miercuri, 18 ianuarie 2017

Asta nu mai e cafea

Acel moment deosebit al curgerii timpului si vietii cind ajungi la fundul pachetului de cafea (Starbucks! Starbucks everywhere) si nu mai ajunge coada linguritei, oricit ar fi de lunga,

am un set de linguritze telescopic de lungi,

sa scoti cum trebuie cafeaua din pliurile pachetului si atunci hotarasti sa rastorni pur si simplu tot ce-a mai ramas in ibric,

da, fac parte dintre acei fanarioti kaghebisti nemernici care considera ca singura cafea adevarata este cafeaua la ibric.

Si atunci nu mai ai masura,

ah, consecintele filosofice ale acestei afirmatii! William Blake in forma condensata,

si nu mai stii ca ai pus fics si precis sapte lingurite cu virf la ibric, nu stii ce cantitate e acolo,

o fi mai multa?, o fi mai putina?,

facutul cafelei se transforma din stiinta in arta, de regula e mai multa, si iese asa o cafea deosebita, ceva la jumatate intre cafeaua klatchiana

(cine a citit Pratchett la viata lui stie despre ce e vorba, cine nu ramineti pufosi in continuare)

si venin de vipera cu vanilie.

Si iese o cafea premium, crapa cana cind torni cafeaua intr-insa, ies niste aburi care nu se neutralizeaza nici daca torni jumatate cafea, jumatate lapte rece de la frigider,

si gusti si te strimbi si apreciezi taria care amorteste limba, e fix diferenta dintre o bere lesinata si un pahar de vodca sau de palinca, de-aia de face bilute cind scuturi paharul.

Asta nu mai e cafea. Asta e poezie.

. Citeste tot...

marți, 17 ianuarie 2017

The ups and downs of democracy in Romania

Să învîrt și eu cuțitul în rană? Să nu-l învîrt? Hai să-l învîrt un pic, totuși. De sufletul lui Ponta, răposatul pe bază de democrație întocmai și la timp...



. Citeste tot...

2007, acest monument de tristologie

The benefit of the hindsight.

Ce simplu și clar se vede acum, retrospectiv.

Toate ni se trag din 2007.

Nu neapărat din 2004, cum crede lumea de obicei, cînd a pierdut Năstase la mustață, cu largul concurs al lui Iliescu, Dan Ioan Popescu și alți băieți din PSD care au percutat la ordin și au trîntit meciul.

Iliescu, probabil în urma consultărilor aprofundate cu americanii, rușii, marțienii, șerpilienii, l-a desemnat succesor pe Băsescu. Oricum l-ar fi desemnat. Adrian Năstase n-avea nici o șansă, căci asta deja hotărîse Iliescu.

Oricum ieșea Băsescu, pentru că trebuia să iasă. SIE. SIE everywhere. De-aia e acum Iliescu anchetat la DNA în privința mineriadei, că l-a vrut moștenitor pe Băsescu. Istoria, această bestie ironică.

Dar nu acolo, în 2004, a fost adevărata bubă. Buba ireversibilă, de pe urma căreia ne-am procopsit cu 10 ani de democrație consolidată prin mijloace securistice, iar acum, mai nou, avem parte și de mîndrețea de Iohannis, a fost în 2007.

La începutul lui 2007, mai exact, cînd l-a mîncat în cur pe Voiculescu să-l suspende pe Băsescu și să încerce să-l demită, să pună alt președinte.

Deși sondajele spuneau că nu are nici o șansă. Sondajele țipau: “lumea îl iubește pe Băsescu”, “oamenii nu-l vor demis pe Băsescu".

Nimic. N-a contat. Știa el mai bine. Mi-l aduc aminte și acum cum se uita cu scîrbă în hîrtii și era convins că sondajele sînt o prostie.

Da, da. O prostie... Sondajele au estimat la milimetru rezultatul referendumului.

Suspendarea lui Băsescu. Opinie


Referendumul de demitere a lui Băsescu. Vot


Acum Voiculescu e în pușcărie. Și o să mai stea o perioadă. Pentru că atunci a ținut el musai să-l retragă pe Băsescu din peisaj cînd acesta era pe vîrf de val.

Dacă nu făcea referendumul, Băsescu se eroda sub greșeala propriilor greșeli, cum deja începuse să o facă. Ar fi avut parte de un singur mandat. Nu ne mai chinuia încă cinci ani. Scăpam de el în 2009. Și alta era istoria.

Iar Voiculescu, evident, și-ar fi crescut nepoții liniștit pe genunchi și ar fi făcut ce vroia el în continuare la Antena 3, s-ar fi jucat cu ea cum se joacă mîțele cu motoceii la stîlpul hornului, în loc să-i fie preluată de băieții cu ochii albaștri și să se joace ei cum vor gradele lor cu ea.

Copii, dragi oameni politici, așa să faceți și de acum încolo. Să nu țineți cont de sondaje. Sondajele e proaste și greșite și ele minte, da? Să faceți voi cum vă taie pe voi capu’...

. Citeste tot...

miercuri, 11 ianuarie 2017

Telega, acest Macondo alb















. Citeste tot...

marți, 10 ianuarie 2017

Cu biciucleta prin viscol: scurt îndreptar fantasmacid

Indiferent ce cred mulți, de regulă de-ăia tineri, frumoși, eleganți, rafinați, căpoși, principiali și dureros de naivi,

(a se remarca faptul că încă n-am rostit inevitabilul cuvît “proști”)

((încă; soon... soon...)),

mimetismul nu este neapărat semn de inteligență. Adaptarea la realitate este semn de inteligență. Doar și de-abia adaptarea la realitate. Restul? Păcăleli și fentă și prosteală și stereotipuri.

