joi, 5 martie 2015

Are țăndări pe la colțuri



. Citeste tot...

miercuri, 4 martie 2015

Stance: Chinatown (1974)



. Citeste tot...

marți, 3 martie 2015

Stance: The Night Of The Iguana (1964)



. Citeste tot...

Stance: Citizen Kane (1941)



. Citeste tot...

vineri, 27 februarie 2015

Opinia publică privind căderea Guvernului Ponta

Sondaj Sociopol, 18 – 22 februarie 2015, 914 cazuri, reprezentativitate națională, CATI, marjă de eroare +/- 3.3%. Calde. Proaspete. Fierbinți.





. Citeste tot...

joi, 26 februarie 2015

Așa a trecut Gloria muntele



. Citeste tot...

miercuri, 18 februarie 2015

Stance: The Tin Star (1957)



. Citeste tot...

marți, 17 februarie 2015

Sweet nuthins

Aseară mi s-a întîmplat un lucru fain. Un prieten, uitîndu-se la un talk show la care participam, mi-a spus că semăn cu Toshiro Mifune. El a crezut că face mișto de mine. Eu am țopăit în sus de bucurie în sinea mea în capul meu în mintea mea. Toshiro Mifune, eroul meu de adolescent de 40 de ani. Samurai de carton, războinic de mucava, kagemushă histrionică, lepră celestă de om. Onegaeshimasu.

* * *

Acum descopăr că asta este prima postare pe anul 2015 pe acest blog, bătrîn prieten, deschis de pe vremea cînd se pupa mielul cu leul și udriștii cu băsiștii, încă din 2007. Ehe, ce vremuri.

Blogul, această specie pe cale de dispariție, acest dinozaur care încet-încet este împins la marginea irelevanței de către mamiferele mici și fîșnețe numite Facebook.

Interacțiune, timp real, pisici, ură, pierdere de timp. Deci adicție.

* * *

Că vorbeam de adicție. De cîteva zile, mai mult de-o săptămînă, m-am hotărît să iau pauză de Facebook. Mi-am suspendat contul, pentru că de șters e foarte greu, trebuie să faci lăcrămație la Înalta Poartă Online, să vii cu tac-tu tuns și cu unghiile tăiate, să explici de ce îndrăznești să ieși de sub ochiul scrutător al Marelui Prieten și Frate Benevolent.

Deci doar suspendare. Cum spunea Schwartzenegger: I’ll be back. Cînd? Nu știu încă. Atunci cînd voi simți că nu-mi mai mănîncă atît de mult sinapsele.

* * *

Tot despre Facebook. Aseară, înainte să intru în emisiune, dau nas în nas cu o altă moderatoare de talk show decît cea la care mă grăbeam să ajung, eu cel mereu în întîrziere, care intră în studio cînd toți ceilalți sînt așezați și uneori și prezentați. Doamna tocmai își terminase emisiunea și stătea la o țigară pe hol, lîngă lift, împreună cu regizoarea de platou.

“Domnu’ Palada! Am făcut pariu cu colegii mei. Ei spun că ne-ați banat pe toți de pe Facebook. Eu spun că ați plecat Dvs. Cum e?”. “M-am banat eu pe mine, doamnă. Spuneți-le colegilor ziariști că nu sînt suficient de pufoși încît să fie banați. Deocamdată”. “Aha. Deci Dvs sînteți pufos”. He. He he. Ce oameni. Ce jurnaliști. Ce concluzii :)

* * *

Imediat cum am părăsit Facebookul, au început să curgă apelurile disperate. “Nu, pe bune, spune-mi cu ce ți-ai greșit!”. În primele zile, hoarde de prieteni erau ferm convinși că am făcut un bîzdîc de supărare și că i-am curentat electric prin banare. Nu le venea să creadă că am părăsit Facebookul. “E pustiu fără tine”. E clar: chiar trebuia să iau o pauză. Totuși, este trist pe lume. FBloare-albastră, FBloare-albastră.

* * *

Tot despre Facebook. În primele zile, cel puțin, eram mai rău ca fumătorii. Scoteam din 5 în 5 minute tembelefonul să verific ce-au mai postat pufoșii pe FB. Pe urmă îmi aduceam aminte că nu mai sînt acolo, că scot tembelefonul degeaba. Și se făcea luni și pustiu în jurul meu. Adicție. Nici cînd m-am lăsat de fumat n-a fost așa de greu. FBloare-albastră. FBloare-albastră.

* * *

Mi-e dor de primăvară. Vreau soare. Vreau lumină. Vreau cafea.

* * *

PS: Chiar în aceste momente, cînd scriu, simt nevoia imperioasă (the urge) să deschid FB-ul și să promovez acest text de pe blog către o audiență mai mare. Îmi spun în sinea mea că nu mă întorc la FB, că doar îmi ajut blogul. Doar un pic. Doar o dată. Și pe urmă îl închid la loc. Nu-i așa că mă lași, creiere? Doar o dată.

