miercuri, 24 august 2016

Summer time blues

Summer time over.
Engage autumn.
Load usual procedures: overcast skies, rain, chill, sadness and school.

. Citeste tot...

Vin alegerile!



Courtesy of Richard Bathory.

. Citeste tot...

sâmbătă, 20 august 2016

Șira spinării, axis mundi

Tot ce-și face omul cu mîna lui e cel mai bine.

Nu, nu este vorba despre ce v-ați gîndit voi, pufoșii mei plini de gînduri necurate și de la Diavol lăsate.

E vorba despre chestii serioase: spinare, vertebre, spondiloză, artroză, anchiloză și alte oase proaste.

Vedeți voi, pufoșii moșului, odată cu înaintarea în vîrstă, după ce pierzi alegerile și împlinești primii 150 de ani de existență kaghebistă, oasele încep să-și ceară dreptul de a deveni fosile. Fosile vii, așa ca noi toți ăștia din echipa lui Ponta, care am vrut să vindem țara la ruși și mai ales la chineji.

Oricît te-ai duce la tratament, raze, atomi, lasere, unde sonore, unde mentale, șerpilieni, masaj, chinetoterapie, yumeiho (v-am spus ce bine e la yumeiho? nu v-am spus; dacă v-aș spune, ar trebui să vă omor),

oricît ai face toate astea pentru a încerca să-ți îndrepți oasele, vă spun eu din propria-mi experiență multimilenară: tot tu, cu mîna și cu gravitația ta proprie, faci cel mai bine.

Distinșii mistici îi spun yoga. Distinșii antrenori sportivi și alți intenși de rit laic îi spun stretching. Eu îi spun binecuvîntare și adevăr și viață. Religia mea zilnică.

Pe parcursul anilor, în fiecare dimineață, pentru a-mi ține în frîu predispozițiile anchilozante ale corpului meu plin de dorință de fosilizare, îmi rup oasele și-mi întind tot ce se poate întinde în felurite feluri. Cam cum ați văzut voi în filmulețul ăla distribuit cu osîrdie de ticăloșii de nermernici de la Realitatea TV, doar că nu doar în zona gîtului, ci peste tot.

Mă rog, aproape peste tot. Cam peste tot pe unde am oase. Nu, acolo unde v-ați gîndit voi nu am.

Și dă-i și rupe.

Centurile au cea mai mare nevoie, mai întîi. Centura pelviană, cu accent pe locul unde femurul își face culcuș în bazin – loc privilegiat și în filosofia de lucru yumeiho. Trosc!

Apoi centura scapulară. Adică la umeri, pufoșii mei care nu cunoașteți cuvinte străine. Umeri gît vertebre cervicale, cu un pic de pricepere cvasi-tantrică, și un pic de vertebre toracale, chiar și niște coaste. De pe la C1 pînă pe la T1, uneori chiar și un pic de T2 T3, trosc tot ce poate fi trosnit.

Apoi, sfinta sfintelor, singurul lucru care contează în sănătatea omului, coloana vertebrală. Întindere, compresie, mai ales torsiune. Pentru reașezarea simetriei oaselor și a nervilor care ies ei pe acolo, prin găurile alea cam înfundate și cam tasate dintre vertebre. Trosc și trosc și trosc. Toracicele și lombarele, cel mai greu loc de ajuns în aceste exerciții, dar și cel mai folositor.

Simetria oaselor este cea mai importantă. Afectează funcționarea organelor interne, buna dispoziție, creierul mic, mjilociu, mare, și ăla șerpilian, și ăla gorilian.

Uite, chiar acum, în timp ce vă scriu, undeva în mijlocul ființei mele, cam pe unde toracicele devin lombare, scăpînd din încorsetarea cuștii pline de coaste, pe acolo acum eu simt un fior rece și dumnezeiesc de sănătos, produs de o pricepută aliniere a întregii coloane vertebrale, de sus pînă jos.

