luni, 16 octombrie 2017

Două întrebări pentru decreței și tefelei

Competiția pentru putere. Tineri vs bătrîni
De regulă, puterea într-o societate e deținută de generațiile mai în vîrstă. Atît pentru că dețin mai multe resurse materiale și relaționale, acumulate în timp, cît și datorită participării politice mai disciplinate – așa-zisul “vot al bătrînilor”.

În schimb, vocea mai puternică în societate o au generațiile tinere, îndeosebi vocea de protest.

Există astfel mereu o tensiune între resursele materiale, aflate preponderent în posesia generațiilor mai în vîrstă, și resursele de comunicare și de acțiune socială, aflate preponderent în posesia generațiilor mai tinere.

Comunicarea și acțiunea socială perseverente se cristalizează de regulă în ideologii și în instituții prin care se gestionează competiția intergenerațională pentru putere socială, competiție ce de cele mai multe ori este purtată de manieră conflictuală.

Asfel, generațiile tinere reușesc să compenseze în mare măsură handicapul de resurse (bani, proprietăți, relații) de care beneficiază generațiile mai în vîrstă și să se așeze ca partener relativ egal la masa negocierii sociale inter-generaționale.

Rezultanta acestei continue negocieri o reprezintă drumul pe care o apucă societatea, în ansamblu.

Analogia șoferului. Cei doi șoferi aflați la volan
Schimbarea socială poate fi înțeleasă printr-o analogie vizuală. Orice analogie este inevitabil limitativă. Însă dacă e gestionată cu grijă, analogia ajută, e puternică și expresivă.

De multe ori, analogiile vizuale funcționează cel mai bine, căci sîntem construiți biologic să reacționăm preponderent la stimulii vizuali. Așa sîntem construiți: sîntem primate, nu lilieci sau balene.

Pentru discuția noastră vă propun analogia vizuală a condusului unei mașini.

Șoferul, cînd vede că mașina nu merge unde dorește el, încearcă să-i schimbe direcția. Trage de volan în direcția opusă, dorind să readucă mașina pe drumul pe care îl dorește, cel pe care în mintea sa îl definește ca fiind “drumul cel bun”.

În consecință, ținând cont de cele discutate mai sus, vă rog să vă imaginați că la volanul mașinii numită România nu sînt cei de la conducere, ci oamenii simpli, populația, cetățenii, masele mari de oameni ai muncii, cum ar fi spus limbajul de lemn al propagandei comuniste.

Aceștia se agregă în două grupuri mari: cei care vor ca mașina numită România să meargă așa cum mergea și pînă acum și cei care își doresc schimbarea.

Avem asftel doi șoferi, care trag de multe ori invers de volan. Avem generația în vîrstă, care a tras de volan pînă acum și care de regulă adepta status quo-ului, a logicii inerțiale a lui “las-o așa cum a căzut, că merge bine, nu trage de volan”.

Avem celălalt șofer, al generației tinere, cea care contestă status quo-ul, care și își dorește schimbarea și care dorește să treacă la volan de una singură.

Competiția este pentru cine trage mai tare de volan: cei care au tras și pînă acum, sau cei care de-abia încep să tragă?

Asta, într-o imagine simplă, cvasi-primitivă, dar puternică, este analogia vizuală privind conflictul intergenerațional privind conducerea societății, adică privind gestionarea puterii.

Tinerii trag de volan. România schimbării
Ultimele aproape trei decenii, România a avut la volan șoferul schimbării. Generația tinerilor din anii 90, adică generația mea, a rotit privirea în jur și a tras concluzia: România comunistă este disfuncțională și indezirabilă. Lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să ne lepădăm de ea. Trebuie să tragem de volan.

Generația noastră – pe scurt cunoscută drept generația decrețeilor – a văzut că mașina numită România se duce în zid, sau se scufundă în mlaștina stagnării, că bunăstarea în România este incomparabil mai scăzută decît în societățile occidentale.

Că ideile pe care le valorizăm puternic, libertate, dreptate, democracție, aici nu sînt, acolo sînt. Că tehnologiile din România sînt depășite. Că nu avem nici pe departe o complexitate a vieții așa cum este dincolo, la ăia.

Vrem o țară ca afară, a afirmat generația noastră.

Și am tras de volan.

Și de douăzeci de ani mașina numită România a apucat-o pe alt drum. Drumul democrației. Al dezbaterii publice. Al concurenței – atît la nivel economic, cît și politic. Al altor sfere de apartenență și de influență geostrategică: de la ruși și tratatul de la Varșovia la NATO și UE. Al altor practici sociale și al altor valori.

De la decreței la tefelei
Tefeleii de azi sînt exact ca decrețeii de acum douăzeci de ani. Reprezintă aceeași nevoie de schimbare inter-generațională. E inevitabil, e o curgere continuă de oameni care se întîmplă de cînd lumea și pămîntul.

Decrețeii au tras de volan în 1989 și după. Au dus România pe drumul schimbării, spre democrație, economie de piață, capitalism, globalizare, NATO, UE.

Tefeleii, acuma, la 15-20 de ani distanță, pur și simplu preiau ștafeta schimbării de la decreței și continuă trasul de volan început de către generația noastră. „Vrem o țară ca afară”. Fix la fel ca decrețeii gîndesc și tefeleii.

Cele două întrebări
Toate ar fi foarte bune și frumoase, așa e mersul lucrurilor, să se schimbe mereu. Doar dacă n-ar fi fost și niște crăpături apărute între timp în această poză angelică.

Sînt două probleme care au apărut, de cînd tot tragem de volanul istoriei, de treizeci de ani încoace. Una de principiu. Alta de tactică. Două întrebări la care generația noastră a început să cugete, după ce a tras instinctiv de volan tot la dreapta, tot la dreapta, tot la dreapta.

Prima întrebare, cea de principiu: ce ne facem cu cei dinaintea noastră?

A doua întrebare, cea de tactică: dacă am tras de volan prea tare și începem să simțim că o dăm dintr-un exces în altul, ce facem? O ținem tot așa?

Prima întrebare. Ce facem cu cei dinaintea noastră? Mama lor...
Prima întrebare poate foarte ușor să capete frazări răutăcioase.

Ce facem cu cei dinaintea noastră, care ne încurcă în cutezătorul nostru drum spre viitor, progres, civilizație, spre o societate multilateral dezvoltată? Îi zvîrlim peste bord? Scăpăm de tot de ei, sau îi băgăm în rezervații?

