În fiecare zi îl omorîm pe Enkidu

Privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atîrnînd spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și rîzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întîlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sînt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
caci fără pricină sînt așa.
==== Nichita Stănescu, “Enghidu” ====

* * *

Omul, de la Ghilghameș încoace, se definește prin opoziție cu animalul.

Toată istoria civilizației umane este marcată de dorința omului de a se ridica deasupra animalului, de a ocupa locul central al existenței, buricul pămîntului, axis mundi. Structuri valorice și ideologice care proslăvesc dincolo-de-animalul. Four legs bad, two legs good, ca să-l parafrazăm pe Orwell.

Găsim peste tot această străduință a omului de a se civiliza, adică de a-și înfrîna pornirile sălbatice, “din pădure”, de a-și controla corporalitatea și poftele, străduință genial descrisă de exemplu de Norbert Elias în lucrarea sa The Civilizing Process – dar Elias nu este singurul care să fi făcut asta.

În toate civilizațiile apărute de cînd omul a început să cucerească natura, odată cu revoluția neolitică, peste tot avem același efort structurat la nivel de societate, de cultură, al omului de a se desprinde de natură. Nu contează că erau azteci, sumerieni, chinezi, vikingi, romani, indieni, hittiți, huriți, amoniți sau cine mai știu eu cine. Gîndirea e simplă: omul, bun; animalul, rău. Two legs good, four legs bad.

Departe de mine de a îmbrățișa ideea că omul e doar animal. Cu siguranță nu. Omul e și altceva decît animal, prin cunoaștere, prin spirit, prin morală, prin crearea de plus-valoare, îndeosebi de frumos, acest inutil necesar. “Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil…” E un adevăr atît de evident și de banal, încît nu are rostul să adăstăm asupra sa.

Însă nu la fel de banal și de evident este felul în care diferențierea aduce din păcate și negarea. În străduința sa altminteri de înțeles și de apreciat de a găsi diferența față de animal, omul face o mare greșeală uitînd de unde a plecat, uitînd că este și rămîne în continuare ȘI animal, cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă.

Omul, de secole bune, învață de mic copil că trebuie să-i fie scîrbă de el însuși. Cu fiecare lecție de bune moravuri primită, cu fiecare poveste despre lup, cu fiecare felie de friptură mîncată, cu fiecare gînd de superioritate față de animal, omul învață că tot ce-l definește, cu excepția gîndului și cuvîntului și inteligenței, e scîrbos.

Din păcate, renegînd și disprețuind animalul din sine, omul își face mult rău. Își face rău atît ontologic, dar mai ales operațional, la firul ierbii, în viața de zi cu zi.

Ontologic, omul se scufundă într-o baltă de iluzii de alteritate, de legătură cu zeul, nu cu natura, de descendență divină privilegiată. Asta, pe de o parte, îi conferă în mintea sa dreptul să stăpînească și călărească natura cum vrea mușchii lui de mic zeu capricios. Pe de altă parte, îl face să interacționeze cu lumea, cu realitatea, în vaste sisteme de cunoaștere întorlocate și neputincioase, tot soiul de sfere cerești ptolemeice, unele într-altele și multe și degeaba. Hybris de stăpîn crud și hybris de zeu fraier și prost.

În viața de zi cu zi, omul își face rău cu la fel de multă sîrguință respingînd animalul din el. Scîrba față de instincte, față de mațe, umori, sînge, ciclu, boală, bătrînețe și moarte. Neacceptarea faptului că viața se învîrte în jurul unor acte cît se poate de naturale și de necesare: respiratul, bătăile inimii, mîncatul, băutul apă, feritul de accidente și de suferință, făcutul copiilor, creșterea acestora, îngrijirea celor neputincioși.

