vineri, 9 iunie 2017

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

vineri, 1 ianuarie 2016

La ăștia nu vin alegerile



. Citeste tot...

miercuri, 25 noiembrie 2015

Aoleu! Să vezi că începe!

Zilele astea, lumea se împarte simplu: între cei care cred că începe războiul și cei care cred că nu. Evident că mai e și o a treia parte, a much better informed one, care știe că războiul a început deja. Dar aia nu intră în categorisirile sociologice, în structurările statistice. They are just the few ones that matter only in the rooms full of smoke. Ei nu se pun la socoteală, pentru că ei fac socoteala.

E vorba, bineînțeles, nu de orice fel de război. Mai mereu avem un “orice fel de război” în desfășurare undeva într-un colț al lumii. E vorba despre Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică. E vorba de Războiul Mondial. Al treilea război mondial. Ăla mare. WW3. Ăla mare și rău, din care s-ar putea să nu scăpăm. Să nu mai scape nimeni.

Incidentul foarte recent cu avionul rusesc (ptiu! era să scriu “sovietic”; old habits die hard, cum ar spune Tarkovski) dă un și mai mare sens de urgență acestei teme de dezbatere. Avem, din păcate, o premieră nefericită. E prima dată cînd un stat NATO atacă de manieră cît se poate de explicită o capabilitate militară non-trivială a unui alt stat important din punct de vedere geostrategic. În cazul de față Rusia, the good ol’ classic foe of NATO since it all began back în 1950 something.

Spun “capabilitate militară non-trivială” pentru că în acest eveniment au fost implicate elemente semnificative (și puternic simbolice) ale forțelor armate respective. Nu a fost “doar” o “simplă” trosneală diplomatică din vorbe. Sticks and stones can break my bones, but words do me no harm. Nope. Nyet. Nu a fost nici “doar” o “simplă” mermeleală proastă și naivă între niște pifani proști și naivi, dotați cu niște pocnitori de arme simple.

A fost un ditamai avionul de vînătoare, unul din vîrfurile de lance tehnologică ale proiecției puterii militare a unui stat, doborît de un alt ditamai avionul de vînătoare. Milioane de dolari ori de euroi și milioane de ore-muncă investite în ele și milioane de unități de energie distructivă care au fost făcute praf de o unitate militară echivalentă. Complicat. Semnificativ. Important. Simbolic.

Dacă îi zicem “incident”, deja forțăm rău sensul acestui cuvînt. Sau poate prin folosirea lui avem cumva dorința magică de a modela realitatea în jurul cuvintelor. Poate dacă folosim cuvinte moi, blînde, punctuale, atunci poate și realitatea va rămîne moale, pașnică, pufoasă. Doamnă pom, a fost “doar” un incident. Vă rog eu, doamnă pom: să nu înceapă războiul. A fost “doar” un incident.

Dincolo însă de wishful thingkingul nostru, de pledoaria noastră către Doamna Pom care ne îndeplinește toate dorințele, Doamnă Pom, vă rugăm noi să nu înceapă războiul, uite, folosim cuvinte moi, pașnice, întrebarea rămîne la fel de puternică. Începe sau nu începe?

Acest incident nu cumva este și el la rîndul lui vîrful de lance al unei chestii mult mai mari și mai rele și mai nemernice care stă să se prăvălească asupra noastră? Sau rămîne la stadiul de incident, ceva punctual, contingent, containable? Este el trîmbița Apocalipsei, a portent of things to come? Sau doar un plouf în băltoaca fluxului de evenimente care azi reprezintă tot, mine nu-și mai aduce aminte nimeni de ele?

Tendința, dacă este să ne rotim privirea roată împrejur și să ne uităm prin opinia publică, fie ea structurată și pertinent-competentă-cea-mai-foarte-înțeleaptă din presa premium care de fapt e varză, dar își spune că e premium, fie în zona mai difuză și confuză a mediei sociale, unde toate trăirismele isterice și paranoice conviețuiesc în cea mai pașnică democrație comunicațională -

[[ waw, ce frază! De la capăt, mai simplu, că v-am făcut capul varză ]]

Dacă facem o analiză de conținut a diverselor tipuri de discurs public, vedem că tendința dominantă în momentul de față este de tipul “să fugim, ne mănîncă!”. Multă lume crede că sîntem pe cale să înceapă războiul. Pînă și eu, un pufos care prin forța împrejurărilor am fost nevoit să învăț precauția, mă tem că s-ar cam putea să înceapă.

