miercuri, 27 mai 2015

Lucrurile simple sint cele mai grele

Lucruri simple, elementare, deci dificile. Ginduri de pufos semi-incepator pentru incepatorii mai incepatori decit mine.

* * *

De ce priza de mina? Ca vrem sa ne plimbam in parc impreuna? Nu, pufosilor. Ci pt ca vreti sa imobilizati o mina foarte periculoasa, care fie scoate sabia, fie va fupe un pumn in diverse: coaste, organe, falca, alte chestii tari sau moi. De retinut cuvintul "periculoasa".

Atunci, pufosii mei uke, daca ati pus mina pe ceva periculos, nu-i mai dati drumul, ca face buba. De-abia atunci sinteti un uke sincer si pe calea cea buna. Si de-abia atunci iese tehnica. Pt ca voi, pufosilor, sinteti disperati sa nu scapati acea mina f periculoasa.

* * *

Toate tehnicile de imobilizare a incheieturilor, vestitele ikkiyo nikkiyo sankyo etc, au un lucru elementar, deci f dificil: nevoia de a tine priza de imobilizare in mod corect pe tot parcusul tehnicii. Prea multa lume se concentreaza pe pasi si pe succesiunea miscarilor si ignora cind ti-e lumea mai draga acel degetzel fara de care nu-ti iese nikkiyo, ca plavanul de uke scoate mina.

* * *

Trei lucruri simple, elementare, deci foarte dificile: eschiva, dezechilibru, tehnica pe continuu dezechilibru. So friggin simple. So friggin difficult.

* * *

Un lucru esential, elementar, oribil de complicat: ma-ai.

Onegaeshimasu! :bow:

.

. Citeste tot...

luni, 25 mai 2015

Au trecut alegerile



. Citeste tot...

duminică, 24 mai 2015

Stance: King Kong (1933)



. Citeste tot...

miercuri, 20 mai 2015

Cînd moare o lume, simți un gust amar, ca de pelin, în gură

Cum intri în piață, la Rîmnicu Sărat, piața noastră de suflet, primele tarabe sînt dedicate întreprinzătorilor autentici, țăranii noștri get-beget, cei care vînd chestii specific românești: banane, portocale, roșii cherry și alte grapefruituri.

Printre ei, strecurată pe un colț de tarabă, lîngă tanti aia grasă care vinde gălețele cu cîrlige de rufe și papuci din plastic – altă invenție recentă într-o piață altminteri foarte faină, cu produse chiar bune – uite și o amărîtă de țigancă bătrînă, cu pielea uscată, pergamentoasă și cu postura oamenilor munciți și chinuiți și amărîți și săraci.

Vindea buruieni smulse de pe malul șanțului, ierburi de-ale noastre. Cîteva legături de mușețel, cîteva de pelin, uite și niște cimbrișor, uite și mentă – da, e de-aia bună, nu e izmă porcească. Stai că asta chiar nu știu ce e – s-a dovedit mai apoi a fi salvie, izbucnită în niște flori neașteptat de frumoase, inflorescențe liliachii.

Tocmai intrasem în piață. O lăsasem pe Marta la școală și mă abătusem să cumpăr cireșe. Comandă clară, de la fete: tata, să nu cumva să nu cumperi cireșe. @Trei kile, da? Că iar le mănînci pe toate, ca aseară...”

Mă uitam după cireșe și mă minunam de mirosul pătrunzător de căpșuni, de la hoardele de căpșuni ce au invadat piața, care mai de care mai “românești” și mai “dulci” și mai la șase lei – au început să lase la preț, ieri erau șapte, chiar opt lei kilul.

Văd scena dintr-o privire, în maniera aia gestaltică în care uneori ni se întîmplă să fotografiem realitatea. Țiganca, taraba, ierburile de leac, Plafarul de pe marginea șanțului, cumpărătoarea ușor cochetă, la aproape treizeci de ani, care se uita cam chiondorîș la una din legături.

Era clar că nu știe ce e. Era clar că nu o crede pe țigancă, aceasta încercînd s-o convingă că-i bună la molii.

Țiganca îi întindea legătura de pelin. Tînăra, ușor hipsteriță și preponderent urbană, clar din tribul gulerelor albe, se uita la ea și parcă nu-i venea s-o cumpere.

