joi, 30 iunie 2022

Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

duminică, 19 iunie 2022

Am ajuns să gîndesc ca useriștii

Da, pe bune. Chiar în halul ăsta de nemernicie am ajuns. Useriștii au dreptate.

Vă mai aduceți aminte cînd îndemnau useriștii de manieră foarte expresivă, folosind expletive și emoticoane și tot soiul de alte asemenea trăirisme adolescentine, să nu meargă lumea la vot? Era pe vremea aia o duduiță plînsă toată, tare indignată de felul ei, așa cum sînt în general deontologii care practică virtue signaling și shaming de medievaliști. Se dădea sărăcuța de ea de chinul morții să spună oamenilor că votul nu contează.

Era chiar și o memă, dacă nu mă înșel. Stați acasă, dacă vă pasă. Mă rog, asta era pentru izolarea Covid, să fim responsabili să nu respirăm la mai puțin de 30 de mile marine de orice altă ființă umană, căci Covidul este parșiv și prezintă caracteristici de rachetă continentală, nici nu știi cum respiri și Covidul țușt, îți sare la beregată de pe partea cealaltă a trotuarului.

Însă îndemnul “stați acasă, dacă vă pasă” este cît se poate de potrivit și în cazul votului. E foarte bine așa. Stați acasă, nu mai votați.

Oricum votul nu mai contează. Oricum democrația a ajuns o bătaie de joc, o mimare jenantă. Ba chiar de multe ori distinșii sistemici nici măcar nu mai mimează, ci acționează abuziv pe față, fără menajamente.

Vezi cazul recent cu interzicerea accesului unui cetățean în Parlamentul României, deși fusese invitat de un parlamentar. Da, e vorba de Dan Chitic. El nu are voie să fie cetățean, în schimb bașoldina aia de zuză isterică ce se rostogolea deunăzi pe preșurile Parlamentului avea voie, să-și facă toate damblalele isterico-ideologice.

Au lăsat-o chiar și cu megafon. De ce? Simplu. Pentru că trebuia. Pentru că făcea parte din scenariu. Pentru că de fapt era doar un instrument de presiune sistemică, iaca acolo și ea o ființă întocmai și la timp care trebuia să-și facă numărul recomandat de superiori.

Da, pe bune. Chiar în halul ăsta de nesimțire ideologică am ajuns. Consider că nu mai există partide care să merite să le susțin.

PSD-ul a ajuns mai jenant în milogeala sa sistemică chiar și decît USR. Naționaliștii nu contează, nu vor fi niciodată primiți la putere, vor fi demonizați și tăvăliți și izolați. Nu mai există partide cărora să le acord vreo șansă. Nu mai merită nici unul. Consider că nu mai are rost să-mi irosesc energia și timpul să-mi mișc hoitul pînă la secția de votare unde sînt arondat.

Democrația oricum nu mai există. Votul oricum nu mai contează. Sistemicii cu grade pe umeri și în gînd au ajuns deja să controleze pe față puterea în România.

De ce să-mi mai bat capul? De ce să mai mă chinui, să investesc emoții și speranțe într-unii care inevitabil mă vor dezamăgi, vor juca alt joc decît cel pentru care i-am trimis în Parlament?

Este cazul, dragii mei medievali retrograzi și obscurantiști, de un mare hai sictir care să cuprindă țara mai ceva decît chemarea la lichide seminale care a trecut prin mulțime cum trece vîntul de vară prin lanul de secară.

Îmi voi cumpăra o pungă de semințe, voi sparge bomboane agricole cu dispreț, voi scuipa cojile de la balcon, în cea mai degradantă atitudine posibilă, specifică mitocanului de cîmpie, și voi admira felul în care voi vă prefaceți că votați, iar ei se prefac că ar conta în vreun fel.

Da, știu. Am deja prieteni care să-mi atragă atenția. Nu e bine, coane Mirele. Nu e bine. Vor cîștiga cei care își mobilizează mîna de pătimași. Vom fi conduși de o minoritate nereprezentativă. Nu e bine.

Așa, și? Păi pînă acum nu a fost la fel? Nu tot de o minoritate nereprezentativă sîntem conduși? Ăia din Parlament nu se duc oricum degeaba în sala aia mare și solemnă și inutilă, să se prefacă a fi utili, cînd ei de fapt doar își iau dragele de pensii speciale?

Păi nu e de atîta timp dictatură din ce în ce mai puțin mascată? Păi nu sistemii conduc, nu ei pun președintele, în ciuda a ceea ce s-a votat?

Nu ei pun primari prin furt transparent, documentat de saci de voturi, în urma cărui furt dovedit nu s-a întîmplat nimic, dar absolut nimic? Și acuma mai numără Miliția voturile alea de la Sectorul 1, prefăcîndu-se că apără legea. Apără pe dracu. Nu se va întîmpla nimic. Batista pe țambal. Bebelușei din Guadelupa nu i se va atinge nici măcar un fir de păr din cap, draga de ea de degeseiță.

Nu sistemicii trag oameni politici pe dreapta, frîngîndu-le cariera politică și influența cu dosare inventate, necesare instrumente de control politic? Degeaba vine realitatea după niște ani buni de zile să spună “nu a fost așa, dosarele au fost niște făcături, oamenii ăia au fost nevinovați”. Ehe, între timp respectivii au îngrășat demult solul fertil al istoriei, devenind niște cadavre politice scoase definitiv în decor.

E plină istoria politică recentă a României de asemenea victime. S-a sesizat cineva? A făcut careva scandal? A fost vreo consecință? Absolut nimeni. Absolut nici una.

Mai contează dreptatea? Mai contează votul? Mai contează democrația? Vă spun eu, dragii mei medievali în căutarea lui Făt Frumos. Nu, nu mai contează. Deci hai să stăm acasă, dacă ne pasă.

Oricum, să știți că nu sînt defel în contra curentului. De fapt, majoritatea gîndește ca mine. La vot vor mai veni maxim o treime din români. Hai să zicem poate-poate 40%, cu eforturi deosebite din pixul necruțător al sistemicilor. Cînd e nevoie, sîntem mulți, nu se face cvorumul. Vezi referendumul de demitere al lui Băsescu din 2012, anulat printr-un giumbușluc absolut fenomenal, strigător la cer, noaptea ca hoții. Cînd e nevoie pe dos, sîntem mai puțini, să iasă bine la socoteală. Totul din pix. Totul o făcătură. Întocmai și la timp.

Cei mai mulți dintre români să știți că deja gîndesc precum mine. Au o scîrbă în ei cît casa. O lehamite de tot ce se întîmplă în jur. Sînt prea tăbăciți, nu mai cred nimic din ce li se vîntură pe la nas, nu mai au încredere în nimeni. Toți o apă și un pămînt. Deci, de fapt, pur și simplu mă alătur hoardelor de nepăsători care privesc cum arde Roma. Să ardă. Merită să ardă. Să nu mai rămînă cărămidă peste cărămidă, să se aleagă praful. Oricum se alege.

Apropo. Să vezi ce mișto o să fie. Vor începe demersurile privind modificarea Constituției. Deja mă doare la bască. Priviți how many fraggs I give. Admirați-mi nesimțirea monumentală. Mi se rupe. Constituția oricum e doar un document bun să fie călcat în picioare, ignorat sau interpretat cum le convine lor mai bine. Și cînd cineva se opune pe baze justificate, îi înfloresc imediat niște struți în ogradă, să fie un dosar penal, să fie bine, să nu fie rău.

Nu-mi mai pasă, dragilor. Prea multă dublă măsură. Prea multă ipocrizie. Prea mult ține sistemul doar cu unii. Arbitrul fluieră mereu pentru ceilalți. Nu mai vreau să mai joc jocul ăsta, pentru că-l joc degeaba.

Pentru drama de la Colectiv l-ați băgat la pușcărie pe Piedone. Deși cei de sub el, care trebuiau să verifice și care i-au dat actele la semnat acestuia, să le semneze ca primarul, n-au pățit nimic. Doar Piedone e de vină, am înțeles.

Între timp, în spitalele țării, deci într-o instituție publică, nu privată, au ars de mai multe ori oameni de vii. A fost cineva tras la răspundere? Evident că nu. Că erau de-ai lor.

Pe Dragnea l-ați băgat la pușcărie, că adunase prea multă putere. I-ați inventat dosar după dosar, să fiți siguri că nu scapă, că îl băgați pe tubulatură. Lui Cîțu, însă, că a îndatorat țara nepermis de mult, și distinsului leprozaur Orban și distinșilor miniștri useriști ai sănătății și lui Raed Arafat, că au făcut niște matrapazlîcuri cu achiziția de vaccinuri, nu le-ați făcut nimic. De ce? Simplu. Pentru că...

Da, da. Deja mă repet. Pentru că erau de-ai lor.

Unde e dreptatea? Unde e democrația?

Deci gata. Deci a se scuti, Mitică. Prea multă fățărnicie. Prea mult fluieră arbitrul doar pentru unii. Kanieț filma. Pe mine m-ați pierdut de mușteriu. Nu mai îmi pasă de politică. Rugby, mai ales din emisfera sudică. Un pic de vodcă, să nu-mi scadă tensiunea. Scris, mult scris – salvarea e doar prin scris, un soi de mîntuire profană. Familie. Prieteni. Poate un pic de mirosit flori, precum taurul Ferdinand. Multe filme, trăiască refugierea în evadare, în fantasmă, în Tinsel Town. Și neapărat ciorbă de burtă. Măcar aia nu și-a schimbat gustul. Încă.

