Căderea în viitor

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.



. Citeste tot...

Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

Despre moarte

De cînd a început Covidul, am dus la groapă șapte neamuri, șapte rude, șapte oameni dragi. Unii foarte dragi. Nici unul n-a murit de Covid. Au murit însă din cauza Covidului, căci n-au avut parte de tratament pentru bolile de care sufereau. Pentru că, dintr-o dată, vedeta isterică a sistemului de sănătate devenise Covidul și nimic altceva nu mai exista pe lumea asta, decît și doar numai sărăcia asta de Covid.

Ăsta este, de altminteri, unul din motivele principale pentru care lumea e reticentă în a accepta discursul oficial al autorităților despre Covid.

Lumea simte că e propagandă, că e harneală, că e ceva neautentic, artificial în vociferările milițienești ale stăpînilor care fac spume la gură în privința Covidului, dar ignoră absolut convenabil toate celelalte boli de care se moare de fapt: bolile de inimă, cancerul, diabetul – de departe principalele ucigașe ale românilor.

În fiecare zi, în ultimele săptămîni, au murit cîte 500 de români. În fiecare zi. Aproape de zece ori mai mult decît la Colectiv. Și totuși, nimeni nu mai zice dintr-o dată nimic. Nici o indignare superioară. Nici un influencer care să-și rostogolească ochii în cap. Nici o vociferare de deontolog nervos care să vitupereze împotriva nasolilor de la putere ce nu știu să gestioneze țara.

De ce? Foarte simplu. Pentru că pe deontologi și pe indignații de serviciu de fapt îi doare în cot de oameni, de morți. Pe ei îi interesează doar lupta pentru putere. Și caută în mod convenabil orice pretext de disfuncționalitate socială pentru a-l transforma în sfîntă bîtă cu care să pocnească PSD-ul în cap. Nu alt partid. Doar PSD-ul.

Deontologii sînt înregimentați politic, sînt cu arme și bagaje în tabăra non-civilă a celor care urăsc PSD-ul. Drept pentru care indignările lor nu sînt despre moarte, despre oameni, despre suferință. Sînt pur și simplu diverse variațiuni pe tema “plăcuțe suedeze”. Cum dăm în PSD? Cum transformăm acest subiect în prilej de atac politic?

Mor oamenii la Colectiv? Indignarea cît casa. Mor oamenii de zece ori mai mulți în fiecare zi la Covid? Nu contează. Sînt niște morți care nu ajută cu nimic discursului lor politic. Dintr-o dată nu mai zice nimeni nimic.

Se face pelerinaj la Sfînta Paraschiva? Indignarea cît casa. Vai, ce medievali. Fac ungurii și catolicii pelerinaj? Vaaai, ce responsabilitate civică, ce oameni dedicați ideilor lor. Fac tinerii Untold, tot un soi de pelerinaj, la altfel de moaște? Vaaai, ce tineri frumoși și liberi. Cum să critici tinerii liberi și frumoși că se înghesuile la sfintele moaște ale sfintei muzici tehno?

Se construiește Catedrala Neamului? Vaaai, ce primitivi. Se construiește încă un stadion la care modernii să se închine la Sfînta Minge, încă un mall la care consumeriștii să se închine la Sfîntul Consum? Vaaai, ce țară modernă. Să tăcem din gură, că ăștia care merg la Untold, la stadion, la mall sînt de-ai noștri, nu putem să-i certăm. Noi certăm doar babele și doar medievalii.

Se înghesuie lumea în piețe? Să închidem piețele, deși sînt în aer liber. Se duce lumea la mormînt, să aprindă lumînări? Să închidem cimitirele, deși sînt în aer liber. Se înghesuie lumea la mall? Vaai, ce necesare și esențiale sînt mallurile, nu le putem închide. Deși sînt spații închise, numa bune de vînturat Covidul.

Crește inflația pe vremea lui Ponta? Vaaai, ce nasoi. Puie Monta. Crește inflația mult mai mult pe vremea lui Cîțu Vodă? E ceva normal, firesc, de ce vă panicați? E bine, avem o economie care duduie.