Mai sînt și altele, evident, la fel de zăticnitoare. Torturarea sexualității cu tot soiul de sisteme valorice care de care mai victoriene și asupritoare, control patriarhal mascat al reproducerii și relațiilor sociale de putere. Credința bleagă că nu doctorul te face bine, ăla de-ți cunoaște mațele și oasele și sîngele și puroiul, ci cine știe ce miraculoase leacuri ce transced biologicul și se agață în spiritual, în “dincolo de carne”. Amăgirea celor preocupați de spirit, fie ei intelectuali, preoți, credincioși, că viața nu ar trebui să țină cont de cele ale naturii, de succesul de supraviețuire și de reproducere, că “viața e în altă parte”, că străduința vieții bune trebuie să disprețuiască natura, corpul, realitatea. Afară e soare și frumos și primăvară, eu stau să scriu chestii intelectuale și inutile, pe care le spulberă vîntul și nepăsarea.

Tot atîtea păcăleli și auto-chinuiri. Ne batem singuri cuie în talpă, ne torturăm inutil, căutînd viața bună și salvarea în altă parte, mereu în altă parte, și astfel nedîndu-ne seama că raiul e aici, acum, în jurul nostru, în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare respirație, în fiecare copil și frunză și floare și viperă și lup și balenă și șobolan și bacterie și brad și frasin și ulm și cerb și mac.

Și uite așa viața trece. Și uite așa, la ultima zbatere de biologic din noi, la ultima fluturare de bătaie de inimă, o să ajungem, de-om avea puterea, să gîndim ultimul gînd: “Și, doar atît a fost?”



. Citeste tot...

Între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului

Într-un veac sînt vreo cinci generații, dacă este să nu ne chinuim prea mult cu socoteala. Cam la douăzeci de ani odată, puii de om devin părinți și fac alți pui de om.

Într-un mileniu sînt 10 secole. Cincizeci de generații. În șapte milenii sînt 350 de generații. Hai, poate 400, căci de fapt mai toată viața ei, cu excepția acestor secole recente și moderne, specia noastră a fost nubilă și a început să facă copii cam de pe la 15 ani, deci cam șase generații pe secol.

Patru sute de generații. Doar patru sute de generații. Pentru biologie, asta e un fleac. O zdrumicătură mică de amestecare și schimbare genetică. Un sughiț geologic. Un sughiț biologic. Un sughiț genetic.

Doar patru sute de iterații și de zvîrcoliri aleatorii, modelate sub presiunea de lut a nevoii, a valurilor vînturilor, a mediului înconjurător, cum spun anchilozații prin manuale, a Mamei Natură care ea o fi mamă, că e mama noastră, a tuturor, dar e mamă aspră, rea, cîinească, nemernică și necruțătoare. Cu o mînă ne dă, cu o mînă ne omoară. Cine nu joacă jocul, moare. Cine nu joacă jocul, nu face pui. Cine nu joacă jocul, pa.

Patru sute de generații. Un fleac. Asta îmi trecea prin minte uitîndu-mă în dimineața asta la cartea Marijei Gimbutas, The Goddeses And Gods Of Old Europe, carte care tronează la loc de cinste în biblioteca noastră, unde cărțile sînt așezate după coperți, ca un bun pseudo-intelectual ce sînt. Copertă violetă. Poze înăuntru. Multe poze. Poze de zeițe și de zei.

Vinča. Cucuteni. Starčevo. Hamagia. Karanovo. Criș. Tiszapolgar. Dikilitash. Butmir. Serra d’Alto. Danilo. Petrești. Nistru-Bug. Vădastra. Boian. Gumelnița.

Vechea Europă. Zeii de atunci. Oamenii de atunci. Suferințele și nevoile și patimile și iluziile de atunci. Bob de grîu și bob de porc. Bobul grîului, esență de viață. Bobul porcului, esență de furie. Adică tot de viață. Rît de porc și rît de grîu. Rîtul vegetal al grîului, scurmînd cu rădăcinile sale pămîntul rece și indiferent. Rîtul animal și animalic al porcului, căutînd gloria ghindei și victoria împuierii.