Cine va conduce țara? Cei aleși de o minoritate ascunsă, ce își legitimează puterea printr-o altă convenabilă minoritate gălăgioasă, pentru a se mima democrația. Cine va conduce țara? Cine o conduce deja. Cine a condus-o și pînă acum. Nu se va schimba nimic, nu-mi fac griji. Gradații. Înstelații. Instituțiile de forță, pe post de vătafi din partea stăpînilor de afară. Ei au voie orice. Bine. Atunci să se joace în ogradă cum vor ei.

Eu o să mă alătur hoardelor de nepăsători pe care îi doare la bască. Să vină useriștii la guvernare. Nu-mi mai pasă. Să faceți muci din țara asta. Nu-mi mai pasă. Să ajungă Kodruța președinte, să ne aresteze pe toți. Ei, și? Să schimbați Constituția, speriați de spectrul Kodruței, să ajungă Iohannis președinte din nou. Așa, și ce dacă? V-ați bătut joc de țara asta atîția ani la rînd. Încă niște decenii de-aici încolo, tot aia e.

Vă pup pe istorie și pe soartă. Nu meritați nici una, nici alta. Hai, pa.



. Citeste tot...

luni, 13 iunie 2022

România, trezește-te!

Stau pe trotuar și aștept să vină un prieten, să intrăm la o întîlnire. Bipăie telefonul. Mesaj. Trafic, întîrzie cinci minute. Stau și aștept. Nema problema, o să vii cînd o să vii. Nu ne grăbește nimeni. Take your time.

N-am țigările la mine, încerc măcar în cîteva din zile să fumez mai puțin. Mă uit în preajmă, admir peisajul. Lume oameni persoane. Textura urbană care ne face să ne simțim vii, să apreciem privilegiul de a trăi într-o urbe mare. Admir fețele, posturile, gesturile, mersul. Orice om e un univers în sine. Mă simt sociolog și generos. Viața merită trăită. Mai ales că e soare afară, primăvară tîrzie.

Privirea-mi rătăcește în jur. Mă uit și la clădiri, și la pomi. Ce e acolo? Ce mi-a sărit în ochi, baleind împrejurimile? În ferestrele casei de peste drum, două afișe. Scoase la imprimantă, lipite pe fereastă pe dinăuntru. Casa veche, clar locuință rezidențială, nu de birouri. Două foi A4, lipite pe două ferestre separate, cele care dau înspre drum.

Încă mai am privirea ageră, n-am nevoie de ochelari. Văd clar ce scrie, fără biciclete pe nas. Prietenii mă și bombăne: cum, tu poți să vezi pînă acolo, să citești ce e scris pe foaia aia? Ah, ce bine e să fii la 50 de ani să n-ai nevoie de ochelari. Te face să te simți tînăr. Criza vîrstei de mijloc.

Mă uit la afișe. Da, am citit bine, nu mă înșală privirea. Pe ambele foi scrie același lucru. Un text scurt, o frază simplă. “România, trezește-te!”. Font simplu, hîrtie albă, fără alte zorzoane. Doar aceste cuvinte.

Ah, Doamne, mulțumescu-Ți. Mi-ai dat subiect de articol săptămîna asta, că și-așa nu știam ce să scriu pentru gazetă.

Auzi tu: România, trezește-te! Un strigăt mut, o indignare mediocră, tipărită mediocru pe niște foi mediocre de hîrtie scoasă la imprimantă. O imprimantă inevitabil mediocră, de apartament. De-aia de se strică atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Nici măcar n-au făcut fontul suficient de mare, să acopere cum trebuie spațiul disponibil. Ce font mediocru. Ce afiș mediocru. Ce strigăt mediocru, inutil.

România, trezește-te!

Din ce să se trezească, bre? Nu-i vezi cît de placizi sînt? Nu-i vezi cum își duc viețile mai departe, fără mari angoase, fără mari răvășiri existențiale? La cine strigi, bre fereastră mută bre? Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă? Nu vezi că sînt singurul blambec idealist care catadicsește să te citească? Nu vezi că toți ceilalți trec impasibili pe lîngă tine, fără să ridice privirile, fără să le pese?

Inevitabil, cuvintele imnului îmi răsar în minte. Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte, în care te-adînciră...

Pleacă, bre, de-aici, cu prostiile tale. Nu se deșteaptă nimeni. Le convine situația. Călduță. Mediocră. Las-o, mă, așa, cum a căzut. Las-o la punctu’ mort.

Cuvintele afișului reverberează peste secole cu îndemnurile imnului nostru. Golite de conținut, rumegate solemn și plictisit ori de cîte ori avem cîte un eveniment la care se cuvine să-l cîntăm. Nimeni nu dă atenție conținutului. Ce înseamnă cu adevărat acele cuvinte.

Toți le molfăim cuviincioși, cu fețele fleașcă, încercînd să ne ascundem stinghereala ori plictiseala. Așteptînd să se termine minutul de penibilitate. Unii dintre noi nici nu ne mai aducem aminte versurile, dăm mărunt din buze, minînd că le știm. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de... Pe naiba. Nu ținem cont de cuvinte. Să cînte muzica, să se termine imnul.

Hai să-l actualizăm, căci oricum nu contează.

Deșteaptă-te române, din somnul cel de NEPĂSARE

Nepăsare, da? Nu moarte. Nu mai moare nimeni în ziua de azi, în afară de Covid. Și oricum, acelea sînt morți oficiale, necesare, să dea bine la statistică. Nu mai există alte morți, în afară de Covid. În rest, de ce să murim, cînd putem să trăim ca și cum am fi morți?

Slumber. Ce cuvînt frumos. Somn de-ăla fără scop, fără vise. Cum zicea străbunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: dormi, fi-r-ai ai dracu’ de nenorocit, dormire-ai bumben să dormi. Bumben. Adică slumber, dar mai pe românește. Acest cuvînt pe care nu-l mai folosește nimeni. Stați liniștiți, nu mă bombănea pe mine, că eram copil răzgîiat, ținea la mine. Îl blestema pe străbunică-miu. Pe el putea să-l patrafirească în vorbe de duh. Prea dormea bumben cînd nu-i dădea voie străbunică-mea să doarmă.

Nu mai e vremea de moarte, dragii mei placizi. E vremea de nepăsare. O lene existențială, în care nu contează, nu punem la suflet, nu simțim. Alții decid pentru noi, trăiască dronele și camerele de luat vederi și fonciirea. O nepăsare bumben, premium, necesară.

Să continuăm. Merită să ne actualizăm imnul de stat. Oricum nu contează. Oricum nu ține cont nimeni de cuvintele sale. Viața e în altă parte. La vie est ailleurs.

În care te-adînciră barbarii de INFLUENCERI

De ce influenceri, bre sociologule bre? Simplu. Pentru că azi nu mai există tirani. Doar influenceri. Radu Tudor și-a lui ceată toți moderatori cu ceafa lată și cu deskul dezvelit antărteinăr cel vestit. Ne lăsăm mințile acaparate nu de tiranii de pe vremuri, niște ființe monstruoase, demne de înfierat. Ci de influenceri. Ah, ce cuvînt puternic. Un barbarism atît de necesar.

Sîntem atît de moi și de fleașcă și ne convine mediocritatea în asemenea măsură încît nici nu mai e nevoie de Stalin sau de Mehmet Pașa sau de Ceaușescu sau de Dragnea. E suficient să vină Radu Tudor, să ne adăpăm de la înțelepciunea amvonului său incontestabil. Și gata: realitatea e servită, fandacsia-i gata. Mințile sînt acaparate fără luptă. Ce simplu. Genial de simplu.

Acum ori niciodată, croiește-ți a ta ...

A ta ce? Soartă? Hai să fim serioși. Viață? N-auzi, bre, că viața e în altă parte? Oamenilor le place să le croiască soarta alții. E convenabil. E suboptimal, într-adevăr. Dar lipsit de efort. Calea minimei rezistențe. Las-o, mă, la punctu’ mort...

Deci nu punem nici un cuvînt. Nu există soartă. Nu există viață. Doar Radu Tudor. El umple tot spațiul necesar. Acum ori niciodată, croiește-ți a ta MEDIOCRITATE BLEAGĂ ȘI FLEAȘCĂ ȘI CONVENABILĂ. E lung, știu. Nu rimează. Se cîntă greu. Deci dacă vreți, puneți. Dacă nu, nu. Mediocre versuri. Mediocră viață.

Să continuăm.

La care să se-nchine și cruzii tăi NEO-COLONIALIȘTI

Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă. Nu mai există dușmani. Decît ăia fabricați în mod convenabil de către influenceri. Putin, evident. Dar și Orban. Orban ăla rău, ungurul suveranist, nu Orban cel bun, ăsta al nostru, fostul prim-ministru, acuma ajuns rebut politic.

Dar mai ales Năstase Geoană Ponta Dragnea Dăncilă. Ce serie de tirani convenabili. Decenii la rînd v-au băgat influencerii în cap că sînt niște nasoi. Niște tirani. Deci PSD, indubitabil. Boierii autohtoni demonizați de către metropolă. Ce tirani, că nu ascultă de stăpînii lor înțelepți de la centrul Imperiului.

Pardon, uitasem. Îmi cer scuze pentru greșeală. PSD între timp a fost reevaluat. Nu mai e Ciuma Roșie. E partenerul responsabil de guvernare. Nu mai există tirani nici măcar la PSD. Nu mai au pe stoc. Ciolacu e bun, nu ca nasoii dinaintea lui. Se cade să reformulăm ideea. Nici măcar PSD nu mai e dușman. Dacă pînă și Iohannis l-a reevaluat, înseamnă că nu mai avem voie să mai zicem nimic rău de el.

