luni, 30 martie 2015

Georgia on my mind

Sambata l-am cumparat si ieri, duminica, l-am pus. Un pui de viata. In fata blocului, linga mesteacanul care deja are vreo 30 de ani. Sper sa nu-l fure. O bucata de Georgia in fata casei.



Un cedru. Cel mai probabil Cedrus atlantica. Cel mai probabil varietatea glauca. N-avea eticheta pe el. Ii cam atirna crengile. Deci s-ar putea sa fie si varietatea pendula. Sper sa nu. Il vreau drept si mare si viguros, cum drept si mare si viguros erau cedrii pe care-i lua Ghilghames in brate, de-i scotea din radacini in mare turbarea sa de rege si de animal si de fiara.

Da, stiu, cedrii sint mai degraba semn de Mediterana si de Iliada si de Biblie. Dar eu in Georgia i-am vazut in floarea vigorii lor si acolo m-am indragostit de ei. Crengile lor, orizontale si asimetrice, puternice, vinoase, dar fara acea rigoare plictisitoare a bradului.



Un conifer elegant. Un conifer vechi. Un conifer care nu-mi da nici una din senzatiile neplacute asociate cu bradul. Asta pentru ca, dupa capul meu, bradul nu are ce cauta la cimpie. Ori de cite ori vad cite un brad prin Bucuresti mi se strepezesc dintii.

Mai sint niste cedri frumosi in Madrid, in fata la El Prado. Dar adevaratii cedri nu sint in Liban, sint in Tbilisi. Acolo unde se tot cauta lina de aur. Si, de ieri incepind, unul mic si prapadit si in Bucuresti.



In 150 de ani, daca intre timp nu-l fura ori nu-l taie, o sa fie ca ala din fata de la Prado.

Hai, ca mai e doar un pic.





. Citeste tot...

joi, 19 martie 2015

Și copacii se grăbesc, nu-i așa?

Am un prieten care de vreo doi-trei ani și-a făcut un soi de casă, cumpărând un apartament la parter într-unul din complexurile acestea rezidențiale noi și amenajând grădinița din jurul lui, pe care a cumpărat-o la pachet.

Grădinița este cam ce îi spune numele: o grădină destul de mică, cel puțin după standardele noastre de la Telega, unde o grădină înseamnă un loc unde ai zeci de pomi și unde poate să alerge vaca în voie. Un soi de L care mărginește pe două laturi blocul, cu o adîncime a terenului de vreo 5 metri. Cît poate să fie? Iaca acolo niște zeci de metri pătrați, maxim 100 – 150. Repet: la Telega asta înseamnă grădiniță.

Pe această fîșie de teren prietenul meu a pus copaci. Unii ormanentali – m-a uimit cum acum e la modă carpenul ornamental, pentru mine carpenul e copac de pădure, nici naiba nu s-ar gîndi la Telega să pună carpen în mijlocul curții. Alții, pomi fructiferi de-ăștia de-ai noștri: meri peri pruni și alte sîmburoase din care poți să faci multe, adică de regulă țuică la Telega.

Ei bine, de ce toată această introducere balzacian-sadoveniană? Pentru că prietenul meu a făcut un lucru care la vremea respectivă m-a luat pe sus, m-a bulversat, m-a zdruncinat în convingerile mele de țăran cu Internet și cuvinte complicate la purtător.

El a făcut un contract cu o firmă de amenajări și aceștia i-au adus copacii direct mari. Nu ditamai bulamacii de arbori seculari, dar nici puieții ăia firavi pe care de regulă îi plantezi toamna sau primăvara în grădină, niște nuiele mai răsărite.

Au adus oamenii muncii niște copaci în toată regula, 3 metri, 4 metri, groși ca pe mînă, ditamai adolescenții care altminteri ar fi crescut în 7 - 10 ani, poate chiar mai mult la această dimensiune.

Au venit, au săpat ditamai gropile, i-au plantat cu mașina. Au jucat un pic țonțoroiul pe lîngă ei, să se așeze pămîntul. Au mai jucat pe urmă încă un pic țonțoroiul încă vreo cîteva săptămîni cu udatul și avutul grijă. Și voila! At a snap of a finger, copaci instant. Cum pui nessul în cană și dai un pic de freci cu lingurița de s-a făcut ditamai spuma, la fel și ei: au frecat un pic prin preajmă și au ieșit ditamai copacii.

