Zilele astea, lumea se împarte simplu: între cei care cred că începe războiul și cei care cred că nu. Evident că mai e și o a treia parte, a much better informed one, care știe că războiul a început deja. Dar aia nu intră în categorisirile sociologice, în structurările statistice. They are just the few ones that matter only in the rooms full of smoke. Ei nu se pun la socoteală, pentru că ei fac socoteala.
E vorba, bineînțeles, nu de orice fel de război. Mai mereu avem un “orice fel de război” în desfășurare undeva într-un colț al lumii. E vorba despre Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică. E vorba de Războiul Mondial. Al treilea război mondial. Ăla mare. WW3. Ăla mare și rău, din care s-ar putea să nu scăpăm. Să nu mai scape nimeni.
Incidentul foarte recent cu avionul rusesc (ptiu! era să scriu “sovietic”; old habits die hard, cum ar spune Tarkovski) dă un și mai mare sens de urgență acestei teme de dezbatere. Avem, din păcate, o premieră nefericită. E prima dată cînd un stat NATO atacă de manieră cît se poate de explicită o capabilitate militară non-trivială a unui alt stat important din punct de vedere geostrategic. În cazul de față Rusia, the good ol’ classic foe of NATO since it all began back în 1950 something.
Spun “capabilitate militară non-trivială” pentru că în acest eveniment au fost implicate elemente semnificative (și puternic simbolice) ale forțelor armate respective. Nu a fost “doar” o “simplă” trosneală diplomatică din vorbe. Sticks and stones can break my bones, but words do me no harm. Nope. Nyet. Nu a fost nici “doar” o “simplă” mermeleală proastă și naivă între niște pifani proști și naivi, dotați cu niște pocnitori de arme simple.
A fost un ditamai avionul de vînătoare, unul din vîrfurile de lance tehnologică ale proiecției puterii militare a unui stat, doborît de un alt ditamai avionul de vînătoare. Milioane de dolari ori de euroi și milioane de ore-muncă investite în ele și milioane de unități de energie distructivă care au fost făcute praf de o unitate militară echivalentă. Complicat. Semnificativ. Important. Simbolic.
Dacă îi zicem “incident”, deja forțăm rău sensul acestui cuvînt. Sau poate prin folosirea lui avem cumva dorința magică de a modela realitatea în jurul cuvintelor. Poate dacă folosim cuvinte moi, blînde, punctuale, atunci poate și realitatea va rămîne moale, pașnică, pufoasă. Doamnă pom, a fost “doar” un incident. Vă rog eu, doamnă pom: să nu înceapă războiul. A fost “doar” un incident.
Dincolo însă de wishful thingkingul nostru, de pledoaria noastră către Doamna Pom care ne îndeplinește toate dorințele, Doamnă Pom, vă rugăm noi să nu înceapă războiul, uite, folosim cuvinte moi, pașnice, întrebarea rămîne la fel de puternică. Începe sau nu începe?
Acest incident nu cumva este și el la rîndul lui vîrful de lance al unei chestii mult mai mari și mai rele și mai nemernice care stă să se prăvălească asupra noastră? Sau rămîne la stadiul de incident, ceva punctual, contingent, containable? Este el trîmbița Apocalipsei, a portent of things to come? Sau doar un plouf în băltoaca fluxului de evenimente care azi reprezintă tot, mine nu-și mai aduce aminte nimeni de ele?
Tendința, dacă este să ne rotim privirea roată împrejur și să ne uităm prin opinia publică, fie ea structurată și pertinent-competentă-cea-mai-foarte-înțeleaptă din presa premium care de fapt e varză, dar își spune că e premium, fie în zona mai difuză și confuză a mediei sociale, unde toate trăirismele isterice și paranoice conviețuiesc în cea mai pașnică democrație comunicațională -
[[ waw, ce frază! De la capăt, mai simplu, că v-am făcut capul varză ]]
Dacă facem o analiză de conținut a diverselor tipuri de discurs public, vedem că tendința dominantă în momentul de față este de tipul “să fugim, ne mănîncă!”. Multă lume crede că sîntem pe cale să înceapă războiul. Pînă și eu, un pufos care prin forța împrejurărilor am fost nevoit să învăț precauția, mă tem că s-ar cam putea să înceapă.
Temerea este cît se poate de firească și de necesară. E bine în general să te temi, să-ți faci griji, să te gîndești la ce e mai rău. Istoria și teoria probabilităților ne învață că de regulă cei care nu se tem or fi ei eroi, dar au și șanse mult mai mici de supraviețuire. Deci e bine să ne temem. Ne temem cînd trecem strada, să nu dea mașina peste noi. Darămite acum, cînd e mult mai important.
Temerea noastră însă s-ar putea să fie mult accentuată datorită faptului că nu învățăm nimic de la istorie. Asta pentru că, de regulă, nu știm istorie. Sau – varianta mai bicisnică – nu ne interesează istoria. Știți voi butada aia: cine nu cunoaște istoria e sortit să o repete. Cine cunoaște istoria e sortit să privească neputincios cum restul celor mulți care nu știu istoria o repetă.