E nevoie doar de o toc de ușă. Se ia tocul de ușă, deschiderea aia dreptungiulară pe care o găsiți în orice casă, se pune mîna stîngă în partea stîngă, mîna dreaptă în partea dreaptă, și apoi vă aplecați încet așa cam la un unghi de 30-45 de grade, ca și cum ați face o flotare de-aia leneșă. Și pe urmă încet încet dați drumul la mușchii bazinului. Pe urmă la mușchii spatelui, imensitățile alea de corzi care aleargă de-o parte și de alta a șirei spinării. Și îndreptați bazinul, dacă vă pricepeți. Femurul ăsta e mai sus. Trosc. Încet împingi în sus doar cu un picior, pînă bazinul se rotește un pic și trosnește în partea ailaltă, așezîndu-se într-o poziție mai puțin strîmbă. Apoi, pentru echilibrare, și invers, cu partea cealaltă a corpului, cu piciorul celălalt.

Apoi cabrați spinarea încet și ascultați cea mai frumoasă muzică a lumii: cum vertebrele trosnesc încet, una cîte una, înfundat și inconfundabil, pe măsură ce spinarea voastră îndreaptă cocoașa și capul se duce spre spate. Se numește cobra sau bhujangasana și este cea mai sănătoasă manieră să vă petreceți două-trei minute din viață în fiecare zi.

Trebuie să știți trei lucruri. În primul rând, să vă ascultați corpul, să-l scanați și să fiți trezi pe dinăuntru. Să vă înțelegeți mușchii, oasele, tendoanele, și mai ales rapoartele dintre ele. Unde scîrțîie, unde sînt prost așezate, unde sînt strîmbe. Apoi, să vă controlați mușchii de manieră selectivă. Nu toți odată. Unii se contractă, alții se relaxează. Unii trag, alții stau cuminți. Pentru fiecare durere, altă combinație de on / off. Și, mai ales și mai ales, să știți cînd să trageți tare, brusc, vertiginos, yang și rău și sforțoș. Și cînd să fiți vicleni ca șerpii și înceți precum gîndacul – să relaxați încet, să trageți încet, să destindeți și să să întindă tot tot tot, yin și lent și priceput.

E o meserie complicată, pufoșii mei, să-ți înțelegi corpul și să-l repari de unul singur. Eu, cel puțin, mi-am dat deja masteratul și sînt pe cale să-mi dau doctoratul în oasele mele proprii și personale.

Dacă n-aș face asta în fiecare zi, aș fi un om aproape mort. Fie mort fizic, cu operații la coloană și cu alte tîmpenii de beteșug. Fie, mai perfid, un om mort pe sistem nervos, căci șubrezenia și stricăciunea coloanei (sistemului osos, în general) afectează sistemul nervos și te face să fii mai constipat, nemulțumit, amețit, atrofiat, anesteziat, anchilozat la cap. Simplu. Oasele afectează nervii. Nervii afectează capul. Capul afectează viața. Nu e nevoie de nici un fel de filosofie esoterică, gen Lorin Fortuna, să înțelegi această biofizică elementară.

Mă consider un om privilegiat că am înțeles acest lucru suficient din timp încît să pot să-mi repar singur oasele, pentru a-mi repara singur viața. Vă recomand să fiți cu ochii minții și cu atenția mereu trează la ce vă transmite corpul vostru. Vă recomand să aveți grijă de el, să vă tratați înainte să fie prea tîrziu, să nu fiți mai sedentari decît prevede Codul Fiscal și mai leneși decît prevede Constituția. Vă recomand să mergeți la fizioterapie, la chiropracție, la yumeiho, la masaj medical, la tot ce vă poate ajuta să vă repare spinarea.

Dar mai ales și mai ales vă recomand să lucrați cu corpul vostru, căci e cea mai bună metodă de a avea grijă de voi.

Onegaishimasu!

. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 18 august 2016

Viitorul sună bine

Istoria are alți timpi de reacție decît sîntem noi învățați. Pe termen istoric, cîțiva ani nici nu prea contează. Dar cîțiva ani și cu cîțiva ani și cu cîțiva ani încet-încet devin straturi semnificative.