Sînt și ei oameni sau nu? Ăia care au tras de volan înaintea noastră, mama lor de boșorogi, cum de mai fac umbră pămîntului?

Ăia de a venit schimbarea și istoria peste ei, de i-a dat cu cracii în sus și i-a pus la pămînt, de nu și-au mai revenit nici acum, de nu s-au putut adapta, ăia care au învățat o viață întreagă obediența și ascultarea și viața într-un regim autoritarian, ăia de nu știu nici engleză, nici să umble cu tableta, ce le facem? Le mai dăm bani să trăiască, sau îi lăsăm să se zbată în suferință și boală și sărăcie și bătrînețe?

Contractul social
Dincolo de întrebările cinice de deasupra, de fapt întrebarea fundamentală este: respectăm contractul social?

Generația noastră, a decrețeilor, a avut noroc istoric. A avut șansa să se maturizeze și să-și trăiască viața în sistemul social pe care și l-a dorit: cel al democrației, al economiei de piață, al capitalismului, după valorile societăților occidentale.

Ne-am dorit asta. Ne-a ieșit. Sîntem echipați pentru asta. Sîntem mobili, sîntem plini de pofte, sîntem destul de pricepuți, cum necum ne iese.

Ce facem însă cu cei dinaintea noastră, care n-au avut noroc? Care n-au vrut să vină istoria peste ei, sau dacă au vrut, n-au fost pregătiți pentru asta?

Cei care ne-au crescut și care și-au plătit dările către istorie, iar acum istoria, prin glasul nostru, vine și le dă cu tifla, le zice: lăsați, nu ne mai plătim datoria către voi? Cum zicea bunul nostru președinte: Ghinion...

Le mai plătim pensiile? Că ei la vremea lor au funcționat după alt sistem, pay-as-you-go, ei plătind din banii lor pensiile părinților lor și sperînd ca atunci cînd ajung la bătrînețe să vină vremea ca noi să le plătim pensia lor? Sau ne indignăm că sînt prea mulți și că ce e prostia asta să dăm atît de mult din PIB doar pe pensii? Respectăm regulile jocului sau fugim cu banii care de fapt sînt ai lor?

Un joc vechi, de dincolo de politică
Contractul ăsta social nu e de azi de ieri, de cînd a inventat Bismark sistemul asigurărilor sociale. Nu. E un contract de cînd lumea. Ad literam de cînd lumea. De cînd sîntem noi primate și oameni și animale sociale, generațiile tinere ajută generațiile bătrîne, le asigură supraviețuirea. Așa e la speciile sociale. Nu sîntem tigri. Sîntem primate. Ne ajutăm unii pe alții.

E un joc complex: și ăia tineri dau ceva, și ăia bătrîni dau ceva, sau au dat la vremea lor. Așa e jocul, dragilor, cum ar spune Arghezi. E jocul de-a copiii și de-a părinții, de-a viața și de-a moartea. N-are de-a face cu Bismark sau cu Hobbes, Locke, Rousseau și care-a mai zis despre contractul social. Are de-a face cu viața, dincolo de sistemele sociale, politice, ideologice.

Vreți să călărim acest joc? Să-l păcălim? Să-l sărim, generația noastră?

Asta vreți? Doar atîta ne duce capul? La asta se rezumă toată moralitatea noastră?

Toleranța față de Celălalt. Cum e să fii persan?
La fel de fundamentală este generalizarea întrebării privind contractul social. Este o întrebare nu doar ideologico-politică, ci de viață pur și simplu: îi recunoaștem pe ceilalți ca fiind și ei oameni?

Asta este una din marile întrebări filosofice ale ultimelor sute de ani, atît a modernității, dar și a creștinismului, căci ambele ideologii au drept numitor comun toleranța.

Cum e aia să fii persan?, întreba pe vremuri Montesquieu, la capătul de început al modernității cea care începe să recunoască ontologic Alteritatea.

Eu vă propun alt soi de întrebări, pentru persanii din jurul nostru. Cum e aia să fii bătrîn? Dar să fii sărac? Cum e aia să fii fără viitor și fără speranță? Cum e aia fii abandonat de generația copiilor tăi? Cum e aia să te tăvălească istoria fără milă, iar apoi, cînd ești pe jos, să vină copiii tăi și să-ți rîdă în nas: boșorogule, știrbule, săracule, retrogradule?

Întrebări la care fiecare generație în parte trebuie să se uite în oglindă și să încerce să fie înțeleaptă. Și decrețeii, și tefeleii.

A doua întrebare. Ce facem dacă tragem prea mult de volan?
A doua întrebare e tactică, e dincolo de morală. E una de pricepere simplă, de bun simț procedural.

Nu zice nimeni să nu tragi de volan dacă vezi că mașina merge în direcție greșită. Din contră, e dezirabil. Problema e că dacă ții de volan și tot tragi în direcția opusă, să corectezi mersul mașinii, e prea probabil de fapt s-o duci în șanțul opus. Adevărata pricepere nu e doar să știi cînd să tragi de volan. Ci și cînd să te oprești din tras. E o chestie de o banalitate cutremurătoare.

Avem din ce în ce mai multe semne că sîntem pe cale să înlocuim disfuncționalitățile triste ale unei epoci apuse cu alt fel de disfuncționalități.

Dincolo de cele ce țin de relația dintre generații, de felul în care cei tineri consideră să respecte sau nu contractul social, mai avem și alte lucruri pe care din păcate tindem să le pierdem, cît timp sîntem încrîncenați să schimbăm tot și să scăpăm de cele ale trecutului, ale status quo-ului.

Despre rațe și alte chestii legate de viață
O să rîdeți. O să încep cu un exemplu teoretic hilar. O să vă povestesc despre rațe.

Da, ați auzit bine. Despre rațe.

În continua noastră zbatere spre progres, civilizație, o viață mai bună, Internet mai broadband, o țară ca afară și alte dorințe de-astea progresiste, vă întreb: cîți dintre copiii recenți, mai ales ai noștri, ai decrețeilor și ai voștri ai tefeleilor, mai știu cum arată o rață? Cîți dintre copiii noștri au pus mîna pe o rață în viața lui?

Da, știu. O să rîdeți. O să aveți un prilej nesperat să combateți tot ce zic eu aici. „Ia uite-l și pe prostul de Palada, pe reacționarul ăsta violent și kaghebist și comunist, cum plînge de mila rațelor”.