Deci, ce să vezi, nu mai avem de fapt dușmani. Doar bampiri care sug sîngele poporului. Adică neocolonialiști. Pardon, îmi retrag cuvintele. Prea tari. Nu se cuvine să introducem ideologie marxistă în acest discurs înălțător. Tăiați neocolonialiști. Scrieți aliați strategici. La care să se-nchine și cruzii tăi aliați strategici.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîini mai curge un sînge de român.


Fugi, bre, de-aci. Ce e cu medievalismele astea? Nu român. Tăiați acest cuvînt plin de naționalism revanșard. Radu Tudor ne învață că naționalismul e cîh, e nașpa, e fake news. Poate italian. Așa sună mai bine. Sau spaniol. Englez. German. Chiar și ucrainian. Astea sînt națiile bune. Doar ei au voie să fie naționaliști.

Pe bune, nici nu-mi dau seama cum de ne mai putem permite să cîntăm asemenea versuri barbare, medievale, vetuste, primitive, obscurantiste. Chiar, ce Dumnezeu e sărăcia asta de imn, care îndeamnă lumea la tot soiul de gînduri subversive? Cum putem îndemna românii să mai fie români, cînd deontologii ne învață că nu mai e bine să fii român, ci doar decît italian spaniol englez neamț polonez ucrainian?

În rest, stați liniștiți, e bine. Toate merg cum trebuie. E primăvară afară. Lumea trece liniștită pe stradă. Tocmai am dat o lege prin care gazele României nu mai sînt ale României, se duc direct spre metropolă. Cum să decidem noi asupra gazelor noastre? Doamne ferește. Se sparie gîndul. Ce prostie medievală. Mai bine să le ia alții pe gratis și să ni le vîndă înapoi, la suprapreț.

Să facă și metropola un ban cinstit de pe urma resurselor noastre. Frankfurt? E bun. Să meargă banii la Frankfurt. Viena, e bine? Cum să nu. Să se ducă gazele și plus-valoarea și profitul la Viena. Ei merită. Noi nu. Să dăm ceva și la Paris? Să dăm, cum să nu dăm. Ei de ce să nu ia nimic de-aici? Ce, ei e mai proști decît alți aliați strategici?

Deci e bine. E primăvară afară. E soare. Lumea trece liniștită pe stradă, își vede de treburile sale mediocre. Afișul din fereastră strigă degeaba România, trezește-te. De ce să se trezească, bre? De ce să se deștepte? Ce-i cu îndemnurile astea dubioase? Nu vezi ce bine doarme? Somn liniștit, milenar. Ciobanul mioritic. Oile placide s-au așternut la iernat, privesc la Radu Tudor cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă.

Hai, că o să fie bine. Am rescris și imnul de stat. L-am actualizat la noile necesități geostrategice ale momentului. Și în rest, ne vedem de viața noastră. Cea mai foarte perfectă viață. Cea mai foarte mediocră. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

O Brave New World That Has Such People In It. Nu am spus-o eu. Ci genialul de Shakespeare. Dacă nu mă credeți pe mine, măcar pe el să-l credeți. Un imperialist. Un neocolonialist. Priviți cum ne colonizează creierele. Nici măcar în limba română nu mai gîndim, e nevoie să apelăm la citate din limba aliaților strategici pentru a spune ce se întîmpă. Și ceea ce nimănui oricum nu-i pasă.

Oh, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O brave new world, that has such people in it!

Și mai e și primăvară afară. Primăvară tîrzie. Ah, cît de perfect. Ah, cît de mediocru.

Ghinion.

Pardon, m-am exprimat greșit. Bad luck.

PS: Ca să nu avem discuții. Ce v-am povestit cu afișele lipite în geam, pe care scrie "România, trezește-te!”, nu e nici un fel de invenție de-a mea. Nici un fel de libertate auctorială pe care să mi-o fi permis pentru a scrie un articol genial, dar neadevărat. Nu e o scorneală de sociolog inventiv. Afișele sînt acolo. Am și poză, dacă nu mă credeți. Viața bate narativul. Ghinion. Pardon. Bad luck.



. Citeste tot...

vineri, 10 iunie 2022

Controlați-vă dorința de libertate

Zilele trecute, în ciuda eforturilor imense depuse de către autoritățile chineze, Covidul bîntuia din ce în ce mai dezlănțuit prin Șanghai și prin alte părți ale Chinei. Pentru a-l combate, cei de la putere au decis să aplice politica Zero Covid. Fără milă. Nici un caz de Covid.

Drept urmare, teritorii ce cuprind aproape un sfert din populația Chinei au fost băgate de către autorități într-o carantină cruntă, nemaîntîlnită în perioada contemporană. Sute de milioane de chinezi au fost pur și simplu încuiați în case, fără drept de apel.

Li s-a pus sigilii la uși, iar cine rupe sigiliul suferă pedepse aspre. De multe ori, blocurile de locuințe au fost pur și simplu încuiate pe dinafară, să nu care cumva să iasă micuții. Decît pe dinăuntru, mai bine pe dinafară. Frica păzește bostanii. Lacătul asigură respectarea legii. Cine are mîncare, se descurcă. Cine nu, nu. Ghinion. Totul pentru știință. Totul pentru progres.

Parte din efortul administrativ o reprezintă propaganda. Ce le spui cetățenilor care, în mod inevitabil, nu sînt de acord cu aceste măsuri draconice de combatere a Covidului? Cum îi faci să stea cuminți în cotețele lor? Aloo! Aloo!! Tovarăși! Stați cuminți la locurili voastre...

E celebru deja filmul cu acea parte din Șanghai care urlă de foame și de furie. Nenumărați chinezi încuiați în blocuri care strigă noaptea la geam, în contra măsurilor de restricție. Nu pot ieși din case, căci sînt încuiați. Dar le-a rămas măcar vocea. Protestul.

Nu. Greșit. Nici măcar vocea nu le-a rămas.

La fel de celebre precum urletele în întuneric ale cetățenilor chinezi încuiați în case sînt și filmele cu drone care zboară prin dreptul geamurilor acestora și care latră din difuzoare mesaje de conformare socială.

Dintre multele fraze prin care propaganda toarnă apă peste focul furiei populare, una țîșnește limpede în întunericul Șanghaiului, înconjurînd globul și devenind o adevărată concluzie a acestor vremuri pe care le trăim.

“Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate”.

Genială exprimare. Chintesența puterii statale din zilele astea.

Urletele chinezilor încuiați în case îmi amintesc de o scenă din recentul serial SF The Expanse. Foarte bun serialul. Foarte pertinent gîndit.

E vorba despre un viitor apropiat în care oamenii s-au extins în tot sistemul solar, formînd trei populații distincte, cu trei interese geostrategice de multe ori divergente. Cei de pe Pămînt (Terra). După ei, primii coloniști în spațiul cosmic, cei de pe Marte. După ei, a doua extensie de migrație umană în afara planetei noastre, a doua colonie, cea din centura de asteroizi de dincolo de Marte.

Avem trei popoare, pămîntenii, marțienii și centuriștii (the Belters), care se străduie fiecare să-și urmeze nevoile și interesele distincte. Ca în orice poveste care ține cont de geostrategie, aceste trei facțiuni ale umanității se ceartă pînă ajung în marginea războiului.

În acest context, intervine un eveniment neașteptat, o lebădă neagră. O epidemie provocată de o sursă de viață extraterestră. Care afectează preponderent Centuriștii, îndeosebi unul din centrele lor de populație, cel de pe asteroidul Eros. Epidemie. Covid. Vă sună cunoscut?

Asteroidul Eros este infectat în mod deliberat de către niște oameni răi, necesari în economia narativă a serialului. Oamenii de pe Eros, sute de mii de oameni, centuriști de fel, sînt izolați să nu se răspîndească pandemia. Sortiți unei morți necruțătoare.

Singurul lucru care răzbate de pe acel asteroid sînt transmisiile radio. Care încetul cu încetul se transformă într-un urlet imens, colectiv, de furie și de neputință și de transformare în ceva dincolo de om. Sute de mii de urlete de oameni neputincioși, fără de scăpare.

Acele urlete din serialul The Expanse sînt tulburător de asemănătoare cu cele auzite zilele astea în înregistrările pirat care au scăpat de cenzura chineză și care acum fac înconjurul lumii. Ce pînă acum doi ani de zile ni se părea un science fiction cam tras de păr, așa cum sînt de regulă mai toate poveștile science fiction, iată că acum încetul cu încetul devine realitate prozaică.

Avem de-a face cu un behemot de putere care e în stare să închidă nu doar o mînă de oameni, ci ditamai orașul de douăzeci de milioane de locuitori. Da, ochii nu vă joacă feste. Ați citit corect. Șanghaiul are 26 de milioane de locuitori. Doar decît 26 de milioane. O dată și jumătate cît toată populația României, dacă ții cont de cele 4 milioane de români plecați peste hotare, care însă în statisticile oficiale încă mai sînt numărați ca fiind pe teritoriul țării.

Voi vă închipuiți ce înseamnă să încui în case 26 de milioane de locuitori? Și asta doar în Șanghai. Mai sînt și alte orașe supuse zilele astea carantinei severe. Per total, populația chineză băgată la bulău este mult mai mare. Cel puțin 100 de milioane de oameni. Imens. Se sparie gîndul. Nici nu putem să ne imaginăm o asemenea mărime. E dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Un simplu număr abstract.

Există pe lumea asta un sociolog, mare sociolog, Michael Mann, care în ultimii treizeci de ani a dat seamă de felul în care puterea statului crește pe parcursul istoriei.