“Da, chiar pentru molii caut și eu. Dar sînteți sigură că e bună? Nu știu ce să zic”.

Parcă vedeai gîndurile din spatele ochilor: nu mai bine iau eu ceva de dat de molii de pe la Mega Image sau de la Carrefour?

Și în ochii sărmanei țigănci puteai citi ceva, dacă știai să te uiți: exasperare. Nu-și permitea să lase să se vadă asta prea evident, că totuși avea ceva de vîndut. Dar era acolo, bine ascuns.

Cum naiba să nu fie bun pelinul la molii? De pe vremea lui Ghilgameș e bun la molii. Și se vedea din ochii bătrînei că știe clar ce reproșează în gînd, doar îl cunoscuse pe Ghilgameș, era dincolo de timp și de vreme, era bătrînă precum Mediterana.

Mă abat din drumul meu spre cireșe, fac scurt dreapta la taraba ei, mă opresc în dreptul cumpărătoarei, domnița urbană și cochetă care nu știe ce e ăla pelinul. Iaca un gură cască în plus.

Întîi mă uit, apoi mă bag în vorbă. O asigur pe tînăra domniță urbană că da, chiar e pelin, și da, chiar e foarte bun la molii.

Se uită la mine. Se uită la țigangă. Se uită la pelin, de parcă dădea s-o muște.

“Și cum îl pun?”

Țiganca ridică din umeri. Spunem amîndoi, aproape în același timp “Păi cum să-l puneți? Îl băgați între haine”.

“Și nu pătează?”

Acum e rîndul meu să încerc să-mi ascund exasperarea și să răspundă prima bătrîna. “Nu, doamnă, nu pătează. Așa se pune, între haine”.

Parcă nu-i vine să cumpere. Eu o mai asigur încă o dată că e foarte bun contra moliilor. E clar, am viitorul asigurat. Director de marketing la produse tradiționale culese manual mă fac, dacă pică Guvernul.

Tînăra, șovăielnică în continuare. Dacă totuși se pătează hainele? Stric bunătate de haine cu sărăcia asta de buruiană. Se mai gîndește un pic, parcă o simți că nu știe cum să iasă din această situație care începe să devină stînjenitoare.

Noi, răbdători. Avem niște pelin de vîndut, nu grăbim clienta.

“Bine, iau. Dar dați-mi doar o legătură. Cît e?”.

“Un leu legătura, doamnă”.

Țiganca îi întinde pelinul. Domnița urbană plătește și pleacă, frumoasă și tînără și cochetă și aproape la treizeci de ani. Clar din tribul gulerelor albe.

Eu rămîn. Îi cumpăr țigăncii și pelin, și izmă, și mușețel – “vi le dau pe amîndouă, că doar astea mi-au mai rămas” – și cimbrișor, în amintirea tuturor mușuroaielor de furnici pe care le-am deranjat culegînd cimbrișorul cel lacom de soare, și chestie de-aia fistichie liliachie care atunci aflu, cu mare surprindere, că e salvie – mă uit la frunze, cîteva pe tijă, pe jos, da, cam arată a salvie, habar n-aveam că face așa florile. Soc nu iau, că cumpărasem ieri.

Am uitat să vă spun, bătrîna avea de vînzare și cîteva grămăjoare de flori de soc. Erau curate, n-aveau pureci. Numa’ bune să le duci acasă să pui apă și drojdie și zahăr, să faci socată.

Unde s-a rupt filmul? Cînd a început generația noastră și cea de după noi, ăștia de patruzeci de ani, ăștia de treizeci de ani, să uite cum arată pelinul și la ce e bun?

Cînd s-a rupt legătura cu ulmul, cu frasinul, cu leușteanul, cu balega de vacă, cu furca, cu izma, cu socul, cu rădașca și cu coropișnița?

De ce erau ochii țigăncii așa de triști?

Ce o să facem cînd o să ne moară bătrînii și n-o să mai știm la ce e bun pelinul, și nici măcar cum arată, la frunză, la miros, la gust?

Trebuia să-i las mai mulți bani. Ierburile alea făceau cu siguranță mai mult, chiar dacă au fost culese de pe marginea șanțului.