Am o discuție cu un prieten online. Un băiat bun, dar naiv. Despre necesitatea biciuclizării României, sau măcar a Bucureștiului. El insistă entuziast că biciucleta este singura soluție viabilă, morală, existențială și necesară pentru rezolvarea nebuniei de trafic în București.

În viziunea sa, apocaliptic de optimistă și de hipsterească, românii nu e suficient de cilivizați. Românii se vor ciliviza doar și d-abia atunci cînd vor copia ad literam și musai și 107% ce fac ăia cei mai foarte superiori, ăia de acolo, de unde vrei noi “o țară ca afară”.

În viziunea sa – și evident că a multora ca el – adoptarea formei fără fond rezolvă situația. Bunăoară, în privința transportului în comun în București, dacă ar fi să ne luăm după capul său de hipster inocent,

imediat ce am avea o magistrală biciuclizatoare funcțională care să transporte hoardele de corporatiști tineri, dar cu convingeri ferme, dinspre Pipera spre dormitoarele din Militari, Drumul Taberei, Rahova, Berceni, Dristor și pe unde mai stau hipsterii de regulă atunci cînd stau,

gata!, am rezolva toată suferința de pe lumea asta dîmbovițeană plină de asfalt, poluare și tot soiul de mitici impertinenți care o iau pe scurtătură, prin refugiul de tramvai cu SUV-ul.

Degeaba se chinuie kaghebistul cinic de mine să-i explice cu răbdare și înțelepciune specific kaghebistă că iarna nu-i ca vara și nici Gulfstreamul nu-i ca crivățul.

Degeaba mă strădui să-i spun că biciclofilia din Londra, Amsterdam, Paris, Berlin și alte capitale decadente, deci atractive din opulentul Occident decadent, deci atractiv, este posibilă unui fapt cutremurător de simplu: Gulfstream.

Gulfstream, acest fenomen biciclofilic de tip geostratetic, deci climatologic, care aduce ditamai surplusul de terramegakilojouli de exces de căldură dinspre apele calde ale Golfului Mexic pînă hă-hăt sus în Islanda,

încălzind cu vreo 3-5 grade în plus (nu mai știu exact, mi-e lene să caut) tot ditamai litoralul occidental al Europei și permițînd o altfel de viață, cu tricou și iarnă blîndă și ceață și biciuclete, la latitudini exagerat de septentrionale, unde altminteri ar fi iarnă nașpa și urși polari și alte Vladivostokuri și Hokkaido-uri.

De-aia se poate biciuclofiliza de manieră sistematică în Londra sau în Amsterdam sau chiar și în Reykjavyk. Pentru că Gulfstream, care încălzește cu trupul său imens acvatic ditamai toată Europa Occidentală și permite Londrei și Amsterdamului să aibă o climă surprinzător de blîndă, unde poți să te dai cu biciucleta.

N-ai cu cine. Nu poți să te înțelegi cu oamenii cărora le curg certitudinile pe tîmplele lor de biciuclofili pătimași. El nu și nu. Să fie biciuclete, ca să avem “o țară ca afară”.

Nu contează că în România în medie vreo trei luni e frig de te caci pe tine chiar și în mașină, dacă nu dai drumul la căldură. Nu contează că dacă ninge, mergi cu biciucleta doar dacă-i pui șenile și lamă de buldozer în față. Nu contează că alte vreo două luni plouă.

Vreau să-i văz pe corporatiștii ăia entuziaști mergînd vreo trei luni prin ger, să le înghețe oolele pe șa și degețelele alea ale lor de Excel pe ghidon, și încă vreo două luni prin ploaie, cu ruscacul cu leptocul în spinare și scurgîndu-li-se un firișor de apă rece pe dupe ceafă, pînă la chiloții lor de hipsteri sintetici, dar entuziaști.

Nu mai spun că, dacă vine vara cum trebuie, așa cum vine ea de regulă pe aici, prin pusta asta de stepă dîmbovițeană, apăi atunci mai avem parte și de încă vreo alte două luni de călduri de-alea premium, de vreo 35-40 de grade la umbră. Altă perioadă numai bună și cît se poate de prielnică pentru biciuclizat în fiecare zi, dus-întors, dus-întors, fîța fîța prin caniculă, să moară hipsterii de infarct în mod gratis.

Deci, adunate, vreo aproape șase luni de zile în care în cel mai bun caz te chinui, în cel mai rău caz te caci pe ea de biciucletă, că n-ai ce face cu ea în București. Pentru că Bucureștiul nu-i nici Londra, nici Amsterdam, nici Paris, nici Berlin. Cum, de altminteri, Bucureștiul nu-i nici Riyadh, nici Vladivostock, nici Helsinki, nici Fortaleza.

Și eu mi-aș dori palmieri ca în Fortaleza, pîrtii de schi fond prin oraș ca în Helsinki sau măcar niște stadioane de rugby mișteaux, ca în Christchurch. Din păcate, nu se poate. Realitatea e de asemenea natură încît dă peste nas dorințelor noastre fantasmatice și fantasmagorice.

Nimic din astea nu contează. Dacă trebuie, trebuie. Nu contează realitatea. Contează pufoșenia ideologică. Binele făcut cu forța, specialitatea tinerilor frumoși și naivi, deci proști. Știu ei mai bine. Și, evident, trebuie să ia decizii și pentru ceilalți. Că ăilalți e proști și kaghebiști, ei n-a votat cu Plicușor Dan și cu Clotilde Jean d’Arc, să salveze omenirea din ghearele kaghebiștilor de comuniști pensionari.