Rit de porc și rit de grîu. Ritul grîului, moartea din viață și viața din moarte. Coliva și spicul. Ce intră în pămînt din pămînt va izbîndi, cu viața pre moarte călcînd. Cununa și fecunda.

Ritul porcului. Străpungerea și spaima. Grăsimea și colțul. Monstrul și zeul. Zeul sub chip de zeu. Părintele totemic. Fratele sacru. Părul zburlit și fecunda.

Rituri. Mistere. Monștri. Frici. Năzuințe. Zei. Zei vegetali. Zei animali. Zei de-o seamă cu omul.

Și, peste toate, o cifră mică, neînsemnată. Doar patru sute de generații.

Faptul că de oamenii de atunci ne despart doar patru sute de generații, patru sute de grămezi de oase și de cranii care la vremea lor au fost pui ca pe urmă să fie părinți, asta mi se pare cel mai mare miracol la care merită să cugetăm, în aceste zile de Crăciun care cuprinde în el, ca o mare taină generoasă, grîul și porcul, Iisus și Vechea Europă. Strămoșii noștri și strămoșii lor. Ideile lor și ideile noastre. Viețile noastre și morțile noastre.

În patru sute de pași, în patru sute de iterații de carne și de viață și de pui și de suferință și de dorință și de năzuință, am făcut saltul de la bob de grîu și bob de porc la wireless și la bomba atomică și la Pokemon și la fizica cuantică și la metropole de zeci de milioane de suflete și la și la și la. Și la.

Și la. Și la. Și la.

Ăsta este misterul la care mă gîndesc în fiecare zi. Dar mai ales azi. Ăsta e misterul care-mi dă fiori, de fiecare dată cînd îmi beau cafeaua, cînd îmi beau laptele, cînd îmi beau vinul, cînd îmi beau sudoarea. Doar patru sute de generații. Doar patru sute de rînduri de strămoși. Doar 10 mii de ani.

Ridic acum cana asta de cafea pe care o beau la fel cum îmi beau vinul și laptele și sudoarea, să fie de sufletul strămoșilor noștri, ăia mulți și neștiuți și morți, ăia care au fost pui ca să fie părinți ca să facă pui. Ca să fim noi aici acum.

Dumnezeu să-i odihnească, acolo jos, între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului.



. Citeste tot...

Cuvintele nu poate să

A fost pe vremuri un om de legendă. Secolul trecut, cam pe la jumătatea sa, aveau americanii un jucător de baseball – un sport național la ei, alături de fotbalul american – care pe cît de bun era pe teren, pe atît de multe prostii nostime spunea în momentul în care părăsea siguranța metafizică a ierbii.

Se numește (se numea, că între timp a răposat, fie-i țărîna la fel de ușoară precum îi era creierul), deci se numea Yogi Berra și a rămas în mentalul colectiv american ca un soi de Păcală savuros, prost dar blînd, priceput într-ale datului cu bățul în minge, dar care cînd deschidea gura se făcea întuneric în galaxie. Un întuneric fain, haios, numa’ bun de citate de-ale lui Poptamaș.

Despre zicerile lui e plin Internetul. “It ain't over till it's over”, "It's déjà vu all over again", "Always go to other people's funerals; otherwise they won't go to yours" sînt perle perfecte de cultură semantică involuntară, de penetrare a cretei cu cerneală de vorbe faine, dar tembele.

Mie, cel puțin, cel mai mult îmi place "You can observe a lot by watching", căci reprezintă într-un fel haios, dar trist, fix chintesența limitării metodologice a meseriei mele de fier forjat cu parul.

Vă povestesc toate astea pentru că, iată, avem încet-încet și noi genialii noștri. Gică Hagi, nemuritorul cel mai foarte perfect jucător cu bășica pe iarbă, cel pe care îl adulează o țară întreagă, pe bună dreptate, pentru îmbinarea sa de talent și de bun simț, a comis-o zilele astea din nou.

