Artista, banii și comuniștii

Talentul nu merge mînă în mînă cu moralitatea. Din păcate, de vreo douăzeci și cinci de ani încoace, Pleșu și cu Liiceanu fac eforturi consecvente să ne reamintească asta, cam la două-trei luni odată.

Mai recent, li s-a alăturat și Oana Pellea. O actriță care, pe de o parte, a beneficiat și beneficiază de pe urma kaghebiștilor de comuniști de pesediști. Pe de altă parte, perseverează în a afirma public cît de mult îi urăște pe comuniști.

Cu doi ani în urmă, doamna Pellea a solicitat și a primit de la Guvernul României, pe vremea aceea condus de infamul kaghebist pesedist Ponta, niște bani – deloc nu puțini, niște zeci de mii de euro – pentru a-și realiza un proiect artistic.

A făcut solicitarea, a depus actele, a primit un avans, a prestat prestația artistică – un turneu în străinătate, a depus actele justificative de decontare, a primit restul de bani. Totul frumos, legal, birocratic și la vedere, cum le șade bine kaghebiștilor care vînd țara la ruși și la chineji.

Știu asta cît se poate de precis, pentru că am fost acolo în momentul respectiv, am fost cel care a supervizat acest proiect, printre altele, din poziția mea de consilier de stat.

Toate bune și frumoase. Acum, mai recent, tot niște kaghebiști pesediști nemernici și mișei, nasoii, huooo!, guvernul PSD Grindeanu de data asta, a realizat un necesar act de reparație și de dreptate socială și a mărit salariile actorilor angajați în instituțiile de stat – dacă nu mă înșel, le-a dublat. Niște nasoi, niște nemernici, auzi tu, cum să mărești salariile la actori!

Lăsînd gluma la o parte, două decizii administrative luate de niște instituții conduse de PSD și de pe urma cărora a beneficiat direct, direct, direct, doamna Oana Pellea.

Din păcate, tot în această perioadă, doamna Pellea își jelește de manieră publică și tristă și ambetată și neconsolată marea suferință că a venit PSD-ul și gata, vezi Doamne, se face întuneric în țară, după cum spunea mai deunăzi și stimabilul nemulțumit de servici Liiceanu.

Dînsa a publicat pe Facebook o întreagă litanie de disperare, generată de venirea pesediștilor la putere. Dînsa “își manifestă dezgustul față de spectacolul oferit de PSD în aceste zile”. Dînsa “publică un mesaj amar”. Dînsa “nu se regăsește”. Dînsa se chinuie “să supraviețuiască”, pentru că, evident, nu mai are parte de “bun simț, cinste, educație, cultură”. Dînsa “se retrage în imaginar”.

E clar: tocmai au năvălit mongolii, tătarii, bestiile, primitivii, rușii, sovieticii, violează în stînga și dreapta, omoară copii nevinovați și torturează artiști. Drept pentru care dînsa găsește de cuviință să se retragă în munți.

Cuvintele astea, “bun simț”, “cinste”, văd că stau la loc de cinste în panoplia dînsei valorică. Se ghidează după ele, mai ceva ca Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Macovei, Băsescu, Cărtărescu, Mîndruță, Tapalagă și restul deontologilor la un loc.

În primul rînd, poate dînsa ar fi trebuit mai întîi să salute creșterea salariilor actorilor. Nu știu dacă primește bani de la vreun teatru de stat, deci nu știu se simte afectată nici în bine, nici în rău de creșterea salariilor actorilor. Dar și chiar dacă lucrează doar în privat, sînt sigur că o minimă solidaritate de breaslă ar fi trebuit să o facă să salute faptul că mulți colegi de-ai dînsei vor beneficia de pe urma acestei necesare creșteri de salariu.

Dar nu asta e principala problemă. Problema mai însemnată e aia cu proiectul artistic pentru care a primit fonduri guvernamentale.

Sînt sigur că dînsa a dat dovadă de bun simț atunci cînd cu o mînă lua banii de la kaghebiștii de pesediști, iar cu cealaltă era ocupată să se vaite de catastrofă. Sînt sigur că dînsa e cinstită atunci cînd spune că suferă groaznic de pe urma pesediștilor. Suferă, suferă. O, cum să nu! Suferă cel puțin de cîteva zeci de mii de euro, vă spun eu. Mi-o aduc perfect aminte cum suferea la mine în birou atunci cînd a aflat că proiectul a fost aprobat și va primi finanțare.