Să mergem pe biciucletă cu toții, că așa e frumos, face bine la sănătate și la ten!

Așa făceau fasciștii. Așa făcea Mao, cînd a pornit iureșul Revoluției Culturale. Așa făcea Stalin. Așa fac, de regulă, progresiștii plini de cele mai bune intenții, dar care dacă nu faci ca ei, te împușcă, pentru că sînt plini de cele mai bune intenții și nu cunosc nici un fel de milă pentru cei care nu le acceptă bunele lor intenții.

Hipsteri. Hipsteri everywhere. CSF? NCSF:(



. Citeste tot...

Evoluția încrederii în președinții României

Împart acest articol în două. La început, cîteva vorbe despre cea mai recentă stare de opinie la adresa liderilor politici. Mai apoi, grosul articolului, analiza comparativă a evoluției încrederii românilor în președinții lor, după Revoluție. A doua parte decurge cu necesitate din prima. Aveți puțintică răbdare.

Mai întîi, o actualizare a situației.

1. Încrederea în principalii liderii politici, după alegeri
Cea mai recentă măsurare a opiniei publice, terminată la sfîrșitul lui decembrie, ne arată cam care sînt mișcările din mintea oamenilor provocate de rezultatul acestor alegeri.

De exemplu, să luăm încrederea în principalii lideri politici, înainte (luna noiembrie 2016) și după (luna decembrie 2016). Observăm următoarele întîmplări neîntîmplătoare:

Raed Arafat, nemuritor și rece, 57, complet staționar. Nimeni nu-i ca el.

Ponta, staționar, la 30. Rămîne unul din persoanele agreabile din această țară.

Tăriceanu, staționar, 29. Tot pe acolo.

Dragnea, salt de 9, de la 20 la 29. Urcă în liga I. Prețul succesului, da? Triada celor trei lideri în jur de 30.

Gata cu veștile bune. Să intre în scenă cifrele în picaj.

Isărescu, cădere liberă, de la 33 la 21 (asta în decurs de trei luni, că nu-l măsor atît de des – mai mult de control).

Și acum, țineți-vă bine, da?

Cioloș, salvatorul națiunii. Picaj: de la 27 la 18. Cade 9. Totul în decurs de o lună, din noiembrie în decembrie. Singurul lucru care s-a întîmplat între cele două măsurări? Alegerile parlamentare.

Băsescu, acest strălucitor: înainte de alegeri 12, după alegeri 10. Tot pe acolo. Prin subsolul favorabilității românilor. Cred că dacă m-aș măsura, și eu aș fi prin preajma lui.

Kovesi, 27 în noiembrie, 22 în decembrie. Pică 5. Ce a fost între? Un rînd de alegeri. Și un mic plagiat, evident. Nu se pune.

Iar acum, cireașa de pe tort, bomboana de pe coliva încrederii. Johannis: înainte de alegeri 30. După alegeri 20. Picaj curat, limpede, cristalin. Doar 10. Doar. În ritmul ăsta, în trei-patru luni vine cu procente de acasă, să nu dea cu minus.

Evoluția încrederii românilor în Johannis


Dacă punem una lîngă alta evoluțiile încrederii în Ponta și Johannis, principalii doi protagoniști politici ai acestor ultimi ani, vedem clar cum Ponta își păstrează o linie relativ constantă de evoluție, în jur de 30-35%, în timp ce Johannis și-a epuizat cadoul de încredere primit în urma cîștigării alegerilor și acum este clar în cădere, întorcîndu-se înapoi la niveluri sub Ponta.

Johannis vs Ponta. Comparație


2. Evoluția încrederii în Președinții României. Analiză comparativă
În afară de analiza evoluției încrederii în principalii lideri politici, mai putem face o analiză elocventă. Să luăm toți președinții României de pînă acum, Iliescu (două mandate), Constantinescu, Băsescu (două mandate), Johannis, și să vedem cum a evoluat încrederea românilor în ei în timpul mandatului, standardizând perioada în așa fel încît graficul să aibă o origine comună, același punct de plecare, ziua învestiturii mandatului.

Înainte de analiză, scurte comentarii:
- Până în 2007, de când am date realizate de institutele pe care le-am coordonat / le coordonez (CCSB, Sociopol), datele din grafic sunt rezultatul agregării rezultatelor făcute publice de către diversele institute de sondare a opiniei publice. De avut în vedere posibilele erori datorate unor metodologii de măsurare diferită.
- În cazul primului mandat al lui Iliescu, nu am găsit informație publică mai veche de 1995, deci cam la doi ani de la începerea formală a primului mandat întreg (1992)
- Pînă la Băsescu, mandatele lui Iliescu și cel al lui Constantinescu sunt de doar 4 ani, nu de 5 ani. De avut în vedere asta.

Iar acum, graficul, în toată spledoarea sa.

Evoluția încrederii în Președinții României


Observăm trei tipuri de evoluții:

A. Iliescu (ambele mandate) și Băsescu (primul mandat)
Aceștia au beneficiat de aprecieri semnificative pe practic tot parcursul mandatului lor – primii 4 ani de președinție, adică mandatele în întregime pentru Iliescu, iar pentru Băsescu marea majoritate a primului mandat.

Cei doi președinți au beneficiat de evoluții constante, la niveluri ridicate, în jur de 60% (Iliescu 1), 50% (Băsescu 1), 40% (Iliescu 2), fără erodări semnificative. În general, jumătate din populație avea încredere la vremea respectivă în președintele lor – realizare deloc nu ușoară, ținând cont de felul în care oamenii de regulă se satură de conducătorii lor.