Da, dragii mei tefelei. Plîng după rațe. Plîng de mila copiilor care nu știu ce e aia o rață. Care n-au ținut niciodată un boboc de rață sau un pui de găină în brațe. A copiilor care cred că vaca are culoarea mov, că așa au văzut ei în reclame, că doar așa văd ei natura, la televizor.

A copiilor care nu știu ce e ăla un copac, darămite să-i întrebi soiurile de copaci. A copiilor care își cresc copilăria în cotețe din ce în ce mai de beton, din ce în ce mai virtuale, din ce în ce mai rupte de realitatea prozaică, aia de secole și milenii, aia cu iarbă și noroi și vînt și ploaie și frunze și rațe și vaci.

„Pe vremuri”
Am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc că în încercarea noastră de a ne lepăda de cele păcătoase de pe vremea comunismului: lipsa de libertate, de dreptate, de șansă, ne grăbim să aruncăm tot ce înseamnă „pe vremuri”. Pe vremuri, cînd știai ce e aia o vacă. Pe vremuri, cînd știai cum miroase iarba.

Pe vremuri, cînd carnea nu era plină de hormoni de creștere și de antibiotice. Pe vremuri, cînd roșiile aveau gust. Pe vremuri, cînd oamenii stăteau de vorbă unii cu alții. Pe vremuri, cînd copiii se jucau pe afară șotronul, nu cu ochii în tabletă. Pe vremuri, cînd copiii puteau citi Baltagul și To Kill A Mocking Bird fără să fie acuzați de tot soiul de prostii de corectitudine politică împinsă la extrem.

Sînt trist că încercînd să aruncăm apa din copaie, riscăm să aruncăm și copilul. Sînt și mai trist cînd mă gîndesc că s-ar prea putea să nu mai știți ce e aia copaie și să nu recunoașteți acest proverb – mai vechi decît comuniștii, decît ăștia de acum bătrînii săraci și știrbi care vă inoportunează și vă încurcă vouă tinerețea, nu vă permit să aveți o țară ca afară.

Sînt trist că vă duce mintea, dar nu pînă la capăt. Că sunteți suficient de pricepuți pe persoană fizică, în viața voastră de zi cu zi, ca atunci cînd conduceți mașina să știți care sînt consecințele dacă trageți prea mult de volan în partea ailaltă. Dar că nu sînteți suficient de înțelepți să vă dați seama că dacă trageți prea tare de volanul mașinii numită România nu o puneți pe drumul cel bun, ci doar o dați dintr-un șanț în altul, dintr-un exces în celălalt, dintr-o societate proastă într-un alt fel de societate proastă.

Dintr-un șanț în altul. Repetarea modelului autoritarian
Sînteți generația care vă închinați la Johannis și la Kodruța și la Macovei ca la niște zei. Tot voi sînteți generația care îl înjurați pe Ceaușescu de toate relele pămîntului, așa cum și generația noastră a făcut-o la vremea ei.

Și e trist că nu vă dați seama că înjurați un sistem autoritarian și că de fapt puneți umărul cu tot entuziasmul vostru de tefelei tineri și plini de energie la construirea altuia nou, tot autoritarian.

Vă aștept
O să vă treacă. O să vă dați seama de excesele pe care le faceți. Și probabil că, la rîndul vostru, veți bombăni excesele pe care le va face generația următoare.

Îmi doresc din tot sufletul să ajungeți să aveți înțelepciunea să înțelegeți că cei care nu sînt ca voi sînt și ei tot oameni. E miezul și esența modernității asta. Îmi doresc din tot sufletul să nu mai fiți supărați pe oamenii săraci și știrbi și care se tîrăsc pe coate la procesiunile religioase, să-i înțelegeți și să-i lăsați în pace, dacă nu puteți să-i respectați.

Îmi doresc să vă respectați părinții și să aveți la rîndul vostru copii care să vă respecte. Îmi doresc copiii voștri să poată pune mîna pe o rață, pe o vacă, pe un trunci de copac, să iasă afară în ploaie, să știe cum miroase zăpada iarna și fînul vara. Să mănînce mîncare sănătoasă, să știe ce gust au roșiile, să fie mîndri că sînt români.

Vă aștept. Vă aștept acolo unde rața e rață, vaca vacă, frasinul frasin, ploaia ploaie, unde părinții sînt părinți, familia familie, roșia are gust de roșie, iar țara țară.

Vă aștept.



. Citeste tot...

vineri, 13 octombrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Ce zile frumoase de toamnă

Am fost aseară la un restaurant, să sărbătorim un prieten. La plecare era deja întuneric afară. "Ce zile frumoase de toamnă au fost pînă acum", am spus eu, ieșind pe ușa restaurantului și vorbind cu cei din spatele meu. Întorcîndu-mă spre ei, am văzut un domn, afară la masă, privindu-ne – era probabil la țigară – și scuturînd a încuviințare din cap. Nu mă știa, nu îl știam. Pur și simplu era bucuros să descopere că mai sînt și alții care se bucură de toamna asta glorioasă.

E frumoasă viața, pufoșii mei hermeneutico-ideologici. Să faci parte din comunitatea largă și anonimă și cît se poate de umană a celor care se îmbată cu această toamnă măreață. Acuma soarele se înalță pe cer, umbrele sînt încă lungi, e un damf de umezeală în aer, o brumă lucitoare pe frunze și acoperișuri – într-o oră va fi uscată de soare – și un cer înalt, brăzdat răzleț de dîre de nori lungi și drepți, cel mai probabil urmele avioanelor de dimineață.

Altă zi frumoasă, plină de lumină. Cum faceți azi să nu vă otrăviți sufletul? Cum faceți azi să vă bucurați măcar și preț de cinci secunde de toamnă? Cum vă concentrați pe lumina asta caldă de toamnă, iară nu pe cele ale scîrbei și furiei și fierii și bălții sufletului? Iată întrebările de o mie de puncte la care fiecare hermeneut ideologic și pătimaș care sîntem noi ăștia acum ar trebui să răspundă în sinea sa, înainte să înceapă să se scufunde din nou în cele ale patimii și neputinței otrăvite – Tunegaru, Dragnea vs Tudose, Johannis, Klemm, Kodruța, tefelei și alte orătănii, toate alea care vă fac să vă fiarbă sîngele în vine.

