Între Carbonifer și BLM

În necontenita, apriga cursă pentru bunăstare și putere, țările avansate au un avantaj istoric neîndoielnic.

Acest avantaj a fost realizat îndeosebi în două feluri.

În primul și în primul rînd, prin samavolnicie. Violență. Exploatare. Rapt. Jaf pe față. Povestea civilizației e de fapt povestea mitocanilor cu ghioaga în mînă care în decurs de trei cinci șapte generații au spart țestele dușmanilor lor, au răzbit la putere, au devenit ditamai nobilii dați cu pudră pe perucă și au generat structură socială persistentă, evident în favoarea lor și a progeniturilor lor.

În al doilea rînd, în egală măsură avantajul Occidentului a fost realizat pe bază de acces la densitate energetică, înfigînd paiul lung al nevoii și sorbind din dulceața otrăvită a Pămîntului, din diversele straturi de hidrocarburi fosile aflate în diverse stări de agregare: solid (cărbune), lichid (petrol), gaz (gaz natural, îndeosebi metan).

Mai sînt și alte aspecte de luat în considerare: tehnologie / cunoaștere / competiție / risc / guns germs and steel, vorba omului de știință. Dar să nu ne abatem de la calea marxistă a cunoașterii ideologice, pe bază de lozinci puternice, necesare.

Ecuația e simplă. Bunăstare = Dezvoltare. Dezvoltare = Complexitate. Complexitate = Cunoaștere + Violență + Hidrocarburi fosili. E o ecuație în mod voit simplistă, la fel precum Lenin pe vremuri declara ritos că URSS înseamnă puterea sovietelor plus electrificare.

Dar, atenție! Și el tot despre asta vorbea de fapt, semn că ceva ceva e acolo la mijloc, dincolo de propagandă. Suveranitatea / Hegemonia / Proiecția de putere constau în monopolul asupra violenței și în deținerea resurselor de energie. Trăiască Weber și Marx împletiți într-o explicație atotcuprinzătoare, enervant de simplistă.

Acest proces prin care Occidentul a luat fața restului lumii se întîmplă de vreo trei secole încoace, give or take.

Acuma, acest proces este pe cale să fie întors cu cracii în sus, dat înapoi, reversibilizat. Restul lumii, Lumea a Doua, Lumea a Treia, emite pretenții din ce în ce mai pertinente la bunăstare, dezvoltare, complexitate. Și, evident, la redefinirea echilibrului puterii aferentă redefinirii hărții de complexitate socială.

Acumulările Occidentului puternic și dezvoltat s-au făcut pe seama naturii. Cu samavolnicie, neținînd cont de consecințe. Cu barda. Grow first, clean up later.

Fizica e necruțătoare în această privință. Cum bagi paiul în străfundurile pămîntului să scoți carbon, să-i transformi în lucru mecanic densitatea de energie chimică înmagazinată în legăturile sale promiscue, cum faci buba. Principiul al doilea al termodinamicii scoate capul și-ți dă peste fantasma perfecțiunii, transformând o parte semnificativă a acestei conversii în căldură reziduală.

Ghinion. Nu există perfecțiune pe lumea asta. Nu există perpetuum mobile. Vrei să faci omletă? Trebuie să spargi ouă. Vrei să creezi bunăstare și să deții puterea? Trebuie să exploatezi hidrocarburile. Deci să faci mizerie în jurul tău, îndeosebi mizerie termică.

Ai tupeul să ordonezi lucrurile într-o parte, să turtești entropia în jurul tău, construind organizînd crescînd complexitatea, făcînd pe micul Dumnezeu? Țop, în partea cealaltă sărăcia de entropie scoate capul și mai vîrtos, grămezi grămezi de entropie mare generate de nevoia de a domestici entropia mică, locală.

Entropia informatică omorîtă într-o parte, îndeosebi în urbanul dezvoltat, se compensează cu asupră de măsură cu entropia termică generată în jurul centrului de putere, îndeosebi în atmosferă. H = k log (W), cum v-ar da peste nas Boltzmann și Shannon.

Problema e agravată de faptul că pîrdalnicul de carbon, foarte priceput în a înmagazina energie în mod dens în mațele sale de împletire chimică cu alte elemente, la fel de ușor generează și efect de seră. Fapt care vine să complice suplimentar problema creșterii energiei calorice reziduale în ecosistem.

În consecință, sînt din ce în ce mai multe voci care propun să ne înțărcăm de la carbon, la nivelul întregului glob. Hai să oprim dependența de carbon fără a renunța la consumul de energie. Cum putem face asta?

Hai să nu mai scormonim inutil în marele depozite de carbon din scoarța terestră (carbon sink), să aducem la suprafață și să vînturăm în mod periculos funinginea prin atmosferă.

Hai să ne punem mai eficient în calea fluviilor non-carbonice de energice pe care le primim deja în mod inevitabil de la soare și de la gravitație și care străbat zilnic planeta – vestitele surse regenerabile.

Hai să renunțăm la rezervorul de benzină care ne stăpînește viața și să trecem la baterii, să convertim totul în electricitate obținută din altceva decît din carbon.

Hai să scormonim mai mult în miezul atomului, în energia nucleară.

Hai vedem dacă nu cumva vehiculul chimic numit hidrogen e mai puțin păcătos decît anteriorul vehicul, carbonul.