Istorie, pufoșilor. Să ne uităm un pic la istorie.
E vorba de istoria foarte recentă, dar totuși istorie. Istoria de regulă este înțeleasă de lume ca fiind “toate acele chestii multe și complicate care nu s-au întîmplat pe timpul vieții mele”. Ei bine, avem de-a face cu o perioadă istorică recentă, foarte recentă, pe care istoricii pedanți o bagă la categoria “istorie contemporană” și care poate să fie de folos pentru a înțelege momentul actual, această situație de cumpănă politică, în marginea Marelui Război.
E vorba de perioada Războiului Rece. De toți acei ani între 1950 și 1990 pe care cei mai mulți dintre noi fie nu i-am trăit, fie i-am prins fiind copii, fie – cei mai în vîrstă dintre noi – i-am prins, dar nu prea știm mare lucru despre ei. Și neștiind mare lucru despre acei ani, nu-i cunoaștem. Deci nu știm istorie. Deci sîntem sortiți să o repetăm. Nu putem folosi lecția trecutului pentru a o aplica în prezent.
De ce nu știm istoria? Mai bine spus, de ce nu rezonăm emoțional la această bucată de istorie totuși foarte recentă? De ce nu avem înfiptă în fibra ființei noastre această istorie recentă, să fim vaccinați la ceea ce se întîmplă acum?
Pe rînd.
Cei care sînteți prea tineri asta este, sînteți prea tineri. Eu nu. Voi da. Tinerii frumoși și liberi și sălbatici care v-ați născut după 1980, după 1990. E istorie pentru voi, nu ați trăit-o. Știți de ea din cărți, din manuale. Fie că citiți de Revoluția Franceză, fie că citiți de Războiul Rece, tot aia e.
Cei de vîrsta mea, care cam sîntem pe la vîrsta de mijloc și am prins ceva din perioada aia, să zicem anii 80, am prins-o copii fiind și tot nu relaționăm cu ea. Sîntem și noi tot ca tinerii frumoși și sălbatici care n-au prins-o nici măcar fizic.
La fel cum pentru tinerii din ziua de azi Revoluția de la 1989 e ceva îndepărtat, străin, citit din manualele de școală, chiar dacă erau totuși născuți atunci, și pentru noi Războiul Rece e ceva vag, aflat prin prisma interesului vîrstei de copil. Eram născuți, am prins o bucată de Război Rece, dar nu îl avem imprimat în scoarța creierului, să putem face recurs la el cînd avem nevoie. Poate ne afecta cearta dintre Reagan și Andropov, poate (și) din cauza aia nu era mîncare la Alimentară, dar noi nu știam. Eram copii.
Iar cei în vîrstă, care au prins vremurile alea, părinții și bunicii noștri, ei trăiau din păcate într-o bulă de izolare comunicațională, pe vremea comunismului, cînd zgomotul lumii înconjurătoare se auzea doar în surdină. În afară de cei cîțiva care mai ascultau Europa Liberă, restul nu știau despre lume decît ce spunea Scînteia și România Liberă și Radio România Actualități și cele două ore de televiziune zilnice de la TVR 1.
Că atît era pe vremea aia. Nici cablu, nici internet, nici presă străină. Drept pentru care nici ei nu au imprimată în scoarța creierului experiența Războiului Rece, să poată face recurs la ea cînd au nevoie, decît în varianta locală, românească, săracă informațional, specifică lagărului socialist.
Drept pentru care practic toți românii din ziua de azi trăiesc evenimentele de acum ca pe o filă nouă, albă, învață istoria the hard way, repetînd-o.
Nu avem experiența iminenței începerii celui de-al treilea război mondial, iminență care a caracterizat aproape zilnic viața publică occidentală din anii 50 pînă în anii 90, cînd în cele din urmă hegemonul militar american și alianța din jurul său, NATO, au răzbit atît în războiul rece militar, dar și în cel economic și ideologic.
Cel puțin pe moment, cel puțin următorii douăzeci – treizeci de ani, pînă în zilele noastre, făcîndu-l pe Fukuyama să proclame sfîrșitul istoriei. Ce fraier. Ce pufos...
Pe vremea aceea, dragii mei pufoși recenți, pe vremea Războiului Rece, în anii 50 sau 60 sau 70 sau 80, americanii ori rușii ori francezii ori nemții – federali ori democrați – ori italienii se așteptau aproape în fiecare zi să înceapă Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică.
Și pentru că se temeau că începe războiul cel mare, WW3, își făceau adăposturi anti-atomice în fundul curții sau învățau cum să fugă repede repede în adăpostul anti-atomic de sub școală ori de la Primărie
și stăteau cu inima în gît și cu infarctul la subțioară în fiecare zi și se temeau și se căcau pe ei de frică
și citeau în ziare cum iar se ceartă rușii cu americanii și iar e război în Coreea în Cambodgia în Algeria în Vietnam în Afganistan
cum explodează bombe în Germania, puse de anarhiști și de teroriști și de Zorii Roșii și cum explodează bombe în Italia și cum se răpesc oameni și premieri și lumea moare
și e foarte posibil să înceapă războiul, războiul cel mare, și pregătiți-vă, căci un avion american care zbura la mare altitudine a fost doborît deasupra Siberiei, făcea spionaj,
ați auzit de U2?, nu, nu e trupa de glam rock care îl are pe Bono solist, e un tip de avion strategic, Lockheed U2, după care de altminteri și-a luat numele trupa U2, și care zboară sus sus de tot, în stratosferă, și face poze ce e jos sub el, adică spionează.