Lucrarea sa magnum opus, The Sources of Social Power, ditamai imensitatea de carte în patru volume și mii de pagini, pur și simplu ia toată istoria umanității, o cerne de pleava miriadelor de detalii care ne împiedică să vedem pădurea din cauza copacilor și ne arată puterea socială în toată splendoarea ei necruțătoare. Cu cele patru componente ale sale: ideologică, economică, militară și politică. Modelul IEMP.

În cadrul acestui model teoretic de explicare a distribuirii puterii în societate, tehnologia joacă un rol esențial. Michael Mann ne scoate în evidență felul în care puterea statului devine pe parcursul istoriei din ce în ce mai extinsă. Prezintă o capacitate de proiecție a puterii în colțuri din ce mai îndepărtate. Și totul datorită dezvoltărilor tehnologice. De la cele mai vechi și mai banale pînă la cele mai recente și mai complexe.

Mîna lungă a puterii care în ziua de azi te ajunge oriunde. Prin tot sistemul tehnologic pus la punct, de la baze de date la camere de luat vederi la mașinării care te prind la mașinării care te controlează, fie pe tine direct, fie resursele de care ai nevoie. Pînă la, cel mai recent, drone care îți urlă duios: cetățeni, înfrînați-vă dorința de libertate.

Repet: mîna lungă a puterii, nu a legii. Să nu faceți greșeala să vă lăsați păcăliți de dulcele lătrat duios al dronei. Nu există lege. Doar putere. Legea e doar consecința deținerii de putere. Cine deține puterea, face și legea. Sînt nenumărate exemple de abuz instituțional făcut cu legea în mînă. Țineți minte: nu există lege pe lumea asta. Există doar putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă în China zilele astea e doar un semn timpuriu al vremurilor care va să vie pe toată întinderea globului. An early warning. A portent of things to come. Azi în China, mîine pe toată Terra.

O să ziceți că greșesc. Că doar nasoii de dictatori își pot permite asemenea blestemății de abuzuri. Da, da. Cum să nu. Gîndiți-vă la ce au făcut canadienii cu poporul lor. Canadienii, acest paragon al democrației și respectării drepturilor omului. Da, da. Cum să nu. Drepturile omului cît cuprinde. Sau gîndiți-vă la Noua Zeelandă. Sau la Olanda. Sau la Germania ori Austria ori Italia ori Franța.

Toate niște state exemplare, niște lumini ale democrației. Care au călcat în picioare cît ai clipi orice aparență și și-au arătat adevărata față. Putere discreționară. Abuz. “Curat neconstituțional, coane Fănică, dar umflă-l”. Nu uitați, nu vă lăsați păcăliți. Nu există pe lumea asta decît putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă zilele astea în China va deveni, încetul cu încetul, normă de funcționare a statului pe tot cuprinsul globului. Justificări și pretexte se vor găsi foarte ușor. Întotdeauna restrîngerea de libertăți va fi clamată în scopuri nobile. Întotdeauna se va găsi un gîndăcel de stepă și niște dușmani necesari. Propaganda va funcționa fără de greș. Tehnologia va ajuta propaganda.

În oglindă, întotdeauna cei care se vor împotrivi strîngerii de șurub vor fi demonizați. Etichetați de către necesara propagandă drept vetuști, medievali, anacronici, penali, corupți, teroriști. Și, la fel de inevitabil, întotdeauna majoritatea populației va pune botul fără mari bătăi de cap la acest narativ. Oile placide s-au așternut la iernat...

Societatea, pe baza priceperii din ce în ce mai eficiente a tehnologiei, va deveni din ce în ce mai militarizată. Uitați-vă la noi, ce ușor s-a trecut de la pretenția de democrație la guvernare militară aproape pe față. Fără să zică nimeni nici pîs.

Și e de-abia începutul. Și nu se întîmplă doar în România.

În toate statele dezvoltate există aceeași tentație a lepădării de democrație și a trecerii la un regim militar din ce în ce mai pe față. De ce? Simplu. Pentru că se poate. Tehnologia ajută. Camere de luat vederi. Baze de date. Heblul care poate fi oricînd tras peste regiuni întregi. Mașini de-alea complicate care să împrăștie rebelii. Și roboți care merg deja singuri și sînt foarte eficienți în a impune puterea statului.

Problema e că nu mai ai unde să fugi de mîna lungă și abuzivă a statului discreționar, care inventează justificări și le legitimează și apoi le proiectează asupra ta prin intermediul unei tehnologii din ce în ce mai eficiente.

Pe vremuri, oamenii fugeau de opresiune în alt loc. Cît timp tehnologia de control social era aproximativă și mediocră și neputincioasă, puteai să fugi.

Dealurile de sud ale Carpaților sînt pline de localități și de familii denumite Ungureni / Ungureanu. Erau pur și simplu românii care fugeau de sub jugul și de sub samavolnicia austro-ungarilor spre frații lor români de peste munți. Veneau din “Ungaria”, deci erau “ungureni”.

Fugeau dintr-un motiv foarte simplu: pentru că puteau să fugă. Pentru că granițele Imperiului erau insuficient controlate de grănicerii habsburgi și prezentau suficiente găuri, suficient de multe poteci ascunse pe unde primitivii de iobagi români să poată fugi la mai bine.

Acuma unde să fugi? Granițele sînt din ce în ce mai bine controlate. Nu mai există pete albe pe hartă. Toate statele devin, încetul cu încetul, la fel. Toate statele își strîng șurubul conformării asupra cetățenilor lor. Iar coloniile spațiale sînt deocamdată doar science fiction. Doar decît. Centuriștii aroganți și liberi de pe centura de asteroizi nu există decît în imaginația noastră înfierbîntată.

Tehnologia încurajează abuzul statal. O să fie din ce în ce mai bine. Azi nu mai avem voie să dăm foc la frunze în curte. Mîine nu vom mai avea voie să săpăm fîntîni. Totul în scopuri nobile, evident. Propaganda va găsi motive să justifice de ce nu e voie. Suferă Greta Trotineta. Poluăm apa. Distrugem habitatul salamandrei subterane.

De fapt, e vorba despre controlul resurselor. N-ai fîntînă, trebuie să iei apă de la stat. Statul cum îți dă, la fel îți și poate închide robinetul. Deci te poate controla. Cum ar zice cei de la Nestlé, binecuvîntat fie numele lor de monopoliști: “water is not a human right, should be privatized”. Poimîine n-o să mai ai voie să crești porci. Peste cîțiva ani, nici n-o să mai ai voie să pui pătrunjel în grădină.

Stai să vezi peste cîteva sute de ani, cînd o să fie generalizat cipul băgat sub piele. O să vă dea niște gînduri foarte plăcute, dacă sînteți cuminți. Dar dacă îndrăzniți să vă semețiți, la fel de bine o să vă dea niște șocuri electrice la fel de plăcute. Totul pentru stat. Totul pentru tehnologie. Totul pentru progres.

Ce era pe vremuri literatură science fiction se transformă încetul cu încetul în prozaică literatură administrativă. Romanele devin manuale de aplicare a poftei behemotului. Noi al lui Evgeni Zamiatin. Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley. 1984 al lui George Orwell. Biete fișe tehnologice de implementare a măsurilor de control social. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate. Sloganul lumii care va să vie. Genial. Doar decît genial. Și inevitabil. De pe micile ecrane, în curînd direct în viața noastră de zi cu zi.

O să fie bine. O să vă placă. Slavă Domnului că generația noastră n-o să mai apuce vremurile alea.

Hai, că mă duc să dau foc la grămada de frunze uscate. Și pe urmă o să-mi aprind o țigară și o să mă uit pe cer, cum se uita bunică-meu după avioanele americane.

O să fumez și o să mă uit pe cer, să văd cînd apare drona, alertată de senzorii săi sensibili că undeva, o bestie de primitiv penal a dat foc la niște frunze. Trag din țigară, mijesc ochii, să văz mai bine, și o caut din priviri.

O să vie. O să vie. O să fie. O să fie. Drona care inevitabil o să vină bîzîind din motorașele alea ale ei eficiente, să-mi filmeze infracțiunea și să-mi urle duios din difuzoare:

Cetățene, stinge frunzele date foc!

Cetățene, nu fuma!

Cetățene, încalci legea!

Cetățene, ești un penal primitiv!

Cetățene, controlează-ți dorința de libertate!

Cetățene, du-te să te predai la autorități!

Cetățene, Soylent Green is people!!

Trag din țigară și fac ca bunicu, Dumnezeu să-l odihnească. Mă uit pe cer și aștept americanii. Mă rog, înțelegeți voi. Americani. Drone. Ruși. Chineji. Nemți. Canadieni. Securiști. Militari. Milițieni. Fonduri europene. Tot un drac. Behemotul în diversele sale manifestări eficiente. Din ce în ce mai eficiente.

De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, drona asta chiar are dreptate. Chiar așa și e: Soylent Green is people.

Ah, ce bună e țigara asta, în așteptarea dronei. Ah, cît de penal e acest comportament iresponsabil. Ah, ce bine e...

Ghinion.



. Citeste tot...

miercuri, 25 mai 2022

Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?

Războiul din Ucraina a fost un educator aspru, dar rapid pentru mințile oamenilor din România. Deși nu ne-am dorit asta, iată că a reușit să schimbe atitudinile multora față de lume și viață.

În primul rînd, la adresa suferinței oamenilor simpli. Războaie anterioare, cum ar fi cel din Iugoslavia, nu au stîrnit la vremea lor atîta compasiune în rîndul românilor. Probabil nu li s-a făcut atît de multă reclamă. Probabil nu s-a vorbit atunci atît de mult despre el la televizor. Probabil încă nu era Radu Tudor angajat cu normă întreagă.