Crește consumul pe vremea lui Dragnea? Vaai, ce nesustenabil. Vai, ce disperare, o să ne ia naiba pe toți. Crește datoria într-un mod îngrozitor pe vremea lui Cîțu Vodă, într-un an cît în restul anilor din 1990 încoace? Nu mai e folositoare politic această știre. Să tăcem în mod convenabil. Batista pe țambal, că nu e bun subiectul.

Hai, că am exemple de-astea să citim pînă la Revelion. În timpul ăsta, românii mor. Și nimănui nu-i pasă. Pentru că mor români convenabili. Bătrîni, săraci. Niște primitivi. Niște medievali. Dă-i încolo, oricum merită să moară. Și oricum nu ascultă ce le zicem noi. Niște primitivi. Să moară, nu ne pasă de ei.

Unul din motivele pentru care românii mor este că se interzice tratamentul ambulatoriu. Românii nu au voie să ia medicamente. Românii trebuie neapărat să meargă la spital, să moară acolo în mod organizat, științific, de la nosocomiale și de la incendiile cauzate de scurtcircuite și de atmosfera saturată de oxigen.

N-au dat voie să se importe Arbidol, un antiviral foarte eficient, pentru că e produs în țările post-sovietice. Orice vine din Rusia e demonizat, nu avem voie nici măcar să pronunțăm acest cuvînt. Deci nicht Arbidol. Noroc că a înflorit contrabanda, căci altminteri românii n-ar fi avut parte de acest medicament. Deși Arbidolul salvează vieți, indiferent dacă e produs în Rusia sau nu.

N-au dat voie să se producă Favipiravir, deși fabricile noastre de medicamente sînt pregătite de la începutul anului pentru asta și se milogesc pur și simplu de guvernanți să le dea autorizația. Nu. Nicht. Birocrația e mai presus de viață, de orice. Să moară românii, dă-i încolo, căci nu avem noi timp să facem acte. În timpul ăsta, în Ungaria autorizația de producție pentru Favipiravir s-a dat în mai puțin de-o săptămînă, iar ungurii au deja trei fabrici care produc acest antiviral foarte eficient.

Și uite așa se moare în România. Pe baza unor politici publice judicioase, științifice, riguros planificate și puse în practică de către înțelepții noștri guvernanți.

Lor de fapt nu ne pasă de oameni. Oamenii sînt niște piedici în calea fericirii lor politice. Dacă s-ar putea o țară fără popor, cred că Iohannis și ai săi ar fi în al nouălea cer de fericire. De cînd a ajuns la putere, distinsului nostru președinte îi pute poporul ăsta într-un mod absolut insuportabil. Românii sînt niște primitivi, niște medievali care trebuie tratați ca niște slugi. Și de care nu trebuie să ne pese dacă mor. Să moară, dă-i încolo de primitivi, căci oricum nu sînt pe sufletul nostru.

Pardon. Pe sufletul Nostru, căci așa trebuie să scrii despre Rege: cu litere mari.

E bine. E o țară în care se moare, iar românilor li se interzice accesul la medicamente. E bine. E o țară în care guvernanții își continuă în mod neabătut politica oficială: să rămînă doar ai noștri, tinerii frumoși și liberi, căci doar ei sînt oameni. În rest? Dă-i încolo de medievali. Să piară. Să dispară de pe fața pămîntului.

E bine. E bine. Și nici măcar n-a venit iarna.

Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.





. Citeste tot...

Generațiilor dinaintea noastră

Sînt generații eroice, generații fără de istorie, generații chinuite, generații mediocre și generații bicisnice.

Aiasta a noastră e cam bicisnică. Vîntul istoriei ne favorizează, ne suflă în fund, ne răsfață și ne îndestulează. Și tot degeaba. Sîntem niște bicisnici irecuperabili, niște amărîți de muțufelnici pufoși.