Și rușii l-au doborît și a ieșit mare scandal și era cît pe-aci să se întîmple. Să înceapă.
Dar de Golful Porcilor ați auzit? Poate da. Poate nu. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Dar de Criza Rachetelor ați auzit? Da, tot în Cuba s-a întîmplat. Poate ați auzit. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Atunci chiar era să înceapă.
Dar de incidentul cu submarinul atomic rusesc din anii 80 ați auzit? Cînd comandantul, pe baza zice-se a unor informații false venite de la senzori, vroia să dea drumul la rachete, și de-abia cu greu l-a convins secundul că nu e cazul, să mai aștepte, hai să avem și confirmarea?
Și evident că acum secundul e erou național în Rusia și-l laudă de asemenea și toată presa occidentală și a primit distincții pentru pace de la diplomația NATO și toți oamenii cu capul pe umeri în consideră unul din marii oameni ai secolului XX, că a împiedicat începerea celui de-al Treilea Război Mondial.
Dar nici de ăsta n-ați auzit. Pentru că, la vremea respectivă, nimeni n-a auzit. Doar rușii au știut de incident. Și pe urmă, la ceva timp, au spus și celorlalți.
Dincolo de detalii, ce vreau să vă spun este că alții, la vremea lor, au trăit fix aceeași incertitudine și teamă și sfîșiere cumplită de mațe pe care o trăim noi în zilele astea. Aoleu, nu cumva o să înceapă? Lumea a stat într-un echilibru instabil, pe muchiar prăpastiei, zeci de ani la rînd, într-o confruntare de tipul “aoleu, stă să înceapă! Aoleu, să vezi că acum chiar începe“ care de fapt a fost CHIAR Războiul Rece.
Acest “aoleu! Să vezi că începe“ este eticheta pe scurt a Războiului Rece. Un al Treilea Război Mondial care aproape a început, între exact antagoniștii din ziua de azi, NATO și Rusia – la vremea respectivă Uniunea Sovietică. Dar care n-a început.
Nu știu dacă drept urmare a avionului rusesc doborît de turci va începe WW3. Poate da, poate nu. Nici occidentalii din 1960 sau 1970 nu știau. Făceau tot posibilul să nu înceapă. Să sperăm că oamenii din camerele pline de fum, care zilele astea nu prea mai sînt pline de fum, că pînă și generalii și stăpînii lumii s-au cam lăsat de fumat, vor avea înțelepciunea să găsească o soluție în așa fel încît incidentul cu avionul rusesc doborît în Siria să rămînă chiar așa: un incident.
Nu știu dacă va începe războiul. Dar știu că trebuie să știm istoria și mai ales să o înțelegem. Nu e suficient să citim istoria ca pe o carte stupidă și plictisitoare, să memorăm date și domnitori și cîmpuri de bătălie. Mai ales și mai ales trebuie să citim istorie ȘI să îi înțelegem pe cei care, la vremea respectivă, au trăit-o.
Vă propun un necesar act de cunoaștere dublată de empatie care ne va ajuta să înțelegem mai bine prezentul. Adică să ne înțelegem propria istorie, asta pe care o trăim și care se țese zi de zi, secundă de secundă, fix sub picioarele noastre, prin inimile și creierii noștri.
Și să înțelegem că trăim un nou Război Rece. Care s-ar prea bine putea să devină un Război Cald. Doamne ferește! :(
PS: După cum probabil ați putut observa, pe tot parcursul acestui articol am tot folosit expresii engleze.
Asta pe de o parte pentru că îmi vin la îndemînă, engleza avînd unele sintagme și expresii parcă făcute pentru asemenea situații. Pe de altă parte pentru că fac parte dintre acei pufoși de intelectuali recenți și superficiali care atunci cînd calcă pe greblă, nu-și mai aduc aminte cum îi spune în limba română, deși coada rake-ului îi vine drept în față, peste dinți.
Pe de a treia parte, nici nu știu limba rusă, cu excepția lui nyet, karandaș, ia pișu (nu, nu înseamnă ce credeți voi că pișu pișu – înseamnă “eu scriu”) și “Ivan, davai mai avtamat”, “Ia liubliu tebya, Natașa”. Deși sînt acuzat, de cînd m-am dat cu PSD-ul, că sînt un nemernic kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, încă nu știu nici rusă, nici chineză, doar engleză și franceză.
Iar Brel rămîne în continuare profetul meu, deși de cînd m-am apucat de călărit am început să-l înțeleg mult mai bine pe nebunul de Vîsoțki cu caii lui scăpați din frîu.
.
Citeste tot...