. Citeste tot...

joi, 12 octombrie 2017

Sondajele noastre cele de toată patima

Meseria noastră este, din păcate, din nou sub asediu zilele astea.

Pe de o parte, datele de sondaje de opinie sînt folosite drept pretext pentru lovituri politice. În condițiile în care cu cîteva săptămîni în urmă fix aceleași date au fost prezentate, Tudose tot la 23-24% era, și nimeni n-a mai făcut nici o dramă din asta.

Pe de altă parte, prea mulți civili deosebiți în meseria asta, care de care mai deontologi și mai cu procentul în gură.

Recent, pe lîngă sondajul cu Tudose la douăzeci și ceva, a mai fost o altă cauză de patimă de sondaje. Au încercat să facă vîlvă că, vezi Doamne, încrederea în biserică e în picaj, în timp ce încrederea în justiție este pe culmi nebănuite de creștere și perfecțiune.

E cazul să turnăm o găleată de apă în capul celor înfierbîntați de nevoia de propagandă și ideologie pe bază de sondaje. Încrederea în biserică este în continuare acolo unde era, în jur de 75%. Biserica rămîne una din cele mai apreciate instituții din această țară, alături de armată și – mai nou – de jandarmi.

E drept că asistăm la o ușoară erodare lentă, dar aceasta nu este nici pe departe apocaliptică, așa cum era propăvăduită de apostolii democrației pe bază de cătușe, care încercau să pună în contrapondere trecutul retrograd (biserica) cu viitorul luminos și robespierrean, motorul modernizării pe bază de arestări (justiția, respectiv DNA).

Iată cum arată evoluția încrederii în Biserică. Din 1991 încoace, pînă în zilele noastre. Cea mai recentă cifră: 74%.



Iată, în schimb, cum arată evoluția încrederii în justiție și în DNA.





Cele mai recente cifre: Justiție 54%, DNA 51%. Deci nici pe departe la același nivel cu al armatei (80%), al jandarmeriei (88%) sau al bisericii (74%). O diferență de 20-30 de puncte procentuale. Trompetele propagandistice ale Digi 24 ar trebui să tacă. N-o s-o facă, noi știm asta, dar măcar să vină cineva să le spună că sînt false și propagandistice.

Mai mult. Observăm, într-adevăr, o creștere a încrederii în cele două instituții, de prin 2012-2013 încoace. Dar observăm de asemenea și faptul că după o creștere pînă prin 2015, brusc aceste instituții de justiție au început s-o ia la vale. Cam de cînd a început să se discute din ce în ce mai mult de abuzurile făcute de acestea, abuzuri făcute în scopuri politice.

Mai mult: vedem că justiția per ansamblu s-a mai redresat în ultimul an, însă DNA nu, are o pantă de scădere din ce în ce mai bine definită. Adică lumea își cam dă seama care e diferența dintre justiție și DNA.

Mai mult: iată cum arată evoluția încrederii în Laura Codruța Kovesi:



Același tip de evoluție: crește pînă spre 2015 -2016, apoi scade din ce în ce mai bine definit. În momentul de față LCK are un nivel de încredere la jumătate (aprox 20%) față de cît avea la momentul său de glorie (40% în vara lui 2016).

Concluzia? DNA se erodează ca încredere, atît la nivelul general al instituției, cît și la cel personal al conducătoarei sale. Încrederea în biserică rămîne în continuare foarte ridicată, una din principalele instituții din România.

Și mai e o concluzie: nu vă mai lăsați păcăliți de toți sociologii întocmai și la timp.

. Citeste tot...

luni, 9 octombrie 2017

Despre complexitatea găinii needucate, deci neimpozitate

Varujan Vosganian se disculpă zilele astea. Spune că a fost înțeles greșit. Că a vrut să spună altceva, mai nobil și mai util social decît cele de care a fost acuzat – vestita deja “impozitare a cotețelor”.

Am fost unul din cei care l-au criticat. Pentru că din ce a spus dînsul acolo se înțelege că îi pare rău că nu se pot impozita ouăle de sub găini. Știm cu toții că nu contează doar ce spui, ci și cum spui.

Îi înțeleg preocuparea la adresa acelei felii substanțiale de populație care nu participă - fie că nu vrea, de cele mai multe ori că nu poate - la crearea de plus valoare complexă, specifică societăților moderne industrializate. Ouăle neimpozitate de sub găină reprezintă eșecul modernizării acelei bucăți de Românii, din punct de vedere economic, al creării de plus valoare.

Dacă d-nul Vosganian ar fi venit să spună: lipsa de resursă educațională (educația formală la nivel de studii cel puțin secundare) duce la o lipsă de calificare / pregătire profesională ce împiedică acea parte a populației să poată intra în competiția globală pentru crearea de plus valoare fiscalizată, atunci poate lumea nu reacționa atît de indignată la "atacul asupra gălbenușului nefiscalizat".

Dînsul însă s-a concentrat pe consecințe (ruralul nu produce bani), iară nu pe cauze (DE CE nu produce ruralul bani), și atunci toată lumea l-a bănuit că mai vrea să mai ia încă o piele de găină taxabilă de pe oameni.

E vorba de un cuvînt foarte simplu, care ne provoacă atîtea bătăi de cap. E vorba de complexitate.

Ne dorim o viață cu densitate din ce în ce mai ridicată de resurse pe unitatea de timp. Resurse materiale: bani, proprietăți. Resurse simbolice: informație, experiențe de viață. Să fie bine, să nu fie rău. Și dacă se poate, să fie cît mai complicat de bine.

Problema este că această trăire complexă pe care ne-o dorim vine cu un preț. Este foarte high-maintenance, cum ar zice imperialiștii de anglo-saxoni. Trebuie să depui un efort considerabil pentru a întreține șandramaua complicată.

Cu cît textura realității e mai densă, mai complicat întrețesută, cu atît eforturile de obținere și mai ales de menținere a sa sînt mai dificile, și îndeosebi mai non-liniare.

Pentru a întreține complexitatea, ai nevoie de două resurse, care de fapt se rezumă pe termen lung la una singură. Ai nevoie de bani și ai nevoie de educație.

Pe termen lung, de fapt ai nevoie de educație, adică de priceperea de a gestiona complexitatea. Banii vin pe urmă, la cîteva generații după, ca și consecință a educației. Chiar dacă istoria îți e potrivnică și nasoii de dușmani tot încearcă să-ți ascundă banii – cum s-a tot întîmplat în istorie, și cu românii, dar nu numai cu noi.