Generația bunicilor noștri a făcut războiul și foametea. Vai de capul lor. Cîte au putut să îndure. Și au îndurat. Și au răzbit. Cu răni, cu sacrificii, cu morți și suferințe. Înaintea lor, fiecare generație de stră-străbunici a făcut războiul și foametea, a îndurat opreliștile, umilințele și neajunsurile. Vai de capul lor. Ce s-au mai chinuit. Și au răzbit și ei. Fiecare generație a răzbit prin istorie, prin neajunsuri imense. Altminteri n-am mai fi noi aici, acum, să facem umbră acestui Pămînt pe care nu-l prea merităm.

Generația părinților noștri a suferit și ea mediocritatea și neputința și s-a uitat mereu peste gard la verișorii occidentali, de-o seamă cu ei, deja îmbuibați și plesnind de fericire. Ciungă și blugi, Mercedes și Hollywood.

Ei n-au avut parte de așa ceva. Au băgat grumazul în pămînt, au oftat și au tras în continuare. Să facă hidrocentrale. Să crească copii. Să îndeplinească planul. Să nu iasă din rînd. Să aibă fericiri mărunte. Pe urmă au îmbătrînit și au văzut cum se schimbă lumea, cînd era prea tîrziu pentru ei.

Oricum, n-au fost atît de înghesuiți de realitate precum bunicii și străbunicii noștri. Cele două războaie mondiale nu se compară cu nici o suferință provocată de lipsa de blugi și de ciungă. Să fim serioși.

De-abia generația noastră, prin părțile astea de lume balcanice și post-comuniste, a început să scoată capul și să amușineze fericirea îmbuibării și îndestulării și preaplinului generat de tehnologie și de puterea carburanților fosili.

Blugi. Ciungă. Umpic de îndestulare. Nu multă, dar orișicît. Iaca scoserăm și noi nasul să mergem să-i slugărim pe alții, prin Italia Spania, să ne urmăm visul de primă generație de emigranți săraci. Sau nasul celălalt, mai cu ștaif, de primă generație de turiști care belește ochii la Bulgaria, Grecia, Egipt, poate chiar și la Caraibe și Zanzibar.

Acuma, la rînd, ăștia mici care vin din urmă să ne dea laoparte, să ne ia locul și să continue suferința fericirea patima amăgirea străduința ispita viața,

acuma ăștia sînt și mai învățați cu confortul. Cu îmbuibarea. Cu cele ale tehnologiei și ușurinței. Uber есть? Есть. A также Internet есть? Есть также, ребята. Și tot așa. Есть cam de toate –

(Cee, nu știți literele rusești? Și nici ce înseamnă rebiata? Ori tacje? Ghinion. Mai învățați și voi. Hai cu România Educată...)

Есть cam de toate. Și atunci, în acest context istorico-social privilegiat, cînd iesti cam de toate pentru ăștia mici și răsfățați, orice abatere de la îmbuibare și de la necontenita apriga cursă întru fericire facilă li se pare o catastrofă.

Au pretenții din ce în ce mai mari. Le pute orice. Fac un imens caz de furtună într-un pahar cu apă din orice. Fac demonstrații de drama queen pentru te miri ce fleac. Nu le mai ajungi la nas. Totul li se cuvine. Totul e luat de la sine.

Cuuum? Nu există wifi? Dece nu există wifi? Trebuie să fie wifi peste tot, cum e aerul. N-aveți avocado? Vai, ce dezastru. Nici de-aia, cum îi zice, măi, la sărăcia aia de prostie pe care o venerează ei acuma, stai să caut pe gugăl, chinoa? Auzi Doamne, nu există chinoa și are pîinea gluten...

O să dea și ei cu capul de realitate, evident. O să mai coboare din înaltele lor acareturi imperiale în care s-au cazat în mintea lor în sinea lor, din stratosfera fantasmei de atotputernicie și de misecuvinism.

Și noi, la vremea noastră, probabil eram percepuți de către bunicii noștri drept niște tefelei răsfățați, care credeam că ni se cuvine tot și că lumea începe cu noi. Fiecare generație are probabil parte de asta.

Doar că, pe măsură ce belșugul se distribuie din ce în ce mai larg pe globul ăsta, consecință a puterii sovietelor din hidrocarburi, forța dinozaurilor morți și putrezi și care ne ușurează nouă azi viața, misecuvinismul capătă accente din ce în ce mai puternice, mai grotești.