Temerea este cît se poate de firească și de necesară. E bine în general să te temi, să-ți faci griji, să te gîndești la ce e mai rău. Istoria și teoria probabilităților ne învață că de regulă cei care nu se tem or fi ei eroi, dar au și șanse mult mai mici de supraviețuire. Deci e bine să ne temem. Ne temem cînd trecem strada, să nu dea mașina peste noi. Darămite acum, cînd e mult mai important.

Temerea noastră însă s-ar putea să fie mult accentuată datorită faptului că nu învățăm nimic de la istorie. Asta pentru că, de regulă, nu știm istorie. Sau – varianta mai bicisnică – nu ne interesează istoria. Știți voi butada aia: cine nu cunoaște istoria e sortit să o repete. Cine cunoaște istoria e sortit să privească neputincios cum restul celor mulți care nu știu istoria o repetă.

Istorie, pufoșilor. Să ne uităm un pic la istorie.

E vorba de istoria foarte recentă, dar totuși istorie. Istoria de regulă este înțeleasă de lume ca fiind “toate acele chestii multe și complicate care nu s-au întîmplat pe timpul vieții mele”. Ei bine, avem de-a face cu o perioadă istorică recentă, foarte recentă, pe care istoricii pedanți o bagă la categoria “istorie contemporană” și care poate să fie de folos pentru a înțelege momentul actual, această situație de cumpănă politică, în marginea Marelui Război.

E vorba de perioada Războiului Rece. De toți acei ani între 1950 și 1990 pe care cei mai mulți dintre noi fie nu i-am trăit, fie i-am prins fiind copii, fie – cei mai în vîrstă dintre noi – i-am prins, dar nu prea știm mare lucru despre ei. Și neștiind mare lucru despre acei ani, nu-i cunoaștem. Deci nu știm istorie. Deci sîntem sortiți să o repetăm. Nu putem folosi lecția trecutului pentru a o aplica în prezent.

De ce nu știm istoria? Mai bine spus, de ce nu rezonăm emoțional la această bucată de istorie totuși foarte recentă? De ce nu avem înfiptă în fibra ființei noastre această istorie recentă, să fim vaccinați la ceea ce se întîmplă acum?

Pe rînd.

Cei care sînteți prea tineri asta este, sînteți prea tineri. Eu nu. Voi da. Tinerii frumoși și liberi și sălbatici care v-ați născut după 1980, după 1990. E istorie pentru voi, nu ați trăit-o. Știți de ea din cărți, din manuale. Fie că citiți de Revoluția Franceză, fie că citiți de Războiul Rece, tot aia e.

Cei de vîrsta mea, care cam sîntem pe la vîrsta de mijloc și am prins ceva din perioada aia, să zicem anii 80, am prins-o copii fiind și tot nu relaționăm cu ea. Sîntem și noi tot ca tinerii frumoși și sălbatici care n-au prins-o nici măcar fizic.

La fel cum pentru tinerii din ziua de azi Revoluția de la 1989 e ceva îndepărtat, străin, citit din manualele de școală, chiar dacă erau totuși născuți atunci, și pentru noi Războiul Rece e ceva vag, aflat prin prisma interesului vîrstei de copil. Eram născuți, am prins o bucată de Război Rece, dar nu îl avem imprimat în scoarța creierului, să putem face recurs la el cînd avem nevoie. Poate ne afecta cearta dintre Reagan și Andropov, poate (și) din cauza aia nu era mîncare la Alimentară, dar noi nu știam. Eram copii.

Iar cei în vîrstă, care au prins vremurile alea, părinții și bunicii noștri, ei trăiau din păcate într-o bulă de izolare comunicațională, pe vremea comunismului, cînd zgomotul lumii înconjurătoare se auzea doar în surdină. În afară de cei cîțiva care mai ascultau Europa Liberă, restul nu știau despre lume decît ce spunea Scînteia și România Liberă și Radio România Actualități și cele două ore de televiziune zilnice de la TVR 1.