De ceva timp încoace, presa dă rateuri din ce în ce mai clare. Nu e vorba despre presa românească, pentru că România n-a avut niciodată presă, doar ofițeri, diletanți și isterici. E vorba de presa aia adevărată, teoretic serioasă, responsabilă, cu mintea proaspătă de principii și cu sufletul plin de compasiune. Aia cu adevăr profesionalism deontologie și alte cuvinte de-astea aspre, pline de miez.

Presa aia adevărată de cîteva decenii se transformă într-un monstru de promisiuni încălcate. E presa aia care inventează știri – vezi News Of The World. E presa aia care e pe post de agenție PR pentru companii, pentru servicii, pentru puteri străine, pentru stat, pentru cine plătește mai bine.

E presa aia care a reușit contraperformanța să prostează un popor întreg, altminteri destul de întreg la minte, cel puțin în comparație cu alte popoare – e vorba de poporul englez - și să-l convingă cu isterisme și populisme și minciuni sfruntate să iasă din Uniunea Europeană. Le-a mers. A fost un succes imens al presei de calitate din UK. Acum, aproximativ un milion de înțelepți se chinuie să lipească la loc cioburile făcute varză de aproximativ o mie de oameni de presă.

Mă întreb cînd vor intra mecanismele de control în acțiune și în statele democratice. Unele funcționează, așa discret și cu epoleți. Dar presimt că lumea, civilii, pompierii, cetățenii, gospodinele, restul figuranți și cititori, vor începe să ceară un soi de proces civil al performanței civice a acestui mare instrument de propagandă, a acestei mari instituții sociale. Un soi de DNA pentru Sky News și pentru The Sun și pentru Fox News.

Estimez că în douăzeci, treizeci, hai poate cincizeci de ani, breasla jurnalistică în statele occidentale va fi reglementată prin instituții de control asemănătoare cu cele existente la medici, notari, psihologi, avocați și alte profesii dedate la făcături, dacă nu sînt ținute bine în frîu.

Să vezi atunci. Numa și numa dreptate și adevăr. Doamne ajută!

. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 17 august 2016

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

luni, 11 iulie 2016

Trebuie să opresc muzica

Trebuie să opresc muzica.

Merge încet, la vale, într-un fel de șchiopătare care clar spune ceva și despre starea minții sale. Se mișcă încet, șovăielnic, butucănos și animalic. Are creierii varză. Își mută piciorul stîng în stînga, nu în față. Mai face un pas, mai șovăie. Mai face un pas, mai se clatină ca un dinozaur în trening și pe moarte. Piciorul în stînga, nu la vale.

Mașinile trec încet pe lîngă el, punînd pozițiile pe avarie. Trotuarul e îngust și în pantă. Pantalonii de trening sînt zdrențuiți, așa cum îi este și mintea zdrențuită și în pîclă. Dim i-ar zice englezii, dar pe aici nu e picior de englez.

Ca un mare animal jumătate hoit, ca o rasă de dinozauri pe cale de dispariție, își pune piciorul stîng în stînga, nu la vale. Ca o jucărie stricată se mișcă. Se oprește, se uită la mașinile cu pozițiile pe avarie de lîngă el, Ochii îi sînt tulburi și indiferenți. Ochi de dinozaur. Ochi de jucărie stricată. Iar felul în care mișcă picioarele ne spune despre felul în care i se mișcă și mintea. Și viața.

Celălalt, mai încolo, nu coboară, ci urcă. E înalt și costeliv, cărunt și beteag. În cămașă albă, cu părul pieptănat pe spate, își sprijină neputința într-un baston tocit de atîta folosință. E ușor adus de spate. Gaunt and stooped i-ar zice englezii, dar nu e picior de englez pe aici, doar niște țigănuși jucîndu-se în ușa magazinului comunal, pe trepte, la soare.

Se mișcă încet, șovăielnic. Șovăiala nu spune nimic despre starea minții sale, doar despre a spiritului. Nu are creierii varză. Ochii îi sînt ageri, privesc coasta din față, unde va pune picior după picior, baston lîngă baston. Are doar anii varză.