Fiecare generație e ceva mai ruptă de natură, de realitate, se scufundă în capcana fierului-beton și a curentului electric și a biților. Pînă cînd? Pînă unde? Cît ne mai rabdă Pămîntul? O să ne ducem în cap în postumanism? O să devenim niște biete terminale obeze, ca în Wall-E? Nu știu.

Știu doar că ne aducem aminte din ce în ce mai greu de cei care au suferit cu adevărat. De cei care au trecut prin război și moarte și foamete și chinuri. De cei fără de care noi n-am fi azi aici să le pîngărim numele și amintirea.

Tuturor acestor generații care ne privesc de sus, de dincolo de norișor, cu amuzament amar și cu dezamăgire părintească, minunîndu-se cîte avem la nas și cît de nemulțumiți putem fi pentru asta, le dedic aceste rînduri.

Pomenească-li-se numele în veci.

Vie amintirea lor.

Vii învățăturile lor.

Viu sufletul lor în sufletele noastre.

Chiar dacă le uităm și îi uităm. Undeva, cineva, trebuie să-și aducă aminte. Strădania lor, viața lor, suferințele și trăirile lor nu trebuie risipite în vînt.

Ar fi păcat. Mare păcat altminteri.

Am zis.











. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Respectul nu poate fi convertit în bani

Domnul Varujan Vosganian, altminteri o persoană foarte respectabilă din punct de vedere intelectual, a comis-o recent. A propus opiniei publice o dezbatere privind nevoia de reducere a autoconsumului de produse alimentare, pentru mai buna colectare bugetară.

Din păcate, stilul bate conținutul, după cum orice scriitor ar trebui să știe - și domnul Vosganian e un scriitor cu experiență. A ales un exemplu nefericit și a cam dat-o de gard. Focalizîndu-se pe efectul ouălelor consumate de băbuțe în gospodăria proprie și personală asupra PIB-ului și veniturilor bugetare, a reușit contraperformanța să stîrnească multe glume și ironii.

Lumea a taxat imediat tendința normativă din exemplul domnului Vosganian. Oamenii au sesizat și amendat cu multă virtuozitate umoristică faptul că domnul Vosganian nu numai că a descris o stare de fapt, dar a a apăsat implicit și pe pedala normativă.

Dînsul, prin felul în care a scris textul, a lăsat de înțeles și care ar fi situația dezirabilă. Jos cu ouăle băbuțelor, trăiască economia de piață și capitalismul și ouăle cumpărate în mod organizat, probabil de la MegaImage sau de la Carrefour, să creștem veniturile băncilor din paradisele fiscale (ăsta e răutăcismul meu propriu și personal, îmi cer scuze, na că nu m-am putut abține să nu contribui și eu la trollare).

Unul din comentariile cele mai savuroase pe această temă a fost cel al unui internaut care a întrebat dacă nu-i cumva mai bine, extinzînd această logică, să începem să renunțăm la comportamentul erotic din cadrul familiei, că și ăla e autoconsum, și să ne schimbăm practicile către comportamentul erotic pecuniar, să întărim astfel bugetul României. Nu știu dacă-mi înțelegeți cuvintele, sper să vă dați seama ce vreau să las de înțeles :)

Dincolo de glumă, dincolo de genialitatea extinderii ariei de aplicare, avem totuși de-a face cu un subiect mult mai serios decît cel al ouălelor băbuțelor ori al încurajării mersului la cu... la lucrătoarele sexuale.

E vorba despre felul în care economiștii văd doar bani în fața ochilor.

E un subiect serios. E o limitare de gîndire care, de-a lungul istoriei, a cauzat multă suferință și tensiuni sociale. Prin influența lor asupra factorilor de decizie, economiștii de multe ori au aplicat această gîndire în cadrul funcționării statelor moderne și contemporane. Orice are un preț, orice poate fi taxat.

Din păcate, știm că nu este așa. Nu e neapărat nevoie să fii sociolog ca să surprinzi această limitare cognitivă. E plină viața de exemple unde lucrurile nu au de-a face cu banii - și nici nu ar trebui să aibă de-a face cu asta.