Că atît era pe vremea aia. Nici cablu, nici internet, nici presă străină. Drept pentru care nici ei nu au imprimată în scoarța creierului experiența Războiului Rece, să poată face recurs la ea cînd au nevoie, decît în varianta locală, românească, săracă informațional, specifică lagărului socialist.

Drept pentru care practic toți românii din ziua de azi trăiesc evenimentele de acum ca pe o filă nouă, albă, învață istoria the hard way, repetînd-o.

Nu avem experiența iminenței începerii celui de-al treilea război mondial, iminență care a caracterizat aproape zilnic viața publică occidentală din anii 50 pînă în anii 90, cînd în cele din urmă hegemonul militar american și alianța din jurul său, NATO, au răzbit atît în războiul rece militar, dar și în cel economic și ideologic.

Cel puțin pe moment, cel puțin următorii douăzeci – treizeci de ani, pînă în zilele noastre, făcîndu-l pe Fukuyama să proclame sfîrșitul istoriei. Ce fraier. Ce pufos...

Pe vremea aceea, dragii mei pufoși recenți, pe vremea Războiului Rece, în anii 50 sau 60 sau 70 sau 80, americanii ori rușii ori francezii ori nemții – federali ori democrați – ori italienii se așteptau aproape în fiecare zi să înceapă Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică.

Și pentru că se temeau că începe războiul cel mare, WW3, își făceau adăposturi anti-atomice în fundul curții sau învățau cum să fugă repede repede în adăpostul anti-atomic de sub școală ori de la Primărie

și stăteau cu inima în gît și cu infarctul la subțioară în fiecare zi și se temeau și se căcau pe ei de frică

și citeau în ziare cum iar se ceartă rușii cu americanii și iar e război în Coreea în Cambodgia în Algeria în Vietnam în Afganistan

cum explodează bombe în Germania, puse de anarhiști și de teroriști și de Zorii Roșii și cum explodează bombe în Italia și cum se răpesc oameni și premieri și lumea moare

și e foarte posibil să înceapă războiul, războiul cel mare, și pregătiți-vă, căci un avion american care zbura la mare altitudine a fost doborît deasupra Siberiei, făcea spionaj,

ați auzit de U2?, nu, nu e trupa de glam rock care îl are pe Bono solist, e un tip de avion strategic, Lockheed U2, după care de altminteri și-a luat numele trupa U2, și care zboară sus sus de tot, în stratosferă, și face poze ce e jos sub el, adică spionează.

Și rușii l-au doborît și a ieșit mare scandal și era cît pe-aci să se întîmple. Să înceapă.

Dar de Golful Porcilor ați auzit? Poate da. Poate nu. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Dar de Criza Rachetelor ați auzit? Da, tot în Cuba s-a întîmplat. Poate ați auzit. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Atunci chiar era să înceapă.

Dar de incidentul cu submarinul atomic rusesc din anii 80 ați auzit? Cînd comandantul, pe baza zice-se a unor informații false venite de la senzori, vroia să dea drumul la rachete, și de-abia cu greu l-a convins secundul că nu e cazul, să mai aștepte, hai să avem și confirmarea?

Și evident că acum secundul e erou național în Rusia și-l laudă de asemenea și toată presa occidentală și a primit distincții pentru pace de la diplomația NATO și toți oamenii cu capul pe umeri în consideră unul din marii oameni ai secolului XX, că a împiedicat începerea celui de-al Treilea Război Mondial.

Dar nici de ăsta n-ați auzit. Pentru că, la vremea respectivă, nimeni n-a auzit. Doar rușii au știut de incident. Și pe urmă, la ceva timp, au spus și celorlalți.



Dincolo de detalii, ce vreau să vă spun este că alții, la vremea lor, au trăit fix aceeași incertitudine și teamă și sfîșiere cumplită de mațe pe care o trăim noi în zilele astea. Aoleu, nu cumva o să înceapă? Lumea a stat într-un echilibru instabil, pe muchiar prăpastiei, zeci de ani la rînd, într-o confruntare de tipul “aoleu, stă să înceapă! Aoleu, să vezi că acum chiar începe“ care de fapt a fost CHIAR Războiul Rece.