Iliescu s-a erodat după ce a terminat mandatele, la sfârșitul celor 4 ani. Băsescu tot în al patrulea an a început să se erodeze, la începerea campaniei electorale pentru al doilea mandat.

Concluzia: președinți puternici, care au convins pe parcursul exercitării mandatelor lor.

B. Constantinescu și Johannis
Cei doi președinți prezintă curbe similare. Un prim an de grație, cu niveluri ridicate de încredere, clar peste 50%, urmat de o erodare continuă, bine definită, fără nici un fel de revenire. Sania la vale, fără putință de întoarcere. După doi ani de mandat, Constantinescu coborîse la 30%. La sfîrșit de mandat, încheie apoteotic, într-un rezidual 10%.

Iohannis, după doi ani de mandat, reușește contraperformanța să se erodeze chiar și mai repede decît Constantinescu. După ce o perioadă panta era aproximativ asemănătoare, pierderea alegerilor din decembrie 2016 îl face să coboare vertiginos, de la nivelul de 30%, pe care îl avea în comun cu Constantinescu, pînă la 20%. Să vedem lunile următoare dacă a fost doar un sughiț temporrar, specific înfrîngerii politice jenante, sau dacă această erodare nu cumva se permanentizează. Cangrenă. Cangrenă everywhere.

Pentru o bună înțelegere, că prea sînt multe linii la grămadă, vă prezint și un grafic separat, doar cu Johannis și Constantinescu, să apreciați similitudinea în toată splendoarea sa tristă. Uite ce frumos atîrnă...

Doar Johannis și Constantinescu


Concluzia: președinți slabi, înfrînți de istorie. Fiecare concurează în felul său la nedorita distincție de cel mai slab președinte post-decembrist al României.

C. Băsescu, al doilea mandat
La scurt timp după cîștigarea celui de-al doilea mandat, după jumătate de an, în mai 2010, Băsescu își asumă măsurile de austeritate, după ce mai mult de un an de zile clamase cu seninătate că nu e nici o criză economică, doar pentru a nu-i afecta șansele de victorie.

Asumarea măsurilor de austeritate a reprezentat o lovitură de imagine din care Băsescu nu și-a revenit cu adevărat de atunci. Prima jumătate de mandat s-a tîrît rezidual undeva în jur de 15%, nivel la care Constantinescu scăzuse doar pe sfîrșit de mandat. În a doua jumătate a mandatului a recuperat ceva-ceva, a urcat de la 15% la 20%.

Prea puțin. Prea tîrziu. În imaginarul colectiv Băsescu se transformase deja din erou în monstru, și așa a rămas pînă în ziua de azi.

Concluzia: președinte rezidual, urît de populație.

* * *

Graficele vorbește și nu mințește. Pentru prima oară, în exclusivitate, v-am prezentat evoluția sincronizată a încrederii în președinții post-decembriști ai României, pe parcursul mandatelor lor.

Din aceste grafice vedem clar cum Johannis face toate eforturile să cîștige premiul de cel mai slab președinte al României. Și de-abia au trecut doi ani de zile. Vă închipuiți ce ne mai așteaptă în următorii trei?

Sondajele astea. Ce manipulare grosieră. Ce nemernicie cu ștaif. Iar sociologii ăștia, nu știu de ce nu sînt deja arestați. Niște nemernici kaghebiști. Niște ticăloși. Sta-le-ar cifrele în gît să le stea...

. Citeste tot...

luni, 9 ianuarie 2017

Dezastru! Kaghebiștii au furat zăpada din Capitală!

Urmăresc cu deosebită preocupare, cu îngrijorare superioară și cu scîrbă amuzată cum oamenii deontologi nu pot să fie mulțumiți niciodată, cu excepția momentelor festive cînd ies victorioși Băsescu, Johannis ori Cioloș și cînd se zvîrcolește Ponta în chinuri.

Zilele astea avem o dezbatere înțeleaptă, obiectivă, senină și necesară

(sper că identificați ironia, criticii mei deontologi și băsiști – mă bazez pe voi că nu sînteți la fel de proști precum trollii care mă acuză de greșeli gramaticoase)

despre nemernicia de insolență tupeistă a lui Gabriela Firea de a-și permite insolența tupeistă să curețe cu tupeu și insolență kaghebistă străzile Bucureștiului așa cum nu au mai fost curățate de pe vremea lui Burebista.

Un cor de zvîrcolaci și deontosauri s-a zvîrlit imediat cu deosebită virulență asupra primăriței kaghebiste. Cum îndrăznește? De ce n-a așteptat mai întîi să se termine viscolul și să se blocheze un pic Bucureștiul, să avem și noi motive de împroșcat cu ură și venin?

De ce își permite să ne jignească indignarea și ura și supărarea noastră anti-pesedistă și anti-kaghebistă? De ce cheltuie cu iresponsabilitate banii publici pe fleacuri? Noi acum, că sînt străzile curățate la negru, ce motiv de supărare mai avem? Nu e admisibil așa ceva!

Dat fiind că kaghebista de Firea le-a neutralizat motivul de indignare, au găsit altele, că oamenii deontologi sînt creativi în a da cu căcat în kaghebiști. Mai ales cînd trebuie și cînd e pe bani, cum face distinsul obiectiv deontolog Tapalabă, de exemplu – dar nu numai el.

În primul și în primul rînd, s-au supărat pe trotuare. Cum de îndrăznește nemernica să nu curețe trotuarele?

Răspunsul corect și simplu și firesc: pentru că, în marea majoritate a suprafeței trotuarifere, nu e în atribuțiile administrației locale, nu le convine. Trotuarele scrie la lege că sînt curățate de riverani – ăia de au ferestrele și ușa și proprietatea la marginea troturarului înzăpezit.