O logică total diferită de cea pe care eu, instinctual și animalic și pre-modern, o învățasem de mic copil de la Telega. Acolo, unde zboară corbul și crește fagul și prunul care dă fructe, adică țuică, se face altfel. Se face chinuitor de încet.

Ori pui sămînță. Ori optimizezi sălbatic și atunci sari peste chestia cu sămînța – o ieși? n-o ieși? și cumperi matale de la ăia de la piață și pui o sărăcie de nuia mică mică mică mică, de un an, doi ani, maxim trei ani, un pui firav de copăcel.

Și pe urmă aștepți ani întregi să se facă un copăcel mai mare, unul și mai mare. Și cînd ajungi om în toată firea s-a înălțat cireșul și în sfîrșit poți și tu să mănînci cireșe din el. Iar cînd ajungi bunic nu te mai urci în el, că te dor tăte și șelele și picerele și toate oasele.

Și atunci te uiți mătăluță frumos de pe scăunelul din curte de la umbră unde-ți odihnești bătrînețile cum se urcă nepoții sau copiii vecinului și-l jumulesc de-l ia naiba, de ți se face rău la stomac și-ți vine să pui mîna pe furcă să-i alergi un pic. Da’ nu mai poți. Și atunci înjuri și-ți mai rotești o țigară Carpați.

Această întîmplare măruntă de viață, cu copaci mici și cu copaci mari, gata crescuți, este, dragii moșului atomic, fics diferența de logică dintre modernitate și pre-modernitate.

Dintre societățile tradiționale agrare centrate pe evitarea riscului și pe creștere înceată, organică, agonizant de înceată, și societățile moderne, industriale, consumeriste, marketizate, centrate pe eficiență, pe acum, pe repede repede repede mult mult mult tare tare tare. Dintre țăran și orășan. Dintre mine și prietenul meu.

Este o diferență de valori care dacă nu-ți dai seama de ea, dacă nu ți-o conștientizezi, îți permează insidios toată viața, de la ce haine îți cumperi la ce școală îți dai copiii la ce profesie îți alegi la cum rezonezi la promisiunile religioase la cum îți proiectezi viața.

Aceste modele de gîndire îți modelează viața, îți țes în jurul tău un ham invizibil de rigori și limitări și potențialități din care ieși foarte greu.

Adică, așa cum ar spune Berger și Luckmann, adică mai mult neamțul de Luckmann și mai în traducere americanul de Berger; the social construction of reality.

Tot vălătucul de idei valori concepte propensiuni preconcepții (în accepțiunea weberiană) care te înconjoară și te modelează și au imaterialitatea unei pînze de păianjen pe care de-abia o vezi în lumina zorilor, dar puterea tăioasă și necruțătoare a oțelului de sabie.

La vremea respectivă, cînd am văzut cum se creează o grădină într-o săptămînă, out of blue air, mi-a căzut fața. Măi să fie! Prietenul meu, cu un buzunar de bani, a pocnit din degete și a făcut grădină cu copaci. Azi. Acum. Imediat.

În schimb, eu bibilesc și sap și tund și tai și ud și rog frumos din vorbe și din gînduri la mine la Telega ditamai haita de copăcei care tot sper să crească. Și asta o fac de ani de zile.

Unii se usucă. Pun alții. Alții cresc încet. Îi înjur în gînd și îi rog cu voce tare. Alții, prea puțini, se mișcă cu viteza pe care mi-o doresc.

Dar mai toți au o logică impeturbabilă, naturală, înceată, domoală, de ani și de decenii, nu de zile și de săptămîni.

Haide bre, crește, fi-ți-ar neamul de morcov să-ți fie! Degeaba. El, nemuritor și verde și belereg, stă și tace ca morcovul, ca mărul, și se mișcă în legea lui.

În iarna asta am adus de la beci, acolo unde ținem ghivecele cu flori să treacă iarna, un amărît de rozmarin care mai avea un pic și dădea colțul. L-am pus în balcon, la căldură și lumină, l-am udat, l-am cocoloșit.