Sînt sigur că dînsa nu găsește în toată această tensiune etică nici o sfîșiere interioară. E convenabil să fie senină în suferința dînsei anticomuniste, în timp ce beneficiază de pe urma nemernicilor de kaghebiști.

Dînsa a pierdut un prilej foarte potrivit să tacă și să cugete. Eu așa știu că ar fi trebuit să facă. Eu așa am învățat la țară, acolo de unde vin.

Nu spune nimeni că trebuie să înalțe ode de laudă nasoilor de nemernici de pesediști kaghebiști. Nu-i suferă, e dreptul ei. Îi disprețuiește, tot dreptul ei este, trăim într-o țară liberă.

Dar ar fi trebuit să se gîndească la faptul că, dacă tot e supărată pe ei și îi disprețuiește, n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu ei deloc.

Trebuia să-i fie scîrbă și acum doi ani, cînd a cerut și a primit bani de la nemernicii de comuniști pesediști. Trebuia și acum doi ani să fie tristă și ambetată de starea dezastruoasă a situației, de faptul că e înconjurată de niște primitivi nemernici, de niște bestii odioase, și trebuia să nu ia bani de la ei. Că sînt niște primitivi și niște bestii odioase și dînsa e o ingenuă morală și deontoloagă și o sfîntă și o martiră, iar sfinții și martirii nu pun mîna pe banii murdari ai ticăloșilor de kaghebiști.

Dînsa trebuia să fie sfîntă și martiră cu consecvență și să aștepte să ceară bani de la ăia pe care îi admiră, de la Boc, de la Băsescu, de la Johannis, de la Cioloș, de la ăia pe care îi venerează. Să fie consecventă cu valorile sale de bun simț și cinste.

Sau, dacă a luat bani de la nasoii de comuniști, să se abțină să dea cu cuvinte triste și cu dispreț și cu materii organice în stînga și dreapta, să meargă la mînăstire, să aprindă o lumînare de sufletul morților și să se spovedească. Și să tacă un pic din gură. Să sufere în tăcere. Sînt sigur că acolo la mînăstire, s-ar fi găsit vreun popă ori călugăr să o învețe că nu se poate și cu dracul în buzunar, și cu sufletul în rai.

Transmiteți-i asta, vă rog. Sînt sigur că va înțelege. În fond, e o persoană rafinată, sofisticată, o intelectuală. Încă mai are timp să cugete și să pătrundă sensul adînc al cuvintelor “bun simț” și “cinste”.



. Citeste tot...

Așa sǎ ni se împleteascǎ gîndurile!

În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi.

Nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea.

Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale.

În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine.

S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin:

„Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă: mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii.

Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii...“ [...]

Andrei Pleșu, "Drumul spre sine" (Dilema Veche, 29 dec 2011) Citeste tot...

[...] in permanenta strict la cele ce pot fi cunoscute [...]

[...] ateii nu practica nici un fel de ritual. Nu se roaga, nu se impartasesc, se imbaiaza din motive strict igienice, fara nici o conotatie cultica, si mai ales ignora metafizica, kantianul “lucru in sine”, pe scurt internalizeaza teza lui Wittgenstein: “despre ceea ce nu se poate vorbi e mai bine sa se taca”.

Este posibil ca Andrei Plesu sa nu se fi aplecat suficient, in articolul citat, asupra distinctiei dintre atei si anticlericali sau antireligiosi. Ateismul tine de structura intima a individului, necomunicabila, iar ultimele doua atitudini sunt ideologice, intr-adevar susceptibile a se subscrie fenomenului “credintei” intrucat cauta prozeliti si polemizeaza cu “adversarul”.

Din acest motiv nu-i consider pe anticlericali si/sau antireligiosi ca fiind atei autentici. Ateul pur nu este nici una, nici alta, ignora orice fel de manifestare religioasa, intrucat pur si simplu nu-l priveste. Nu se raporteaza in nici un fel la actul credintei, din simplul motiv ca el nu crede. Nu este opusul credinciosului, al celui care afirma existenta lui Dumnezeu.

