miercuri, 17 septembrie 2014

Tae think again

O Flower of Scotland

Mîine, adică în curînd azi, că mai sînt mai puțin de două ore pînă la miezul nopții, o bucată însemnată de Mare Britanie va recita Miorița, mai ales bucata "și la nunta mea / va cădea o stea".

Scoția, acest Maramureș hiperboreean, își joacă mîine joi 18 septembrie soarta la urne. Scoțienii au referendum pentru independență. Ce nu au reușit de-a lungul istoriei hoarde de celți entuziaști și dornici de libertate, ce nu au reușit Robert the Bruce sau William Wallace cu sabia și pieptul gol în fața cotropitorului anglo-saxon e foarte posibil să reușească mîine hoarde pașnice de Johns și Marries cu buletinul de vot în mînă.

Rezultatul e pe muchie. Sondajele vorbesc despre o egalitate instabilă, fluctuantă. Cînd promotorii independenței, cînd unioniștii ar cîștiga, conform sondajelor. Se va juca pînă la ultimul vot. Prima șansă o au naționaliștii, promotorii independenței. Deja articole din ce în ce mai alarmate vorbesc despre Marea Britanie post-Scoția.

Lumea privește cu ochii larg măriți evenimentele. Alte regiuni europene cu dorințe separatiste de-abia așteaptă un rezultat pro-secesiune. Catalanii își suflă în pumni, la fel ca și bascii. Kosovarii își doresc și ei o legitimare dinspre o regiune mult mai prestigioasă. Mai sînt și alții, deocamdată mai ascunși, mai reticenți, care de-abia așteaptă un brînci pentru trecerea de la o Europă a Regiunilor la o Europă a Secesiunilor.

Să le urăm mîine scoțienilor înțelepciune. Să le urăm mîine acestora mintea scoțianului cea de pe urmă. Eu, personal, nu cred că ar beneficia de pe urma secesiunii. În secolul 19, poate. Acum, poate mai puțin. Petrolul nu e pour toujours. Scoția separată ar avea putere mică de negociere în fața organismelor internaționale în care ar dori să intre / fie reprimiți pe persoană separată.

Dar oricare ar fi rezultatul referendumului de mîine, să ne amintim că mulți dintre noi ăștia de pe Internet sîntem niște celți ascunși. Cine nu a rezonat la O Flower of Scotland își merită soarta: o sută de ani de singurătate...

Am fost pe Murrayfield și știu cum e să tremure carnea pe tine cînd un stadion întreg cîntă să se ducă nasoii acasă la ei acolo.

Tae think again.

O flower of Scotland
When will we see
Your like again
That fought and died for
Your wee bit hill and glen
And stood against him
Proud Edward's army
And sent him homeward
Tae think again

:)



Citeste tot...

marți, 16 septembrie 2014

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 14 septembrie 2014

Seminarul Internațional de Aikido de la Cluj

Săptămîna aceasta a avut loc la Cluj unul din cele mai importante evenimentele ale aikido-ului mondial: Seminarul Internațional de Aikido, organizat cu ocazia întîlnirii oficiale a reprezentanților Aikido Aikikai / Hombu Dojo și a conducerii Federației Internaționale de Aikido.

A fost o densitate rar întîlnită de monștri sacri ai aikido, însoțită de o densitate rar întîlnită de practicanți care au venit pe tatami să participe la seminariile acestora.

Începutul săptămînii a fost dedicat celor organizatorice / administrative. Sfîrșitul săptămînii, celor rostogolitoare. La mijloc, în ziua de joi, a fost și un eveniment oficial, o conferință de presă la care oficialități centrale și locale au înmînat semne de recunoaștere celor mai prestigioși participanți.

Primăriea Clujului a fost reprezentată de primarul Emil Boc. Din partea Guvernului României a fost o întîmplare fericită ca reprezentantul să fie și practicant de aikido. Adică eu, în postură de consilier de stat. A fost o onoare să reprezint Guvernul României la un asemenea eveniment deosebit. Joi la costum și cravată. Vineri și sîmbătă la gi, pe tatami.