Acuma avem un război care beneficiază de atenția noastră nețărmurită. E un război care are parte de un marketing bine gestionat. Cel din Yemen, tot un război care se întîmplă chiar acum, nu contează. Nimeni nu-l bagă în seamă, deși și acolo mor oameni. Cel din Ucraina, da. Ne e frică de ruși, de secole ne e frică să nu ne invadeze din nou. Drept urmare sîntem mult mai receptivi la ce ni se oferă la televizor.

Tot legat de suferință, e vorba și despre atitudinea față de migranți. Dacă în privința migranților non-indo-europeni românii au fost destul de reticenți, cum a fost cazul acum cîțiva ani cu cei din Turcia sau din Siria, în privința ucrainienilor lucrurile sînt complet schimbate. I-am primit cu brațele deschise și le-am oferit tot ajutorul și toată compasiunea.

Probabil ține și de felul în care ucrainienii sînt mult mai asemănător cu noi, atît genetic cît și cultural. Una e să primești musulmani cu trăsături bine definite mediteraneene, chiar semite. Alta e să empatizezi cu ditamai oamenii frumoși, înalți blonzi cu ochi albaștri. Se pare că, deși nu dă bine să spui asta în mod public, să fii indo-european, sau caucazian, cum încă mai e folosit termenul prin unele cercuri, chiar ajută.

Acest stereotip pozitiv, dezirabil al omului înalt blond cu ochi albaștri, care a reprezentat unul din elementele importante ale propagandei ariane, iată că își face în continuare simțită prezența în cultura europeană, chiar și la aproape un secol de la încetarea celui de-al doilea război mondial.

Cum, de altminteri, începem să reconsiderăm și importanța creștinătății, chiar și a ortodoxiei, o ramură a creștinismului atacată puternic pînă recent de către discursul progresist. Iată că ne vine mult mai ușor să ajutăm niște creștini aflați la nevoie decît niște musulmani.

De cînd a început războiul, observăm o reacție mult mai pozitivă din partea formatorilor de opinie globaliști la adresa bisericii. Duse sînt vremurile cînd vocile lor erau vehement critice. Duse sînt disprețurile publice la adresa primitivilor medievali. Acuma prezența preoților în tranșee, în rîndul combatanților, împărțind speranță și credință și taina împărtășaniei, este larg acceptată de către vocile propăvăduitoare sorosiste.

Dintr-o dată, creștinătatea servește o cauză bună. Dintr-o dată, biserica a ajuns de partea bună a istoriei. Necesar drum al Damascului pentru progresiști, deși sînt convins că e vorba doar de o conversie vremelnică. S-au făcut tovarăși cu medievalii pînă trec puntea războiului. O să le treacă, odată trecut războiul, și se vor întoarce la vechile lor năravuri. La anualul lor ritual deprecatoriu de a-și bate joc de cei care se tîrăsc în genunchi la procesiunea Sfintei Paraschiva.

Un alt subiect la adresa căruia am avut parte de o necesară reeducare rapidă a fost cel al importanței componentei biologice în definirea genului în societate. Care este relația dintre sex și gen? Cum definim femeia, dar bărbatul? Care sînt rolurile acestora în familie? Dar în societate?

Pînă recent, aveam o întreagă clasă progresistă, puternic întârîtată de mijloacele de propagandă sorosistă, care dorea o renegociere radicală a rolului familiei în societate și a definirii genului. Ce e aia femeie? Ce e aia bărbat? Ce e aia prevalența relațiilor heterosexuale? Ce e aia familie? Trebuie renegociat, chiar impus cu forța noua normă.

Noua normalitate. Părinte unu. Părinte doi. Un întreg curcubeu de nuanțe difuze în privința sexualității. Desprinderea sexualității de reproducere. Chiar jena față de reproducere: ce e aia să faci copii? Mai bine crești pisici, sînt mai folositoare pe Facebook și pe Instagram, aduc mai multe Like-uri.

Iată că a venit războiul. Dintr-odată, am uitat de zbaterea părinte unu părinte doi și de nevoia de introducere în buletin a unei a treia opțiuni: gen neutru. Nu mai e cazul. Femeile au redevenit femei. Dintr-odată, dacă ne uităm pe stradă, știm clar cine e femeie, cine e bărbat. Mamele s-au întors la ce știau ele pe vremuri: să aibă grijă de copii. Iar bărbații, s-au întors și ei la ce știau odinioară: să meargă la război.

Statul, acest mare impunător de normalitate oficială, a venit și el să contribuie la această recuperare normativă. A decretat simplu: femeile pot pleca din țară, bărbații nu. Doar femeile și copiii au voie să se refugieze. Bărbații să facă bine să-și facă datoria. Să stea aici să lupte cu arma în mînă împotriva cotropitorului. Transexualii să fie căutați la buletin și la lungimea organului reproductiv. Și, dacă sînt găsiți că sînt bărbați, să rămînă bărbați, măcar pînă trece războiul. Dați-le o pușcă și trimiteți-i la luptă. N-avem timp de optzeci și trei de nuanțe de sexualitate. Doar două: femeile într-o parte, bărbații în cealaltă.

Narativul sexualității difuze, laxe și confuze s-a risipit în fumul tunurilor și a fost strivit sub șenilele tancurilor. Războiul se poartă cu mințile oamenilor ca un mare teasc de stors struguri, care ia postmodernitatea și o zdrobește în fălcile șenilelor sale, lăsînd să se scurgă afară doar zeamă de conservatorism așezat: mamă, tată, copil, femeie, bărbat. Ivan, davai mai avtamat.

Un alt domeniu în care s-a produs o bruscă schimbare de discurs normativ a fost cel al agriculturii. Dacă pînă recent nu ne păsa prea mult de acest domeniu primitiv, medieval, unde lucrează oameni știrbi, prost îmbrăcați, cocoșați de sapă și de cărat saci, chiar ne puteam permite să ne batem joc de el, ai văzut chestia aia cu cormoranii, ce prostie medievală, ce oameni încuiați la cap, iată că acum agricultura a devenit noua vedetă a discursului progresist.

De cînd deontologii au descoperit că Ucraina și Rusia produc aproape jumătate din exportul de cereale al globului, și că războiul poate duce la foamete, exponenții vehemenți ai progresismului au reconsiderat major importanța agriculturii în societate. Rîdem, glumim, dar s-ar cam prea putea să suferim de foame.

Drept pentru care țări puternic progresiste, cum ar fi Germania sau Olanda, aflate pînă foarte recent în avangarda vehemenței de impunere a noului normativ globalist, și-au reconsiderat narativul hegemonic, au schimbat brusc foaia și au impus un nou discurs. Acest nou normativ ideologic a ajuns pînă și în acest colț îndepărtat de margine de lume, unde sîntem foarte entuziaști în a prelua în mod nemestecat impunerile celor de la centru.

Discursul oficial e simplu. Autonomia agricolă e la fel de importantă precum autonomia energetică. Hrana contează. Cormoranii mănîncă pește, deci nu mai sînt specie protejată prin lege, trebuie stîrpiți fără milă. Pînă și irigațiile nu mai sînt ceva vetust, plictisitor, ci un subiect de maximă importanță strategică. Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă azi, și ne iartă greșalile noastre.

Nici despre poluare nu prea se mai vorbește în ultimul timp, de cînd tancurile au început să are cu șenilele lor cîmpiile mănoase ale întinsei, îmbelșugatei Ucraine. Preocupările ecologiste au luat o neașteptată pauză. Avem voie din nou să vorbim despre autonomia energetică și despre importanța cărbunelui în atingerea acestui deziderat. Cărbunele, acest mare demon medieval, își croiește din nou loc în mințile noastre și în burțile termocentralelor.

Dintr-o dată, șantiere blocate de vocalizele ecologiștilor vehemenți au fost puse pe repede înainte. Hidrocentrale oprite la 90% din proiect, din cauza unor mici gîndaci de stepă și a unor și mai mici lilieci de baobab a căror existență se clama insistent că este pusă în pericol de strivitoarea construcție de beton, moare ecosistemul, să îl apărăm cu piepturile goale, să ne legăm cu lanțurile de copaci?

Nu mai e cazul. Am greșit. S-a modificat schimbarea. S-a schimbat normativul de mîntuire. Iată că se discută ca aceste proiecte oprite de vehemența ecologist-progresistă să fie finalizate și pornite cît mai grabnic. Nu mai contează gîndăcelul de stepă, nici ecosistemul. Contează sistemul energetic.

Iată cum nevoile sociale se pot schimba brusc. Mai ales dacă e voie de la stăpînire. Iată cum solicitări sociale care pînă recent erau puternic respinse de clasa conducătoare au ajuns să fie revalorizate. La fel precum Cîțu a fost schimbat în doar șase luni de zile și transformat în discursul oficial din cel mai important lider regional într-o amărîtă de fosilă politică, la fel identificăm în vocea propagandei termeni de care uitasem complet.

O necesară recuperare terminologică și ideologică. Un discurs care n-a mai fost auzit în gurile oficialităților din îndepărtații ani ’80. Idei care pînă recent fuseseră puternic demonizate. Tot soiul de expresii care nu credeam că vor mai fi folosite vreodată în propaganda oficială, dintr-odată le auzim rostite cu gura plină, mestecate cu entuziasm de către Cioloș, de către Radu Tudor, de către vașnicii reprezentanți ai puterii sistemice.