Valorile unei societăți reprezintă exemplul cel mai elocvent în acest sens. Și, din păcate, avem un exemplu recent care ne arată că banii nu reprezintă totul pe lumea asta.

Zilele trecute am avut de-a face cu un alt incident care vorbește despre această tensiune dintre logica economică și logica de dincolo de bani. Osemintele soldaților români de la Stalingrad au fost dezhumate și reînhumate într-un cimitir special amenajat. Dincolo de întîrzierea construirii acestui cimitir militar, opinia publică românească a reacționat puternic la adresa felului în care aceste oseminte au fost tratate.

Cu lipsă de respect.

În cutii de carton.

În pungi de plastic.

Din punct de vedere economic, ce au făcut cei care s-au ocupat de reînhumarea osemintelor este perfect logic. Au ales soluția cea mai eficientă. Cutiile de carton costă puțin. Din toate celelalte puncte de vedere, au ales cea mai proastă soluție cu putință. În loc să pună oasele celor căzuți la datorie în sicrie, le-au tratat cu lipsă de respect.

Respectul, dragilor, nu poate fi convertit în bani. Nu trebuie să fie convertit în bani. Nici patria nu trebuie să fie convertită în bani. Nici familia nu trebuie să fie convertită în bani. Nici fericirea nu trebuie să fie convertită în bani. Sînt multe lucruri pe lumea asta care nu pot fi convertite în bani, ȘI NICI NU TREBUIE SĂ SE POATĂ.

Asta este lecția pe care domnul Vosganian trebuie să accepte să o învețe. Niciodată nu e prea tîrziu pentru un economist să înțeleagă asta.

Lăsați babele României să-și culeagă ouăle din cuibar și să-și mănînce produsul trudei lor fără să vină statul să-și bage nasul în gospodăria lor. Lăsați oasele soldaților morți pentru patrie să se odihnească fără să facem socoteala cît costă un sicriu, față de cît costă o cutie de carton. Lăsați oamenii în pace să-și vadă de viața lor, fără să le contabilizați orice bucățică în bani, în procente, în taxe și impozite.

Și mai ales, nu mai lăsați economiștii să facă prostii care ne pot afecta pe toți.



. Citeste tot...

Podul AKA The nudge I needed

În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.

Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.

Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).

În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?”

Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.

Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.

Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)

Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.

N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?

Enjoy, pufoșilor. Enjoy.

* * *



Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie



. Citeste tot...

Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



. Citeste tot...

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...

[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”

Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



. Citeste tot...

Cîștigă cine moare ultimul

Acum ceva timp, am primit la dojo-ul nostru Itsushin, condus de sensei Nicolae Mitu, vizita unui specialist în lupta cu cuțitul.

Dincolo de cele discutate și prezentate, mi-a rămas adînc înfiptă în cap zicala din Asia de Sud-Est, nu mai știu dacă din Filipine sau din Malaezia, țări unde lupta cu cuțitul are o îndelungată istorie.

Zicala spune așa: “În lupta cu cuțitul cîștigă ăla care moare ultimul”.

E o zicere puternică, adîncă, înțeleaptă, ce vorbește, printre altele, despre superbia și aroganța și mai ales naivitatea celui care crede că poate învinge într-o asemenea luptă, în care inevitabil îți va fi atins un vas de sînge vital mai devreme sau mai tîrziu.

Zicala are mare putere de aplicare în politică, pufoșilor. În politică, la fel ca și în lupta filipineză cu cuțitele, cîștigă ăla care moare ultimul. Căci e o luptă fără cruțare, fără reguli, fără milă și mai ales și mai ales fără cîștigător.

Cine crede că a cîștigat se amăgește. De fapt doar încă n-a murit. În rest e ca și mort. Ca și ceilalți. Ca și toți ceilalți. Uitați-vă la ei: sînt morți și încă nu știu asta.

Și asta mă trimite la o altă mare înțelepciune asiatică, sub forma unui vestit haiku al probabil celui mai vestit poet japonez, Matsuo Bashō. El zice așa, în cuvinte scurte și eliptice și necruțătoare:

Iarba verii.
Tot ce a mai rămas
Din visele războinicilor de’odinioară.