După deja intratul în limbajul comun “Să fie bine, să nu fie rău”, care face cît zece tone de pagini de politici publice, iată că Hagi al nostru ne spune zilele astea că

“Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”.

Cutremurător. Înduioșător. De o stîngăcie și nepricepere care fac cît zece tone de Biblie și de alte îndrumări morale. Pentru că Hagi, în neasemuita sa înghesuială cognitivă, a spus fără să vrea aproape exact cuvintele inexistentului, perfectului și necesarului cavaler Launcelot care, atunci cînd s-a urcat pe cal să-și îndemne tovarășii la glorie și cititorii la perfecțiune, a spus “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Dragii de ei. Viața e frumoasă, pufoșilor. Mai ales cînd iarna nu-i ca vara și cînd avem realizările pline de succesuri. Matrafocsaților. Pufoșilor. Oamenilor… :)



. Citeste tot...

Gîndirea magicǎ de rit exorcizant

"- Mama! Mama! Dar dacǎ nu existǎ draci, atunci de ce existǎ cuvîntul “draci”?
Cuvîntul trebuie sǎ fie pentru ceva care existǎ, nu-i așa?"

Scumpa de Andra, la vîrsta la care toți sîntem într-un Macondo dulce, plin de ciocolatǎ

Citeste tot...

[...] într-o corespondențǎ regulatǎ între planul divin și planul uman [...]

“Pentru fiecare nou-nǎscut, poetul a avut grijǎ sǎ repete, în numele sǎu sau prin “glasul fǎrǎ trup”, cuvîntul care îi dezvǎluie esența, identicǎ cu cea a zeului-tatǎ: pentru Yudhisthira, fiu al lui Dharma și viitor rege, este dharma – deopotrivǎ codul, condițiile și manifestarea virtuților cardinale; pentru Bhima, fiu al lui Vayu, și pentru Arjuna, fiu al lui Indra, este bala, puterea fizicǎ; pentru gemenii Nakula și Sahadeva, fii ai gemenilor Asvini, este rupa, frumusețea.

Astfel se desfǎșoarǎ în fața noastrǎ, într-o corespondențǎ regulatǎ între planul divin și planul uman, între mitologie și epopee, tabloul celor trei niveluri conceptuale pe care India cea mai veche îl deținea de la trecutul ei indo-iranian, indo-european: nivelul suveranitǎții religioase (cǎci singur Yudhisthira este rege), cel al forței rǎzboinice și, definit inadecvat, ca întotdeauna, prin unul singur dintre numeroasele sale aspecte – aici prin frumusețe – complexul nivel al treilea. Ordinea în care se nasc eroii-fii și în care, mai întîi, fuseserǎ chemați zeii-tați, este conformǎ ordinii ierarhice a nivelurilor, iar la treapta a treia, fiii ca și tații sînt gemeni.”

Georges Dumézil, Mit și epopee, Ed. Științificǎ, București, 1993, pag. 39-40. Vol. 1, “Ideologia celor trei funcțiuni în epocile popoarelor indo-europene”.



Forțǎ. Înțelepciune. Frumusețe. Mda. Vechi, dom’le, vechi.





:) Citeste tot...

Ce sa povestiti copiilor

Pe vremuri, cind inca lumea mai facea copii, prea multi copii, oamenii obisnuiau sa-i sperie un pic, sa le bage mintzile in cap, mama lor de copii neastimparatzi. Si le spuneau povesti.

Si ce povesti le spuneau...



:) Citeste tot...

Si pe vremuri, la fel

King Gylfi ruled the land that men now call Sweden. It is told of him that he gave to a wandering woman, in return for her merry-making, a plow-land in his realm, as much as four oxen might turn up in a day and a night. But this woman was of the kin of the Æsir; she was named Gefjun. She took from the north, out of Jötunheim, four oxen which were the sons of a certain giant and herself, and set them before the plow. And the plow cut so wide and so deep that it loosened up the land; and the oxen drew the land out into the sea and to the westward, and stopped in a certain sound. There Gefjun set the land, and gave it a name, calling it Selund. And from that time on, the spot whence the land had been torn up is water: it is now called the Lögr in Sweden; and bays lie in that lake even as the headlands in Selund.