.
Citeste tot...

duminică, 17 mai 2015

Filmele sînt făcute din filme, cum cărțile sînt scrise din cărți

Cînd m-am dus la Avatar, m-am dus cu convingerea că voi vedea un film prost, umflat fără motiv.

Pentru mulți, într-adevăr, a fost un film prost. Prea multă amestecătură. Prea multe referințe cinematografice. Prea copilăresc. Ce e talmeș balmeșul ăla? Le amestecă de le ia naiba.

Pe mine, din contră, ăsta a fost unul din principalele motive pentru care filmul m-a convins, deși venisem la cinema chitit să-l resping. Cărțile se scriu din cărți și filmele se fac din filme.

Iar puterea unui film constă în felul în care acesta reinventează apa caldă, aceeași poveste spusă pînă la refuz, băiatul care iubește fata, fata care plînge și moare după ce ia otrava, cowboii alergați de indieni, pămpălăul care calcă pe furtun și pe urmă se uită în el, să-i scuipe apă în față.

Am și scris la vremea respectivă despre felul în care filmul s-a izbăvit prin recursul la povestea simplă, mitică. Dacă o să căutați pe Turambar, veți găsi articolul respectiv.

La Mad Max IV Fury Road, așijderea. Eram convins că nu avem de-a face decît cu nevoia unui biet regizor bătrîn de a dovedi că mai poate. Vai, ce fîs o să iasă. Vai, ce dezamăgire va fi.

Vai, ce m-am înșelat. Filmul e mai proaspăt și mai viu și mai cinematografic decît hoarde de alte sute de filme care își croiesc calea prin creierele noastre zilele astea.

Cinematografic în sensul inițial al cuvîntului, ăla mitic, epic, epopeic, naiv, din vremurile proaspete ale Macondoului de început, cinematograful din copilăria sa, acea fabrică de vise pentru copiii întîrziați care dădea naștere la eroi monștruoși și la monștri eroici.

Cinema-ul ăla naiv și pur și entuziast și încă neatins de otrava intelectului, de dinainte să se acrească speranța în oameni.

Și dacă ai timp în tot tumultul ăla de nebunie de pe ecran să te uiți și după referințe, vezi înclinările de onoare ale regizorului către vremurile acelea proaspete și naive.

Vezi Metropolisul, vezi Diligența, vezi Ben Hur, vezi Lawrence al Arabiei, vezi Războiul Stelelor. Vezi semne – subtile sau mai puțin subtile – de respect pentru filmele mari, epice, sălbatic de imense care au desenat scene sălbatice pe pînza creierelor noastre de copii mari.

Și ajungi iar să te gîndești că filmele sînt făcute din filme, precum cărțile sînt scrise din cărți, și că nu prea mai e nimic nou sub soare, cam de cînd a început să plouă în Macondo, dar că acest nimic nou sub soare uneori poate fi povestit fascinant de proaspăt.

Mda. Trebuie să mai văd o dată filmul, tot la cinema. Am niște scene care mi s-au înfipt în minte mai mult decît prevede Codul Fiscal, și trebuie să le gust din nou, cu muzica dată la maxim.

Iar pentru toți recenții care cred că lumea a început alaltăieri, de la Seinfeld încoace, priviți pufoșilor cum se fac filmele din filme și cărțile din cărți. Priviți cum se alergau oamenii cu mașinile sălbatice de pe vremea aceea, mașini care mergeau pe bază de fîn, nu de benzină, prin deșertul sălbatec al istoriei sălbatice a cinematografiei și vieții.

Doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși recenți, scena urmăririi din Diligența lui John Ford. De unde de pe aici a început totul, de prin vremurile alea cînd lumea era atît de proaspătă și de tînără încît nici nu prea erau multe cuvinte inventate, iar în Macondo încă nu începuse să plouă.

Pufoșilor care sînteți voi pufoși și care credeți că lumea a început în 2012.



.
Citeste tot...

marți, 12 mai 2015

Telegrafice, dar lungi

LOL. Pufoșii antiguvernamentali se dau de chinul morții că Palada e cu jumătate de normă la B1 TV. Se zvîrcolesc, sughiță de disperare, mai au un pic și-și fac sepukku în piața publică.