V-am spus. Adicție. Must... control... the... freak. We... belong... dead.

Aici. Doar aici. Pufoșilor. Ne vedem pe blog. Doar aici. Care vrea. Care nu, rămîneți la pisicile și la ura voastră cea de toate zilele.





.
Citeste tot...

miercuri, 31 decembrie 2014

De noroi și sînge-uscat

Astăzi s-a întîmplat un lucru fain. Un lucru de piatră de hotar, de linie trasă în nisip între viitor și trecut.

Azi, la genericul de sfîrșit, după 25 de ani de Tolkien, am simțit că s-a încheiat o etapă în viața mea.

Din 1989 pînă acum se cam împlinesc 25 de ani. Cam prin 1989, grație bunului meu prieten Florin Pâtea, care mi-a fost sfătuitor și îndrumător și mentor, citeam Hobbitul în traducerea Catincăi Ralea, în colecția Biblioteca pentru Toți Copiii. Era cartea de suflet a lui Florin. Între timp a devenit și una din cărțile mele de suflet.

Pe vremea aceea, Florin, deja ajuns la București, student în anul 1 și proaspăt membru la British Council, îmi povestea despre cartea mult mai faină și mult mai mare și mult mai în engleză The Lord Of The Rings. O scotea din teșchereaua sa pe care o purta pe post de ghiozdan și mi-o arăta ca pe un mare premiu. "Cînd o să înveți mai bine engleză o să o citești. Stai să ajungi la București".

Și am învățat engleză (mai) bine, și am ajuns și la București, în anul de grație 1991, în plină bezmeticeală democratică. Dar ironia sorții face ca The Lord Of The Rings să-l citesc prima dată în franceză, alături de Silmarillion. Niște ediții pe care cred că le mai am și acum pe undeva pe la Telega, aduse cu mare sacrificiu (nu aveam bani) din excursia în Belgia în care fusesem invitați elevii de liceu imediat după Revoluție, cînd occidentalii încă nu se săturaseră de români.

Le-am citit și eu, pînă la tocire, și Florin, și doamna Hănciulescu, Dumnezeu s-o odihnească, cea care ne stîrnea și ne alimenta pofta de carte în acei tîmpiți ani 80, cînd era o crimă să citești 1984 - și totuși o făceam.

Apoi, la București, am mai citit din nou LOTR în engleză, de la British Council. Apoi și Silmarillion – o bijuterie dificilă, complicată. Apoi și Letters, și Unfinished Tales. Devenisem, alături de Florin și de încă vreo doi-trei – Mihai Dan Pavelescu, bunăoară – niște iluștri și inutil necunoscuți specialiști în Tolkien.

Apoi au venit anii 2000 și am așteptat cu sufletul la gură, an după an, fiecare din cele trei filme ale trilogiei. Tot cu Florin și cu MDP și cu mai noul prieten pe atunci Liviu Moldovan – o altă comoară de cărți. Era vremea cînd descopeream Game of Thrones pe hîrtie și ne bucuram de The Lord of The Rings pe ecran.

Apoi am arătat și copiilor mei The Lord Of The Rings. Și le-a plăcut și lor. Am și scris o pastișă minoră prin JSF pe tema asta – din punctul de vedere al orcilor, căci și orcii e oameni, prefiguram asta cu 10 ani înainte să intru în politică.

Și a venit și rîndul Hobbitului să-l vedem pe micile ecrane, spart în trei, să fie povestea mai lungă și să iasă bani mai mulți.

Și ajungem astfel în după-amiaza asta, cînd, la genericul de sfîrșit al celui de-al treilea film din trilogie, mi s-au umezit un pic ochii. Pentru că s-a terminat. Pentru că simt că o bucată din viața mea a luat sfîrșit. Pentru că, așa cum cînta Bilbo:

“The Road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the Road has gone,
And I must follow, if I can,
Pursuing it with eager feet,
Until it joins some larger way
Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say”


Filmul, oricît de mult ar cîrcoti cîrcotașii, a fost decent. Neașteptat de tolkienesc acolo unde mulți vedeau doar urechi ascuțite și marketing eftin. Dincolo de inevitabilele lungiri epice, a reușit să păstreze viu spiritul lui Tolkien. Da, a fost cu bătăi. Și cartea e cu bătăi. Da, a fost cu vulturi. Și cartea e cu vulturi. Dincolo de toate astea, Bilbo e chiar Bilbo ăla de-l știm din copilărie, iar scenariul este fidel gustului de normalitate pe care Tolkien a ținut cu orice preț să-l dea neamului hobbițesc.