Dacă domnul Vosganian venea cu o pledoarie pentru această manieră de gestionare a complexității prin intermediul încurajării educației, probabil cîinii de război ai comunicării isterice n-ar mai fi sărit pe dînsul. Așa însă... Găini zici, gălbenușuri capeți. Indignare rostești, indignare primești.

Stereotipuri. Stereotipuri everywhere.



Sursă foto: chiazna.ro

. Citeste tot...

duminică, 8 octombrie 2017

Stance: Tsubaki Sanjūrō (1962)



. Citeste tot...

joi, 5 octombrie 2017

Respectul nu poate fi convertit în bani

Domnul Varujan Vosganian, altminteri o persoană foarte respectabilă din punct de vedere intelectual, a comis-o recent. A propus opiniei publice o dezbatere privind nevoia de reducere a autoconsumului de produse alimentare, pentru mai buna colectare bugetară.

Din păcate, stilul bate conținutul, după cum orice scriitor ar trebui să știe - și domnul Vosganian e un scriitor cu experiență. A ales un exemplu nefericit și a cam dat-o de gard. Focalizîndu-se pe efectul ouălelor consumate de băbuțe în gospodăria proprie și personală asupra PIB-ului și veniturilor bugetare, a reușit contraperformanța să stîrnească multe glume și ironii.

Lumea a taxat imediat tendința normativă din exemplul domnului Vosganian. Oamenii au sesizat și amendat cu multă virtuozitate umoristică faptul că domnul Vosganian nu numai că a descris o stare de fapt, dar a a apăsat implicit și pe pedala normativă.

Dînsul, prin felul în care a scris textul, a lăsat de înțeles și care ar fi situația dezirabilă. Jos cu ouăle băbuțelor, trăiască economia de piață și capitalismul și ouăle cumpărate în mod organizat, probabil de la MegaImage sau de la Carrefour, să creștem veniturile băncilor din paradisele fiscale (ăsta e răutăcismul meu propriu și personal, îmi cer scuze, na că nu m-am putut abține să nu contribui și eu la trollare).

Unul din comentariile cele mai savuroase pe această temă a fost cel al unui internaut care a întrebat dacă nu-i cumva mai bine, extinzînd această logică, să începem să renunțăm la comportamentul erotic din cadrul familiei, că și ăla e autoconsum, și să ne schimbăm practicile către comportamentul erotic pecuniar, să întărim astfel bugetul României. Nu știu dacă-mi înțelegeți cuvintele, sper să vă dați seama ce vreau să las de înțeles :)

Dincolo de glumă, dincolo de genialitatea extinderii ariei de aplicare, avem totuși de-a face cu un subiect mult mai serios decît cel al ouălelor băbuțelor ori al încurajării mersului la cu... la lucrătoarele sexuale.

E vorba despre felul în care economiștii văd doar bani în fața ochilor.

E un subiect serios. E o limitare de gîndire care, de-a lungul istoriei, a cauzat multă suferință și tensiuni sociale. Prin influența lor asupra factorilor de decizie, economiștii de multe ori au aplicat această gîndire în cadrul funcționării statelor moderne și contemporane. Orice are un preț, orice poate fi taxat.

Din păcate, știm că nu este așa. Nu e neapărat nevoie să fii sociolog ca să surprinzi această limitare cognitivă. E plină viața de exemple unde lucrurile nu au de-a face cu banii - și nici nu ar trebui să aibă de-a face cu asta.

Valorile unei societăți reprezintă exemplul cel mai elocvent în acest sens. Și, din păcate, avem un exemplu recent care ne arată că banii nu reprezintă totul pe lumea asta.

Zilele trecute am avut de-a face cu un alt incident care vorbește despre această tensiune dintre logica economică și logica de dincolo de bani. Osemintele soldaților români de la Stalingrad au fost dezhumate și reînhumate într-un cimitir special amenajat. Dincolo de întîrzierea construirii acestui cimitir militar, opinia publică românească a reacționat puternic la adresa felului în care aceste oseminte au fost tratate.

Cu lipsă de respect.

În cutii de carton.

În pungi de plastic.

Din punct de vedere economic, ce au făcut cei care s-au ocupat de reînhumarea osemintelor este perfect logic. Au ales soluția cea mai eficientă. Cutiile de carton costă puțin. Din toate celelalte puncte de vedere, au ales cea mai proastă soluție cu putință. În loc să pună oasele celor căzuți la datorie în sicrie, le-au tratat cu lipsă de respect.

Respectul, dragilor, nu poate fi convertit în bani. Nu trebuie să fie convertit în bani. Nici patria nu trebuie să fie convertită în bani. Nici familia nu trebuie să fie convertită în bani. Nici fericirea nu trebuie să fie convertită în bani. Sînt multe lucruri pe lumea asta care nu pot fi convertite în bani, ȘI NICI NU TREBUIE SĂ SE POATĂ.

Asta este lecția pe care domnul Vosganian trebuie să accepte să o învețe. Niciodată nu e prea tîrziu pentru un economist să înțeleagă asta.

Lăsați babele României să-și culeagă ouăle din cuibar și să-și mănînce produsul trudei lor fără să vină statul să-și bage nasul în gospodăria lor. Lăsați oasele soldaților morți pentru patrie să se odihnească fără să facem socoteala cît costă un sicriu, față de cît costă o cutie de carton. Lăsați oamenii în pace să-și vadă de viața lor, fără să le contabilizați orice bucățică în bani, în procente, în taxe și impozite.

Și mai ales, nu mai lăsați economiștii să facă prostii care ne pot afecta pe toți.



. Citeste tot...

luni, 11 septembrie 2017

Educația în România, mereu despre trecut, nu despre viitor

O mare transfigurare socială e pe cale să se întîmple. Sub ochii noștri. Prin creierele noastre și prin viețile noastre. La fel de disruptivă precum a fost aia de sfîrșit de secol XIX – început de secol XX. De la plug și boi la curent electric și lift și zgîrie nori și mașini de cusut și mașini de mers cu ele și mașini de scris și frigidere. Și toată nebunia de după.

Sub ochii noștri, munca se automatizează. Din ce în ce mai mult din efortul de creare de plus valoare concretă, fizică, de-aia pe care pui mîna, mîncare și haine și mașini și materiale de construcții și case și și și nenumărate altele, va fi făcut de către roboți. Roboți din ce în ce mai pricepuți, mai complecși, cu mai mare autonomie de acțiune.