Știți voi, chestia aia numită "proprietate", dragii mei liberali care jurați pe proprietatea sfîntă, și care atrage după ea și niște responsabilități. Știți voi, "responsabilități civice", cum ar fi bunăoară să-ți cureți trotuarul din fața casei / magazinului / crîșmei.

(Aside comment: da, am dat la lopată pe trotuarul din dreptul blocului nostru. Eu, cu mînuțele astea de kaghebist nemernic, am curățat ducolocolo în dreptul a două scări de bloc, cît pentru zeci de apartamente de capitaliști decadenți. Deci am dreptul să vă iau la împins vagoane, deontologilor)

Dar cuvîntele magice "proprietate" și "responsabilitate civică” sînt folosite de deontologii de pedeliști băsiști mascați în liberali doar atunci cînd le convine să acuze comuniștii kaghebiști. În rest, somn de voie la aceste concepte. Că așa sînt deontologii obiectivi: mai părtinitori decît însăși Tătuca Stalin. Pentru că trebuie.

Vă mai aduceți aminte argumentațiile intelectuale elaborate ale strălucitorilor intelectuali care spuneau că nu contează că Kodruța a plagiat, e de-a noastră, se luptă cu rușii, deci a se ignora, Mitică, e un plagiat bun, necesar, hai să-l ignorăm, contează doar Ponta și Tobă? Ei, cam așa gîndesc deontologii obiectivi: ce ne convine, ne convine. Ce nu ne convine, vă explică Pleșu cu cuvinte ecspresive de ce e albul e negru. Ministerul Adevărului, pentru cei care ați citit Orwell.

A doua manieră de încercare de neutralizare a faptului că kaghebista de Firea și-a făcut treaba a fost să dea ochii peste cap că se închid școlile. Nu contează că e frig afară de crapă pietrele și că jumătate de țară are cod portocaliu de ger. Nu contează că în alte țări de-alea dezvoltate și far călăuzitor pentru deontologii obiectivi, țările alea de se jelesc ei că nu e România ca ele și că “vor o țară ca afară”, acolo se închid școlile mult mai repede, că și lor le pasă de copiii lor.

Important este să fie înjurată Firea, no matter what. Dacă închide școlile, că de ce le-a închis. "Nevasta lu’ Pandele a închis școlile! Noi mergem la servici și nu avem cu cine lăsa copiii acasă! Vrem să meargă copiii noștri corporatiști la școală! Ultragiu!". Dacă nu le-ar fi închis, indignarea și urletele ar fi fost cel puțin la fel de puternice. "Nevasta lu’ Pandele nu închide școlile! Ne omoară copiii cu zile! Ultragiu!"

Iaca aveți o țară ca afară, dragii mei nemernici. Și cînd Firea vă dă o țară ca afară, cu străzile curățate bec și cu grijă pentru cei care nu se pot îngriji singuri – copii, bătrîni, oameni fără adăpost – voi vă urlați indignarea și ura în loc să admiteți că, uneori măcar, pînă și kaghebiștii e oameni și pînă și ei fac lucruri bune pe fața pămîntului ăsta plin de deontologi obiectivi și proști, proști, insuportabil de proști și de nemernici și de ticăloși.

V-am spus că mi-am curățat trotuarul? Nu v-am spus. Nici nu vă spun. Vă las să muriți deontologi și obiectivi și plini de ură.

. Citeste tot...

vineri, 6 ianuarie 2017

Artista, banii și comuniștii

Talentul nu merge mînă în mînă cu moralitatea. Din păcate, de vreo douăzeci și cinci de ani încoace, Pleșu și cu Liiceanu fac eforturi consecvente să ne reamintească asta, cam la două-trei luni odată.

Mai recent, li s-a alăturat și Oana Pellea. O actriță care, pe de o parte, a beneficiat și beneficiază de pe urma kaghebiștilor de comuniști de pesediști. Pe de altă parte, perseverează în a afirma public cît de mult îi urăște pe comuniști.

Cu doi ani în urmă, doamna Pellea a solicitat și a primit de la Guvernul României, pe vremea aceea condus de infamul kaghebist pesedist Ponta, niște bani – deloc nu puțini, niște zeci de mii de euro – pentru a-și realiza un proiect artistic.

A făcut solicitarea, a depus actele, a primit un avans, a prestat prestația artistică – un turneu în străinătate, a depus actele justificative de decontare, a primit restul de bani. Totul frumos, legal, birocratic și la vedere, cum le șade bine kaghebiștilor care vînd țara la ruși și la chineji.

Știu asta cît se poate de precis, pentru că am fost acolo în momentul respectiv, am fost cel care a supervizat acest proiect, printre altele, din poziția mea de consilier de stat.

Toate bune și frumoase. Acum, mai recent, tot niște kaghebiști pesediști nemernici și mișei, nasoii, huooo!, guvernul PSD Grindeanu de data asta, a realizat un necesar act de reparație și de dreptate socială și a mărit salariile actorilor angajați în instituțiile de stat – dacă nu mă înșel, le-a dublat. Niște nasoi, niște nemernici, auzi tu, cum să mărești salariile la actori!

Lăsînd gluma la o parte, două decizii administrative luate de niște instituții conduse de PSD și de pe urma cărora a beneficiat direct, direct, direct, doamna Oana Pellea.

Din păcate, tot în această perioadă, doamna Pellea își jelește de manieră publică și tristă și ambetată și neconsolată marea suferință că a venit PSD-ul și gata, vezi Doamne, se face întuneric în țară, după cum spunea mai deunăzi și stimabilul nemulțumit de servici Liiceanu.