Încălzirea globală e un fenomen cît se poate de real, viu și primejdios. O ținem în ritmul ăsta, generăm în timp geologic relativ scurt un nou Carbonifer, cînd crocodilii erau cît iahtul, șerpii boa cît TIR-ul, palmierii creșteau la Polul Sud și Ecuatorul dădea încet în fiert, precum ibricul pe foc.

În aceeași măsură, încălzirea globală este un instrument al naibii de convenabil de menținere a actualei situații de putere, în care cei mari și puternici fac tot posibilul să rămînă mari și puternici, pe seama celor mici și mulți și, de preferință, dezbinați. Divide et impera, mare pricepere imperială procedurală.

Cele două narative concurente ce se împletesc în jurul încălzirii globale sînt într-un conflict evident. Pe principul “să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă”, puternicii lumii se bat în ideologii care să justifice de fapt un lucru simplu: legitimarea accederii la putere.

Cei avansați, Occidentul imperialist, afirmă că ei și doar ei se pricep să rezolve această mare, gravă problemă globală. Recunosc că au greșit, că au abuzat de carbon, și că lucrurile trebuie să se schimbe. Dar nu se lasă duși de la cașcaval, nu consideră că trebuie să plătească pentru păcatele generațiilor anterioare, nu se dau jos de pe piedestalul de putere.

Din contră, folosesc acest discurs pentru a-și întări poziția de superioritate morală. Pe baza expertizei întru păcat, ceartă în mod superior și trist pe mai nou-veniții la cursa întru complexitate că strică natura încercînd să genereze bunăstare, complexitate și putere.

Chinezilor, prea mult cărbune ars. Nu faceți ca noi. Renunțați la dorința voastră de complexitate, că nu e bine. Stricați planeta, murim cu toții. Aveți o creștere mult prea nesănătoasă a amprentei ecologice, a amprentei de carbon pe care o apăsați cu talpa pe planetă. Mai încet. Mai ușor. Mai cu milă. Hai că vă arătăm noi cum să fiți sustenabili – code word pentru recomandarea de a renunța la complexitate și a trece înapoi la împletit răchită și la fluierat cu foc din fluieraș de soc.

Cei din Lumea a Doua, China, India, Pakistan, Nigeria, Indonezia, contestă acest narativ și scot în evidență hegemonia simbolică înmagazinată insidios într-însul.

Aha, îmbuibaților. Secole la rînd v-ați îmbuibat pe seama naturii și a noastră, generînd poluare, eliberînd catralioane de milioane de tone de carbon în atmosferă, dezechilibrînd în mod ireversibil și iresponsabil echilibrul naturii. Iar acuma nu faceți absolut nici un sacrificiu din îmbuibarea voastră, doar ne opriți pe noi să fim ca voi.

Vreți să se păstreze diferențialul de bunăstare, voi bogați și puternici, noi săraci și proști. Și veniți cu noua păcăleală ideologică, cu noul instrument de shaming prin care să legitimați inegalitatea inerentă sistemului capitalist.

Sună marxist. Sună suveranist. Sună însă din ce în ce mai credibil și mai pe placul celor din Lumea a Doua. China India Brazilia Nigeria Indonezia Vietnam și restul nu mai acceptă să fie trași de urechi precum școlarii neascultători. Și cer ca secolele de abuz asupra naturii să fie plătite.

Ați ajuns bogați și puternici pe seama naturii? Ați acumulat osînză și bănci și tehnologie și portavioane și multă multă bunăstare violînd Pămîntul? Acuma e cazul să mai renunțați din cele strînse. Să plătiți și voi tribut. Să dați înapoi către cei săraci, nu doar să impuneți condiționalități celor așezați mai tîrziu la masa bunăstării. Hai, fiți generoși, renunțați la poziția de hegemon. Să fie bine să nu fie rău. Să fie pace în lume. Dar nu doar pentru voi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Cele două narative evident se vor izbi la fel de aprig și în anii care vin. Fiecare va ține cu dinții de dreptatea sa. Bogații vor îndesa pe gît celor săraci vina de a fi ineficienți și de a polua în prezent mult mai mult decît ei. Săracii vor bate obrazul celor bogați că e cazul să cam pună genunchiul în pămînt și să ispășească niște păcate comise de strămoșii lor.

La fel precum Black Lives Matter devine un discurs din ce în ce mai puternic în rîndul asupriților urmași ai lui Kunta Kinte, săraci furioși care dărîmă statui de Columb și de Washington și de alți cotropitori și colonialiști și deținători istorici de sclavi, la fel în curînd va veni vremea cînd se va contura un discurs critic la adresa Occidentului dezvoltat pe baza păcatului ecologic al înaintașilor. Să ajungă săracii lumii să ceară bogaților tribut de poluare istorică. Păcatele ecologice ale părinților plătite de copii, pînă la a șaptea spiță.

Aveți cele mai elegante capitale ale lumii construite pe bază de exploatare și poluare? Ați construit Londra New York Florența Viena Paris pe bază de hidrocarburi? Mai tăiați un pic din ele. Mai dați înapoi ce-ați furat. Mai dărîmați un pic, că prea v-a crescut nasul. Fiți și voi un pic mai săraci dacă vreți să jucăm în continuare jocul luptei împotriva poluării și să nu schimbăm narativul, să nu venim cumva peste voi să vă pedepsim cu amarnică pedeapsă că ați stricat lumea cu motorul vostru în patru timpi.