“Sistem energetic”. Autonomie alimentară”. “Producția de cereale la hectar”. “Export de grîne”. “Necesitatea irigării terenurilor agricole”. “Femeile să aibă grijă de copii”. “Bărbații sînt obligați să meargă la război”. “Să ne rugăm pentru pace”. “Să ne rugăm pentru victorie”. “Cărbune”. “Națiune”. “Independență”.

E clar. S-a modificat schimbarea. Sîntem martorii unei fabuloase volte normative. Ce era aspru înfierat acum trei luni acuma, dintr-o dată, și-a croit drum înapoi în discursurile solemne ale mai marilor zilei. Four legs good, two legs bad. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Era un film ideologic pe vremuri. Îi zicea “They Shoot Horses, Don’t They?”. Tradus în cinematografele noastre comuniste sub titlul “Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Acest film prezenta de manieră expresiv-ideologică suferințele clasei muncitoare americane, în vremuri de criză. Un discurs puternic socialist într-o vreme în care în America socialismul nu era deloc la modă.

La fel putem și noi exclama, văzînd acum cum se recuperează termeni și idei de care nu credeam că se va mai vorbi vreodată. Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?

Ghinion. Mai ales pentru cormorani.



. Citeste tot...

duminică, 22 mai 2022

Am uitat?

Am uitat de combustibilii fosili? Am uitat.

Am uitat de Sfînta Greta Trotineta? Am uitat.

Am uitat de cormoranii lui Daea? Evident că am uitat.

Am uitat de pungile cu fecale zvîrlite la 10 august? Cam da.

Am uitat de aria cercului? Nici n-am știut-o vreodată.

Am uitat de geaca roșie? Am uitat.

Am uitat de “Ce faci, fă Doina, ai chef de niște inundații?” Parcă a fost acum o eternitate.

Am uitat de Referendumul pentru Familie, să nu iasă cumva demonul de la pușcărie, să mănînce copii? Am uitat.

Am uitat de avionul din Apuseni și de elicopterul din Siutghiol? Se pare că da.

Am uitat de apa caldă a lui Nicușor? Unii da, alții se mai spală și acum cu ea. În fiecare zi.

Am uitat de autostrăzi? Doamne, cît de repede am uitat.

Am uitat de MCV și de toate aroganțele mîrlănești ale lui Băsescu? Cum să nu. Dacă-i ordin, cu plăcere.

Am uitat de tăierea salariilor? Ce să facem noi cu salariile? N-avem ce face. Deci am uitat.

Am uitat de Ordonanța Treișpe sau Paișpe sau ce număr avea ea acolo? Evident că am uitat.

Am uitat de erata dată noaptea ca hoții, privind populația României, să nu care cumva să se valideze Referendumul de demitere a lui Băsescu? Evident că ați uitat. În momentul doi ați și uitat.

Am uitat de trei mii de voturi la Paris, record mondial, realizat de necesarul de dom’ ambasador obiectiv, dar neutru? Evident că am uitat. De ce ne-am mai aduce aminte. O prostie. Un fleac. Ne-a ciuruit.

Am uitat de cimitirele închise cu lanț, să nu intre virusul în ele cumva? Dar de morții îngropați în saci negri de plastic, am uitat? Doamne, cît de repede am uitat. Doar taximetristul de alaltăieri, care-mi povestea cum l-a îngropat pe taică-su în sac negru de plastic, se încăpățînează să nu uite. Un izolat. Un nereprezentativ. O să uite și el.

Am uitat de bolnavii scoși în miez de noapte, unii proaspăt operați, să se evacueze spitalul? Evident că am uitat. De fapt, nu ne-a păsat niciodată.

Am uitat de babele pupătoare de moaște, care se tîrăsc pe coate în jurul bisericii și fac frigul la Sfînta Paraschieva? O să ne aducem aminte cînd ne aduc aminte formatorii de opinie. Stați liniștiți, ăsta e un subiect care e încă util.

Am uitat de sacii cu voturi în care umblau o candidată politică, bebelușa din Guadelupa, și un distins procuror? Evident că am uitat. Nici Miliția n-a mai zis nimic de acel dosar penal. De ce ar zice? Nu s-a întîmplat nimic. Fake news. O prostie de imagini neclare, nu se înțelege nimic. Probabil o făcătură.

Am uitat de procurorul ăla care se ducea cu escortă pînă acasă la Ploiești, de i s-a făcut dosar penal și a fost scos din joc, ca pe urmă după vreo cinci șapte ani să se descopere că de fapt n-a încălcat nici o lege? Evident că am uitat.

Am uitat de AstraZeneca, singurul vaccin demonizat dintre toate zemurile occidentale? Toate erau bune, numa ăla nu, că era făcut de englezi? Doamne, ce pricepere de război economic au putut demonstra dragii de europeni. Doamne, ce repede am uitat...

Am uitat de trei doze de vaccin, și totuși vaccinații se îmbolnăvesc la fel ca și nevaccinații? Evident că am uitat. Cum am uitat și de Certificatul Verde, și de cîrpa la gură. Lasă, nici o problemă. Într-o lună ne aducem aminte din nou.

Am uitat să fim oameni? Cu siguranță da.

Am uitat că vine primăvara? Încă nu. Dar cu un ajutor corespunzător din partea organelor de stat, se rezolvă și asta.

Toate se uită, dragilor. Pînă și că urmează să murim se uită.

Ghinion.





. Citeste tot...

miercuri, 23 martie 2022

Îngeri, demoni, joc de șah

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

. Citeste tot...

duminică, 13 martie 2022

Nu mai avem Undo pe stoc

V-am mai scris și altădată despre momentul adevărului. Un concept foarte util în ziua de azi, cînd tancul și portavionul sînt mult mai importante decît bannerele de tip JeSuis de pe Facebook.

Conceptul e simplu. Un concept medieval. E vorba despre acele situații din viață cînd nu poți păcăli realitatea.

Vedeți voi, generațiile mai recente, inclusiv a noastră într-o bună măsură, au fost socializate din ce în ce mai puternic în logica lui Undo. Bunăstarea ne răsfață și ne pune la dispoziție un context de viață din ce în ce mai îngăduitor. Faci greșeli? Nici o problemă. Consecințele sînt reversibile.

Să vă dau exemple.

Pe vremuri, scriai de mînă sau la mașina de scris. Greșeai, se produceau stricăciuni. Ștergeai, cîrcăleai, dădeai cu pastă corectoare. Arăta ca dracu. De aceea erai forțat să te strădui să scrii fără greșeală. De cînd cu editorul de text, e dintr-o dată infantil de simplu. Ai greșit o literă? Imediat Undo.

De la începutul acestui text, am folosit de cel puțin zece ori această opțiune. Am tastat aiurea o literă, am șters-o, am scris înapoi litera corectă. Nici nu se vede. Pagina este albă, curată, textul corect. Am greșit? Nici o problemă. Se repară imediat.

Faci o cumpărătură pe online? Îți vine ceva ce nu-ți convine? Ai greșit? Ai comandat o măsură prea mare? Sau nu-ți place cum arată ce ți-a adus curierul? Nici o problemă. Trimitem produsul înapoi. Să-l înlocuiască. Sau să ne dea banii. Simplu. Curat. Fără consecințe.

De cînd cu Internetul și cu mediul virtual, sîntem consumatori din ce în ce mai mari de produse simbolice. Ce le unește? Logica lui Undo. Nu ne place o emisiune la televizor? Zapp. Alt canal. Avem nevoie să facem pipi sau să răspundem la un mesaj pe telefon? Nici o problemă. Punem pauză la film și ne vedem de altceva. Joc un joc video și m-au omorît nasoii? Nici o problemă. O luăm de la capăt. De data asta știm de unde vin monștrii și-i învingem fără nici un fel de probleme.

Această degrevare de consecințe se înfige insidios în mintea noastră și ne permează valorile. Suferim practic o infantilizare. Precum niște copii răsfățați care sînt protejați de realitate, căci părinții sînt îngăduitori și ne iartă nouă greșalile noastre. Avem o altă atitudine față de risc, căci sîntem mai protejați de tehnologie, de stat, de textura socială.

Această infantilizare pătrunde și în mentalul politic al societății. Protestele sînt regizate, niște făcături de paiață. Nu sînt proteste pe bune. Doar niște biete scene de teatru. Nu există consecințe. Căci știi că jandarmii sînt îngăduitori și-ți permit toate isteriile.

Activiștii? Pe vremuri Ghandi și Mandela și Walesa au făcut pușcărie pentru ideile lor. Acuma? O butaforie ieftină. Poți intra în Parlament să te tăvălești elegant pe preșuri, în văzul camerelor de luat vederi care de-abia așteaptă să-ți transforme isteriile tale de copil răsfățat în ditamai Breaking Newsuri patetice.

Poți să-ți împrăștii indignarea și invectivele în stînga și-n dreapta, căci nu se întîmplă consecințe. Ești de partea bună a istoriei, a propagandei. How dare you? se strîmbă teatral Sfînta Greta Trotineta, această ieftină actriță civică.

Multe din mișcările politice din ultima perioadă sînt ipocrite, false, de mucava. Căci sînt în logica lui Undo. Nu se produc consecințe adevărate.

Pînă vine tancul. Atunci nu mai ai ce face. Dintr-o dată, descoperi cu stupoare că realitatea nu-ți lasă loc de întors. Viața are momente în care degeaba apeși tasta Undo / Delete / Backspace, căci ești sub puterea evenimentelor ireversibile.