Nu uitați, pufoșilor: cîștigă cine moare ultimul. Căci, de fapt, realitatea e alta decît amăgirea din capul războinicilor. E una mult mai simplă: de toate se alege praful.

Memento mori, pufoșilor. Memento mori.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Și atunci m-a lovit

– “Cum a fost azi?”

Marta fusese la un chef de adolescenți, pe undeva prin zona Centrului Vechi, și m-am dus să o iau cu mașina. Mi-a luat ceva pînă am ocolit barajele de la Piața Universității.

– “A fost ok. Am fost într-un loc [[îmi povestește ce au făcut acolo]], pe urmă în altul, pe urmă într-un bar, Nirvana.”

Conduceam, încercînd să ocolesc din nou zona blocată de la Universitate.

– “Mă, tu știi ce e aia Nirvana?”

– “Hmmm? O trupă? Ceva cu religie?”

I-am povestit pe scurt – cît de pe scurt se poate povesti asta, știți voi: buddhism, dorință, suferință, ciclul karmic al reîncarnării, curățarea de pofte și de suferință, iluminarea și premiul aferent: dorita aneantizare.

– “Adică moartea, nu?”

– “Moartea totală, definitivă, să nu te mai întorci. Și, evident, și trupa aia de rock. Una din cele mai mari trupe de rock. Grunge. Ei au pornit totul acolo. Știi, noi ascultăm Pearl Jam...”

Adevărul este că în casă la noi se cam ascultă Pearl Jam. Am fost și la concert. Unii la Ștefan Bănică, noi la Pearl Jam.

– “Da, îi știu.”

– “Au scos un album foarte bun, ăla cu copilul care înoată în piscină după o bancnotă, Nevermind. Pe undeva prin 1990, dacă nu mă înșel. Eram așa, cam ca tine, aveam pînă în 20 de ani cînd l-au scos”

Și atunci m-a lovit. Marta are acum cam cît aveam noi atunci, cînd a apărut Smells Like Teen Spirit.

Mda. Simt nevoia să beau ceva.



. Citeste tot...

Între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului

Într-un veac sînt vreo cinci generații, dacă este să nu ne chinuim prea mult cu socoteala. Cam la douăzeci de ani odată, puii de om devin părinți și fac alți pui de om.

Într-un mileniu sînt 10 secole. Cincizeci de generații. În șapte milenii sînt 350 de generații. Hai, poate 400, căci de fapt mai toată viața ei, cu excepția acestor secole recente și moderne, specia noastră a fost nubilă și a început să facă copii cam de pe la 15 ani, deci cam șase generații pe secol.

Patru sute de generații. Doar patru sute de generații. Pentru biologie, asta e un fleac. O zdrumicătură mică de amestecare și schimbare genetică. Un sughiț geologic. Un sughiț biologic. Un sughiț genetic.

Doar patru sute de iterații și de zvîrcoliri aleatorii, modelate sub presiunea de lut a nevoii, a valurilor vînturilor, a mediului înconjurător, cum spun anchilozații prin manuale, a Mamei Natură care ea o fi mamă, că e mama noastră, a tuturor, dar e mamă aspră, rea, cîinească, nemernică și necruțătoare. Cu o mînă ne dă, cu o mînă ne omoară. Cine nu joacă jocul, moare. Cine nu joacă jocul, nu face pui. Cine nu joacă jocul, pa.

Patru sute de generații. Un fleac. Asta îmi trecea prin minte uitîndu-mă în dimineața asta la cartea Marijei Gimbutas, The Goddeses And Gods Of Old Europe, carte care tronează la loc de cinste în biblioteca noastră, unde cărțile sînt așezate după coperți, ca un bun pseudo-intelectual ce sînt. Copertă violetă. Poze înăuntru. Multe poze. Poze de zeițe și de zei.

Vinča. Cucuteni. Starčevo. Hamagia. Karanovo. Criș. Tiszapolgar. Dikilitash. Butmir. Serra d’Alto. Danilo. Petrești. Nistru-Bug. Vădastra. Boian. Gumelnița.