Vă dați seama ce dureros e pentru ei, dacă acea unică emisiune săptămînală cînd apar la B1 TV lor li se pare o eternitate? Dacă ei în sinea lor în creierul lor au simțămîntul dureros, dar chinuitor că de fapt sînt în fiecare zi cu jumătate de normă?

Ce groaznic. Ce dureros. Ce pufos. Să bem. Teoria relativității restrînse funcționează. Pufoșilor două ore li se pare cît o eternitate.

Groaznic. Oribil. Garcon! Un pahar de cucută la domnu’, să nu se mai chinuie atît în direct la o oră de maximă audiență în prime time.

* * *

Tot despre B1 TV.

Aseară, după emisiune, discuție pe hol despre cît de încinsă a fost dezbaterea între mine și Valeriu Turcan, acest altminteri personaj decent și stimabil pe persoană fizică, dar care cînd e în emisiune stăpînul lui Băsescu îl învață că orice lucru pe lumea asta este a) rău și b) din cauza lui Ponta.

Și dă-i și luptă cu stimabilul pufos anti-guvernamental în emisiune, și dă-i și continuă și după.

Producătoarea, întotdeauna în căutare de oportunități mediatice, ne spunea că ar fi interesant un format TV în care să fim noi doi să ne certăm ca chiorii, argumentat și politicos, așa cum știm noi, ca niște eleganți de Dîmbovița.

Să reprezentăm cele două tabere politice ale momentului și să facem emisiune. Mamă, ce emisiune ar ieși, spunea dînsa.

Eu, intelectual și sobru ca de obicei, i-am propus o îmbunătățire a formatului, pe ideea lui Enki Bilal, o combinație între intelect și fizic, ca la vechii greci.

Bilal propusese îmbinarea între șah și box. Eu propun să combinăm talk showul cu acțiunea. Facem 5 minute dezbatere, ne certăm ca chiorii, elegant și argumentat, Băsescu e de vină! Ba nu, Ponta! Ba nu, Iohannis!

Apoi facem 3 minute box, ne punem căștile și mănușile și continuăm să schimbăm argumente. Pe margine, antrenorii cu prosopul și SMURD-ul cu extinctorul de incendii.

Pe urmă ne așezăm înapoi la masă și facem pe intelectualii și dezbatem marile probleme contemporane ale lumii: cine e de vină, Băsescu sau Ponta? Clar, Iohannis!

Apoi punem din nou mînușile și căștile, că sîntem într-o țară civilizată, ne pocnim cu metodă și rigoare, și dă-i din nou schimb de argumente, cînd pe stînga, cînd pe dreapta.

Și tot așa, pînă fie facem rating, fie pică unul din noi. De preferat consilierul lui Băsescu, că mie așa mi se pare normal, să pice el, mama lui de stimabil și de intelectual rasat.

Că oricum Băsescu e de vină.
Citeste tot...

marți, 5 mai 2015

Acești pufoși minunați și dilemele lor zburătoare

E și distractiv, dar și încărcat de semnificație politică și civică, felul în care pufoșii anti-guvernamentali, tinerii frumoși și sălbatici care și-au luat înapoi țara,

atunci cînd își cheamă toți tovarășii hipsterii la manifestație anti-Iohannis în marile orașe ale țării,

pentru că a cam început să se termine luna de miere cu Iohannis și au cam început să descopere ce anti-ecologist și pro-austriac este acesta, în contra resurselor naturale ale țării,

acești pufoși sălbatici uită să menționeze că de fapt Iohannis s-a opus unei legi propuse de Guvernul Ponta, Codul Silvic, prin care se pune capăt abuzurilor exploatărilor de lemn din România.

Îi doare sufletul pe manifestanți, pe hipsterii pufoși și sălbatici care dau cu pietricele în asfalt, să admită faptul că Guvernul Ponta a propus o măsură ecologistă, în consonanță cu principiile lor de viață, cît și cu interesul național.

Mai degrabă le-ar pica părul din barbă sau li s-ar usca în gură limba ascuțită și pricepută la vorbe decît să recunoască cu subiect și predicat că sînt de aceeași parte a ideii cu Ponta.