Te urci pe motocicletă, crezînd că ești într-un joc online, unde ai parte de 10 vieți. Degeaba. Fizica își face efectul și-ți împrăștie organele pe asfalt sute de metri la rînd, dîre dîre de sînge mațe și oase sparte. Te duci pe munte în șlapi, crezînd că ești la plajă și că n-are cum să ți se întîmple nimic. Și mori ca prostul. Te apropii de urs, căci ai văzut prea multe filme tîmpite în care urșii sînt niște animăluțe pufoase de pluș. Și ursul te sfîșie fără milă.

Sau deschizi gura în politică și crezi că ești într-un film, unde poți să tragi cîte duble vrei tu. Precum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, fost actor, care probabil a crezut că țara se conduce la fel cum se pune în scenă o piesă de teatru.

Din păcate, relațiile internaționale nu sînt întotdeauna o piesă de teatru. De cele mai multe ori sînt. Multă ipocrizie. Multă vorbăraie. Multă gargară ieftină.

Dar sînt pînă nu mai sînt.

Pînă începi să numeri tancurile și soldații masați la granițele tale. Și te uiți în spate, la puterile occidentale care te-au îndemnat să faci gura mare, să te dai puternic și viteaz. Și vezi că în spate nu e nimeni. Ca în bancul cu lupul: du-te tu primul, Zelenski, că pe noi ne bufnește rîsul.

Nu e prima dată cînd în relațiile internaționale cei mici sînt sacrificați fără pic de milă de către cei mari. Vă mai aduceți aminte de kurzi? Cum au fost ei îndemnați să se semețească, să-și declare dorința de independență, pentru că vor fi cu siguranță ajutați de aliații lor?

Au fost călcați în picioare fără milă. Și aliații lor le făceau înțelept cu mîna de dincolo de ocean. Mergeți, mergeți, că noi vă veghem zbaterea de aici. Ne și rugăm pentru voi. Vai, ce rău ne pare că muriți. O să facem și un film pe acest subiect.

La fel și acum. I-au întărîtat pe ucrainieni să fie niște bieți actori într-o piesă de teatru globală. Hai, că puteți. Hai, că sîntem în spatele vostru. Hai, că ne băgăm și noi.

Și acuma ucrainienii sînt singuri, în fața tancurilor rusești. Care deja au intrat în Kiev. Iar sancțiunile economice sînt năprasnice, doar că foarte selective. Îi pedepsim pe ruși, cum să nu. Dar nu închidem totuși SWIFT-ul, căci parcă mai avem nevoie de tranzacții cu gaz. E foarte bun gazul rusesc. Zelenski, pune-ți bre vesta aia antiglonț și îmbracă te rugăm frumos cămașa de martir. Vai, ce frumos îți stă cu ea. Hai, acuma urcă-te pe scenă și mori glorios.

Aoleu, stai așa, bre. Stai că am uitat să-ți spunem. Nu e ca la piesa de teatru, unde doar te prefaci că mori. Aoleu, ți-am dat indicații regizorale greșite. Nu ai variantă de Undo. Mori și gata.

Lasă, nu-i nimic. Ne rugăm pentru tine. O să facem și un film pe acest subiect.

Nasol cînd te bizui prea mult pe strategia Undo.

PS: Să nu uitați să vă rugați pentru ucrainieni. Chiar trebuie. Un popor care suferă din cauza unei invazii. E cu moarte și cu suferință. Dar vă rog să fiți consecvenți. Să vă rugați la fel cum v-ați rugat și pentru morții îngropați în saci de plastic. La fel precum v-ați rugat și pentru Iugoslavia.

Rugăciunile fac foarte bine. Mai ales la generația asta, pe care ați învățat-o să disprețuiască babele medievale care-și fac cruce. Dă, maică, să fie pace în lume, să nu fie război.

Hai, învățați să vă rugați. Fiți medievali și rugați-vă. A venit și vremea aia.

Ghinion.



. Citeste tot...

vineri, 25 februarie 2022

Ce știe țăranul ce-i aia șofranul

La 1504, după ce Ștefan cel Mare a murit, Bogdan al III-lea, fiul său ajuns pe tronul Moldovei, l-a trimis pe logofătul Tăutu, om cu ștate vechi în înaltele dregătorii ale statului, omul de încredere al lui Ștefan într-ale politicii externe a țării, să dea o fugă Stanbul, la Înalta Poartă.

Să discute chestii, să le aducă aminte ălora că el e fiul lui tata. Să restabilească și / sau să întărească relațiile diplomatice, cum s-ar zice în limbajul de lemn specific diplomaților.

Întărirea se făcea atunci – ca și acum, de altminteri – prin chestii simple, inevitabile, specifice politicii externe de prin părțile astea de lume. Adică să închine țara și să plătească tribut.

Ajuns acolo, invitat înăuntru la discuții, poftiți, poftiți, luați loc, cu ce vă servim, ministrul nostru de externe este pus într-o situație specifică relației dintre Centru și Periferie. E confruntat cu un context cultural nou, complex, imperial, la care încearcă să facă față, să nu se facă de rîs.

Cronicarul povestește în mod savuros ce-a pățit ministrul nostru de externe cu acest prilej. După ce l-au pus turcii să se descalțe, să-și dea jos cizmele și să puie papuci, să nu murdărească preșurile (“măcatele”), gazdele l-au servit cu oareșce ceva, o citirică formală, conform uzanțelor imperiale. A venit omul să ne dea tribut, hai să-l servim cu ceva. Așa e obiceiul la casele mari. Dai banul, dar te bagă în seamă.

Omul nostru, deh, ca de pe aici de pe la noi. Ți se pune ceva în față, bei, nu discuți. Așa e la moldoveni.

Fiți atenți ce zice cronica. Citiți, că-i fabulos.

După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.
Ion Neculce

Pagina de Wikipedia care povestește pățania cu pricina traduce incidentul în limbaj contemporan și trage cu amuzament concluziile de rigoare.

“[...] solului moldovean i s-ar fi oferit o cafea fierbinte. Neștiind ce băutură este și cum să o bea și nevrând să se facă de râs, logofătul a dat cana peste cap și și-a opărit limba și gura. Logofătul Tăutu este considerat a fi primul băutor de cafea din Moldova.

Ai de capul meu. Ce pocinog. Auzi tu boroboață. Logofătul Tăutu, vrednică-i fie pomenirea în neam, s-a opărit cu cafeaua fierbine, neștiind ce e aia și cum se bea. Drept urmare că și-a fript limba, distinsul nostru ministru de externe, reprezentantul statului român, a căpătat astfel dubioasa distincție de a fi primul român care să fi băut cafea vreodată. Mă rog, primul moldovean, nu știm ce-au pățit muntenii ori transilvănenii în această privință.

Ce frumos. Ce expresiv. Un detaliu care face cît un întreg tratat de istorie. S-a dus țăranul nostru de ministru de externe la Capitala Imperiului și s-a opărit cu cafea, neștiind ce e, cum se bea, și nevrînd să se facă de rîs, dînd-o pe gît ca pe țoiul de țuică.

Asta era acum 400 de ani. Între timp, nimic nu s-a schimbat pe fața pămîntului.

Centrul Imperiului, fie că între timp s-a numit el Viena sau Moscova sau Berlin sau Bruxelles sau Washington, a continuat să fie cu mult înaintea noastră din punct de vedere al complexității sociale.

România, urmașa de peste secole a Moldovei, a rămas același teritoriu mediocru de la marginea Imperiului. Rău de tot în urmă față de atotputernicul Centru. O gubernie bună la două lucruri. În primul rînd, la jumulit. În al doilea rînd, să fie teritoriu tampon între Imperii adverse.

Cafeaua, între timp, a ajuns o zeamă pe care o sorbim cu toții. Nu-i nimic. Noi și noi sortimente de dichis imperial s-au inventat între timp, de care să nu știe țugurlanii veniți de la marginea lumii. Distanța dintre Centru și Periferie rămîne aceeași. Și materială, dar mai ales simbolică.

Zilele astea au sosit soldații americani. Tot într-o gubernie imperială. Tot la margine de lume. Tot cu treabă specifică statelor tampon. Imperiul bruxellez și cu cel american se înfruntă la graniță cu imperiul rusesc. Drept pentru care trimit soldați în gubernie, la mitocanii ăia de provinciali, să păzească frontariile. Nu știu dacă și-au adus cafeaua cu ei. Probabil da.

Zilele astea, conducătorii țării noastre fac aceeași figurație pe care a făcut-o și bietul logofăt Tăutu acum patru secole. Se fierb cu cafeaua fierbinte virtuală pe care le-o servesc stăpînii în Metaverse. Nu sînt băgați în seamă. Nu sînt chemați la întîlnirile importante. Sînt lăsați să facă scîrbavnică figurație. Își pun papucii să nu murdărească vreun covor. Se frig la limbă cu bitcoini și cu alte prăjiturele servite de stăpîni.

Dar mai ales, fac ce știu să facă liderii noștri dintotdeauna. Dau brînci în a pune țara pe tavă. În a da peșcheș. În a strînge birul pentru stăpînii care-și degustă complexitatea, tolăniți imperial pe divanele Înaltei Porți din ziua de azi.

Evident că n-o să-i prindem niciodată din urmă. Nici n-avem cum, slugi fiind. Copiii noștri se duc să devină cetățeni fideli ai noului Imperiu. Iar noi aici stăm să ne uităm lung după ei. Și să culegem șofranul.

Cum ce-i aia șofran? Aoleu, stai așa, că uitasem. Nu știți voi ce-i aia șofran...

Ghinion.

. Citeste tot...

marți, 15 februarie 2022

Dar uite ce frumos pute a ură

Sînt semne zilele astea că la USR se cam face buba. Și intern, și extern.