[...] Ateul se refera in permanenta strict la cele ce pot fi cunoscute, fie prin intermediul ratiunii, fie prin cel al simturilor, cel mai adesea prin intermediul ambelor.

[...] Ateul pur este liberal, distinct de istericii anticlericali si/sau antireligiosi, deci este departe de a fi un “radical”, conform aprecierii lui Andrei Plesu. Intr-un punct se intalneste, totusi, cu credinciosul care “asteapta rabdator”, insa doar periferic. Anume, ateul si credinciosul rabdator “stiu ca nu stiu nimic”.

Atat. Unul crede si spera, celalalt nu crede si, pe cale de consecinta, nici nu spera: este indiferent. Indiferenta care nu seamana cu cea a “credinciosilor de duminica”, adica a lenesilor si ipocritilor; evident ca ateul nu incearca sa pacaleasca un Dumnezeu in a carui existenta nu crede.

Cat despre “argumentatia rationala” a ateismului, aceasta este, evident, in afara Weltanschauung-ului sau. Nu-mi imaginez cum as putea argumenta rational negarea a ceva ce nu se poate afirma rational (daca ar fi posibil, credinta ar deveni inutila).

In fine, ateismul nu este chiar deloc “pasibil de fundamentalism”, conform “credintei” lui Plesu. Ateul pur nu incearca sa convinga pe nimeni de inexistenta lui Dumnezeu, pentru ca nici macar acest lucru nu-l stie. Nu impartaseste non-experierea lui Dumnezeu, tot asa cum barbatii civilizati nu-si divulga experientele erotice. Cat despre a “crede” in absenta divinitatii, aceasta optiune ii este, in mod logic, cu totul straina. In concluzie opusul credintei nu e tot o credinta, ci pur si simplu absenta acesteia.

P.S. O alta confuzie des intalnita, cu care insa Andrei Plesu nu are nici o legatura, atarna ateismul in trena stangii politice si/sau intelectuale, iar optiunea religioasa, considerata “conservatoare” in cea a dreptei. Cred ca nu exista nici o legatura metafizica sau ideologica in masura sa justifice aceste alaturari.

Eu, de pilda, sunt ateu si adept al dreptei, daca prin aceasta se intelege preeminenta individului in fata colectivitatii si a libertatii in fata egalitatii (singura forma a egalitatii pe care o accept neconditionat este cea juridica, fara de care libertatea individuala este imposibil de conceput). La fel, nu pot intelege de ce un credincios practicant nu ar putea avea convingeri politice de stanga.

Inca ceva. Un alt mit este cel potrivit caruia defavorizatii societatii ar fi apanajul preocuparilor stangii, pe cand dreapta s-ar orienta strict spre clasele mijlocii si avute. Compasiunea este, insa, o categorie morala, nu ideologica, asa ca se poate regasi la fel de bine si la stanga si la dreapta.

Dorin Petrișor, Un ateu către Andrei Pleșu (Vox Publica, 25 octombrie 2011) Citeste tot...

Lecţiile istoriei

Un articol atît de necesar, de esențial, de dureros de trist de adevǎrat încît îmi permit sǎ-l preiau în integralitatea sa. Doamne, ce proști sîntem, Doamne! :(

* * *

Cred că est-europenii (şi mă gândesc acum la români) n-au învăţat cine ştie ce din istoria lor recentă.

Un reporter al televiziunii elveţiene mă întreabă, între altele, dacă est-europenii au învăţat ceva din istoria lor recentă. Răspund destul de prompt că nu. Nimeni nu învaţă mare lucru din istorie. Din mai multe motive.

Mai întâi, foarte puţină lume ştie, cu adevărat, istorie. În general, nu avem cunoştinţă decât de istoria pe care am trăit-o. Iar experienţa noastră de viaţă e netransmisibilă. Pentru ceilalţi, mai ales pentru cei din generaţiile de după noi, „istoria recentă" e o sumă de istorioare pe care „bătrânii" le tot povestesc, obsesiv, plicticos, vorbind de unii singuri.