Nu-i așa, Costi Rogozanu?

. Citeste tot...

luni, 4 mai 2015

Pe Piketty cine o să-l potolească?

La vremea lui, Marx a fost neutralizat de Edison pe de o parte, pe partea cealaltă de Otto, Marcus, Daimler și Benz.

Toate profețiile de zăticnire ale tulburatului secol XIX au fost demantelate de creșterea fabuloasă de bunăstare datorată exploziei tehnologice de sfîrșit de secol XIX.

La fel precum uleiul zvîrlit pe apă potolește valurile și lasă corabia să treacă peste hopul cel mare, la fel și muncitorii cei furioși, întărîtați de Marx și de Engels și de Lenin și de Stalin la lupta cea mare, au fost potoliți și transformați în pașnici mic burghezi.

Asta pentru că, deși comunismul poate se dorea a fi soviete plus electricitate, totuși petrolul și electricitatea și aspirina și Bismark cu al său stat providențial și Taylor și Ford au fost muuult mai puternici.

Mii de invenții și inovații care de care mai fabuloase și mai semnificative pentru învîrtirea roților acestei lumi care au pus capăt tăvălugului de indignare proletară.

Acum, la trecerea de la secolul XX la secolul XXI, cînd deja comemorăm o sută de ani de la Războiul cel Mare, care trebuia să pună capăt tuturor celorlalte războaie, vine întrebarea: cine îl va neutraliza pe Piketty?

Ce alt nume mare, ce altă invenție remarcabilă vor veni să tămăduiască pofta din ce în ce mai vibrantă de bîzdîc social ce freamătă prin tot Occidentul?

Ce altă mare recuperare de randament energetic va veni să lupte contra legii psihologice de atenuare a răspunsului la stimuli repetați, de tocire a simțurilor cînd ești sătul?

La începutul modernității, creșteri relativ modeste de bunăstare provocau salturi remarcabile de satisfacție. Pe urmă creșterile de bunăstare au fost din ce în ce mai mari, în valuri, în vîrtejuri, alimentînd o continuă creștere a calității vieții și, pentru mult timp, o corespondență relativ liniară a nivelului de satisfacție.

Pacea socială a fost astfel menținută timp de o sută de ani de satisfacerea nivelurilor de început a nevoilor: sănătate, păpică, lipsa războiului, pe urmă haine mai bune, pe urmă case mai bune, pe urmă prima mașină, timp liber.

În timp însă, nevoi din ce în ce mai elaborate au dus la atingerea unui nivel ridicat de satisfacție. Asta a făcut din ce în ce mai dificilă ținerea pasului dinspre creșterea bunăstării, susținută de zvîc tehnologic, în ultimă măsură de priceperi din ce în ce mai ridicate de conversie energetică, de randamente din ce în ce mai mari de stoarcere a energiei din natură și de transformare a acesteia în bunăstare.

Un ciclu de aplatizare a creșterii, a dezvoltării, a revoluției tehnologice se împletește astfel de ceva timp cu un ciclu păgubos de atingere a sațietății senzoriale, de prea plin, de mofturologie și de hipstereală.

Posmagii nu-s muieți, Internetul n-are destul broadband și wireless la Starbucks. Totul ne pute, nimic nu ne convine. Să fie revoluție! Să răsturnăm orînduirea cea crudă și nedreaptă. Să se facă ceva, să se moaie posmegii mai echilateral și cu mai puțină spumă de frapuccino pe la colțuri, vă rog.

Va fi nevoie de zece mii de catralioane de baterii Tesla și de vreo două sute de divizii de supereroi care să salveze spuma de la frapuccino de la blegeală pentru a contracara acest mal d’etre, această sastisire de nevoi care se transformă într-o fleșcăială de voință și, în cele din urmă, într-o blegeală de principii.

Pînă facem rost de cele zece mii de catralioane de baterii Tesla, indignarea privind redistribuția plus valorii va atinge cote din ce în ce mai fierbinți, iar Piketty sau altul din tagma sa va pluti ideatic peste un secol XXI care va fi din ce în ce mai social, din ce în ce mai frapuccinozant de încins.