De aici: Edda veche, Gylfaginning.

Deci vedetz? Deci si pe vremuri ca si acum. Deci precum in cer, in Jötunheim, la fel si pe pamant, acishilea la noi la Midgaard. Deci la fel: o lipsa de moralitate mai ceva ca la pashopt. Mai cu un pic de curvasareala, mai cu un pic de merry-making din buculitze, mai cu un joc de mijlocel si cu un pic de umectare, mai cu un pic de magie violeta si de vrajeala de mama Omida, mai cu un pic de furaciune cu doo perechi de boi. Pai vedetzi ca suntem legitimatzi pana si de traditzia edico-skaldica?

Deci sa nu va mai aud ca va plangetzi, ca ma apuc sa caut si in Biblie, si-n Iliada, si-n Odiseea si-n Mahabharatta. Si va spun eu ca gasesc. Ohoho, si-nca cum voi gasi...

:rofl: Citeste tot...

Sa nu uitzi, Gheorghe

Gheorghe, azi de ziua ta, poftim cadou de nu'ma'uita.

Adica sa nu uitzi de unde vii.

Auzi, Gheorghe? Ia uite ce scrie aici, ma omule, la cartea Internetului. Scrie ca nu e cum stiai tu. Mai Gheo ma, tu credeai ca eshti plugar? Nici vorba, ma Gheo ma. Tu eshti luptator, bre. Tu eshti calaret, ma. Tu eshti stralucitor, mai nea Gheorghe. Ce credeai dumneata, ca'i asha ushor: ia plugul de coarne si hais si cea? Neee. Nea Gheorghe, lasa boii si cumpara'tzi cai. E vorba de cai in povestea asta.

Aoleu Gheorghe, stai un pic ca'i groasa! Ia uite ce scrie aici in cartzile astea care te strica la minte: ba tu eshti pagan ba! Aoleu Gheorghe, mai rau: ba tu eshti zeu ba! Gheorghe, fugi repede sa te spovedeshi si impartasheshti, ca mare pacat a cazut asupra capului tau. Gheorghe, sa nu te mai prind ca intri in casa, ma Gheorghe ma, ca tu eshti zeu si pagan si stralucitor si luptator si calaret si rau. Sa stai afara, in grajd, cu calul si cu cainele tau...

Gheeoorgheee! Tu eshti calare pe cal, ma Gheorghe ma, cu cainele dupa dumneata, sa omori naiba cea de balaur. De mult, ba Gheorghe ba, de muuult. Cand umblau scitii aia de sarmatzi pe aici si'i invatzau pe traci cum sa stea in sha.

Sa nu uitzi, Gheorghe. Sa nu uitzi...

Si'am incalecat pe'o sha
Shi v'am spus povestea asha
Calaretz de la Drobeta
Geto-Daco-Scit sadea
Rasboinic cu secera
Cu sapa si iedera
Velerim si Velerea







PS: Ultimele doua imagini de pe Cultura-Romana.com, un loc unde unii au multa rabdare si multa patima :) :wink:.

Citeste tot...

Frunzar

Astazi, de Sf. Gheorghe, acest cavaler pagan transformat in sfant luptator, la Telega se aduce frunzar in fata casei. Azi, de aceasta sarbatoare a primaverii si a vietii si a sangelui si a putirintei si a babardelii fertile, in aceasta Beltaine balcanica, la Telega e verde in curte. Se pune frunzar.

Frunzar, adica fag tanar, de'abia infrunzit. Verde de smarald si de aur si de soare si de viatza. Verde crud. O craca de frunzar, pusa intr'o galeata in dreptul usii, afara, sa'l preamareasca pe Sf. Gheorghe si revenirea naturii si biruinta vietii asupra mortii si a omului asupra naibei cele de balaur.