Acest “aoleu! Să vezi că începe“ este eticheta pe scurt a Războiului Rece. Un al Treilea Război Mondial care aproape a început, între exact antagoniștii din ziua de azi, NATO și Rusia – la vremea respectivă Uniunea Sovietică. Dar care n-a început.

Nu știu dacă drept urmare a avionului rusesc doborît de turci va începe WW3. Poate da, poate nu. Nici occidentalii din 1960 sau 1970 nu știau. Făceau tot posibilul să nu înceapă. Să sperăm că oamenii din camerele pline de fum, care zilele astea nu prea mai sînt pline de fum, că pînă și generalii și stăpînii lumii s-au cam lăsat de fumat, vor avea înțelepciunea să găsească o soluție în așa fel încît incidentul cu avionul rusesc doborît în Siria să rămînă chiar așa: un incident.

Nu știu dacă va începe războiul. Dar știu că trebuie să știm istoria și mai ales să o înțelegem. Nu e suficient să citim istoria ca pe o carte stupidă și plictisitoare, să memorăm date și domnitori și cîmpuri de bătălie. Mai ales și mai ales trebuie să citim istorie ȘI să îi înțelegem pe cei care, la vremea respectivă, au trăit-o.

Vă propun un necesar act de cunoaștere dublată de empatie care ne va ajuta să înțelegem mai bine prezentul. Adică să ne înțelegem propria istorie, asta pe care o trăim și care se țese zi de zi, secundă de secundă, fix sub picioarele noastre, prin inimile și creierii noștri.

Și să înțelegem că trăim un nou Război Rece. Care s-ar prea bine putea să devină un Război Cald. Doamne ferește! :(

PS: După cum probabil ați putut observa, pe tot parcursul acestui articol am tot folosit expresii engleze.

Asta pe de o parte pentru că îmi vin la îndemînă, engleza avînd unele sintagme și expresii parcă făcute pentru asemenea situații. Pe de altă parte pentru că fac parte dintre acei pufoși de intelectuali recenți și superficiali care atunci cînd calcă pe greblă, nu-și mai aduc aminte cum îi spune în limba română, deși coada rake-ului îi vine drept în față, peste dinți.

Pe de a treia parte, nici nu știu limba rusă, cu excepția lui nyet, karandaș, ia pișu (nu, nu înseamnă ce credeți voi că pișu pișu – înseamnă “eu scriu”) și “Ivan, davai mai avtamat”, “Ia liubliu tebya, Natașa”. Deși sînt acuzat, de cînd m-am dat cu PSD-ul, că sînt un nemernic kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, încă nu știu nici rusă, nici chineză, doar engleză și franceză.

Iar Brel rămîne în continuare profetul meu, deși de cînd m-am apucat de călărit am început să-l înțeleg mult mai bine pe nebunul de Vîsoțki cu caii lui scăpați din frîu.



. Citeste tot...

marți, 13 mai 2014

Vin alegerile!



. Citeste tot...

luni, 10 septembrie 2012

Triști și cocoșați, vii și totuși frați

Edirne, Turcia, 2012










Berlin, Germania, 2012




Panaghia & Theologos, Thassos, Grecia, 2011













.


Citeste tot...

Casa scrisului, piatra visului

Biblioteca lui Celsus din Ephesus. Locul unde bintuie litere noaptea, nu fantome.

Turcia, 2011.




. Citeste tot...

Casa sufletului, piatra mortului

Dolmen in curtea muzeului de istorie din Edirne, fostul Hadrianopolis al Traciei.

Pe vremea cind nici slavi, nici turci, nici bulgari, nici bizantini nu erau prin partile acelea, ci doar traci si celti si restul salbaticie. Mama lor de indo-europeni salbatici, dornici de singe si visind la fier, la moarte, la lupta, la femei si la cai.







Alaturi, pietre funerare din perioada turca. Alte vremuri, alte maniere de interactiune cu moartea prin intermediul pietrei.



Dincolo de gard, un cimitir de-al celor insemnati, cei inmormintati alaturi de moscheea cea mare. Cimitirul celor de vaza.



Peste toti, necrutatoare, miloasa si atotcuprinzatoare, umbra lui Allah.



Tot celtii sint mai aproape de sufletul meu de pagin.

Hai, memento mori, bre bididiilor bre...


:/

.