Dînsa a publicat pe Facebook o întreagă litanie de disperare, generată de venirea pesediștilor la putere. Dînsa “își manifestă dezgustul față de spectacolul oferit de PSD în aceste zile”. Dînsa “publică un mesaj amar”. Dînsa “nu se regăsește”. Dînsa se chinuie “să supraviețuiască”, pentru că, evident, nu mai are parte de “bun simț, cinste, educație, cultură”. Dînsa “se retrage în imaginar”.

E clar: tocmai au năvălit mongolii, tătarii, bestiile, primitivii, rușii, sovieticii, violează în stînga și dreapta, omoară copii nevinovați și torturează artiști. Drept pentru care dînsa găsește de cuviință să se retragă în munți.

Cuvintele astea, “bun simț”, “cinste”, văd că stau la loc de cinste în panoplia dînsei valorică. Se ghidează după ele, mai ceva ca Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Macovei, Băsescu, Cărtărescu, Mîndruță, Tapalagă și restul deontologilor la un loc.

În primul rînd, poate dînsa ar fi trebuit mai întîi să salute creșterea salariilor actorilor. Nu știu dacă primește bani de la vreun teatru de stat, deci nu știu se simte afectată nici în bine, nici în rău de creșterea salariilor actorilor. Dar și chiar dacă lucrează doar în privat, sînt sigur că o minimă solidaritate de breaslă ar fi trebuit să o facă să salute faptul că mulți colegi de-ai dînsei vor beneficia de pe urma acestei necesare creșteri de salariu.

Dar nu asta e principala problemă. Problema mai însemnată e aia cu proiectul artistic pentru care a primit fonduri guvernamentale.

Sînt sigur că dînsa a dat dovadă de bun simț atunci cînd cu o mînă lua banii de la kaghebiștii de pesediști, iar cu cealaltă era ocupată să se vaite de catastrofă. Sînt sigur că dînsa e cinstită atunci cînd spune că suferă groaznic de pe urma pesediștilor. Suferă, suferă. O, cum să nu! Suferă cel puțin de cîteva zeci de mii de euro, vă spun eu. Mi-o aduc perfect aminte cum suferea la mine în birou atunci cînd a aflat că proiectul a fost aprobat și va primi finanțare.

Sînt sigur că dînsa nu găsește în toată această tensiune etică nici o sfîșiere interioară. E convenabil să fie senină în suferința dînsei anticomuniste, în timp ce beneficiază de pe urma nemernicilor de kaghebiști.

Dînsa a pierdut un prilej foarte potrivit să tacă și să cugete. Eu așa știu că ar fi trebuit să facă. Eu așa am învățat la țară, acolo de unde vin.

Nu spune nimeni că trebuie să înalțe ode de laudă nasoilor de nemernici de pesediști kaghebiști. Nu-i suferă, e dreptul ei. Îi disprețuiește, tot dreptul ei este, trăim într-o țară liberă.

Dar ar fi trebuit să se gîndească la faptul că, dacă tot e supărată pe ei și îi disprețuiește, n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu ei deloc.

Trebuia să-i fie scîrbă și acum doi ani, cînd a cerut și a primit bani de la nemernicii de comuniști pesediști. Trebuia și acum doi ani să fie tristă și ambetată de starea dezastruoasă a situației, de faptul că e înconjurată de niște primitivi nemernici, de niște bestii odioase, și trebuia să nu ia bani de la ei. Că sînt niște primitivi și niște bestii odioase și dînsa e o ingenuă morală și deontoloagă și o sfîntă și o martiră, iar sfinții și martirii nu pun mîna pe banii murdari ai ticăloșilor de kaghebiști.

Dînsa trebuia să fie sfîntă și martiră cu consecvență și să aștepte să ceară bani de la ăia pe care îi admiră, de la Boc, de la Băsescu, de la Johannis, de la Cioloș, de la ăia pe care îi venerează. Să fie consecventă cu valorile sale de bun simț și cinste.

Sau, dacă a luat bani de la nasoii de comuniști, să se abțină să dea cu cuvinte triste și cu dispreț și cu materii organice în stînga și dreapta, să meargă la mînăstire, să aprindă o lumînare de sufletul morților și să se spovedească. Și să tacă un pic din gură. Să sufere în tăcere. Sînt sigur că acolo la mînăstire, s-ar fi găsit vreun popă ori călugăr să o învețe că nu se poate și cu dracul în buzunar, și cu sufletul în rai.

Transmiteți-i asta, vă rog. Sînt sigur că va înțelege. În fond, e o persoană rafinată, sofisticată, o intelectuală. Încă mai are timp să cugete și să pătrundă sensul adînc al cuvintelor “bun simț” și “cinste”.



. Citeste tot...

marți, 3 ianuarie 2017

Un joc de șah

Sînt unii deontologi obiectivi care, fiind în tabăra cealaltă de patimă politică, înfierează cu mînie proletară faptul că Dragnea conduce din umbră guvernul și că el de fapt este șeful Executivului. Vai, cîtă disperare pe cuvintele lor! Și cîtă furie și ură, evident. Nu e corect! Dragnea nu trebuie să facă asta!!

Ce nu înțeleg distinșii părerologi obiectivi este că e un joc de șah bine jucat pînă acum de către Dragnea. Sistemul a mutat de manieră neconvențională, aruncînd în joc “cîmpul tactic” al justiției politice pentru a-l neutraliza pe Dragnea. Atunci Dragnea le-a schimbat regulile jocului din mers și le-a demonstrat că există o variantă de scenă politică în care guvernul se poate conduce și de la partid.