Lumea e într-o continuă zbatere și într-o continuă competiție ideologică. În cele din urmă, într-un fel se vor așeza lucrurile cumva.

Depinde dacă se vor așeza pașnic sau cu violență. Depinde dacă în această zbatere a cine are mai multă dreptate și mai multe portavioane nu cumva Ecuatorul să nu înceapă să dea în fiert din nu, ca ibricul pe foc, ca în Carbonifer.

Depinde dacă cei din Bangladeș și din Nigeria nu vor găsi cumva de cuvință să-și ia calabalîcul amenințat de apele în creștere și de secete și de temperaturile de peste 40 de grade de la ei de-acolo și să se mute peste noi la București, la Telega, la Viena sau la Washington.

Cumva, într-un fel, o să fie. Cum? Habar n-am.

Mai contează?...


. Citeste tot...

You're gonna have to serve somebody

Scurt tratat imposibil de lung
și de încîlcit și de mermelit și de istoric
despre inevitabilitatea ideologică
în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

O copilărie întreagă am crezut în Beatles. Mai cred și acum.

O copilărie întreagă am crezut în tot ce-mi spuneau alții. Ca prostul, de multe ori mai cred și acum, deși mi-am dezvoltat între timp sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gîndire critică. Vestita frază metodologică “să mori tu că-i așa?” Foarte important acest filtru ideatic. Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?

O copilărie întreagă am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era a Războiului Rece. Americanii sînt buni. Rușii sînt răi. Nothing in between. White hats. Black hats. Alea albe trebe musai să învingă, trăiască John Wayne și neîndoielnica claritate morală a narativelor simple, puternic moralizatoare.

Țineam cu Beatles și cu americanii, deși trăiam într-o țară socialistă. Unde teoretic eram spălați pe creiere că trebe să fie fix pe dos: rușii sînt buni, americanii sînt imperialiști și răi, să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului pînă în cel mai îndepărtat colț al globului. Vorba aia: să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Mă rog, se întîmpla această ambiguitate propagandistică și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Se cam străduia să se desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc.

Drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să se cam taie din nasul propagandei sovietice în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii ‘50 – ‘60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, except noi ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care era el înțelept și perfect și alea alea cu via și cu vinul și cu neatîrnarea și cu buricul pămîntului.

Al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mîndrețe de popor român.

Anii ăia? Copilăria noastră? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe. Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul (“Internaționala”) ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie ale sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii ‘70 – ‘80 nu a fost decît continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej cel proletar și penal și român.

Care Dej oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpînii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, “i l-au dat pe Radu”. Adică l-au radiat un pic, cît timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cît să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.

Și iac’așa, în aceste valuri valuri de propagandă contrapropagandă ideologie contraideologie păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățămînt ideologic,

vă mai aduceți aminte, decrețeii mei? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre Educație Civică Pe Bază De Înțelepciune De ONG, ah, ce ore cretine, ah, ce ne-au mai frecat la cap cu tîmpeniile alea absolut oribile,

deci iac’așa, copilăria noastră trecea, viața se trăia, patima se împătimea.

Ideologie pe pîine. Obsedanții ani 80. Ce vremuri. Ce copilărie. Nostalgică pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvîrlită într-un colț de debara de istorie de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul “să vă fie rușine c-ați fost tineri în vremurile alea, proto-comuniști mici și pufoși ce sînteți voi comuniști răi și penali la cap”.

Pe urmă, scăldați în harneală teve precum cocostîrcul în mătasea broaștei și împăturiți de către Sergiu Nicolaescu et Co în tricolorul găurit precum pruncii cei proști, am pus din nou botul la ideologie. Cu aceeași sete naivă neostoită.

Am înghițit nemestecată butaforia regizată frumos, cu pricepere, “Mircea, fă-te că lucrezi”, și ne-am repezit întru viitor. Ne-am bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu, am țopăit pe cadavrul lui simbolic, l-am demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participînd la necesarele cinci minute de ură, și i-am fript o necesară damnatio memoriae. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Tîrgoviște? Ce harneală de manual...

Oricum, eram deja bine fezandați în prealabil la creiere. Fusesem deja ferm convinși un deceniu întreg de contrapropaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a Metronomului lui Cornel Chiriac că există un singur adevăr, o singură dreptate, și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mînca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.

Și iac’așa ne-am aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta cea mută și urîtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decît cu vorbe puternice.

Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua.

În adolescența noastră de decreței proști la cap, naivi și tefelei, am continuat să ne adăpăm la nesecatul izvor de propagandă, de spălare pe creieri. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfîrșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur: Uncle Sam.

Și am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece:

huooo, nasoilor, sînteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sînteți niște dictatori, ba nu, voi sînteți nașpa și nasoi, voi nu le respectați, mama voastră de capitaliști veroși, omorîți negri și asupriți indienii,

la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste. La corupție, noua bîtă propagandistică de dat în cap coloniilor, să nu scoată cumva capul.

Korupțion a devenit noua armă de shaming. Sînteți subdezvoltați pentru că du bist Korupten und Penalen und Primitiven. Grossen Primitiven. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi aborigenii primitivi cum să vă orînduiți viața.

Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sînteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.

În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și colonii, Wallerstein, Wallerstein everywhere, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signalling. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

După Korupționăn grossăn Problemăn, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii ‘90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu Nine Eleven și cu teroriștii. N-am renunțat la Korupționăn, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică de violență: der grossăn Terroristăn.

Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mîna forte și arbitrariul complexului militar-industrial. (Hoo, indignaților. Nu săriți să faceți spume sorosiste la gură. Termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar de Eisenhower).

Și iac’așa au apărut necesarii teroriști. Și iac’așa a fost și 9/11. Eram deja mari, tineri de bază ai orînduirii sorosiene, tefelei spălați pe creier, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey. E bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decît orice.

Și după această variantă intermediară de shaming, huooo, penalule, ții cu teroriștii, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Care a venit ca răspuns la o serioasă frămîntare a hegemonilor globali, în continuă căutare de mesaj nou, proaspăt, de propagandă surprinzătoare, deci convingătoare.

Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? La astea vechi nu prea mai reacționează, a scăzut reacția la stimul. Vor bunăstare. Vor putere. Vor să fie ca noi. Nu bun. Trebuie să le dăm ceva nou să ronțăie la creier.

Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sînt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pîrșul de alun.

Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din Lumea A Doua să nu ne prindă din urmă? China, India, Africa? La coteț, că ne năpădiți. N-aveți voie motoare, mașini, autostrăzi, dezvoltare. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rînduiala lucrurilor.

Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratec la cuptorul de pregătit lideri necesari și au copt și o eroină, o pufoasă proaspătă, tînără și virgină și perfectă, o sfîntă adolescentă fix pe tiparul lu’ Jana Cu Arcu. O mesianică rumenă de plastic eftin, scoasă proaspăt, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfînta Greta Trotineta. Smirk, frumos cuvînt. She smirked at us with her acrid angry grin.

Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip virtue signalling. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții noastre, generația decrețeilor. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. N-aveam cum, ar fi trebuit să scriu sute de pagini, n-aveți voi timp și răbdare pentru un asemenea tratat pedant.

Scăldați în harneală precum fecioara în trandafiri, de cînd ne știm tot punem botul la păcăleli.

Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi, și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde.

Oricît v-ați chinui, n-o să mă convingeți să renunț la Ceaikovski, la Cebîșev, la Tarkovski ori la Vîsoțski. Fără ca asta să mă împiedice să-i urăsc în continuare pe sovieticii care ne-au stricat viața, și a bunicilor mei, și a părinților mei, și a mea. Se poate și una, și alta, în aceeași minte. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a cîta oară oare?, de partea proastă a istoriei.

Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rînd, la fel sînt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc.

De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că demografie. Pentru că putere. Pentru că geostrategie cu geometrie variabilă. Pentru că multe.

Americanii e buni. Iete că nu e așa, except în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni, și americani răi, și americani geniali, și americani tîmpiți, și americani nemernici și ticăloși.

Oricît v-ați chinui, n-o să mi-i scoateți din minte pe Mark Twain, pe John Steinbeck, pe James Watson, pe John Huston, pe Paul Newman sau Pearl Jam. Fără ca asta să mă împiedice să fiu în continuare în mod consecvent critic la felul în care America își promovează politicile de extracție și își proiectează hegemonia simplistă asupra coloniilor sale. Facebook, Google, portavioane, Amazon, Wall Street. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Oricum, ironia sorții este că, pe măsură ce ne certăm noi mai mult în privința lor, pe deosebiții de americani începe să-i doară din ce în ce mai puțin la bască de noi. În timp ce nouă ne trece istoria pe sub nas, americanii sînt din ce în ce mai puțin interesați de Europa și din ce în ce mai preocupați de Marea Chinei de Sud.

Noul Război Rece e deja cu China, nu cu Rusia, Și China nu e aici, în graniță cu noi, ci hăhăt, fix în partea ailaltă a globului. Noi sîntem vecini doar cu Rusia, nu și cu China. Drept pentru care nu mai sîntem atît de interesanți geostrategic, cum eram acum 20-30 de ani. Hegemonul nostru actual, Sfîntul Uncle Sam, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazisto-sovi... Ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.

Pufoșii mei, băgați bine la cap această necesară propagandă pe care v-o spun eu acum. Să vi se înfigă bine în minte, să nu mai iasă de acolo.

Se numește Realpolitik și pe baza ei se stăpînește lumea.

Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signalling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.

Cînd se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari. Uneori, de rîsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în 1984, acest perfect manual de folosință ideologică.

Ce era rău ieri e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sînt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.

Ce naiba, chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice oengist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile postuniversitare de control sfincsterian deasupra oliței.

To win their hearts and minds. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei.

Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mînuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rînjetul furioso-disprețuitor al Sfintei, Neprețuitei Greta Trotineta?

Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea are un pic de dreptate. Pînă și amărîta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron, de cînd i-a înflorit Zemmour în coaste. Toți au un pic de dreptate. Restul, pînă la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.

Ce vreau eu să vă spun în aceste rînduri oribil de lungi este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Macron sau cu Zemmour sau cu Mel Gibson. Nuu. E dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva.

E o obligație nu neapărat morală, cît mai degrabă ontologică. Așa sîntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă. Să credem în ceva.

Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vîntur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai vă spun că sociologii mînjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Nimeni nu scapă ideologiei. Totul e îmbibat de ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru noi. Nimic nu ne lasă indiferenți.

Și atunci construim sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile noastre nu există realitate per se – utopica imposibilă năzuință a zen budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.

Sîntem înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptînd neputincioși să fim supți de vlagă.

Citiți și voi Berger & Luckmann, The Social Construction Of Reality. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați țipați spargeți plîngeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă.

Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rînduită, alcătuită, rostuită și rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe Tărîmul de Mijloc. Ideologie. Virtue signalling. Shaming.

Same ol’ story.

Ghinion, cum ar zice ideologul țeapăn și solemn care v-a făcut din vorbe să-l votați. E că v-a păcălit? V-a păcălit. V-a păcălit… Ce-ați mai pus botu’ la harneală…

Buun. Să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți fără sens, fără valoare. Adică fără ideologie, în înțelesul larg al acestui cuvînt, nu doar politic. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decît dacă vă refugiați cumva ca un pustnic zen budist în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur. Adică de cuvinte. Greu. Foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba.

Nu putem scăpa de ideologie. De valorile în care sîntem îmbibați precum cîrpa în păcură, cînd se asamblează cocktailul Molotov să fie zvîrlit în șenilele tancului inamic.

Dar putem măcar să o conștientizăm. Să ne dăm seama în ce valori ne scăldăm, năclăiți de bine și de rău și de interes și de trebuie și de necesitate.

E un bine ca al lui Greta? Sau ca al lui Dragnea? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sînt interesele voastre în viață? Care sînt purtătorii de ideologie care să vă gîdile plăcut creierele, să vă cînte la unison ce vreți să auziți?

Mai important: de ce vreți să auziți aia, și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș Bogdan? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Pînă și Goțiu, pînă și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Cîteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.

Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bîjbîitelea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mînjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urîți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere. The Flaying Man, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.

Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru. Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă – ceea ce e un plus pentru mine, sociologul de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah ce valoros sînt eu că vă spun asta.

Înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii?

Se numește gîndire critică.

Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sînt foarte foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi.

De ce îmi sînt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vîndă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

E un joc greu. E un joc în care nu există cîștigător, ci doar cîte unul răzleț care se retrage un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la cîte placaje a încasat, de la cîți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curînd pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală. Se întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că îi place. Pentru că așa sîntem noi făcuți, oamenii, să jucăm jocul semnificației. Nu putem fără el.

E un joc în care toți pierdem, deși ne place al naibii de mult. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, pînă la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee... Un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină.

Baba aia îți ține lumînarea. Ailaltă te jelește. Ăia doi acolo mici și nerași și deja îmbrăcați în negru pregătesc deja copaia în care să te scalde, cît încă mai ești cald. Uite hainele acolo, alea bune, de înmormîntare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină.

După care, evident, la sfîrșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri pînă la capăt.

După datină.

Înțelegeți, bre pufoșilor bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala de-a harneala de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

Găini. Găini everywhere.

Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale.

Și să ne dăm seama care sînt păpușarii. Dacă putem.

Cîteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.

Hai să fac din nou pe sociologul elitist cu voi. Ce v-am povestit eu aici, în multe multe cuvinte, unele gustoase, altele lungi și enervante, e pur și simplu ce ne-a învățat acum o sută de ani genialul, inegalabilul, necesarul înțelept Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog ever.

Verstehen. Interpretare. Nevoia de conștientizare a valorilor care ne subîntind cunoașterea realității, oricît de mult am vrea noi s-o facem pe obiectivii și pe științele naturii.

Nu descoperim apa caldă. E pur și simplu teorie sociologică fundamentală. Doar că eu v-am povestit-o mai expresiv și mai cu exemple din viața noastră, a decrețeilor scăldați în propagandă încă din copilărie.

Deci acuma, că v-am dezvăluit marele taine ale universului și v-am făcut un adevărat curs de sociologie pe repede înainte, sînteți și voi un pic mai vaccinați la cap și la minte și nu mai puneți în mod constant botul la toate prostiile care vă sînt vînturate pe sub nas, fără să le treceți prin necesarul filtru al întrebărilor cinice, instrumentarul de bază al gîndirii critice?

Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast John Lennon? Ăla de-a inventat Beatleșii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatleșii, împreună cu oribila, excesiv de urîta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofală?

I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me

Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, cînd nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un cîntăcios zbîrcit și acru și cinic și cu vorbele la el. Cînd enervant de rebel, cînd enervant de conformist. Un poet. Un genial. Doar decît un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.

Știți ceva? Simt că îmbătrînesc. Simt că John are dreptate. Simt că nu mai cred nici măcar în Beatles. M-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellLL, wuoouu-ooo-OOO?

Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva, și nu știți cum.

Cînd o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfîrșitul. Și cu o găină în mîna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.

Stai, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman. Genial poet. A luat și Oscarul. Pardon, nu Oscarul, Nobelul.

But you're gonna have to serve somebody, yes indeed
You're gonna have to serve somebody
Well, it may be the devil or it may be the Lord
But you're gonna have to serve somebody

E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricît ne-am strădui, nu scăpăm din strînsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credem în ceva. Trebuie să punem botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.

Noroc că Bach n-are versuri.

Am zis.





. Citeste tot...

Ciuma gîndului

Una din știrile recente ale acestei veri deja în comă tomnatică este despre paragina ce a cuprins parcul Cișmigiu. Acest reper vizual și simbolic al Bucureștiului a decăzut într-un asemenea hal de neîngrijire încît Asociația Peisagiștilor a ajuns să se roage de onor primarul Bucureștiului să le dea lor parcul în gestionare, că-i păcat să se distrugă de tot.