Și pînă nu ne potolim să ne dăm seama că multora dintre noi ne e relativ ok și că, cu cît apăsăm pe pedala ideologiei dezvoltării, a lui more is better, cu atît încingem motorul numit Pămînt și-i punem în pericol sustenabilitatea,

pînă atunci nu vom ieși din acest joc de sumă zero, în care resursele nu pot face altceva decît să crească, musai să crească, altminteri catastrofă, more more more, după noi potopul, doar pentru a putea învîrti în cazanul redistribuirii și a juca jocul scaunelor muzicale: unul mie, zece ție, o sută la capitaliști, o mie la familiile care conduc lumea, sau dacă nu o conduc, măcar dețin 99% din ea.

Dacă pe Marx l-au potolit Edison și Otto și Daimler și Benz, pe Piketty cine o să-l potolească? Tesla? Sau o dăm din nou în ambîț cu sînge, amestecat cu frapuccino? :(



. Citeste tot...

duminică, 3 mai 2015

[...] ca un pudel pe linga un viking [...]

Fiind consumator TCM, cam singurul canal la care ma uit din cind in cind (na, ca am comis-o si eu la fel precum Tatiana Tanacu, sa-mi recunosc cumplita greseala),

mi s-a intimplat vazind The Good German sa simt ca e un film shui, fortzat, care vrea sa demonstreze ceva cu tot dinadinsul

si care, mai mult, parca l-am mai vazut cindva, evident mai bine facut si cu o tristete si tensiune muuult mai autentice decit facatura din anii 2000 si restul procesare alb-negru a imaginii.

In seara asta imi dau seama de ce, si-mi recunosc o gresala mult mai mare decit cea ca nu ma uit la televizor decit la filme.

Recunosc spasit ca nu am recunoscut poncifa din prima, ca trebuia sa ma prind imediat, la primul cadru, la prima uitatura a femeii fatale catre americanul cel naiv.

Bly me, it's The Third Man all over, splattered, gushed down, forced upon our gullible throats.

The Tird Man, aceasta adevarata Mama Omida, acest film trist ca un blues cintat de-un negru fara pantofi in picioare si cu matzele ghioraind de foame.

Acest film facut atunci, pe bune, cind Viena si Occidentul inca erau in ruine, in mijloc de nemernicie si in inceput de Razboi Rece.

Mermeleala pretioasa si pretentioasa a lui Clooney, pe linga asta, e ca un pudel pe linga un viking. Cu singe doar prin capilarele de la urechile cele blege.

Hai, uitati-va la The Third Man si multumiti proniei ceresti ca sinteti niste pufosi pufosizabili care traiti vremuri pufoase, roze, pline de singe doar in capilarele diafane de la urechile cele blege de pudel bleg.



. Citeste tot...

joi, 30 aprilie 2015

Principii macre, ca la măcelărie

Sînt unii zilele astea, de cînd cu incidentul măririi prețurilor la marii comercianți înaintea scăderii TVA, care se dau de chinul morții cum că propunerea de reducere a TVA e de fapt inutilă, pentru că tot diferențialul se va duce, vezi Doamne, în buzunarul și profitul comerciantului, cumpărătorul nebeneficiind de fapt de pe urma acestei modificări fiscale.

Proponenții acestui punct de vedere evident că sunt, la întîmplare, oameni de dreapta, adepți ai cuvintelor mari și ai principiilor sfinte: stat de drept, economie de piață.

Sînt inevitabilii intenși de servici, de-alde Hotnews și Sebastian Bodu și analiști economici, Bogdan Glăvan, toți niște “obiectivi” și niște limpezi fără ideologie.

Cum ar zice Hamlet înainte s-o pupe pe Julieta: so are they all, all honourable men.

Adică, la întîmplare, anti-guvernamentali și cu un scop precis în viață: să facă orice să prezinte Guvernul în lumină proastă, să-i dea la rădăcină, să pună umărul întru dărîmarea acestuia și venirea la putere a sfiintei alianțe de dreapta, cea mai perfectă și principială care există pe lumea asta, cu Predoiu în frunte și cu Blaga la butoane, ascuns în cortul de experți back-office.

