprește atunci cînd unul din jucǎtori se accidenteazǎ.
Spre deosebire de alte sporturi de echipǎ, unde dacǎ un jucǎtor pǎțește ceva, arbitrul fluierǎ suspendarea jocului (time off), în rugby jocul își vede mai departe de curgerea sa, în timp ce doctorii intrǎ pe terenul de joc unde ostilitǎțile continuǎ și încearcǎ sǎ repare rǎnitul.
Exact la fel precum în luptǎ, în rǎzboi. Acolo nu existǎ luxul încetǎrii fazei, a acelui “piua” de joc de copii, stai așa cǎ Gigel s-a julit la genunchi, stai așa cǎ Ionel are un glonț în cap, ne oprim toți sǎ-l repare pe Gigel, sǎ-l recuperǎm pe Ionel.
Neeah. Gigel sǎ-și vadǎ de julitura lui, Ionel sǎ fie reparat de brancardieri, dacǎ se mai poate repara ceva, noi ne vedem de sǎbiile și de puștile noastre și de omorît dujmani și de bǎgat capul la grǎmadǎ, la împins, la placaj.
Viața nu așteaptǎ, Gigel sǎ se descurce cum poate, cine l-a pus sǎ se juleascǎ, Ionele, ce mama dracu te-a apucat sǎ te lași împușcat chiar acum?
O atitudine cîinoasǎ, liberalǎ, realistǎ. Mergi sau crapǎ. Joacǎ sau lasǎ pe altul. Nu ne încurca...
Citeste tot...