Pe de o parte, avem știri cît se poate de publice că tabăra Cioloș e în trosneală internă mare cu tabăra Barna. Ca în butada aia sovietică, să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Facțiunile USR și PLUS n-au ajuns nici pînă acum la o înțelegere. Lipeala formală de la recentul congres dintre cele două partide se pare că nu s-a prea sudat. Nici rezultatul de compromis al alegerilor interne nu e funcțional.

Cioloș, fostul președinte PLUS, a cîștigat la mustață în fața celor de la “vechiul” USR, suflîndu-i președinția lui Barna într-un rezultat puternic contestat și la care nu prea se aștepta nimeni. Însă “vechiul” USR, tabăra pro-Barna a luat fața celorlalți în Biroul Național, organismul colectiv central ce balansează puterea în partid în fața președintelui.

Cioloș conduce partidul, dar îl conduce degeaba. Barna îi neutralizează mișcările prin controlul clar asupra Biroului Național.

Un armistițiu instabil, care iată că începe să degenereze. Cioloș vrea să limiteze puterile Biroului Național. Barna simte vulnerabilitatea și indignarea din partid la adresa acestei mișcări și vrea să recupereze, adică să-i ia gîtul lui Cioloș. Cioloș amenință cu demiterea, dar pe urmă se răzgîndește. Se rostogolesc vorbe puternice, ditamai listele de susținere sau de contestare. Băieții nu se plictisesc deloc zilele astea.

Concluzia e simplă. Vremelnicii uzurpatori de la PLUS se dovedesc a nu avea suficientă forță încît să-i disloce pe “cei vechi”. Mare lucru. Nu le plîng de milă. Se bat serviciile între ele. Să fie primit.

Nici extern lucrurile nu stau bine pentru ei. Ce nu prea știți voi, că nu e la fel de public, e faptul că USR se cam duce pe copcă în ochii românilor.

În ultimii ani a scăzut semnificativ în sondaje. De la un vîrf de peste 20% în 2019, iată că acum dă semne din ce în ce mai clare că e în jur de 10%. Practic o înjumătățire a bazinului electoral. Graficul e expresiv, linia e bine conturată. Face parte din vestita categorie explicativ-existențială “dar uite ce frumos atîrnă”.

Repet: nu le plîng deloc de milă. Știți clar părerea mea despre ei. Vorba aia: Goțiu, Goțiu everywhere.

Încerc să-mi țin părerea în frîu atunci cînd analizez scena politică a momentului. Emoțiile afectează gîndirea și îmbîcsesc analiza. E o vorbă mare în Dune, acest genial manual de analiză politică. Hope clouds observation. Dar nu numai emoțiile pozitive influențează, ci și cele negative.

În străduința mea de a-mi ține deoparte dezgustul pentru acest partid și de a-mi păstra mintea cît de cît limpede la adresa lor, a dragilor de useriști, mă lovesc din nou de o idee puternică, știută de ceva vreme. Nu doar de mine. Mai de toți care sînt cu creierul la ei atunci cînd studiază realitatea politică din România.

Ideea e simplă, de tipul “descoperirea apei calde”. În ultimii ani ai istoriei politice românești, nu prea a existat partid care să genereze atîtea emoții intense precum USR.

Pe de o parte, adepții USR prezintă fierbințeala specifică fanatismului religios ori autoritarian. De la sfîșierile preahabotnicilor idolatri de pe vremuri nu s-au mai văzut asemenea manifestări de abandon entuziast în fața idolilor. De la urletele adepților nazismului nu s-au mai văzut asemenea gesturi publice de îmbrățișare vehementă, necondiționată a unei cauze politice.

Dar și invers. Cei care iubesc USR, e drept că-l iubesc ca pe sfintele moaște. Dar și reversul e valabil. Cei care nu-l suferă, nu-l suferă pînă la ură. N-am văzut partid în ultimii douăzeci de ani care să stîrnească asemenea cantități de ură precum USR.

Și în interior, proiectînd spre afară. Ura prozeliților lor la adresa dușmanilor simbolici: bătrîni, știrbi, primitivi, medievali, penali. Într-un proces de dezumanizare specific tribalismului, războaielor civile ori religioase, ori fervorii naziste.

Dar și în exterior, proiectînd spre înăuntru. Ura tuturor celor care consideră că USR este de departe cel mai nociv partid al acestei perioade, care trebuie călcat în picioare, șters de pe fața pămîntului. Vezi cum se poartă Iohannis cu ei de ceva vreme.

Evident că toate celelalte partide atrag și ele cantități industriale de emoții negative. Și partidele vechi, căci din cele de după ‘90 doar două au rămas: PSD și PNL. Și cele noi, fie că sînt mici, PMP, Pro România, fie că sînt sau au fost pe val: PRM, PP-DD, PDL, mai recent AUR.

La adresa tuturor acestora se revarsă valuri de emoții negative. De departe PSD este cel care încasează cel mai mult, fiind și cel mai mare. Dar parcă totuși încasează mai împrăștiat, nu doar ură. Mai sînt și alte cuvinte rele pe-acolo, pe lista de invective la adresa lor.

Cu cît analizăm mai mult, cu atît e mai limpede. Nici unul din partidele de azi nu reușește să adune atîta ură la adresa sa precum USR. Trebuie să dăm istoria mult înapoi, hăhăt la zăticniții ani ’90, imediat după Revoluție, ca să regăsim valuri comparabile de ură la adresa unui partid: FSN sau PNȚ-CD. S-a găsit ură la Iliescu. S-a găsit ură la Coposu și la țărăniști.

Dacă faci azi un sondaj și încerci să aplici un test proiectiv, “care e primul cuvînt care vă vine în minte cînd vă gîndiți la...” sau “care e prima emoție pe care o simțiți cînd vă gîndiți la...” și citești tot pomelnicul de partide existente în momentul de față pe scena politică românească, de departe procentul cel mai mare de atribut “ură” va fi identificat în dreptul USR.

PSD-ul poți să-l disprețuiești, să-l consideri corupt. PNL poți să-l consideri penal și nepriceput. AUR poți să-l consideri zăticnit. Doar la USR se adună înseosebi grămada de ură.

Omul din mine, care are clar emoții la adresa acestui partid fierbinte, exclamă cu năduf: să fie primit. Să moară în chinuri. Îmi frec mîinile satisfăcut și scot șampania. Goțiu. Goțiu everywhere.

Sociologul din mine, care încearcă să-și facă loc pe lîngă emoțiile omului obișnuit din mine și care se chinuie să păstreze o cît de cît umbră de neutralitate valorică, ridică din umeri și zice: face parte din procesul politic al acestor vremuri.

Am mai văzut partide care vin și trec. Probabil și USR va avea aceeași soartă ca a celorlalte partide meteorice. A crescut brusc, catalizat de nesănătoase, dar hrănitoare zemuri securistice. A dat din coadă o perioadă, tăind și spînzurînd. A dat dovada neputinței și nepriceperii și relei sale credințe. A început să se ducă în cap.

Și acuma, că începe să dea semne din ce în ce mai clare de rateu. intră în faza de descompunere. În zbaterea sa din ce în ce mai inadecvată, se turtește ca demonul ăla fioros transformat în neputincioasă păpușă din filmul Vrăjitoarele din Eastwick.

Vă mai aduceți aminte? Vrăjitoarele dezamăgite și păcălite de bestia de Jack Nicholson se unesc și îi fac farmece acestuia. Și atunci dragul de Jack Nicholson începe să-și piardă din puteri și se strînge mic mic de tot, pînă ajunge o zgaibă măruntă. Și pe urmă face poc și dispare.

Nu știu dacă USR se va face mic și pe urmă să facă poc, să dispară. E posibil să da. E posibil să nu. Sînt mulți parametri la mijloc.

În funcție de cum se înțeleg cele două partide mainstream care acum au făcut marea coaliție, ca în Germania: PSD și PNL. În funcție de cît de pricepuți sînt să scoată țara din criză. De cît de bine gestionează banii și comunicarea.

De cît vor fi ajutați de pactul subteran făcut la nivel de servicii, această batistă pe țambal care încearcă să scoată țara din lupta ultimilor douăzeci de ani. De cît de bine acaparează AUR din bazinul de nehotărîți și de dezamăgiți.

Ehe. Sînt multe la mijloc. Realitatea e complexă și prezintă asperități. Știți voi butada aia: e greu să faci predicții, mai ales cînd ele se referă la viitor.

Poate pică, dar poate nu. La fel de plauzibil e ca pînă în 2024 USR să-și revină din degringolada actuală și să redevină unul din principalele rezervoare de contestare a unei puteri nepricepute.

Să adune la loc voturi, alături de celălalt contestatar fierbinte, de AUR. E foarte posibil să ia din voturile PNL, în contextul unei guvernări proaste. E posibil să se alimenteze din fervoarea progresist-iacobină care bate ca un vînt fierbinte și uscat dinspre Uniunea Europeană. E plauzibil scenariul în care USR aduce de la Bruxelles un lider robespierrean, precum Drulă ori Kovesi, care să înfierbînte la loc nevoia de sînge a românilor supărați pe starea de fapt.

Viitorul e nesigur. Poate să revină și să crească. Poate să se ducă iremediabil în cap. Nu știm. Dar un lucru e cert. Cuvîntul cheie pentru USR, atributul dominant al acestuia, va rămîne în continuare unul simplu, curat, lipsit de orice fel de subtilități. Se cheamă ură.

USR pute a ură. Și pe dinăuntru. Și pe dinafară.

Și nimeni pînă acum n-a clădit ceva pe ură.

Ghinion.

Citeste tot...