A dat din cei doi amărîți de craci ai lui niște lăstari lacomi care s-au zvîrlit spre viață, spre lumină, spre sus. M-am bucurat de parcă l-aș fi prins pe Ben Hur de picior. Trec în fiecare dimineață, cu cana de cafea în mînă, să-l rog să crească, să-i fac auditul vegetal. Pe dracu! Crește în legea lui.

La fel și cu un amărît de pui de lămîi pe care eu în mintea mea fantasmatică mi-l închipui ditamai fiara de copac, peste vreo zece?? douăzeci?? de ani. Eu la pensie. El mare și plin de lămîi mediteraneene.

Serios??? Nici vorbă! Pe bestia mea de lămîi îl doare la frunză. Crește cum vrea el. Cîte o frunză pe secol. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Pe cînd prietenul meu și-a luat un lămîi de-a gata, direct mare. Aaargh! Turbez! Lămîi nemernic! Îți ordon să crești! Acum!

Ieri, cumpărînd niște jardiniere pentru florile de pe balcon, am văzut într-un colț al magazinului de plante un ditamai monstrul de rozmarin mare de vreun metru și ceva, cu zeci de lăstari mari, zdraveni, proaspeți, semn de poftă de viață și de viteză atomică. Cam cît o sută de rozmărinei de-ăia mici de pe balconul meu.

Nici nu m-am uitat la bani. L-am cumpărat. Imediat. Pe loc. At a snap of a finger.

Flo s-a uitat urît: unde îl mai punem? Eu am îndurat eroic furia nevestei și mi-am asumat că o să dorm pe preș la noapte, să-mi îndrept oasele, și l-am cumpărat. Nevastă, pot să dorm și pe preș, dar eu tot îl cumpăr!

Acum am și eu rozmarinul meu atomic, modern, după logica modernității și a imediatului și a lui “acum voiesc!”, “să se facă acum vară în jurul meu”. Scriu și mă uit la el și nu-mi vine să cred că pot să am rozmarin direct mare, direct monstru.

Scriu și mă fac capitalist, bătu domnu’ Goe din picior nerăbdător, cerînd să se facă Neckermann în jurul său, să poată să-și cumpere toate hainele și toate jucăriile și toate mașinile și toți chiloții și toate tricourile și toate electrocasnicele care sînt prezentate în paginile prestigiosului catalog nemțesc care circula prin anii 80 prin rîndul românilor săraci și visători la deliciile capitalismului de poză și de marketing.

Na, să se facă Neckermann și rozmarin acum, pe loc, pe moment, nu peste zece ani.

Iar în primăvara asta să moară sociologia dacă nu-mi cumpăr și trei cireși de-ăia mari, babani, direct pe rod. De la firmă. Să-i aducă cu mașina, să-i planteze cu tehnică industrială, de-aia de strivește corola de minuni a lumii și strică iarba pe unde trece. Să am și eu direct cireși mari, în care să mă urc eu în ei, nu nepoții mei.

Mama mea de țăran care am crezut o viață întreagă că pomii cresc încet...



.
Citeste tot...

joi, 5 martie 2015

Are țăndări pe la colțuri



. Citeste tot...

miercuri, 4 martie 2015

Stance: Chinatown (1974)



. Citeste tot...

marți, 3 martie 2015

Stance: The Night Of The Iguana (1964)



. Citeste tot...

Stance: Citizen Kane (1941)



. Citeste tot...

vineri, 27 februarie 2015

Opinia publică privind căderea Guvernului Ponta

Sondaj Sociopol, 18 – 22 februarie 2015, 914 cazuri, reprezentativitate națională, CATI, marjă de eroare +/- 3.3%. Calde. Proaspete. Fierbinți.





. Citeste tot...

joi, 26 februarie 2015

Așa a trecut Gloria muntele



. Citeste tot...

miercuri, 18 februarie 2015

Stance: The Tin Star (1957)



. Citeste tot...

marți, 17 februarie 2015

Sweet nuthins

Aseară mi s-a întîmplat un lucru fain. Un prieten, uitîndu-se la un talk show la care participam, mi-a spus că semăn cu Toshiro Mifune. El a crezut că face mișto de mine. Eu am țopăit în sus de bucurie în sinea mea în capul meu în mintea mea. Toshiro Mifune, eroul meu de adolescent de 40 de ani. Samurai de carton, războinic de mucava, kagemushă histrionică, lepră celestă de om. Onegaeshimasu.