Plachetele au fost oferite într-un eveniment festiv, urmat de o conferință de presă. Ele au fost înmînate celor mai importante figuri ale aikido-ului mondial actual:

Mitsuteru Ueshiba Waka Sensei, urmașul și continuatorul oficial al lui O'Sensei, Morihei Ueshiba. O persoană elegantă și nobilă în afara tatami-ului și elegantă și necruțătoare pe tatami, după cum au putut vedea cu ochii lor sutele de participanți de la seminariile acestuia. O persoană mai mult decît demnă să ducă mai departe tradiția lui O'Sensei.

Peter Goldbury, președintele Federației Internaționale de Aikido. Un filosof și un înțelept și un mucalit cu vorba liniștită și un stîlp de tradiție pe tatami. Un european în Japonia, devenit japonez în fibră și înțelepciune.

Kei Izawa Sensei, secretarul general al aceleiași Federații Internaționale de Aikido. Un domn elegant, un japonez pînă în măduva oaselor, deși e stabilit de ani de zile în SUA și un redutabil aikidoka, de la care am învățat niște tehnici deosebite.

Christian Tissier Shihan, unul din cei mai apreciați și cunoscuți maeștri internaționali de aikido și posesorul unui stil inconfundabil, care face pentru aikido cît zece campanii de marketing. De la Tissier nu doar înveți. Tissier Shihan îți restructurează întreg creierul în materie de aikido.

Și ultimul, dar nu în cele din urmă, Ulf Evenas Shihan, continuatorul tradiției lui Saito Sensei în Europa. Un urs de om, un scandinav cît muntele, un continuator viking al staturii și posturii lui Saito Sensei și a lui Fujita Sensei.

La conferința de presă, am spus că aikido este unul din acele repozitoare de înțelepciune ale umanității care aduce oamenii laolaltă, punîndu-i unul lîngă altul și neutralizînd asperitățile. O cale a păcii.

Aikido trece dincolo de cultură, de etnicitate, de religie, de gen ori de convingerile politice. Au stat alături și au apreciat moștenirea lui O'Sensei persoane din țări total diferite, de pe tot globul, din Japonia, din Suedia, din Anglia, din Franța, englezi din Japonia, japonezi din America.

Au stat alături răgățeni și ardeleni, pesediști și pedeliști, bucureșteni și clujeni. Nu a contat. Aikido este deasupra acestor tăieturi în carnea umanității.

Am stat alături de un adversar politic, atît la evenimentul oficial, cît și la masa oferită de organizatori după. Politica nu și-a făcut loc deloc în discuții. Am reprezentat amîndoi România în fața oficialilor aikido internaționali, umăr la umăr. În asemenea momente nu contează de care parte a separării politice ori regionale ești. Ești pur și simplu român. Ești pur și simplu om.

Și pentru asta merită să aducem recunoaștere aikido-ului. Unește acolo unde altele dezbină. Domo arigato gozaimashita!

PS: O caldă mulțumire și entuziaste felicitări organizatorilor evenimentului și îndeosebi lui Dorin Marchiș Sensei, conducătorul Aikido Aikikai România și cel care a făcut posibil un asemenea eveniment remarcabil. După cum spuneau chiar ei, seara la masă: acum 10 ani de zile așa ceva ar fi fost dincolo de cele mai îndrăznețe visuri ale noastre. Și uite totuși că se întîmplă.

Sensei, respect!











. Citeste tot...

joi, 4 septembrie 2014

Un pic de roz, și restul pumni

Nu m-am mai distrat ca în seara asta de pe vremea cînd mi-a dat Simi una de mi-a stins lumina și mi-a fracturat pometul stîng, mutîndu-mi și o măsea în procesul de fabricație.

Le-am povestit în seara asta băieților la vestiar, după antrenament, cum am fost acuzat zilele astea de o hazna obscură online apărută subit, din motive electorale, de anumite practici intime neortodoxe, datorită faptului că apar în niște poze cu niște băieți de gît în piscină.

Ironia sorții este că pozele au fost făcute la un turneu recent de rugby în Ungaria. Iar "niște băieți" sînt fix ăia de la noi din echipă care nu acceptă deloc, dar deloc respectivele practici neortodoxe. Adică Marius și cu Adi.

I-am anunțat că tocmai au fost avansați online la rangul de minoritari. Le-a stat vinul în gît. S-au înecat, au înjurat, chiar au și lăsta vinul din mînă, în asemenea hal au fost de afectați.

Inițial au vrut să mă bată. Dar fiind prietenul lor, s-au hotărît totuși să-l bată pe ăla de pe Internet care a pus nemerniciile. Le-am explicat răbdător, ca un specialist în comunicare ce sînt, că va fi destul de greu să-l prindă pe respectivul anonim.