Cît de greu se construiește și ce ușor se distruge. Efortul de generații al bucureștenilor s-a dus de rîpă într-un an de zile. Este simptomatic pentru nepriceperea și reaua credință a useriștilor. Pe ce pun mîna, praful se alege.

Nasol, dar foarte bine. În mod paradoxal, e unul din cele mai bune lucruri ce se putea întîmpla românilor în ultima vreme. Un parc distrus? Capitala țării în ultimul hal de dezordine? Alte orașe mari ale României în plin haos? Un preț mic, un preț corect, un preț necesar, după părerea mea, pe care să-l plătim să ne vaccinăm.

Vedeți voi, zilele astea e la modă conceptul de vaccinare. După capul unora, chiar de vaccinare obligatorie. Dificil subiect, care împarte țara în două tabere ireconciliabile, așa cum se întîmplă cu orice temă otrăvită din arsenalul războaielor culturale (culture wars) ce au înlocuit în ultimul timp lupta de clasă.

De cînd lumea a dat cît de cît de o spoială de bunăstare, am înlocuit lupta pentru resurse materiale pe lupta pentru resurse simbolice. Nu ne mai scoatem ochii pe bani, ne scoatem ochii pe idei.

Și dă-i și luptă. Inclusiv cu patima vaccinării.

Dar microorganismele nu sînt singurii dușmani de care trebuie să ne vaccinăm. La fel de necesar este să ne vaccinăm și împotriva ideilor otrăvite care pot să ne cuprindă creierele.

În mod recurent, una din ideile otrăvite ce tot infestează creierele oamenilor este fantasma perfecțiunii. Și tot bagajul de indignare virtuoasă care vine la pachet să înfășoare în straturi suplimentare de otravă această idee.

Numai noi știm. Numai noi avem soluția. Numai noi sîntem curați. Numai noi sîntem perfecți. Cine face cum îi zicem noi, e mîntuit. Restul sînt niște dușmani care trebuie exterminați, șterși de pe fața pămîntului. Fie fizic, un glonț mic, dar rece. Fie simbolic: cancel culture.

De cînd lumea și pămîntul, această viroză ideatică a tot străbătut omenirea, în valuri periodice de ciumă a gîndului. Tefeliștii din ziua de azi sînt doar cea mai recentă – și de departe cea mai mediocră, bleagă și nepricepută variantă – a acestei ciume a gîndului.

Să mă apuc să vă înșir o poliloghie a tuturor valurilor de molimă valorică? Tot ce e gîndire totalitară intră sub această etichetă. Occupy Wall Street. Cancel Culture. Talibanii. ISIS. Maoiștii. Pol Pot. Legionarii – ca de altminteri și tătucii lor ideatici: fasciștii și naziștii. Nu mai vorbesc de comuniști, în toate întruchipărilor lor crîncene, de omorît oameni că nu au basca așezată regulamentar.

Și asta doar în ultimul secol. Că dacă ne ducem în urmă, ne doare capul peste cîte variante dăm de oameni perfecți care au omorît mulți mulți oameni imperfecți, că așa le șopteau lor vocile bolnave din cap, să dispară oamenii imperfecți și să rămîie doar ăia perfecți și superiori și semizei.

Și pe partea religioasă, și pe partea laică. În tăvălugul de perfecțiune arogantă a istoriei, Robespierre își dă mîna peste prăpastie cu Inchiziția, cu fervoarea catolicilor care au tot belit protestanți și cu fervoarea protestanților care au contra-belit catolici,

cu fervoarea musulmanilor care au tot belit la creștini și cu fervoarea creștinilor care au tot contra-belit la musulmani, cu fervoarea cruciaților care au reușit performanța să belească la propriii lor frați creștini, dînd foc și jefuind Constantinopolul,

cu fervoarea lui Ghinghis care a rupt tot în calea lui, piramide, piramide de cranii,

cu fervoarea lui Cezar care a omorît tot ce prindea, și ceva pe deasupra,

cu patima de perfecțiune aspră, ucigașă a lui Asurbanipal și a lui Sargon carele mari nemernici glorioși și perfecți au fost la vremea lor , cu...

Ai dă capu meu. Nu-mi ajung paginile de Internet și nici cerneala de la tastatură să vă înșir cîte nemernicii au fost comise în numele perfecțiunii.

Drept pentru care talibanii noștri de mucava din țara noastră mediocră, Republica Isterică România, nici nu trebuie să ne surprindă, nici nu trebuie să ne sperie prea tare. Iaca acolo niște bicisnici care cred că vituperarea de Facebook sau fluturatul din mînuțe la protestele spontane atent regizate de Securitate pot concura iataganul și sabia și rugul și ghilotina și spînzurătoarea și camerele de gazare și tortura și zarca și cărticica roșie.

Niște bicisnici, niște pisoi isterici care se închipuie tigri. Niște pitici de grădină, cum plastic i-a descris prietenul Octavian Hoandră, într-o expresie care mult mi-aș dori să le rămînă lipită de frunte în anii următori, cînd vor lua drumul spre groapa de gunoi a istoriei.

Pe de o parte, tefeleii și expresia lor politică, useriștii, sînt bicisnici. Pe de altă parte, sînt dăunători. Definiția standard a carcalacului, a șobolanului, a virusului. Analogul ideatic al molimei biologice.

Cum scapi de molimă? Uneori vaccinîndu-te. Alteori trecînd prin ea. Exact ce pățesc românii în momentul de față.