Să vărsăm deci, prieteni și frați și oameni, o picătură de vin roșu pe covorul tinereții noastre și să aducem laudă lui Tolkien, că ne-a bucurat cu această bucată de Lumină. Să-i aducem laudă lui Peter Jackson că s-a achitat onorabil de greaua povară estetică și narativă pe care și-a asumat-o. Să-i aducem laudă lui Galadriel că există

A Elbereth Gilthoniel O selevra penna miriel A menel aglar ellenath

Să-i mulțumim lui Florin și lui MDP și lui Liviu pentru toate vremurile faine cînd am tolkienat împreună.

Să-i mulțumim lui Ionuț Bănuță că și-a amintit de nuveleta mea șchioapă și naivă cu orcușorul care vrea și el să scrie.

Și să ne aducem aminte că sîntem oameni, deși ne-am dori să fim iele, nemuritoare și aspre și reci, că sîntem sortiți pieirii, mortal Men doomed to die. Și să ne sîrguim să nu ajungem orci.

La mulți ani, prieteni, dușmani, indiferenți, cititori, cîrcotași, entuziaști, frați, surori, oameni care nu putem fi iele.

*****

... Aici se termină, dintr-o dată, rândurile așternute de gnom. Urmează, scrise după cum se vede de cineva mult mai deprins cu mânuitul penei decît gnomul, cîteva versuri în graiul nostru – fără îndoială născocite de căpitanul de ceată spre a nu-i da uitării pe oștenii săi căzuți în acea luptă:

Pletele le sînt mînjite
De noroi și sînge-uscat
Unde-i soarele aprins
Care-n plete le-a jucat?




.
Citeste tot...

joi, 25 decembrie 2014

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar zăpadă, nici întristare nici suspin încă nu e,

de unde nici la Telega n-am mai ajuns anul acesta, așa de departe e Bucureștiul de București,

de pe aceste meleaguri pustiite de sindromul post-traumatic și de încheierea unei ere și începerea alteia, le roi est mort, es lebe der König,

de aici de unde a crescut dintr-o dată cel mai fain și elegant brad de Crăciun pe care l-am avut vreodată (vi l-am arătat într-o poză ieri pe Facebook, deci e la liber, în spațiul public, și Curtea Constituțională a spus că presa poate să-l folosească în scopuri nobile, deci inchizitorii, senzațional! click aici să vedeți ce face consilierul de stat Palada în intimitatea sufrageriei sale!!)

de aici de unde se simte un iz de Mediterana de pe Dîmbovița, insectele se trezesc din amorțeală, păsărelele dau să intre în ritualul de curtare, porumbeii gunguresc, mama lor de șobolani zburători, smochinii mai au un pic și înfloresc,

ce mai! e o primăvară mai ceva ca în Chaucer, April is the cruellest month, breeding lilacs out of the dead land, mixing memory and desire, stirring, pardon, ăsta nu e Chaucer, ăsta e măcel, TS Elliot, anii 20, decadenți și plini de dorințe psihanalizabile,

deci de aici de unde primăvara stă să explodeze în inimi, în simțiri, în trotuare și – sper eu – și în lungimea fustelor, că așa e corect, de Crăciun să se întîmple chestii cu fustele fetelor care merg la mall, că prea e soare afară, Micul Paris trebuie să facă ceva cu fustele primăverii în toiul iernii,

de aici de lîngă familia care încă nu s-a dezmeticit din dezpachetat cadourile de Moș Crăciun, unde hîrtii zboară, exclamații străpung pereții, iar liniștea șobolanilor zburători este sfîșiată de strigătele de fericire ale copiilor care și-au primit cadourile mult dorite,

inclusiv o sticlă de coniac pentru copilul cel mare, ho ho ho, mine, all mine, nevasta de Flo deja i-a pus gînd rău, să-l pună la tiramisu, mine, all mine, my preciousss, stai să-mi torn un gînd de pace în pahar, să găsesc puterea de a termina acest text pavlovian,

de aici din jungla urbană (mama lor de șobolani zburători!) vă urez ce-mi doresc și mie: liniște, pace, iubire, somn, mult somn, to sleep, perchance to dream, clipe fericite alături de cei dragi, un pic de plimbare să stîrniți monstrul digestiei, că pun pariu că veți mînca precum de Apocalipsă,

și în rest multă normalitate.

La cap, în cuvinte, în atitudini, în talk showuri, pe trotuare, în fustele fetelor primăvăratice, în politețea celor care nu se suferă unii cu alții, dar totuși găsesc puterea să-și dea mîna și să vorbească normal, precum și în toate gesturile mărunte care fac viața cea mare.

Deci simplu. Deci iubire. Deci cum spunea un intens într-o scriere intensă, de care poate unii dintre voi, nostalgicilor, pufoșilor, comuniștilor, vă mai amintiți:

"Şi la naiba, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: «Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!»".

Hai, să înceapă Zilele Alea! Ho ho ho și un Merry Crăciun la toți, pufoșilor, dragilor, bestiilor, frumoșilor, politicilor, zvăpăiaților, fainilor, înțelepților, oameni, frați și surori.

:hugs:



Citeste tot...