S-au consolat cu încă niște pahare de vin, consumate încet dar trist în miros de jambiere transpirate. Nu vreți să știți cum miros jambierele transpirate. De asemenea, nu vreți să știți ce va păți stimabilul, dacă va fi identificat și prins. O să se întîmple chestii medievale cu diverse părți ale corpului său.

Pînă una alta, băieții mi-au promis că în cinstea respectivei calomnii la meciul următor vor purta tricouri roz, își vor da cu parfum înainte de meci și de asemenea chiar se vor pupa pe buze cu adversarii în grămadă, înainte să le frigă pumni după ceafă și capete în gură, cum se practică de obicei în nobilul sport cu balonul oval.

Pe urmă am făcut ce știm mai bine după antrenament: am continuat să bem, în același miros de jambiere transpirate. A fost o atmosferă tristă, dar solemnă. Asta pînă a mai turnat popa niște vin și s-a dus dracului toată solemnitatea, că a început hăhăiala.

M-am liniștit. Nu s-au schimbat. Acuzele sînt neadevărate, deci anti-guvernamentale. Prietenii mei nu sînt minoritari pe teme intime, ci doar pe teme sportive. Căci rugby-ul este totuși un sport jucat de o minoritate. Adică doar de cine poate.

În rest, rămîne cum am stabilit. Life is fun and then we play with water, electricity, and oval balls.

:)



. Citeste tot...

sâmbătă, 30 august 2014

The things we do for love of books

Sînt bătrîn. Scriu cu î di i și îmi amintesc de vremurile în care primeam lepșe pe Internet, pe forumuri și pe alte medii virtuale moarte de secole. ROTL. Karagarga (mă rog, KG e vie și acum, doar eu sînt mort pt ea). Ce liste! Ce filme! Ce motivații. Karagarga, dragostea mea. Hiroshima, mon amour.

Sînt bătrîn. Primesc lepșe pe FB și mi-e tîrșă să răspund la ele. Mă simt prea serios și prea important și prea formal pentru de-astea.

Sînt bătrîn. Dar totuși, nu chiar atît de bătrîn. Too young to die, too old to rock'n'roll. Evident că mă răsfăț un pic și pe urmă încep să scriu. Am primit o leapșă, hai să răspundem la ea.

Deci zece cărți care mi-au produs chestii, vorba lui Alin Bogdan, de la care am primit respectiva leapșă, acest anti-guvernamental care el, înțelept fiind, știe că jandarmii sînt deja pe drum, să nu se zbată, să nu fugă, să nu transpire, să nu risipească apa tribului.

Nu voi spune 10 cărți. Voi spune cîte cărți simt, pe cîte feluri de iubire am față de ele. Cîte trei din fiecare categorie.


* * *
Sînt copil și acum, la aproape jumătate de secol și restul zile, pentru că la vremea lor, cărțile mi-au pus o temelie trainică la creierul meu cel plin de neotenie avansată (cine nu știe ce înseamnă cuvîntul ăsta, să caute în dicționar și să-i anunțe și pe cei de la B1 TV, să facă Breaking News și Breaking Winds).

De asemenea însă sînt copil și acum, un copil mare și gras și care încă nu s-a hotărît dacă joacă aripă sau pilier, și pentru că am citit următoarele cărți, la vremea lor:

- Insula Misterioasă a lui Jules Verne. A fost prima carte pe care am citit-o vreodată. Insula Misterioasă mi-a desenat în capul creierului meu o permanentă insulă de vorbe și de cuvinte și de aventuri. O mai trăiesc și acum.

- Fetița de pe Terra a lui Kir Buliciov. A fost una din cărțile pe care le-am citit cel mai des în copilărie. Din scoarță în scoarță, și pe muchie și pe cotor. Îmi pare rău că nu o mai am. Florile-oglindă...

- Cei trei mușchetari ai lui Dumas. Mi-au dat fiori de cîte ori le-am citit. Și le-am citit de cîteva ori. Generozitatea aventura prietenia onoarea, doamna cu crinul pe umăr, iubirea și moartea. Aaaah. De ce nu mai pot simți cum simțeam atunci?