S-au lăsat vrăjiți de predicile patetice despre perfecțiune, la fel cum pe vremuri unii români s-au lăsat vrăjiți de legionari. I-au votat. Au mai venit și serviciile și le-au băgat în traistă voturi – nu ar fi prima dată. Și iac-așa au ajuns carcalacii la putere. Să gestioneze resurse considerabile, să afecteze vieți, destine, comunități.

Și vai de capul meu ce-au reușit să afecteze într-un singur an de zile.

Dacă am fi stat înainte să ajungă ei la putere să facem scenarii cît de nepricepuți vor fi, cu greu am fi reușit să scornim variante care să se apropie de realitate. Cîtă nepricepere. Cîtă aroganță. Cîtă împotmolire în ură și în dogmatism și în lozinci puerile.

Într-un an de zile și-au dat cu asupră de măsură dovada nepriceperii și ticăloșiei. Și încă vor mai fi la putere. Și încă mai au timp. Un timp necesar în care românii să învețe pe propria piele ce înseamnă să te duci după fentă, să crezi în vituperare și în fluturarea perfecțiunii revanșarde.

Altminteri românii nu învață. Dacă le spui că greșesc, îți rîd în nas. Trebuie să-i lași să se frigă cu propriile lor decizii, să îi aleagă pe cei mai ticăloși, pe cei mai nemernici, pe cei mai distructivi pentru a învăța. Din istorie nu înveți nimic. Nu înveți decît din experiența proprie. Pînă nu pui mîna pe soba fierbinte, nu te înveți minte.

Iaca, românii acuma învață pe propria piele ce înseamnă aia să te arzi. Un soi de vaccin. Un soi de trecere prin boală. Pui mîna pe sobă, deși alții îți spun să nu. Îți rămîne o bucată de piele acolo. Unde s-a luat pielea rămîne carne vie. Tragi și suferi niște luni bune cu ditamai buba purulentă. Un București distrus. Un Cișmigiu în paragină. O Timișoară în debandadă. Un Sector 1 plin de șobolani și de gunoaie fetide. O Constanță în vrie. O țară dusă în cap de ură și de nepricepere.

Pe urmă încet încet pielea arsă se vindecă, rămîne cicatrice dureroasă. Și ori de cîte ori te doare cicatricea, îți aduci aminte. Un București distrus. Un Cișmigiu în paragină. O țară...

Și uite așa-ți vine mintea la cap.

Așa și cu românii și cu tefeleii votați de ei. Cade pielea, doare, crește alta. Români, luați și beți încet. USR conține perfecțiune. Perfecțiunea șobolanilor și a grămezilor de gunoaie în putrefacție în plină vară. Și a străzilor varză. Și a lipsei apei calde. Și a întreruperilor de curent. Și a gestionării absolut imbecile a resurselor publice. Perfecțiunea nepriceperii și a lipsei totale de acțiune.

Cum ar zice Mareșalul: români, vă ordon, treceți prin boală. Români, fiți mai întîi proști și tefeliți-vă și votați ticăloșii. Și pe urmă suferiți. Și pe urmă treziți-vă, cînd nu mai suportați durerea. După ce o să mai șobolăniți o vreme și o să mai trageți damf puternic de gunoaie putrede niște ani, după ce veți fi trecut prin boală, poate veți ajunge și voi în cele din urmă să fiți vaccinați de ciuma gîndului, de tentația perfecțiunii din vorbe, de pofta de ură și de legionarism v2.0.

Și poate vă vine mintea la cap. Mintea românului cea de pe urmă.

Sau poate nu. Poate sînteți ca în bancul cu ursul: mă, vouă chiar vă place...

Ghinion.





. Citeste tot...

Sfînta Greta Trotineta și PeNeNeReta

Ideologia dietei virtuoase și neocolonialismul mascat prin reziliență

Țările europene dezvoltate sînt țări post-imperialiste care au supt secole la rînd de la toți amărîții pămîntului. Anglia, Franța, Germania, Olanda, Austria, Spania, chiar și Italia, au asuprit cu metodă pe cei care n-aveau tunuri, tancuri, capital. Au luat de la săraci să dea la bogați. Să se îmbuibe ei.

Și, Doamne!, ce s-au mai îmbuibat secole la rînd.

Ori de cîte ori mergi prin capitalele alea mari, celebre, devenite adevărate locuri de pelerinaj turististic, nu poți să nu se strîngă inima în tine. Uite, în Paris palatul ăsta e din banii din colonia aia. Iar statuia asta din Londra e din exploatarea poporului celălalt.

Dacă te plimbi prin Viena sau prin Budapesta (sau, mai la est, prin Istanbul sau prin Moscova), poți chiar să și pui degetul pe rana noastră, proprie și personală. Uite, asta e din aurul din Apuseni. Asta e luată de la gura copiilor români din Sibiu, să mănînce gura nepoților nemți din Berlin. Uite, palatul ăsta e din sarea și petrolul de la Telega, iar stația asta imperială de metrou din grînele din Bărăgan și din pădurile din Carpații noștri.

Ce să-i faci? Asta e. Istoria nu are milă față de cei proști, de cei slabi, de cei care nu știu să-și vază interesul. Se numește colonialism și funcționează din primii zori ai istoriei, de la Sumer încoace. Unii exploatează, alții sînt exploatați.