Se vor elibera hălci masive de meserii. Se vor crea disrupții la fel de masive. Vor dispărea o groază de locuri de muncă. Vor apărea altele, mai puține, mai expresive, mai creative, mai întortocheate, mai complicate, mai complexe. În asemenea vremuri, se aplică cel mai bine proverbul cinic și înțelept chinezesc “Criză e doar un alt nume pentru oportunitate”.

Ce va face diferența între perdanți și cîștigători? Ca și la disrupția social-economică precedentă, cei care vor fi în stare să gestioneze un nou nivel de complexitate.

Știi să scrii la mașina de scris? Ai o șansă. Ia un loc de muncă, avem nevoie de tine. Nu știi? OK. Nu te califici în jocul nostru, stai pe tușă. Auzi, dar știi măcar să înveți să scrii la mașina de scris, să te străduiești să dai în mod complicat cu degetele peste niște clapete complicate, să umpli în mod corect niște pagini cu rînduri scrise la mașină? Dacă știi să înveți, ai o șansă. Înveți și te primim în clubul nostru. Dacă nu, zbate-te în chinurile muncii prost plătite, rămîi medieval prost, cu cîrca.

Și atunci, ca și acum, cuvîntul cheie este COMPLEXITATE. Și atunci, ca și acum, complexitatea înseamnă de fapt CAPACITATE DE A ÎNVĂȚA. Adică, pufoșii mei mediocri și medievali, EDUCAȚIE.

Educația e cheia problemei. E cea care ne ajută să urcăm scara complexității sociale, spre o producție din ce în ce mai elaborată de plus valoare, cu consecințele benefice de rigoare: creșterea nivelului de trai, o viață mai prosperă și ceva mai lipsită de griji, o eleganță socială după care tînjim cu toții. “Vrem o țară ca afară” asta înseamnă de fapt: vrem o societate complexă, cu costuri ridicate de întreținere (high-maintenance complex society).

Evident că există și reversul medaliei. Dacă educația te înalță, tot educația te și poate coborî. Te poate limita, te poate ține în capcana logicii de dinainte de automatizare, a logicii de secol XIX, specifică începutului și mijlocului modernității, focalizată pe eficiență cruntă, pe forță de muncă ieftină, pe producție standardizată, pe rigorile benzii de producție.

Lucru care, din păcate, se cam întîmplă cu educația din România, rămasă în tranșeele trecutului. Căci ce credem noi că e prezent e trecut deja, e vetust, e demodat, e generația n-1, n-2, n-3, viitorul e deja peste noi, nu știm încă, așa cum spune înțelepciunea cyberpunk, Sf. Gibson Al Viitorului, William GibsonThe future has arrived — it’s just not evenly distributed yet

Avem două probleme cu educația în România. Una e tactică. Cealaltă, strategică.

Cea tactică o reprezintă mediocritatea formatorilor. Selecția corpului didactic se face de multe ori, din păcate, de manieră reziduală. Cine nu se pricepe să-și facă o soartă, o carieră în altă zonă lucrativă ajunge să eșueze în a preda altora. Știu, sună crunt, sună cinic, însă asta este realitatea.

În primul rînd, plata e proastă. Și atunci, pentru că sînt bani puțini în învățămînt, nu ajung să trăiască din educație, să aibă o meserie full time în acest domeniu decît aceia care nu sînt în stare să găsească un loc de muncă mai bine plătit. Cu consecințele de rigoare inevitabile privind calitatea resursei umane – ca să nu spun alte cuvinte mai grele, înțelegeți voi ce vreau să insinuez. Asociat cu faptul că sînt plătiți prost, ne mai confruntăm și cu prestigiul scăzut al profesiei. "Yuk, profesor. Săracu’ de el... N-a putut mai mult."

Această disfuncționalitate cronică a învățămîntului românesc duce, evident, la consecințe din ce în ce mai dureroase, pe măsură ce trece timpul și efectele acumulării resursei umane mediocre de după 1989 își fac din ce în ce mai non-liniar efectul.

Avem deja a doua generație de cadre didactice mediocre, cei care în anii 2000 – 2010 au fost elevii primei generații de învățători și profesori mediocri și care acuma ajung ei să-i învețe pe următorii viitori mediocri ai acestei societăți mediocre. Un cerc vicios, care se auto-alimentează. Și mai ales o bombă cu ceas, ce deja a cam început să ne explodeze în față. O simt pe propria-mi piele. Nu vreți să vă dau detalii... :(

Mediocritatea nu e doar o problemă specifică începutului scării de ierarhie a complexității educaționale. Nu. Este prezentă în mod dureros peste tot, de la ciclul primar pînă mai ales la cel secundar și mai ales la cel terțiar, universitar.

Din păcate, realitatea ne pune la dispoziție din ce în ce mai multe exemple de cadre didactice universitare, mai ales în domeniul privat, dar din păcate din ce în ce mai des și la stat, care sînt sub standardele minime ale unor cerințe academice general acceptate la nivelul societăților occidentale, alea de vrem noi să fim ca ele, pe principiul tefelist "Vrem o țară ca afară".

A doua problemă a educației românești, cea strategică, e cea despre care vorbeam la începutul acestor pagini. E vorba despre nepriceperea de a mirosi viitorul și de a ne adapta logica educației în funcție de acesta.

Să simțim că vine automatizarea peste noi, că ne încalecă roboții și ne fură locurile de muncă astea de acum, că singularitatea bate la ușă – nu cred să fie 1000 de oameni în România să știe ce e aia “singularitate”,

să ne furnice pielea de deranj și de strîngere de inimă că sîntem fraierii satului global și în consecință să avem creierul limpede și prezența de spirit să ne trezim în al treisprezecelea ceas și să ne adaptăm felul educației după nevoile viitorului, nu ale prezentului care deja e trecut.

Nu mai avem șansa unui Spiru Haret al zilelor noastre care să vină să spună "învățămîntul românesc e inadecvat prezentului și mai ales viitorului, așa trebuie să arate".

Ultimii aproape 30 de ani post-decembriști am avut parte de un număr enervant de mare de reforme educaționale. Nici una care însă să aibă în vedere exact lucrul ăsta: adaptarea la viitor, la societatea în care roboții vor face singuri o grămadă de chestii pe care în momentul de față credem că le putem face doar noi, să conducă mașini și taxi-uri, să ofere consultanță juridică, să opereze pe carne vie, să pună morcovi și să-i recolteze și să-i depoziteze, chiar să producă artă.