Citeste tot...

Sfîrșit de zi de început de lume

Apus de soare pe rîul Meric / Marița, fostul Hebrus al anticilor, la intrarea în Edîrne, fostul Hadrianopolis al Imperiului Roman tîrziu și Adrianopolele Bizanțului. Fotografie fǎcutǎ unul din podurile istorice ale orașului, podul Meriç.

În sus, înspre vest, se întrezǎrește dacǎ închizi ochii tabǎra lui Fritigern, nǎpasta lui Valens. Chiar dupǎ sǎlcii, dacǎ închizi ochii bine și îi deschizi spre dinlǎuntru.



Citeste tot...

joi, 12 iulie 2012

Ciuciulete ca un musulman

Acum doi ani, in curtea Moscheii Albastre la Stambul, pe o furtuna demna de meleaguri scandinave.




. Citeste tot...

luni, 28 noiembrie 2011

Pe aici au trecut zei

Ephes, 2010.




. Citeste tot...

marți, 15 noiembrie 2011

Celor care nu mai sînt

Azi am aflat cǎ prima din generația noastrǎ de liceu s-a dus. La revedere, Iulia. Sǎ-ți fie țǎrîna ușoarǎ...

Azi am descoperit albumul cu fotografii de la turneul de anul trecut din Istambul. Sînt pline pozele de el, gras, frumos, viguros, viu, pleznind de sǎnǎtate. La revedere, David. Sǎ-ți fie țǎrîna ușoarǎ...

Citeste tot...

miercuri, 21 septembrie 2011

Randomos de aleatoriu

Cum aratǎ locul în care noi ǎștia, mamiferele mediocre, nu vom ajunge niciodatǎ? Așa aratǎ tavanul lumii. Courtesy of Matusalem, om care la viața lui a fost un mamifer mai puțin mediocru decît noi și a mers acolo unde noi n-am mers. Startrek, frate. Engage!

* * *

Ce putem face pentru a pune capǎt violenței de pe stadioane ? Simplu : a) ne facem musulmani și dupe aia b) stǎm acasǎ și bem la narghilea și la cafea și dǎm drumul la hoardele de haremuri care ne populeazǎ sofrageria sǎ invadeze stadioanele. În Turcia, la un meci Feberbahce cu Manisaspor, oficialii au interzis bǎrbaților sǎ intre. Doar femei și copii pînǎ în 12 ani. Rezultatul ? O frenezie femininǎ pe care n-am mai vǎzut-o de la ultima bǎtaie în ciocolatǎ la care m-am uitat cînd am încurcat caseta cu Bruce Lee. Cine nu se uitǎ, nu știe ce pierde.

* * *

Tot despre sport, tot despre violențǎ. În partea cealaltǎ a globului, la Campionatul Mondial de Rugby aflat în plinǎ desfǎșurare în Noua Zeelandǎ, altǎ suferințǎ, altǎ schimbare de lucruri așa cum le știm: suporterii scoțienii veniți din îndepǎrtata Hiperboree cețoasǎ și celticǎ sǎ vazǎ cum bate echipa lor la barbarii de români sînt împiedicați sǎ intre cu cimpoaiele pe stadion. Auzi tu, sǎ nu lași scoțienii sǎ cînte din cimpoi ! Ce urmeazǎ ? Sǎ le interzici fustele? Sau sǎ pui furtunuri cu jeturi puternice de aer sǎ sufle din trotuar la intrarea în stadion? Țț țț țț. Ce oameni. Ce bestii. Ce neozeelandezi... :)

* * *

Și ca sǎ încheiem într-o notǎ distractiv-catastrofico-sportivǎ, așa cum ne-a învǎțat deja presa vremii, iatǎ o secvențǎ demnǎ de seria Vin alegerile! Atenție! Cad alegǎtori. Courtesy tot of Matusalem. Citeste tot...

vineri, 3 iunie 2011

Cîte pliculețe de zahǎr?

“... și un ceai negru, vǎ rog”

La McDonalds, evident. Mi-era foame, eram pe fugǎ, doar nu vroiați sǎ mǎnînc la restaurant?

“Cîte pliculețe de zahǎr?”

“Nici unul”.