Mențiune onorabilă: Toate pînzele sus a lui Radu Tudoran. Goeleta Speranța. Rechinii. Cizmele de cauciuc. Andrada. Gherasim. Ismail :)

Mențiune onorabilă: Cireșarii. Ticușor. Ursu. Brrrr!


* * *
Sînt bun pentru că așa sînt eu, bun și fraier de fire, că sînt și bun, și frumos, și modest, și genial, și mai ales... Și mai ales...

Și mai ales sînt bun pentru că am citit la vremea lor acele biblii de bunătate scrise de Steinbeck și de Dostoievski și de Tolkien. Sînt multe cărți care fac oamenii buni pe lumea asta. Cele de mai jos sînt cele care m-au făcut pe mine bun.

- Cannery Row a lui John Steinbeck

- Idiotul lui Fiodor Dostoievski

- The Lord of the Rings a lui J R R Tolkien

Problema despre cărțile bune, și despre lucrurile bune în general, este că e foarte greu să scrii despre ele. Sînt bune. Sînt perfecte.

Doctorul culege broaște și iubește femei pe care nu ar trebui să le iubească. Idiotul e prea bun pentru lumea asta, și de aia suferă, de prost ce e, prostule de prinț Mîșkin, ce mi-ai chinuit adolescența. Frodo și Aragorn și Gandalf fac ceea ce trebuie să facă. Și cu ce stil o fac!

Mențiune onorabilă: Alexis Zorba a lui Nikos Kazantsakis. Brrr. Ce om bun și nebun. Brrrr. Ce lecții de viață pe care vă recomand să nu le urmați :)


* * *
Sînt rău pentru că așa sînt eu rău, rău și cîine și perfect și frumos și deștept.

Și de asemenea sînt rău pentru că am citit următoarele cărți, pe care dacă nu le citiți, nu știți cît de frumoasă poate să fie răutatea atunci cînd este bine scrisă:

- Farewell My Lovely (sau The Big Sleep, sau The Lady In The Lake, care vreți voi) a lui Raymond Chandler

- Neuromancer al lui William Gibson

- The Spy Who Came In From The Cold a lui John Le Carre

Aș putea scrie tone de răutate elegantă despre aceste cărți rele. Nu scriu. Sînt prea bune pentru a nu fi citite cu sticla de whisky într-o mînă și cu pilula de cianură în mîna cealaltă. Sau cu pistolul. Sau cu mîna pe un sîn de șpioancă.

Mențiune onorabilă: Game of Thrones a lui G R R Martin. The things we do for love...

Mențiune onorabilă: Făgăduința lui Durrenmatt. Brrr. Ce om rău. Ce poveste rea.


* * *
Sînt sociolog pentru că așa m-a făcut pe mine mama cînd m-a dat la facultatea de matematică, de am fost ca în bancul cu fabrica de biciclete de la Plopeni: cum o montezi, tot Kalașnikov iese. La ce facultate m-ai dat, mamă, tot sociolog am ajuns.

Dar sînt sociolog și pentru că la vremea lui am citit science fiction, mult science fiction, și mai ales și mai ales

- Foundation a lui Isaac Asimov. Fundația este cartea care ad literam m-a făcut sociolog. Hari Seldon și psihoistoria lui m-au convins în clasa a 9a că asta mi-e meseria. La vremea aceea cînd am citit-o, prima mea carte citită în engleză, încă nu știam că din cauza ei o să ajung în halul în care am ajuns: sociolog și gras și frumos și orice, dar numai simplu nu.

- Dune a lui Frank Herbert este cartea pe care cred că am citit-o de cele mai multe ori în viața mea. Nu pot să exagerez spunînd cît de mult mi-a influențat viața: ecologie, putere, religie, complexitate? Sînt toate acolo.

- The Left Hand of Darkness a lui Ursula K Le Guin m-a făcut un pic antropolog. Și un pic feminist. Adică foarte feminist. Practic lesbian de feminist :) :p (B1 TV: Breaking News! Consilierul de stat Palada recunoaște că e lesbian!)

Mențiune onorabilă: More Than Human a lui Theodore Sturgeon.

Mențiune onorabilă: Helliconia lui Brian Aldiss.


* * *
Sînt vechi și antic și vetust și iubitor de vorbe și cuvinte pentru că la vremea lui l-am citit pe Tolkien.