Se întîmplă deja astea, dragilor. Aceste chestii care acum 30 de ani sunau science fiction acuma există în faza de prototip, se lucrează la ele să fie îmbunătățite, sînt pe cale să fie omologate, să intre în pîine la nasoii de occidentali bogați și rafinați și complicați. Mai rău, că așa e în zilele noastre, tehnologia se rostogolește exponențial, ele sînt pe cale să ajungă și în Balcanii noștri mediocri. Soon. Soon...

Inteligența artificială bate la ușă, iar noi sîntem încă niște medievali de secol XVIII care încă ne strofocăm de manieră mediocră să învățăm regulile primei etape a modernității, standardizarea, eficiența, instituționalizarea, toate rigorile modernității de care ne povestea Weber pe vremuri, cînd noi de-abia ne băteam în izmele la Mărășești, să rezistăm eroic la baionetă și să realizăm Unirea, aia de-o să-i sărbătorim Centarul la anul, să vezi și acolo un exemplu strălucit de mediocritate socială, o să se strîngă carnea pe noi ce patetism mediocru o să iasă.

În concluzie, e simplu. N-avem decît șansa educației. De ce?

Vor trăi bine doar cei care vor fi în stare
- fie să gîndească roboți mai bine decît roboții, pentru că de construit oricum se vor construi ei între ei
- fie cei care vor fi atît de creativi și să le bubuie mintea atît de diferit încît să nu poată fi niciodată înlocuiți de roboți
- fie dețin suficient de mult bani încît să dețină roboții și să se bucure de acumularea din ce în ce mai monopolistică a rodului muncii acestor sclavi moderni, fără de suflet, dar și fără de oboseală.

Noi evident că n-avem bani. Sîntem niște post-comuniști rupți în fund de săraci. Nu avem cum să ne bucurăm de fructul capitalului, al banilor care produc bani. Singura noastră șansă, săraci fiind, este educația. Ori pe partea rațional-matematică. Ori pe partea creativ-sălbatică. Ori să le îmbinăm cumva.

Fie să pricepem rigorile aspre ale domeniului STEM (Science Technology Engineering & Mathematics), cel fără de care nu există automatizare și robotică și inteligență artificială. Adică matematică și fizică și integrale și ecuații diferențiale și programare și multă multă pricepere rațională, de-aia de se construiește în ani grei de învățat cu mintea sclipitoare.

O disciplină grea, foarte puțini se pricep cu adevărat la ea, de-aia occidentalii cei bogați fac pe dracu’n patru să importe creierele STEM, sărăcind și mai mult țările sărace, căci le sărăcesc de potențialul de complexitate, așa e mersul lucrurilor, scrie și la Biblie, "Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."

Fie să fim în stare să fim al naibii de creativi și de complecși în priceperea noastră lucrativă încît să nu putem fi înlocuiți de către roboți, să ne bubuie mintea liber și frumos și absolut impredictibil, elegant și creativ și necesar și moral, ca un soi de cetățeni ai cetății ideale a lui Platon.

O disciplină și mai grea decît cea rațională, aia cu matematică și fizică. E al naibii de greu să fii creativ. Știți voi: vine cîte un bulache mediocru la cîte un proiect și spune: “trebuie să fim creativi”. Să mori tu... Ia fii tu creativ pe subiectul ăsta, Gogule, fii tu căpitanul nostru și arată-ne calea, arată-ne cum e să fii creativ, paștele mătii de mediocru, de pompierist, de mînuitor de slogane de marketing.

Indiferent dacă e de creierul stîng sau de creierul drept, ambele priceperi necesită stăpînirea complexității, adică educație, educație, EDUCAȚIE.

Fără educație de tip secolul XXI, nu XIX sau XX, care să țină cont de rigorile realității care vine deja peste noi, vom rămîne niște slugi proaste, niște bieți mediocri prinși în marele lanț de exploatare a resurselor globale, făcînd cele simple, cele pe care ne închipuim acum că roboții nu le vor gestiona,

din ce în ce mai puține meserii disponibile, căci și cele simple, pe care le fac în prezent amărîții noștri de diasporezi prin Spania și Italia, vor fi făcute în curînd preponderent de către roboți: să șteargă praful, să aibă grijă de bătrîni, să tencuiască și să înlocuiască chiuvete, să pună gresie și faianță.

E simplu, dragilor. E necruțător, pufoșilor. Cei care sînt în stare să învețe vor trăi decent. Ceilalți vor rămîne proști și săraci și slugi, nefiind în stare să urce treptele înalte ale complexității sociale ale viitorului care bate la ușă.

Noi, deocamdată, din păcate, nu prea dăm semne că am fi interesați de educație.

* * *

Cu dedicație lui Dan Șelaru, lui Varujan Pambuccian și lui Daniel Funeriu, cei trei pe care îi știu preocupați de acest subiect dureros și îngrijorător.

. Citeste tot...

vineri, 8 septembrie 2017

"[...] și să se întrebe, cu o logică imposibilă..."

"Jean a’ lu’ Cîrlig avea aproape 80 de ani, stătea pe prispa casei, stătea și nu făcea nimic, azi pe lîngă pălărie avea și ochelarii de soare la ochi, își pusese chiar și o cravată cu steluțe, cravata era neagră, steluțele erau albe, întotdeauna Jean a’ lu’ Cîrlig purta cravate negre atunci cînd purta cravată, acuma stătea pe prispă și se uita cu ochii ăia ai lui mici, sticloși, de om care a văzut multe, prea multe la viața lui, se uita la femeia misterioasă cum proptește bicicleta de gard, cînd aceasta încetinise și descălecase de pe bicicletă își rotise pe jumătate trupul și atunci băgase de seamă că aceasta are hainele pătate, nu era prima dată cînd venea așa la el, îi știa obiceiul să stea întinsă în iarbă, pe spate, să fumeze și să se uite la cer, nu conta ce haine poartă, pentru ea nu existau haine bune și haine de tăvăleală, toate erau de tăvăleală, și rochiile scumpe, și bluzele de mătase, pe toate le purta peste tot, fără osebire, du colo colo, fără să țină cont, și cînd ieșea în oraș, și cînd făcea treabă în grădină, aceleași haine, nu conta, Jean știa asta și-i plăcea s-o tachineze în această privință, era ca un soi de ritual pentru ei, îi liniștea pe amîndoi, aveau amîndoi nevoie de așa ceva, de un moment cvasi-ritualic inițial care să-i ajute să ajungă mai repede la subiectul principal al întîlnirii lor, mereu același, mereu delicat, el îi dădea, ea lua, ea plătea, el lua banii, nu te joci cu așa ceva, oricînd puteau să apară gaborii, să-i fi turnat careva, sau pur și simplu să aibă un ghinion cosmic și chiar atunci să treacă vreun gabor pe drum, să vadă bicicleta aia rezemată de gard și să se întrebe, cu o logică imposibilă, de gabor prost și împuțit, “ce-o fi cu bicicleta asta aici? e ceva suspect, nu are ce căuta o bicicletă sprijinită de gard, uite, nici măcar n-are încuietoare, și totuși n-a fost furată, stă acolo rezemată de uluci, deși nu e nimeni în curte s-o păzească, să se uite la ea, e clar, e ceva suspect aici, să știi că ăștia fac trafic de droguri” și cu acest salt imposibil de logică gaborul să se abată din drumul lui de gabor nemernic și împuțit, să intre în curte, să intre în casă, să dea peste ei exact cînd..."