Și atunci, pentru a nu știu cîta oarǎ, vǎd expresia aceea de uimire, de nedumerire, de aproape revoltǎ: Cuuuum? Fǎrǎ zahǎr?

Și fix în momentul ǎla, ca un fulger de iluminare, mǎ lovește: damn it! Asta este o trǎsǎturǎ culturalǎ care spune ceva despre noi, despre români, ca și despre alte popoare de prin pǎrțile astea orientale ale lumii. Cum de nu vrei cu zahǎr? Cum de nu îți îndulcești aceastǎ viațǎ grea, dar dificilǎ? Cum de nu te dedulcești? Cum de nu pui botul la plǎcere?

Arabii beau ceaiul negru cu cantitǎți imense de zahǎr. Aproape cǎ stǎ lingurița în poziție verticalǎ de cît zahǎr pun în dînsul. Turcii la fel: mǎnîncǎ și beau dulce într-o gǎlǎgie. În schimb, pe partea cealaltǎ a globului, japonezii sînt în stare sǎ spele katana în tine dacǎ pui zahǎr în ceai. Nici englezii nu prea se dau în vînt dupǎ ceaiul îndulcit. Mǎ rog, ei îl beau cu lapte – maaare tîmpenie, dar nu despre asta este vorba aici.

Cum facem saltul de la un incident cotidian la marea teorie sociologicǎ ce explicǎ toate misterele lumii? Elementul de legǎturǎ este conceptul de amînare a gratificǎrii. De sacrificiu. De minimalism. De auster. De ascezǎ.

Ǎsta este cuvîntul. Ascezǎ. Sǎ îți înfrînezi poftele, dorințele, pentru atingerea unui scop nobil, superior, pentru sublimare. Sǎ bei ceaiul amar ca dracu pentru a-i simți gustul cum trebuie, toate damfurile cele subtile care rǎzbat din zeama aia cu gust de otravǎ parfumatǎ. Sǎ strîngi din fǎlci, din buci, din toate articulațiile din dotare, pentru a depǎși un obstacol.

Push, damn it, push! cum spunea Martin Johnson cînd au rǎmas cu un om în minus pe grǎmadǎ în finala Cupei Mondiale. Push, damn it! Lasǎ farafastlîcurile și împinge! Strînge din dinți! Nu mînca prea mult! Nu te îngrǎșa! Mǎnînci prea mult zahǎr! Sacrificǎ-te! Înfrîneazǎ-ți poftele! Transpirǎ! Hai, cǎ poți mai mult! Doar atît? Mai mult!

Amînarea gratificǎrii. Cea care a construit imperii și a dus la progresul umanitǎții. Cea care i-a fǎcut pe japonezii cei aroganți sǎ construiascǎ o societate riguroasǎ, elegantǎ, funcționalǎ și cîinos de eficientǎ. Cea care i-a fǎcut pe englezi sǎ cucereascǎ mǎrile și sǎ inventeze toate invențiile lumii și sǎ fie una din marile nații, culturi. Cea care a fǎcut pasul spre modernitate, eficiențǎ, spre societatea teoretizatǎ de Weber. Sacrificiul. Perseverența. Austeritatea protestantǎ, budistǎ, confucianistǎ, orice dar nu ortodoxǎ. Lipsa de dedulcire. Asceza. Înfrînarea. Controlul.

Știți cum spune popa, nu? Sǎ nu te dedulcești la... Știți cum spune Herakles? Sǎ alegi calea cea grea. Știți cum spun cei din Legiunea Strǎinǎ? Mergi sau crǎpi. Știți cum spun cei de la privat celor de la stat? Încercați și voi fǎrǎ zahǎr. Hai, cǎ puteți...
Citeste tot...

marți, 9 noiembrie 2010

Naravuri shtiintzifice de la sharle vechi, dar pricepute

Sau "Old Habits Die Hard".

:wink:

The geopolitical is about the intersection of geography and politics. It assumes that the political life of humans is shaped by the place in which they live and that the political patterns are frequently recurring because of the persistence of nations and the permanence of geography.

[...]

Our trip now is to countries within and near the Black Sea basin, so the geopolitical “theme” of the trip [...] is the Russian re-emergence as viewed by its western and southwestern neighbors: Turkey, Romania, Moldova, Poland and Ukraine. [...] My goal is to understand how these other countries see and wish the present to be. It’s not that I believe that their visions and hopes will shape the future — the world is not that accommodating — but because I want to see the degree to which my sense of what will happen and their sense of what will happen diverge.