Mai face un pas, mai se oprește. Dealul e lung, trotuarul e îngust. Mașinile trec. Are părul cărunt și toată viața în spate. În față, doar pantă și oboseală și picioarele care nu-l mai ascultă cum trebuie. Mîna i se strînge pe baston. Ochii i se strîng de atîta lumină și de atîta coastă în față.

Conduc la vale. Mașina mi-e soră și frate și dinozaur de fier și poftă și oțel. Extensia trupului meu nici bătrîn, nici bolnav, nici sărac, nici cu creierii varză. Știu drumul aproape pe de rost, am timp să mă uit la ei. Fier înroșit pe creier. Trei secunde, cît trec pe lîngă. Trei secunde suficiente. În difuzoare, Dylan își varsă neputința și înțelepciunea și furia și tristețea. Hurricane.

Trebuie să opresc muzica.



. Citeste tot...

duminică, 3 iulie 2016

Încă nu am murit nici pe dinafară

În fiecare an, nea Gheorghiță Firiceanu ne cosește în curte. Spun curte, dar e ditamai grădina, juma de pogon, pentru că moșu Costică Brașov, pomenit fie-i numele și odihnească-se în pace, cînd și-a făcut ograda, atunci cînd a cumpărat aici, prin anii 20, în mijlocul pămînturilor Firicenilor, a luat destul, să fie.

Gospodărie așezată, casă și grajd și curte și grădină, toate împrejur. Pe care acum le moștenim noi, casa noastră de la Telega. Deci curte. Deci iarbă. Deci fîn. Deci treabă, că fînul crește și dacă vrei, și dacă nu vrei, și cineva trebuie să-l cosească.

Și Gheorghiță e cel care ne cosește ditamai grădina în fiecare an, și o cosește destul de bine, lasă ce e crescut, ocolește din coasă – doar anul ăsta ne-a tăiat o tufă de liliac, dar o să dea din ea la loc. El cosește, el ia fînul, pentru vaci și pentru cai – îi convine, că decît să-l aducă de pe poieni, de la kilometri depărtare, îl duce de-aici, 200 de metri mai la deal.

Și fiecare e mulțumit. Și ne mai aduce și niște lapte proaspăt, cît are vaca lapte, că așa e obiceiul: cel care ia iarba duce proprietarului grădinii niște lapte. Așa e de cînd știu eu pe aici, de cînd eram mic.

Și cînd am sosit ieri la Telega, mai tot fînul era strîns, făcut o copită mică – așa se zice aici la noi, la Telega, copită, nu căpiță; căpiță spun doar turiștii hipsteri – o copită mică, mai degrabă un maldăr mai mare de fîn, pe care l-a acoperit cu o prelată neagră, proptită la colțuri cu niște buturugi putrede de prun, legate cu niște sfori cauciucate pe post de greutăți.

Mai tot fînul era strîns, dar nu tot. Lîngă maldărul deja adunat mai rămăseseră niște pale de fîn. Pentru cei care nu știu, pală e așa, o adunătură de fîn, cît să iei în furcă. Pala este unitatea elementară de fîn, indivizibilă, ce nu mai poate fi îmbucățită mai mărunt, că doar nu aduni fînul pai cu pai. E un soi de atom de fîn, atunci cînd se face fînul.

Și dincolo, în partea cealaltă a grădinii, mai rămăseseră niște brazde. Astea nu erau nici măcar sparte. Așa cum le cosise, așa le lăsase, să se coacă.

Asta face parte din procesul de făcut fînul. Mai întîi lași fînul în brazdă cîtva timp – poate o zi, poate două zile, poate patru, depinde cum e vremea și cum ai timp să mergi să faci fînul.

Apoi mergi și-l întorci, sau îl răspîndești – "răspundești", cum zic babele noastre pe aici, cu un regionalism de care o să-mi fie dor toată viața.

Apoi, după ce l-ai răspundit, îl întorci pe partea ailaltă, să-l ia soarele și vîntul bine, să nu fie fînul ud, că putrezește în pod, nu-l mai mănîncă animalele. Și pe urmă îl strîngi în maldăre, și maldărele se fac copită, și pe urmă stă copita o vreme, pînă găsești căruță să-l duci acasă.