Cum s-a întîmplat?

Episodul 1: Începutul anului. Scrisul de pe zid: Mene Tekel Fares
De pe la începutul anului se prefigura faptul că PSD se desprinde în cîștigător. Alegerile locale n-au venit decît să confirme acest lucru.

Mai știți cu cîtă disperare se chinuiau obiectivii să demonstreze că PSD n-a luat "decît" 37%? Cînd de fapt PSD mai avea niște 4-5% prin alianța aia cu UNPR din București, unde vă dați seama că voturile Gabrielei Firea n-au venit de la UNPR?

Deja de pe atunci se prefigura faptul că PSD va lua clar peste 40%, căci deja luase aproape 42% la locale.

Episodul 2: Aprilie 2016. Condamnarea politică a lui Dragnea
Drept pentru care “cîmpul tactic” al justiției pe post de instrument de control politic s-a pus în joc, întocmai și la timp, iar Dragnea a fost tras pe dreapta, să nu care cumva să conducă el. Au făcut asta din vreme, să fie timp să se rostogolească în opinia publică toate consecințele condamnării lui Dragnea.

În 22 aprilie 2016, lui Dragnea i s-a dat o struțocămilă de condamnare definitivă, dar cu suspendare. Doi ani, ca în caz de ceva să i se inventeze o recidivă – deja se construise un dosar penal de tot rîsul, ceva cu două zuze locale angajate cu secole în urmă pe la Teleorman – pretext să fie agățat dacă face pe nebunul și iese din scenariu.

Asta evident că se întîmpla fix înainte de alegerile locale, să reverbereze și acolo, să afecteze votul PSD. Nu că s-a întîmplat asta, românii au votat cu brio PSD în ciuda instrumentării dosarelor penale ale lui Dragnea. Dar asta așa, să înțelegeți mai bine cum funcționează “cîmpul tactic” și cum este folosită justiția pe post de instrument de control politic.

Episodul 3: Alegerile locale
Alegerile locale de la sfîrșitul lui mai au reprezentat începutul sfîrșitului, Stalingradul pentru echipa Johannis – Binom – PNL.

După cum spuneam, PSD a luat peste 40%, cînd pui și voturile de la PSD, unde formal s-a candidat într-o formațiune politică distinctă, Alianța PSD + UNPR, dar tot voturile PSD au fost de fapt.

Mai mult, a fost pentru prima dată în istoria democratică post-decembristă cînd PSD a cîștigat cu brio tot Bucureștiul, bastionul tradițional anti-pesedist al țării.

Episodul Clotilde Armand de la Sectorul 1, seara aceea intensă în care deontologii s-au chinuit să măsluiască alegerile și să convingă lumea că de fapt Clotilde a cîștigat alegerile, a demonstrat disperarea sistemului în fața tăvălugului istoriei.

Distinșii binomiali aveau nevoie disperată de un succes, cît de mic, să poată pune lampa narativă a celor de la Digi 24 și Hotnews pe un ceva pozitiv pentru ei, pentru a masca ditamai înfrîngerea imensă.

N-a fost să fie. Doamne ajută. Cred că am contribuit și eu cu 1% la respectiva bătălie cîștigată în acea seară intensă.

Episodul 4: Alegerile generale
Luna decembrie 2016. După o disperată încercare de ultim moment de a scoate din pălărie un tătuca mesianic în persoana lui Cioloș, PNL – și prin el, de fapt Iohannis - a suferit cea mai umilitoare înfrîngere a sa vreodată.

Din două partide care însumate în 2008 sau în 2012 făceau undeva spre 45% electorat, au reușit contraperformanța să se chinuie să ia ceva mai puțin de jumătate, să treacă in extremis pragul simbolic de 20%. Ce rușine! Ce umilință! Poporul român le-a dat o bastîrcă peste ceafă să o țină minte două generații de peneliști de aici înainte. Să fie primit!

Mai mult, nici scenariul de rezervă cu USR-ul nu le-a ieșit. Dădeau semne că se mișcă, undeva spre 12%, poate chiar 15%. Și pe urmă a venit revelația cu Soros – i-am arătat în adevărata lor lumină.

Românii nu i-au iertat. S-au întors înapoi sub 10%, de a ajuns amărîta de Pippidi să urle acum de pe margine că s-au furat alegerile și că Cioloș ar trebui să dea PSD-ul în judecată. Pe bune? Nea Nicu?? Doar atît puteți? Nu vă convine că ați fost demascați, repede vă întoarceți la “cîmpul tactic”, la arestat oameni?? Vedeți că s-ar putea să fi înțărcat bălaia, distinsă doamnă Parker.

Pe scurt și în concluzie: dezastru.

Episodul 5: Guvernul. Dragnea mută în jocul de șah
Ultima redută a Sistemului (Binom / păpușa de paie Johannis / ruina PNL) era să se fure rezultatul alegerilor. A cîștigat PSD aproape cu jumătate din voturi? Nu-i nimic! Va fi cel mai mare partid din opoziție.

Nu le-a ieșit. După cîteva încercări patetice, au dat chix.

Au recurs la Scenariul B: temporizare și tălpi. Au respins prima propunere, pe Sevil Shhaideh, o femeie remarcabilă, muncitoare, demnă, încercînd să însceneze un ditamai scenariu apocaliptic cu spioni sirieni și teroriști. Pe moment, le-a ieșit.