Vechea Europă. Zeii de atunci. Oamenii de atunci. Suferințele și nevoile și patimile și iluziile de atunci. Bob de grîu și bob de porc. Bobul grîului, esență de viață. Bobul porcului, esență de furie. Adică tot de viață. Rît de porc și rît de grîu. Rîtul vegetal al grîului, scurmînd cu rădăcinile sale pămîntul rece și indiferent. Rîtul animal și animalic al porcului, căutînd gloria ghindei și victoria împuierii.

Rit de porc și rit de grîu. Ritul grîului, moartea din viață și viața din moarte. Coliva și spicul. Ce intră în pămînt din pămînt va izbîndi, cu viața pre moarte călcînd. Cununa și fecunda.

Ritul porcului. Străpungerea și spaima. Grăsimea și colțul. Monstrul și zeul. Zeul sub chip de zeu. Părintele totemic. Fratele sacru. Părul zburlit și fecunda.

Rituri. Mistere. Monștri. Frici. Năzuințe. Zei. Zei vegetali. Zei animali. Zei de-o seamă cu omul.

Și, peste toate, o cifră mică, neînsemnată. Doar patru sute de generații.

Faptul că de oamenii de atunci ne despart doar patru sute de generații, patru sute de grămezi de oase și de cranii care la vremea lor au fost pui ca pe urmă să fie părinți, asta mi se pare cel mai mare miracol la care merită să cugetăm, în aceste zile de Crăciun care cuprinde în el, ca o mare taină generoasă, grîul și porcul, Iisus și Vechea Europă. Strămoșii noștri și strămoșii lor. Ideile lor și ideile noastre. Viețile noastre și morțile noastre.

În patru sute de pași, în patru sute de iterații de carne și de viață și de pui și de suferință și de dorință și de năzuință, am făcut saltul de la bob de grîu și bob de porc la wireless și la bomba atomică și la Pokemon și la fizica cuantică și la metropole de zeci de milioane de suflete și la și la și la. Și la.

Și la. Și la. Și la.

Ăsta este misterul la care mă gîndesc în fiecare zi. Dar mai ales azi. Ăsta e misterul care-mi dă fiori, de fiecare dată cînd îmi beau cafeaua, cînd îmi beau laptele, cînd îmi beau vinul, cînd îmi beau sudoarea. Doar patru sute de generații. Doar patru sute de rînduri de strămoși. Doar 10 mii de ani.

Ridic acum cana asta de cafea pe care o beau la fel cum îmi beau vinul și laptele și sudoarea, să fie de sufletul strămoșilor noștri, ăia mulți și neștiuți și morți, ăia care au fost pui ca să fie părinți ca să facă pui. Ca să fim noi aici acum.

Dumnezeu să-i odihnească, acolo jos, între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

>

. Citeste tot...

Moartea, singurul combatant ezoteric în viață

Mă bucur să văz că mai sînt și alții, destui, cei care gîndesc ca mine la adresa amărîtului de Lorin Fortuna, combatantul ezoteric care ieri a murit, Dumnezeu să-l odihnească.

Atîta timp cît era viu, ne hăhăiam de ne treceau sughițurile la adresa intensităților sale ezoteric-abracadabrante despre șerpilieni, gorilieni și alte manifestări esoterice complete și corect definite.

Era clar că omul e dus cu capul. Iară noi, în nemernicia noastră de copii moderni, raționali, superiori și necruțători, învîrteam junghiul rîsului în rana minții sale duse cu pluta cum învîrt copiii scorpionul pe băț atunci cînd îi dau foc și se uită la el cum suferă.

Dar cînd omul a murit, iaca simțim cum ne stă rîsul și hăhăiala în gît. Nu mai putem. Nu ne mai vine, măcar unora dintre noi – destul de mulți, din fericire pentru lumea asta.

Ne gîndim la el ca la un amărît de om, cu bunele și relele sale, cu grijile și neputințele și cu belelele și suferințele și speranțele și dorințele și năzuințele sale, cu visele și împlinirile și eșecurile sale.