Datorită lui (și lui Mihai Dan Pavelescu) am ajuns să citesc, din frunză în frunză, pînă am ajuns în fund la taxatoare, din ce în ce mai vechi:

- Ragthorn și Mythago Wood ale lui Robert Holdstock (prima în colaborare cu Garry Kilworth) au fost nuvelele care mi-au profesori în arta nobilă și delicată și complicată a traducerii. Dacă nu erau ele (și MDP), nu-mi dădeam seama ce sport nobil poate fi traducerea. Mi-a ieșit. Unul din proiectele de viață de care sînt foarte mîndru (ca și traducerea Grumpiloiului, de altminteri).

Dar dincolo de efortul de traducere, aceste două nuvele înseamnă foarte mult pentru mine mai ales din punct de vedere al fiorului literar, al acelui sense of wonder pe care îl trăiești în fața unei opere literare de excepție. Ele m-au dus în Ghilgameș, în Iliada, în Biblie. Iar Borges și Tolkien m-au dus în saga nordică. Asta demult, pe vremuri, cînd încă mai credeam în Borges :)

- Epopeea lui Ghilgameș

- Iliada lui Homer

- Saga nordică (îndeosebi cea islandeză)


* * *
Sînt între două ape, entre dos aquas, pentru că am învățat că vorba și imaginea sînt de fapt două fețe ale aceleiași monezi, și ce fețe diferite, și ce fețe aproape la fel.

Dar și pentru că la vremea lor am descoperit benzile desenate și de atunci nu mi-a mai trecut. Nici carte, nici film, nici cal, nici măgar. Un soi de unicorn.

- Pif Gadget al copilăriei mele mi-a deschis gustul pentru banda desenată (și pentru franceză, și de acolo pentru Brel – beneficiu secundar). Prima dată în viața mea de elev eminent și premiant cînd am chiulit o zi întreagă de la școală, dîndu-mă bolnav, a fost cînd taică-meu mi-a adus un teanc de Pifuri vechi. Și de atunci nu m-am mai oprit. Nici din citit. Nici din chiulit.

- The Dark Knight Returns al lui Frank Miller este banda desenată care îți face sîngele să-ți fiarbă în vine (mă rog, mai sînt și altele, care îți fac sîngele să-ți fiarbă diferit, dar totuși nu mă voi apuca acum să vă povestesc despre Milo Manara, cel puțin nu cît timp sînt la Guvern; se aude, B1 TV? Breaking News! Palada nu spune tot! Breaking Winds!)

- Corto Maltese este banda desenată care îți face creierul să fiarbă. Hugo Pratt este un zeu, o fiară, un monstru. Iar Corto Maltese este profetul său. Puteți să începeți de unde vreți. Începeți cu La ballade de la mer salée. Neapărat în franceză. Nu faceți prostia să citiți Hugo Pratt altminteri decît în franceză. Fiți decadenți. Fiți puriști. Fiți perfecți.



Mențiune onorabilă: HP et Giuseppe Bergman a lui Milo Manara. L'avventurra! L'avventura!


* * *
Sînt nebun pentru că așa sînt eu, nebun și frumos și autonom și mîndru, ca în bancul acela pe care nu pot să vi-l spun, pentru că, nu-i așa? sînt la Guvern și ar face B1 TV imediat Breaking News și Breaking Winds dacă aș spune ceva ce nu se cuvine să fie spus înainte de 17 noiembrie.

Dar sînt nebun și pentru că am citit următoarele cărți, la vremea lor:

- Lolita lui Nabokov. Da, știu: nu îmi pot da seama cum aș citi din nou această carte putredă și decadentă și nemernică și pusă la index acum, tată a două fete aproape Lolite. Dar atunci cînd eram tînăr și nebun și frumos și mîndru și mai ales autonom, a fost una din cărțile creierului meu. Ce creier.

- A Clockwork Orange a lui Anthony Burgess este cea mai rea și mai nebună carte pe care o puteți citi cu dicționarul alături. Puteți s-o citiți și în engleză (highly recommended) și în română, și în portugheză, tot o să aveți nevoie de dicționar. Și tot o să vă scărpinați în cap după ce citiți și o să vă duceți la film, să înțelegeți și voi ce-a zis autorul în propoziție. PS: Îmi amintesc traducerea în limba română din primele ediții ale ziarului Cațavencu. Ce vremuri. Ce patimi.