Iar dacă plouă, o iei de la capăt. Ce-ai întors trebuie strîns, tot în maldăre vremelnice, să nu-l ude prea rău. Apoi, cînd se termină ploaia și s-a zbicit pămîntul cît de cît, îl răspundești din nou să se usuce. Și de la cap. Uneori și de trei-patru ori, depinde cum te lasă vremea – "Domnicu", în același regionalism al babelor de pe aici, de care o să-mi fie dor toată viața.

Iar azi dimineață, înainte să-mi beau cafeaua, după ce am condus-o pe maică-mea spre poartă, după vizita ei de dimineață, văzînd furca lăsată de Gheorghiță înfiptă în picioare sub platan – o furcă destul de proastă, doar doi craci, și ăia cam scurți, dar mai bine decît nimic, eu fiind învățat cu furcile de fier cu trei craci ale noastre, de pe vremuri –

azi, văzînd furca înfiptă în mijlocul curții, am pus mîna pe ea și am întors cele cîteva brazde de fîn prin curte, să-l ia soarele și să-mi miroase a fîn și a sudoare și a vară și a copilărie, că de prin copilărie n-am mai făcut fîn cum trebuie, cu simț de răspundere, nu doar fîța- fîța. Și mai ales pentru că era păcat de vremea aia frumoasă, numa bună de răspundit fînul.

Și l-am întors și răspundit, și l-am lăsat să se coacă la soare, știind că trebuie să stau cu ochii pe el ca pe butelie, că se anunțase ploaia.

Și mai încolo, acum vreo oră, s-a anunțat ploaia, nu la buletinul meteo, ci la buletinul ceresc, dincolo de Măceș, unde au început să huruie niște tunete din ce în ce mai apropiate.

Și atunci am lăsat moțăiala de prînz și suitele de violoncel ale lui Casals, care curgeau peste moțăială, și m-am săltat din pat și mi-am tras niște pantaloni scurți de tăvăleală peste mine și m-am dus să strîng fînul, să nu-l prindă ploaia. Pentru că de fapt așa e: faci fînul cînd trebuie, nu cînd vrei tu. Și dacă începe ploaia, musai să-l strîngi la timp.

Și l-am strîns, l-am măldărit, pe-ăla de lîngă copită, fiind cam gata, uscat cum trebuie, l-am pus sus, moț peste maldărul cel mare, am tras prelata la loc peste el, cu buturugile cele putrezite de prun pe post de greutăți.

Apoi am strîns pe fugă și fînul de la poartă, ăla de l-am spart din brazde, care încă mai e verde, mai trebuie răspundit o dată și mîine, dacă ne lasă vremea, adică Domnicu.

Și Domnicu a ținut cu mine, că n-a început ploaia decît după cel l-am strîns și pe-ăla. Tunetele tuna, ploaia se apropia, cine fînul că-l strîngea?

L-am făcut palancă sub un măr, lîngă casa bătrînească a lui moș Costică, cel care a cumpărat acum aproape o sută de ani, prin anii 20, grădina asta din moșia Firicenilor și s-a tras dinspre Boșîlcești, unde stăteau ei ascunși, aici în centru, în vatra satului, semn de chiverniseală.

Acum, cît am scris, ploaia a venit și a trecut, tunetele și norii cei negri s-au mutat mai la sud, spre Telega Vale și Mislea și Urleta și Bănești. Mai plouă, mai se oprește, nici ea nu știe ce vrea. Și Casals taie în continuare cu perseverență violoncelul cu fierăstrăul, și Bach se mîntuie în laptopul meu în continuare, și iar a început să plouă.

Și mi-e dor de copilărie și de Mami și de Mămăița, cele cu care mergeam la fîn.

Să fie aceste cuvinte pomană de sufletul lor. Cît timp nu ne uităm morții, încă nu am murit pe dinăuntru. Și cît timp nu uităm să facem fînul așa cum trebuie, încă nu am murit nici pe dinafară.