Însă pe urmă Dragnea a mutat remarcabil în jocul de șah și a transformat o dificultate în oportunitate. Sevil n-a fost acceptată drept prim-ministru? Nu-i nimic. Va fi vice-prim-ministru, poziție pe care Iohannis nu mai are cum să o respingă, și va comasa cele două ministere cu cea mai mare încărcătură de activitate și de fonduri: al Dezvoltării și al Fondurilor Europene.

Ministru Fondurilor Europene a fost retrogradat în poziție de ministru delegat și în funcție a fost numită o tehnocrată din zona funcționarilor publici de la minister. Știe, face, nu are ambiții politice.

În general, cei care au fost numiți nu au ambiții politice, întărind mesajul că este guvernul Dragnea, chiar dacă Sistemul a făcut toate eforturile supraomenești posibile de a împiedica aceasta. În alte poziții cheie au fost numiți oameni apropiați lui Dragnea: Interne, Justiție – locurile cheie pentru contracararea atacurilor de tip "cîmp tactic".

Episodul 6: Comunicarea. Guvernul "Dragnea"
Mai mult, toate episoadele de comunicare de pînă acum au fost gestionate de manieră voită pentru a se transmite acest mesaj. Dragnea în prim plan, în mijlocul microfoanelor, gestionînd ceremoniile de anunțare a miniștrilor, cu Grindeanu clar poziționat simbolic în plan secund – învățăcel cuminte al adevăratului prim-ministru.

Poziționarea, atitudinea, limbajul non-verbal al celor doi, toate au transmis un mesaj foarte simplu: Dragnea conduce, chiar dacă ceilalți s-au chinuit să nu o poată face.

Și e bine că e așa. Pentru că s-a îndreptat o nedreptate. Sistemul s-a chinuit prin mijloace neconvenționale, imorale și abuzive să-l scoată pe Dragnea din joc, punînd în mișcare o întreagă mașinărie de tip "cîmp tactic", călcînd în picioare rolul politicului din democrație, încercînd să neutralizeze rolul Parlamentului și al partidelor politice.

Nu le-a ieșit. La mișcări nonconvenționale li s-a răspuns nonconvențional. Gîndire laterală.

Șah. Evident că întrebarea stă pe buzele tuturor: și, după șah, cînd vine matul?

. Citeste tot...

vineri, 30 decembrie 2016

Din îndepărtatul București, din această junglă de asfalt, lemn...

Din îndepărtatul București,

din această junglă de asfalt, lemn, piatră cubică, pefele, becea, scuipinol, tembelizorin, oameni, politicieni, jurnaliști, analiști și alte bestii,

de acolo de unde nici măcar Star Wars nu se vede cum trebuie, că încă nu a ajuns firmanul de numire a guvernatorului Republicii Istovite România,

din însorita noastră metropolă înnorată și mohorîtă (da, știu, e imposibil; așa sînt eu, scriu imposibil),

de aici din mijlocul realității cutremurătoare, senzaționale, catastrofale și click aici!,

vă urez să fiți infinitezimal mai adecvați la realitate, microscopic mai frumoși și mai ales și mai ales incremental mai fericiți și mai puțin păcălicioși, că prea vă duceți după fentă mai ceva ca rața după firimiturile de cozonac,

să aveți o viață deosebit de nedeosebită, pentru că deosebirea înseamnă de regulă suferință,

să vă bucurați de ceea ce aveți și mai ales de cei ce-i aveți pe lîngă voi,

să faceți tot posibilul să aveți și mai mulți pe lîngă voi, oameni dragi,

care n-are copii să facă, sper că stăpîniți procedeul de fabricare, dacă nu, vă învățăm, ăia care au să mai facă, niciodată nu-s destui copii pe lumea asta fără de copii,

ăia care n-au prieteni să-și facă, cum de n-aveți prieteni pînă acum?, pufoșilor, ăia care au să-și facă și mai mulți, prieteni, prieteni everywhere, să fie lumea plină de prieteni și de alte bestii zîmbitoare,

dacă nu puteți să vă faceți știu eu un centru de închiriere prieteni, au toate modelele, și noi, și la mîna a doua, ieftin și calitativ, cum ar zice deosebitul de strălucitor Vanghelie, fie-i amintirea politică vie, că rar mai găsim oameni care să facă Breaking News precum el,

unde rămăsesem?,

aha!, mi-am amintit!, vă uram ceva de bine, să fie bine să nu fie rău,

să fiți voi, dragilor, voi și numai voi, voi așa cum vreți voi, niște pufoși, niște bestii, niște încăpățînați în a fi voi și nu ceea ce vă bagă alții pe gît să fiți,

să fiți niște consumatori de realitate și niște prigonitori de amăgire, căci amăgirea este cel mai mare dușman al creierului, mai bine consumați bere, heroină, cocaină, spirt trecut prin pîine, praf de pușcă amestecat cu ciment, trinitotoluen cu zahăr cubic peste decît să vă lăsați amăgiți,

iar restul va veni de la sine: 2017 după 2016, bucurie după tristețe, tristețe după bucurie, noapte după zi, vară după iarnă (except for GOT, where there’ll be only winter and pain, valar morghulis, valar dohaeris), moarte după viață și, pentru unii dintre voi, mai norocoși și mai cuminți, și viață după moarte.

Căci totul este deșertăciune și deșertăciunea ne este hrană și apă și ne ține de foame și de sete,

căci a fi uman e deșertăciune, pufoșii mei amăgicioși. Și tare faină mai e deșertăciunea asta, și tare mai ținem cu dinții de ea cum ține rața cu ciocul de firimiturile de cozonac ale vieții.

La mulți ani, pufoșilor, dragilor, bestiilor, fraților, oamenilor! Fiți oameni și rămîneți vii!



. Citeste tot...