- Alice in Wonderland. Și acum știu Jabberwocky pe de rost. Eu, care nici Cățeluș cu părul creț nu am fost în stare să-l țin minte cînd am intrat la liceu. Și acum știu că Alice în țara minunilor este cea mai nebunească scriitură pe care orice om întreg la cap trebuie s-o citească cel puțin o dată în viață. În engleză, evident.


* * *
Sînt om politic pentru că am învățat pe parcurs că binele și răul și cuvîntul și vechiul și noul și vorba și fapta sînt toate amestecate acolo, în politică. Și pentru că am citit următoarele cărți

- 1984 de George Orwell. Nu vreți să știți. Nu vreți să citiți. Nu vreți să trăiți. Mai bine uitați-vă la televizor. Cele cinci minute zilnice încep în curînd.

- Point. Counterpoint al lui Aldous Huxley. Mai degrabă asta decît mult-citata Brave New World este cartea care m-a ajutat să descopăr natura umană. Complexă. Bicisnică. Rea. Bună. Indiferentă. Pătimașă. Afonă. Elegantă. Diferită. N-am citit Balzac, dar mi-am făcut temele cu Huxley.

- 12 scaune // Vițelul de aur ale lui Ilf și Petrov. Orice om politic ar trebui să citească acest manual de marketing politic desăvîrșit în plauzabilitatea, aplicabilitatea și utilitatea sa. Ședința continuă, tovarăși!

Mențiune onorabilă: Men At Arms / Pyramids / Small Gods ale lui Terry Pratchett. Tata Norvegiu are dreptate: Lord Vetinari m-a învățat multă politică la vremea lui :)


* * *
Și, vorba poetului, pentru că toate trebuia să poarte un nume și pentru că atunci cînd pui mîna pe ciocan și-i frigi una peste colț cubului perfect, se cheamă că poți suporta în cele din urmă perfecțiunea, deci ești un om tehnic, ai ciocan, ești aproape inginer,

n-o să-l nominalizez nici pe Nichita, nici pe Geo Dumitrescu, nici pe Mihai Ursachi, nici pe Brel cu minunatele sale versuri de frică de moarte, nici măcar Levantul lui Cărtărescu ("Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare") la categoria "necategorizabile, deci perfecte",

ci singura carte pe care vă promit că o voi citi pe patul de moarte: Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez.

Asta pentru că mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa.

Dar mai ales pentru că seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le este dată o a doua şansă pe pământ.

.

.
Citeste tot...

marți, 19 august 2014

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 17 august 2014

Blissed and blessed be thy evening, as our already was

Andra strikes again.

"Cînd o să mă fac mare și o să iau carnetul și o să am mașină, n-o să merg cu mașina mea, să nu o stric. O să merg cu mașina voastră la început".

Aha. Bine. Las' că ținem minte... :)

Dar nici Marta nu se lasă mai prejos.

În aceeași seară, la aceeași masă în familie, Flo gusta din vinul de Xeres, dulce și gros, numai bun pentru cucoane. Andra luase deja o gură și îi lăuda deja calitățile organoleptice. Marta, reticentă, căci nici acum nu vrea să pună buzele pe vin. La insistențe, își înmoaie în cele din urmă boticul în pahar, mai în silă. Gustă, se luminează la față. "Hmmm! Ăsta nu e ca alte vinuri! Ăsta e foarte bun! E mai bun decît Ibalginul!"

L-a băut pe tot. Noroc că era puțin în pahar.

Pentru cine nu știe, Ibalgin e un micadent antiinflamator pentru copii. Asta da comparație: vin și Ibalgin.

O s-o ținem minte și pe asta... :)



. Citeste tot...

marți, 12 august 2014

Cu caii, la Slănic

Weekendul acesta am dat o fugă de la Telega pînă la Slănic Prahova, pe drumuri sinuoase, adică pline de curbe, domnu' Pleșu, să călărim. Găsisem pe net despre cei de la Centrul Ecvestru Husar Slănic, și duminică ne-am încumentat în cele din urmă.

Nu ne-a părut rău.

Au cai frumoși, gidrani de-ai noștri din Ungaria, cum intri în Imperiu pe stînga. Caii sînt blînzi și răbdători cu copiii și oamenii grași, cu excepția celui călărit de mine, evident, căci cineva trebuie să aibă și noroc pe lumea asta. Să mă fi văzut cum îl struneam, parcă eram John Wayne pe perfuzii de whisky. A fost fain, a fost o simbioză intensă cal-călăreț. În cele din urmă omul gras a răzbit, că așa e în viață, în politică, la Guvern și la călărie: omul gras cîștigă alegerile.