[...]

There is another part of geopolitical travel that is perhaps the most valuable: walking the streets of a city. Geopolitics affect every level of society, shaping life and culture. Walking the streets, if you know what to look for, can tell you a great deal. Don’t go to where the monuments and museums are, and don’t go to where the wealthy live. They are the least interesting and the most globally homogenized. They are personally cushioned against the world. The poor and middle class are not. If a Montblanc store is next to a Gucci shop, you are in the wrong place.

Go to the places where the people you will never hear of live. Find a school and see the children leave at the end of the day. You want the schools where there is pushing and shoving and where older brothers come to walk their sisters home. You are now where you should be. Look at their shoes. Are they old or new? Are they local or from the global market? Are they careful with them as if they were precious or casual with them as they kick a ball around? Watch children play after school and you can feel the mood and tempo of a neighborhood.

Find a food store. Look at the food being offered, particularly fruits and vegetables. Are they fresh-looking? What is the selection? Look at the price and calculate it against what you know about earnings. Then watch a woman (yes, it is usually a woman) shopping for groceries. Does she avoid the higher priced items and buy the cheapest? Does she stop to look at the price, returning a can or box after looking, or does she simply place it in her basket or cart without looking at the price? When she pays for the food, is she carefully reaching into an envelope in her pocketbook where she stores her money, or does she casually pull out some bills? Watch five women shopping for food in the late afternoon and you will know how things are there.

Go past the apartments people live in. Smell them. The unhealthy odor of decay or sewage tells you about what they must endure in their lives. Are there banks in the neighborhood? If not, there isn’t enough business there to build one. The people are living paycheck to paycheck. In the cafes where men meet, are they older men, retired? Or are they young men? Are the cafes crowded with men in their forties drinking tea or coffee, going nowhere? Are they laughing and talking or sitting quietly as if they have nothing left to say? Official figures on unemployment can be off a number of ways. But when large numbers of 40-year-old men have nothing to do, then the black economy — the one that pays no taxes and isn’t counted by the government but is always there and important — isn’t pulling the train. Are the police working in pairs or alone? What kind of weapons do they carry? Are they everywhere, nowhere or have just the right presence? There are endless things you can learn if you watch.

All of this should be done unobtrusively. Take along clothes that are a bit shabby. Buy a pair of shoes there, scuff them up and wear them. Don’t speak. The people can smell foreigners and will change their behavior when they sense them. Blend in and absorb. At the end of a few days you will understand the effects of the world on these people.


George Friedman (Stratfor) - Geopolitical Journey Citeste tot...

miercuri, 3 noiembrie 2010

Gotham, mancatzash

On November 7, 2008, former Batman Mayor Hüseyin Kalkan began looking into the possibility of suing Christopher Nolan, director of Batman Begins and The Dark Knight, and Warner Bros., distributor of the films, claiming the studios had been using "Batman", the name of the superhero, without permission from the city, and "placing the blame for a number of unsolved murders and a high female suicide rate on the psychological impact that the films' success has had on the city's inhabitants." No lawsuit has actually been filed.

Bre Batmane bre, scoala bre, ca te da astia in judecata ca le piratezi numele, bre fictzionalule bre.



Sursa: Batman, orasul din Turcia cu acest nume de legenda (Wikipedia)

:rofl:

Citeste tot...

luni, 1 noiembrie 2010

Stanbul Blues

Ne-a trecut istoria pe la ureche. Simbata spre duminica, la orele 1 noaptea, balauream prin Taksim. Duminica dimineata, o bomba a facut bum tot in Taksim. Mda. Ce ti-e si cu contemporaneitatea asta.

* * *

Istanbul este o experienta strivitoare. Si in bine, si in rau. Cu o populatie oficiala de 12,8 milioane de locuitori, dar in realitate cu mai bine de 15 milioane (unii zic chiar 18), Istanbul este un monstru.