. Citeste tot...

vineri, 24 iunie 2016

Analiza puterii predictive a sacului scrotal în privința comportamentului de vot la tinerii frumoși și cockney

Vedeți Dvs, prea cinstiții mei pufoși, dragii mei tineri frumoși și blambeci,

Diferența dintre englezi și români este ca cea dintre cetățean și slugă. Și se bazează îndeosebi pe cantitatea de substanță activă prezentă în sacul scrotal.

Găsești ceva prin sacul scrotal? Înseamnă că ești englez. Nu prea găsești nimic pe-acolo, nici măcar de-o chenzină, de-o pîine, de-o pereche de cătușe înainte de pîine? Se cheamă că ești român.

Englezii, cînd au vrut să voteze ceva, au votat. Că e bine, că e rău, asta e altă discuție. Oricum n-o să mă credeți voi pe mine, eu sînt un ticălos nemernic, un kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji. Lasă, că o să vă explice în detaliu Tapalabă și Guran și Turcescu și Mîndruță ce și cum, că ei știu cel mai bine, în ei aveți toată încrederea, de la ei vă luați lumina.

Dar cînd au votat, au votat. Aia a fost. Așa a rămas. Cu toate consecințele de rigoare, și bune, și rele. N-a venit mai apoi Merkel și Macovei să spună că henț, că de fapt erata de la miezul nopții, stai așa că nu-i așa, știm noi mai bine. Nu, frate. Vot și atît. Brexit, oștenii mei? Brexim, Măria Ta!

În schimb, cînd tot milioane de glasuri unite în cuget și-n simțiri au dat glas din pieptul lor unei singure voințe, cu glas voios de pionier, și anume "Muie Băsescu!", atunci stai așa, că nu-i așa. Neah. Stai să vă escplicăm noi, înțelepții și principialii de serviciu, cum stă de fapt treaba. Voi de fapt, fraerilor, n-ați votat așa, ci invers. Nu era bicicletă, era motocicletă, și nu vi s-a dat, vi s-a luat. Și nu era "Muie Băsescu", era de fapt "Glorie Kaiserului Merkel".

Și v-au ecsplicat pînă v-ați înțeles pe voi. Macovei Tapalabă Turcescu Guran Mîndruță, adică tot ăia care, la doi ani distanță, v-au dat și următoarea mutare în plic, mirabilul nemaipomenitul galacticul Iohannis. Și melcul țușt, luați de aici președinte.

Culmea ironiei este că Băsescu, cel care la vremea respectivă a fost beneficiarul scutului cezaro-crăiesc de la Bruxelles, acuma tocmai începe să descopere deliciile dictaturii și să schelălăie pe margine ce tare îl doare buba. Să schelălăie, mama lui de principial. Să învețe și el că dreptatea nu e pentru căței și că el a ajuns un biet cățel.

În rest, să auzim numa și numa de bine. Brexitul va genera un domino destructiv în fața căruia n-o să putem spune decît “Văleu!”. Va începe să cadă acolo, la ei, în Vestul prosper și decadent. Dar efectele cele mai mari se vor simți, cum se întîmplă de regulă, acișilea, la noi, la periferia ruptă în cur a esticilor care stăm zgribuliți în chiloți în fața crivățului, care cu toții știm că vine din Siberia.

Siberia? Ups. Stai așa. Am zis cumva „Siberia“? Ehe, pufoșii moșului. De-abia acolo, în Siberia cea imperială, cînd o să vă dați jos din tren, acolo o să înțelegeți voi cu adevărat sensul expresiei “cătușe înainte de pîine”. Rîdeți, glumiți, dar habar n-aveți voi ce serioși sînt oamenii ăia cu cătușele, atunci cînd le miroase a hipster prin preajmă.

Deci rețineți: componența sacului scrotal este unul din cei mai buni predictori ai comportamentului de vot. Are Merkel sac scrotal? Are. Are englezul? Are și el. Putin are? Are, cum să nu. El să n-aibă?. Dar voi? Voi aveți? Nu prea.

Q.E.D.





. Citeste tot...