Ne-am plimbat pe dealurile din partea de nord a Slănicului, spre Malul Vînăt. Niște coaste de coclauri faine, cam ca la Telega, doar că ceva mai abrupte și evident ceva mai puțin frumoase, că nu era la Telega, era în altă parte. Pentru cei care nu știu, Malul Vînăt este o rîpă impresionantă de argilă verde, de o culoare nepămînteană, pe drumul abrupt de la Slănic peste deal, spre Vălenii de Munte și mai ales spre Teișanii domnului Pleșu.

(Wave, domnu Pleșu. Incremental vorbind, mi-e dor de Dvs și de poliția Dvs spirituală. E august și mă plictisesc. Eu cu cine mai tachinez privind legătura ontologic-emoțională dintre magnetizare și matrafocsare?)

După ce am trecut de Malul Vînăt am dat într-un platou unde am putut să ne punem la încercare priceperea de trap, cei care doreau. Evident că era să cad de pe cal. Evident că a n-am căzut. Evident că nu scăpați de mine așa de ușor. Evident că a fost fain. Aproape ca John Wayne pe perfuzii. De whisky.

Pe urmă am mers prin pădure, pe la umbră și carpeni și tufe și tei porcesc. Pe urmă am ieșit iar la loc drept, iar am făcut un pic de trap. Din ce în ce mai bine controlat, că sînt la început. Pe urmă am coborît la loc înapoi spre punctul de plecare pe un drum de țară unde am mîncat și mere. Pe urmă am ieșit la loc (mai) drept, pe la o pensiune recent înființată, unde iar am putut să mergem la trap. Și a fost fain, și a fost prima dată cînd am simțit cum e să strunești cu adevărat animalul sub tine. Repetiția, mama învățăturii.

Au fost două ore plăcute, și pentru copii, și pentru oamenii mari. Căci am fost cu fetele, cu Marta și cu Andra, și le-a plăcut și lor. Drept pentru care, descoperindu-mi eu tîrziu gena de mongol cuceritor din sînge, de tătar cu PhD, promit să mai mergem și vă recomand și vouă. Poate data viitoare facem o tură mai lungă, de o zi, căci au și de-astea.

E fain să călărești, dragilor. O plăcere descoperită tîrziu, ca babele la 40 de ani. Ar trebui să facem și noi la Telega așa ceva. Poate într-o viață viitoare. Poate copiii noștri.

Hajime!



Citeste tot...

miercuri, 6 august 2014

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 3 august 2014

Un veac de corbitate

Cra! Cra! se aude deasupra malului, dincolo de frasini.

Nu-l văd încă, dar știu cine e. E dînsul, e Corbul. Nu cioară. Nu confundați cioara cu corbul. Mai stau un pic, mă uit peste vîrfurile copacilor. O să apară. O să apară. Cra cra, face din nou, auzindu-se mai aproape. Apoi un vîrf de aripă, apoi tot rotocolul negru pe cer. Cra cra! își anunță el zborul leneș, de bestie sigură pe ea.

Cra cra! îi răspunde un pic mai încolo tovarășul (sau tovarășa?) lui. Știu că sînt doi. Chiar trei. Anul trecut erau și cu puiul. Cel de-al doilea nu se vede, doar ecoul cra-cra-ului său se aude dincolo de muchie.

Primul corb se învîrte ușor spre stînga, spre asfințit, alunecînd pe deasupra coamei Plaiului. S-a dus. Va veni din nou.

Corbii la Telega. Cel mai clar semn de vindecare a naturii. Un întreg lanț trofic se ascunde în spatele acestei perechi ce își face veacul de ceva timp, să fie aproape 10 ani, pe aici. Ad literam spun "își face veacul", pentru că un corb poate trăi pînă la 100 de ani.

Unii aveau un veac de singurătate drept pedeapsă pentru păcatele trăite. Noi, la Telega, ne pregătim pentru un veac de corbitate. Tot pentru păcatele trăite, mărturisite au nemărturisite, scrise au nescrise, date la televizor au ba.

Așa să ne ajute sfinții frasini... :)



Citeste tot...