Am mers dintr-o parte in alta a sa cale de 100 de km, sa jucam rugby intr-o margine. Am vazut cozi kilometrice la obiective turistice. Am vazut dealuri intregi acoperite precum balaurul de solzi de blocuri puse unul intr-altul, de nu poti arunca un ac intre. Am vazut cum pe o strada de promenada, İstiklâl Caddesi, gen Ramblas in Barcelona, se plimba in mod constant, noapte zi iarna vara, 50 de mii de oameni. Un oras intreg de-al nostru care se plimba incontinuu pe strasse.

Si a fost prima oara in viata mea de sociofil si aglomerofan cind am simtit agorafobie. Pe o strada laterala din Taksim, mergind de la un restaurant la altul, am trecut printr-un puhoi lent care se scurgea indiferent printre alte puhoaie care serveau masa pe margini. Si, dupa o vreme, am simtit cum ma ia de cap. Ca atunci in pestera cind am simtit ca pica tot muntele pe mine, aseara am simtit ca pica toata galeata cu oameni peste mine si ca sint strivit. O furnica. O bacterie. Un fir de praf. O scinteie.

Chiba City este un biet catun pe linga unde am fost eu zilele astea.

* * *

Am mai avut parte de o alta experienta de tip "prima data in viata mea". A fost prima data cind, din necesitate (eram doar 15 cu totii), a trebuit sa joc pe gramada. Linia a doua, ca sa fie de ris pina la capat.

Am cam fost habauc, ca nu stiam cum sa ma asez in teren si ce sa fac. Dar pina la urma lucrurile s-au legat cit de cit, inclusiv ad litteram: am invatat sa leg in gramada. Si am alergat dupa pilierul nostru Ciocionoiu, aka Instalatoru, aka Sanitaru Priceput, o forta a naturii care a avut in acest meci sarcina sa sparga tot. Iar eu, la sustinere. Impinge impinge impinge. Matura matura matura. Protege protege protege.

It was fun while my breath lasted.

:wink:

Taksim Bomb



Istiklal Caddesi (bulevard, Taksim)
Citeste tot...

vineri, 1 octombrie 2010

Legea inevitabilitatii entropice



Acesta a fost casa unui zeu. A unui imparat. A unui stralucitor.

Aceasta este casa norilor si a vintului acum.

Stiti legea inevitabilitatzii entropice?

A fost formulata de oamenii de stiinta aramaici acum 3500 de ani. Enuntul ei e simplu: deshertaciune a deshertaciunilor, totul este deshertaciune.

Doamnelor si domnilor: templul lui Hadrian. Zeul. Imparatul. Stralucitorul. Cum intri in Ephessus, dupa ce treci de biblioteca, pe stinga. Casa aia fara usi, dar care nu are ferestre, in schimb ii lipseste acoperisul. Nu se poate sa nu o vedeti. E plina de zei agatzati de streasina, cu capul in jos, precum liliecii, pusi la uscat.

Hai, bucurati-va ca inca sinteti in viata. Efemerilor.

:( Citeste tot...

joi, 9 septembrie 2010

Genuine fake

Una din chestiile cele mai oarecum intr-adevar de care am avut parte in Turcia.

Din ciclul "Ce cauta neamtzu in Bulgaria si de ce totusi nu a trecut girla in Asia Mica, pen ca nici macar neamtzu nu e asha de fraer uneori"

Aviz amatorilor: afisele sint pe bune. Fara nici un fel de incercare de ironie. Fara nici un pic de tongue-in-cheek. Neeah. Ironia e un semn de post-modernitate si de rafinament. Nu e cazul la turci. Ei nu stie ce e aia.

Ce vedeti voi aici sint mindre expresii semiotice ale unei societati moderno-naive, aflata in zorii elegantzei stilistice, cam pe undeva pe la ora 3 noaptea pe ploaie, cu doua secole inainte sa rasara soarele rafinamentului. Afise serioase, cu mesaje serioase, cu produse serioase, pentru oameni seriosi din specia "turistus fraierabilis".

Cit se poate de genuine fake, sa moara mama, stimabile, parol p'onoarea mea. 50 de lire. Nu cumparatzi, ca le dau eftin?

:rofl:



Citeste tot...

marți, 7 septembrie 2010

The way things should be



Apa Mediteranei, acum 1 saptamana. Citeste tot...

Ce'a cautat Turcu' in Turcia

Citeste tot...