Azi, la Telega, se pune frunzar in fata casei.

Ceea ce va doresc si Dvs.



PS: La Gramo il (re)vedem pe Perkan si magia nebuniei barocului kusturician din Dom za vesandje. Tot intr'o sarbatoare de Sf. Gheorhge: de Djurdjevdan.


Citeste tot...

Leule, maria ta

Pe aici a trecut Enkidu.

They don't make them like that anymore.

Șase zile trecură, șapte nopți trecură: Enkidu neobosit o cunoștea pe muiere. Dar după ce fu sătul de dezmierdare, el își întoarse fața spre dobitoacele sale.

Citeste tot...

Lauda faptelor mari

Îmi aranjez biblioteca. La 1 noaptea.
Și dau peste scuturi și moarte și vorbe și jale.

++++++++++++++++++++++++++++++++
++++++++++++++++++++++++++++++++

Lauda faptelor mari a gintei de regi
ai danilor cei cu darde armați, în zile demult,
auzit-am, și cîtă cinstire athelinii au cules.

[…]

Un than de neam mare, nicicum nesilit
și numai pîndit de primejdii, pornise
spre marea comoară-a acestui balaur cumplit;
fugi-nfricoșat de-ncleștări fioroase,
cătă adăpost ca un om ticălos ce se-afla
și-ntră înăuntru. De cele văzute-nspăimîntat,
cuprins fu sărmanul de crîncen cutremur,
apoi se-adună, pîn’ să plece, din groază,
și cupa o luă din cămara comorii.

Traducere de Dan Duțescu și Leon Levițchi




++++++++++++++++++++++++++++++++
++++++++++++++++++++++++++++++++

De’abia se aprinsese sclipirea dimineții, că Ghilgameș și-a deschis gura și rostește: “Enkidu, prietene, maica ta antilopa și tatăl tău măgarul sălbatic te-au născut, făpturi cu coadă și vite crescutu-te-au pe cîmpie și în pășuni depărtate! Făgașele lui Enkidu din pădure de cedri să plîngă după tine, necurmat, zi și noapte, să te plîngă bătrînii dregători din împrejmuitul Uruk, să plîngă cel ce mîna o întinde pe urmele noastre, în munții împăduriți, să plîngă steii, pe care amîndoi împreună ne cățărasem, ca o mamă bună să plîngă în hohote pajiștea, cu seva lor să plîngă chiparoșii și cedrii, printre care ne strecuram amîndoi cuprinși de mînie.”

Traducere de Victor Kernbach



++++++++++++++++++++++++++++++++
++++++++++++++++++++++++++++++++

Clatină Hector din coif și neșovăind îi răspunde :
“Aias Telamoniene, mărite păstor de oștire,
Nu căuta să mă sperii ca pe un copil care-i firav
Sau ca pe-o biată femeie ce nu se pricepe la arme.
Eu doar știu bine luptatul și cum se omoară bărbații,
Știu să dau scutul de piei argăsite la dreapta, la stînga,
Și să mă apăr cu el și să fiu neînvins în bătaie.
Știu să dau buzna cu carul în valma de cai și de care,
Știu și pe jos să mă prind la jocul războiului crîncen.
Totuși, cât ești de voinic, eu nu voi să-ți dau ca mișelul
Crunta-mi lovire pe-ascuns, ci pe față de pot să te birui.”

Traducere de George Murnu



++++++++++++++++++++++++++++++++
++++++++++++++++++++++++++++++++

Ați auzit?

Știu să dau buzna cu carul în valma de cai și de care

Simțiți pe limbă gust de vorbire?
Se rostogolesc vorbele purtate de vînt?
Auziți zdrăngănitul pulpanelor de aramă?

Așa vorbesc zeii, cînd sunt beți. Citeste tot...