Cine n-a trăit nemijlocit anii '50, '60, '70 şi '80 nu poate percepe realitatea comunistă decât ca pe o ciudăţenie, un viciu de generaţie, o colecţie de anecdote, orori şi legende aparţinând mai curând ficţiunii decât realităţii de fapt.

„De ce n-aţi făcut ceva?" - întreabă unii tineri. „De ce n-aţi organizat mari proteste de stradă?" O dovadă că trăim în lumi mutual etanşe. Asta explică, în parte, energia polemică a „noii stângi", pentru care „dictatura comunistă" e o definiţie hiperbolică, rău intenţionată, a unui derapaj istoric accidental, iar anticomunismul - o formă retrogradă de proastă dispoziţie.

„A învăţa din lecţiile istoriei" e, prin urmare, un imperativ sau un deziderat, fără altă valoare decât aceea a unui soi de optimism şcolar, întreţinut de o retorică pedagogică vidă. În realitate, ne putem, eventual, „mândri" cu unii eroi ai trecutului, putem suferi patriotic pentru „greutăţile" (nemeritate) prin care am trecut, putem afişa o mină pioasă dinaintea câte unui monument falnic, dar de învăţat nu învăţăm nimic.

Un alt motiv al acestui eşec stă în însăşi precaritatea istoriei ca disciplină. Să învăţăm din ce? Din manuale (mereu „reformate", reamenajate, contestate)? Din cercetările istoricilor, de multe ori contradictorii?

Un prieten mi-a reamintit de curând o frază târzie a lui Czesław Miłosz: „Trecutul este inexact. Cine a trăit suficient de mult ştie în ce măsură lucrurile pe care le-a văzut cu ochii sunt îngropate ulterior în aproximaţii, legende, zvonuri amplificatoare sau relativizante. «Dar n-a fost deloc aşa!» - îi vine să spună. Însă buzele lui vor fi văzute mişcându-se, fără ca vocea lui să se audă".

Cred, aşadar, că est-europenii (şi mă gândesc acum la români) n-au învăţat cine ştie ce din istoria lor recentă. Dacă ar fi învăţat, n-ar aluneca atât de uşor în nostalgii amnezice, n-ar bombăni cu atâta parapon piaţa liberă, democraţia, capitalismul sau privatizarea, n-ar fi fost atât de antiamericani pe vremea războiului din Kosovo, n-ar fi huiduit (unii dintre ei), în Parlamentul ţării, declaraţia de condamnare a comunismului, n-ar fi (unii dintre ei, mai cu seamă tineri) atât de „stângişti", de „antielitişti", de burzuluiţi, de „revoluţionari" (în vorbe...).

Dar să lărgim câmpul întrebării. Au învăţat ceva vest-europenii din experienţa istorică a Europei de Est? Evident, nu. Dacă ar fi învăţat, n-ar mai purta tricouri cu Che Guevara, n-ar mai vorbi duios de Mao şi de Fidel Castro, nu s-ar mai răfui, carnavalesc, cu decadenţa capitalistă, n-ar mai cădea pe spate la show-urile filosofice ale lui Slavoj Žižek şi n-ar mai spune că singura soluţie a crizei economice e întoarcerea la Marx şi Lenin.

„Nu se învaţă nimic din istorie" - conchide, la bătrâneţe, marele istoric Eric Hobsbawm. Şi, parcă pentru a-şi ilustra gândul, adaugă că încă visează la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie...

Lecţiile istoriei (Adevarul, 24 mai 2011)

Citeste tot...

Despre buna-cuviinţă

De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.

[...] Nu vreau să spun că mă aflu în Paradis. Că lumea de aici se bălăceşte în rozuri blege, sau că Bucureştiul nu are şarmul lui inanalizabil... Vreau doar să spun că înainte de a fi carenţi la reformă, la Schengen, la moneda Euro, la moravurile politice, sîntem carenţi la capitolul normalitate, civilitate, bună-cuviinţă. Mai vreau să spun că orice construcţie care nu ţine cont de această carenţă, care nu încearcă să o reducă, e emfază fără substanţă, casă ridicată pe nisip.

Andrei Plesu, La Berlin, despre normalitatea uitată a vieții (Dilema veche, nr. 378, 12-18 aprilie 2011)

Cititi tot articolul. Un exercitz de normalitate. Citeste tot...