Argumentul e simplu: nu e bine să scădem TVA-ul, căci oricum prețurile nu vor scădea.

Atenție! Acesta este un argument care vine din partea martirilor de dreapta, a marilor gînditori liberali, a celor care adorm noaptea cu sfînta libertate pe buze și se trezesc dimineața, odihniți și perfecți, fără să le miroasă gura, gîngurind “economie de piață”.

Ei bine, acești mari gînditori de piață nu știu un lucru elementar din gîndirea liberală.

În această continuă negociere dintre cerere și ofertă, în momentul în care apare o oportunitate să scazi prețul, cum e atunci cînd scade TVA, unii n-o vor face, pentru că vor dori să-și maximizeze profitul.

Exact logica pe care o clamează ei indignați, vituperînd nepriceperea guvernamentală, cît și logica multinaționalelor / a hipermarketurilor.

Ei însă uită – because they’re all honourable men, nu-i așa? – că în schimb vor fi dintre aceia care vor sesiza deschiderea, oportunitatea, prilejul, și vor scădea prețul.

Nu știu dacă în totalitate, probabil nu. Nu cu toată diferența scăderii de TVA. Dar măcar parțial, pentru a profita de un preț mai scăzut și pentru a-și consolida cota de piață.

Pur și simplu vor cumpăra cotă de piață, renunțînd la profitul suplimentar pe care l-ar fi putut face – adică logica celor cu cotă de piață mare, care preferă să bage diferența în buzunar.

Gîndirea lui Bodu și a lui Glăvan și a obiectivilor de la Hotnews este specifică marilor comercianți, celor care dețin cotă de piață, că și-au făcut-o pînă acum cu economii de scală (economies of scale) și cu productivitate ridicată, și care acum doresc să mulgă vaca, să maximizeze profitul.

În schimb, logica celor care este foarte probabil că vor scădea prețurile este cea a comercianților mici, a concurenților care vor să intre pe piață sau să-și consolideze poziția deținută, a alternativei la hipermarketuri.

Este o logică economică la fel de pertinentă. Așa funcționează piața de pe vremea lui Burebista și a lui Ghilghameș. Unii țin la preț. Alții lasă, atunci cînd pot.

Este tocmai logica și fundamentarea avută în vedere de propunerea guvernamentală de scădere a TVA. De pe urma căreia vor beneficia consumatorii și micii comercianți, adică cetățenii, nu cei de la Hotnews și toți ceilalți ideologi ai Behemotului multinațional.

Se numește simplu. Se numește CONCURENȚĂ, COMPETIȚIE, și se predă la cursul 101 de Microeconomie. Și de ea beneficiază CETĂȚENII.

Știți voi: cuvinte mari, scrise cu litere mari, cu care te culci și te trezești în gînd, dacă te bîntuie principiile.

Dar în capul distinșilor obiectivi care strigă “catastrofă!” nu e economie. Nu bîntuie principiile. În capul lor e doar propagandă. În capul lor colcăie interesele politice.

Argumentele așa-zis obiective ale “obiectivilor” de servici ascund de fapt o părtinire ideologică ce sprijină marii comercianți, sprijină eforturile Opoziției (culmea! niște pufoși care își spun liberali; ar fi de rîs dacă n-ar fi de plîns) atacă propunerile guvernamentale și nu țin partea celor care beneficiază de pe urma concurenței, adică cetățenii.

Argumentele așa zis obiective ale “obiectivilor” de servici nu reprezintă economie. Ele sînt ideologie crasă, macră, ca la măcelărie. La umbra așa-zisei gîndiri economice înfloresc de fapt lupta politică și interesele, nu apărarea principiilor.

Îi doare în cot pe distinșii de la Hotnews sau pe Bodu sau pe Glăvan de economie și de principii sau de cetățeni.

Ei de fapt vor să dea în Ponta și în Guvern și nu știu cum să justifice, să legitimeze această acțiune. E politică mascată în pricepere academică.

V-am spus că sînt niște obiectivi? V-am spus că îi doare în cot de cetățeni? V-am spus că ei de fapt fac politică, nu economie?

V-am spus că nu se abțin de la nimic pentru a ataca Guvernul, indiferent de consecințe?

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți!



. Citeste tot...