* * *

Acum descopăr că asta este prima postare pe anul 2015 pe acest blog, bătrîn prieten, deschis de pe vremea cînd se pupa mielul cu leul și udriștii cu băsiștii, încă din 2007. Ehe, ce vremuri.

Blogul, această specie pe cale de dispariție, acest dinozaur care încet-încet este împins la marginea irelevanței de către mamiferele mici și fîșnețe numite Facebook.

Interacțiune, timp real, pisici, ură, pierdere de timp. Deci adicție.

* * *

Că vorbeam de adicție. De cîteva zile, mai mult de-o săptămînă, m-am hotărît să iau pauză de Facebook. Mi-am suspendat contul, pentru că de șters e foarte greu, trebuie să faci lăcrămație la Înalta Poartă Online, să vii cu tac-tu tuns și cu unghiile tăiate, să explici de ce îndrăznești să ieși de sub ochiul scrutător al Marelui Prieten și Frate Benevolent.

Deci doar suspendare. Cum spunea Schwartzenegger: I’ll be back. Cînd? Nu știu încă. Atunci cînd voi simți că nu-mi mai mănîncă atît de mult sinapsele.

* * *

Tot despre Facebook. Aseară, înainte să intru în emisiune, dau nas în nas cu o altă moderatoare de talk show decît cea la care mă grăbeam să ajung, eu cel mereu în întîrziere, care intră în studio cînd toți ceilalți sînt așezați și uneori și prezentați. Doamna tocmai își terminase emisiunea și stătea la o țigară pe hol, lîngă lift, împreună cu regizoarea de platou.

“Domnu’ Palada! Am făcut pariu cu colegii mei. Ei spun că ne-ați banat pe toți de pe Facebook. Eu spun că ați plecat Dvs. Cum e?”. “M-am banat eu pe mine, doamnă. Spuneți-le colegilor ziariști că nu sînt suficient de pufoși încît să fie banați. Deocamdată”. “Aha. Deci Dvs sînteți pufos”. He. He he. Ce oameni. Ce jurnaliști. Ce concluzii :)

* * *

Imediat cum am părăsit Facebookul, au început să curgă apelurile disperate. “Nu, pe bune, spune-mi cu ce ți-ai greșit!”. În primele zile, hoarde de prieteni erau ferm convinși că am făcut un bîzdîc de supărare și că i-am curentat electric prin banare. Nu le venea să creadă că am părăsit Facebookul. “E pustiu fără tine”. E clar: chiar trebuia să iau o pauză. Totuși, este trist pe lume. FBloare-albastră, FBloare-albastră.

* * *

Tot despre Facebook. În primele zile, cel puțin, eram mai rău ca fumătorii. Scoteam din 5 în 5 minute tembelefonul să verific ce-au mai postat pufoșii pe FB. Pe urmă îmi aduceam aminte că nu mai sînt acolo, că scot tembelefonul degeaba. Și se făcea luni și pustiu în jurul meu. Adicție. Nici cînd m-am lăsat de fumat n-a fost așa de greu. FBloare-albastră. FBloare-albastră.

* * *

Mi-e dor de primăvară. Vreau soare. Vreau lumină. Vreau cafea.

* * *

PS: Chiar în aceste momente, cînd scriu, simt nevoia imperioasă (the urge) să deschid FB-ul și să promovez acest text de pe blog către o audiență mai mare. Îmi spun în sinea mea că nu mă întorc la FB, că doar îmi ajut blogul. Doar un pic. Doar o dată. Și pe urmă îl închid la loc. Nu-i așa că mă lași, creiere? Doar o dată.

V-am spus. Adicție. Must... control... the... freak. We... belong... dead.

Aici. Doar aici. Pufoșilor. Ne vedem pe blog. Doar aici. Care vrea. Care nu, rămîneți la pisicile și la ura voastră cea de toate zilele.





.
Citeste tot...