. Citeste tot...

marți, 5 septembrie 2017

Aceste pirostrii pe care ni le-am pus în cap cu viața

Privesc fotografia unei recente prietene de pe Facebook, azi i-am acceptat prietenia online. E editoare la știrile unei televiziuni. Mă uit la pozele ei, la fața sa. O persoană între două vîrste.

Editor la știrile TV e o meserie nici prea prea, nici foarte foarte. Un soi de tehnician. O persoană back office, foarte pricepută și foarte anonimă, care dă din mînuțele ei alea două toată ziua, harnică și pricepută și necesară, curat meșteșug de chinez bătrîn. Nu necesită nici calificare hiper-specializată, gen neurochirurg. Nici meserie de prostovan nu este însă. Cum ziceam: nici prea prea, nici foarte foarte. Și, mai ales, o meserie care înainte de 89 era practicată de probabil fix 10 persoane, probabil toți securiști, meserie practic inexistentă atunci, care însă acum face parte, totuși, dintr-o industrie destul de extinsă, cea mass media. O achiziție profesională a vremurilor post-comuniste.

Mă uit la fața ei de femeie între două vîrste și mă lovește. În curînd se fac 30 de ani de la Revoluție, Loviluție, Marea Păcăleală, Marea Chestie Glorioasă și Absolut Necesară, Marea Mermeleală Cu Un Pic De Război Psihologic, mă rog, cum i-o fi zicînd acuma prin manualele de istorie ale tefeleilor cei recenți și robespierreni.

Mă uit și îmi dau seama că, încet-încet, vremea trece și timpurile post-comuniste, astea capitaliste și imperialiste și consumeriste și colonialiste și marketizande, viața asta în care trăim cu toții, au devenit standard. Aceste timpuri sînt suficient de lungi încît să cuprindă în mațele lor de timp implacabil soarta unei întregi generații de oameni care atunci, la Marea Zbatere cu Păcănele și cu Păcăleli Geostrategice, erau tineri, revoltați, entuziaști, proaspeți, dornici și pofticioși de viață, de ce se întîmplă acum pe micile ecrane,

iar acuma sînt deja spre vîrsta a doua, tipa e născută în 1965, deci 52 de ani cum ar veni deja, mai e un pic și începe să se gîndească la pensie, la vîrsta a treia. O viață profesională în care a dat cu temeinicie și perseverență și pricepere la butoanele mesei de editare video, la butoanele societății capitaliste multilateral dezvoltate și isterice și mereu mereu mereu cu gîfa în gît, la butoanele acestui tip de viață, incertitudine, zbatere, să alergăm, să ne zbatem, să facem, să dregem, mersul normal al lucrurilor de altminteri, comunismul a fost o excepție în această privință, ei ne dau casă masă slujbă noi trăim în țarcul nostru aranjat de alții și ne vedem de o viață controlată, aranjată, cum se aranjau căsătoriile pe vremuri, alții îți puneau pirostriile.

De aproape 30 de ani, generația noastră, a decrețeilor, și-a pus pirostriile cu libertatea. Dar și cu incertitudinea, cu consumerismul, cu strîngerea de inimă. Mulți dintre noi au plecat în alte zări – una din cele mai mari hemoragii demografice de care a avut vreodată parte o țară la timp de pace. Am pierdut în acești ani mai multă populație decît în vremea celui de-al doilea război mondial. Au plecat. Loialitățile se schimbă, au plecat să fie italieni și spanioli. Granițele devin fluide, identitățile devin fluide, viața e în continuă mișcare, nesiguranță, poftă, realizări, eșecuri.

Viață. Au trecut aproape 30 de ani. Ce își doreau cei din generația noastră – să fim și noi capitaliști, să aibă timp viața obișnuită, prosperă, să-și înfigă rădăcinile aici, să ne lase ăștia în pace, rușii, comuniștii, pe vremuri erau alții, tot rușii, turcii, hapsburgii, să ne lase în pace, să ne crească iarba vieții normale, să n-o mai calce în picioare cu copitele cailor lor și cu șenilele tancurilor lor și cu vorbele și securiștii comuniștilor lor, să fim liberi, să ne trăim viața cum vrem.

Ne-o trăim? Ne-au lăsat în pace? Voi hotărîți răspunsul la aceste întrebări, în fiecare zi, cu fiecare gînd al vostru, tefeleilor, băsiștilor, pesediștilor, emigranților, kaghebiștilor, securiștilor, politrucilor, johanniștilor, useriștilor, nicușoreiștilor, pontiștilor, anteniștilor, proteviștilor, tinerilor, bătrînilor, săracilor, bogaților, muților, istericilor, ardelenilor, aitiștilor, țăranilor, meltenilor, becaliștilor, moldovenilor, maneliștilor, roackerilor, drogaților, pensionarilor, strungarilor, doctorilor, măturătorilor, curvelor și curvilor, homosexualilor, pomohacilor, geniilor, polițiștilor, șulfelor, hoților, corupților, știrbilor,

editorilor de știri,

oamenilor.

Nu există răspuns simplu la aceste întrebări simple. Există doar viață.

Au trecut aproape 30 de ani. O viață de om deja.

. Citeste tot...