Un boț de viață, pînă mai deunăzi. De ieri, un boț de humă, de cenușă, de țărînă, de pămînt. “Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mînca pâinea, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, pentru că din el ai fost luat; căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce.”

Țărînă sîntem, și în țărînă ne vom întoarce. Cu toții, indiferent ce credem, ce sperăm, ce iubim, ce urîm. Restul e amăgire. Gargară. Bicisnicie.

Și uite așa simțim cum ne înțelepțim. Moartea, acest mare egalizator. Moartea, singurul lucru cu adevărat important din viață. Moartea, acest învățător într-ale înțelepciunii și umilinței și modestiei și bunului simț.

Acum, că a murit, i-am citit biografia. A făcut Electronica – pricepere complicată. Avea doctorat de-ăla pe bune, în științe exacte, cu toată rigoarea vremurilor acelea, a anilor ‘80. A fost cadru universitar. A fost unul din cei care pe bune și-a riscat viața pentru libertate în Timișoara, atunci în ’89. A fost un om frumos.

Și pe urmă l-a luat de cap. Și pe urmă am uitat ce a fost și am început să rîdem de el. Și pe urmă a murit. Și gata. Mai e ceva? Nu mai e nimic. Și gata.

Să ne aducem aminte de omul bun Lorin Fortuna. Să mai citim încă o dată ce a scris atunci, pe vremuri, despre patimile din 1989. Să ne aducem aminte de omul frumos Lorin Fortuna, căci așa trebuie să ne aducem aminte despre morți, numai de bine. Și să ne rugăm pentru sufletul său.

Dumnezeu să-l odihnească și să ne ajute să fim mai buni la suflet, noi între noi, ăștia încă rămași în viață.

"În acea noapte aşteptam ivirea zorilor cu nişte sentimente foarte pesimiste. Şi, deşi ne era frică, la toţi ne era frică, ajunsesem în faza în care nu mai vorbeam unul cu altul. Terminaserăm de redactat proclamaţia şi o păstram cîţiva acolo ca să fim siguri că dacă, în sfîrşit, măcar unul să scape, să o poată, dacă vom fi atacaţi să o poată scoate.

Ei, vreau să vă spun că în jurul orei 6... Pînă atunci, un alt sentiment al amărăciunii noastre, am omis să spun, era şi faptul că aveam impresia că efortul nostru, iniţiativa noastră de a organiza întreprinderile, de a ne asocia întreprinderile, de a declanşa greva generală în întreprinderi, eşuase. Judecam în felul acesta pentru faptul că de fapt, aşa cum v-am spus, am rămas aproape singuri.

Mai vreau să menţionez că lumea care rămăsese acolo, mai ales cei de jos, erau oameni foarte simpli. Încă o dată remarc lipsa acută a intelectualilor. Cu deosebită părere de rău. Şi, în jurul, deci trăiam acest sentiment oarecum al eşecului şi aşteptam să vedem ce se va întîmpla cu noi.

În jurul orei 6 însă, a sosit gîfîind primul om de jos, care pentru noi probabil că a avut acelaşi efect pe care l-a avut soldatul de la Maraton, şi care ne-a spus, ţin minte şi acuma, „vine 6 Martie!”. 6 Martie fiind una din marile întreprinderi timişorene.

Ei, atunci am început să prindem curaj. Iar după asta au început să vină pe rînd şi să ne spună: vine Electromotorul, vine ELBA, vine..., veneau celelalte unităţi mari din Timişoara, mai mari sau mai mici, şi ne-am dat seama că de fapt le trebuise o noapte întreagă să rumege ideea, să se hotărască, probabil mulţi s-au dus acasă să-şi, să-şi prevină familiile asupra gestului, dar am constatat că populaţia Timişoarei, întreprinderile Timişoarei, nu ne-au abandonat de fapt."



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

And the stars look very different today...

Ground Control to Major Tom
Your circuit's dead,
there's something wrong
Can you hear me, Major Tom?
Can you hear me, Major Tom?
Can you hear me, Major Tom?
Can you....


Here am I floating
round my tin can
Far above the Moon
Planet Earth is blue
And there's nothing I can do.



. Citeste tot...