Iar nouă se pare că ne place jocul ăsta tîmpit, că ne-a intrat în sînge. Aprobăm cu entuziasm necontenita extracție de resurse de aici, din România, De secole acceptăm asta. Să vină alții, să ne ia aurul, sarea, petrolul, copiii, banii.

Să ia tot, să ducă la ei acolo, să facă metropola frumoasă și bogată. Ce să facem noi cu ele? N-avem nevoie de ispita asta. Luați-le, mă, voi pe toate, să vă bucurați voi de ele cu copiii și nepoții voștri turci, habsburgi, ruși.

Mai nou, să vină francezii, să ne ia banii prin bănci, să ne pună primar și să ne taxeze pe apă cît nu face. Să vină austriecii, să ne ia banii prin bănci, Petromul moca și pădurile cu garniturile de tren. Să vină nemții, să ne pună președinte și să instituționalizeze slugărnicia.

De sute de ani, metropola se tot îmbuibă pe spinarea slugilor. Și, ce să vezi? De ceva timp, metropola dezvoltată și imperială a descoperit că îmbuibarea cronică produce obezitate. Că dezvoltarea produce consecințe neplăcute. Buba la mediu. Suferă liliecii, somonii, broscuțele și pîrșii de alun. Suferă aerul, apa, rîul, ramul, mediul înconjurător.

După ce occidentalii secole la rînd au penetrat cu entuziasm tot ce puteau prinde spre penetrare, acuma dintr-o dată a dat grija peste ei. Vai, maică, trebuie să intrăm la dietă. Sîntem obezi. Suferim. Respirăm greu. Avem colesterol social. Vai, ce nasoale sînt autostrăzile: produc poluare. Vai, ce nasol e să te plimbi cu Mercedesul: produce aroganță. Să vină Greta să ne facă clismă, să scoatem toxinele din noi. Să ne învețe să ne ne pocăim și să ne deplasăm doar pe trotinetă.

Dintr-o dată, țările dezvoltate au devenit mai virtuoase decît Papa. La fel cum sînt acele persoane care, după o viață de dezmăț culinar și senzorial, după o anumită vîrstă încep să se simtă rău, să descopere că au diabet, colesterol și alte bube-n cap. Și atunci, dintr-o dată, devin virtuoase.

Nu mai fumează decît țigări de-alea sănătoase, ecologice, la baterie. Nu mai beau decît apă cu lămîie. Nu mai circulă decît cu trotineta, ei care decenii la rînd n-au avut altceva în cap decît autostrăzi și mașini luxoase. Nu mai mănîncă decît carne de struț. Și nu mai fu... nu mai penetrează decît pe alții la cap, că alt fel de penetrare nu mai au cu ce.

Ca babele alea virtuoase, foste actrițe corporal-senzoriale, devenite dintr-o dată cucernice maici și sfinte. Ajunse la menopauza dezvoltării post-materialiste, la menopauza poftei de înavuțire, țările occidentale dezvoltate renunță virtuos la toate cele pămîntești și o descoperă pe Sfînta Greta cea Acră și Năpraznică.

Și nu numai că intră la penitență, dar îi obligă și pe ceilalți să facă același lucru, indiferent în ce stadiu al existenței lor ar fi ei. Îi freacă la cap pe ceilalți să nu bea, să nu mănînce, să nu fu..., să nu fornice, să nu mai facă nimic, decît mătănii pentru păcatele încă necomise.

Țările europene dezvoltate reprezintă miezul puterii Uniunii Europene. Avînd puterea în mînă, ele fac ce au făcut dintotdeauna. Îi exploatează pe alții. Continuă politica neocolonială de extragere a resurselor din țările de la periferie. Doar că nu o mai fac cu tunul sau cu tancul. Nuu. Acum avem alte mijloace, mai viclene, mai insidioase.

Din pix. Din hîrtii. Din documentele programatice. Din PNRR. Să dea reziliența în noi. Cuvinte pompoase care ascund de fapt un control ideologic necruțător. Putem păstra decalajul de dezvoltare pur și simplu forțînd băștinașii slugi prin lege, prin propagandă, prin sfîntă indignare de tip Greta Trotineta. Nici nu mai e nevoie să tragi cu tunul. Tragi cu Facebookul și cu fondurile europene.

România e în continuare o țară săracă. Nu atît de săracă precum acum 20 de ani sau acum 10 ani. Dar în continuare săracă. Mai ales în comparație cu restul Uniunii Europene. România are nevoie în continuare să se dezvolte, să dea un pic de cheagul abundenței și al înstăririi. Nu vrem nimic altceva decît ce au și îmbuibații. Ce ne-au promis cînd am acceptat să intrăm în Uniunea Europeană. Dezvoltare. Bunăstare. Să fie bine să nu fie rău.

În limbajul de lemn al parlance-ului administrativ bruxellez, vorbim de convergență. Adică să-i prindem din urmă pe cei bogați și puternici. Și de coeziune. Adică de responsabilitatea celor bogați și puternici care, pentru faptul că ăia mici au renunțat la o parte însemnată de suveranitate statală spre behemotul european, și-au asumat prin tratatele europene să-i ajute pe ăia mici și slabi să crească, să-i prindă din urmă, să realizeze procesul de convergență.

Ete fleoșc. Ce-i prostia asta? Nici o convergență. Nici o coeziune. Post și rugăciune. Acuma noi ăștia dezvoltați sîntem obezi și trebuie să intrăm la dietă, să ascultăm de Sfînta Greta Trotineta. Deci ghinion, sărăntocilor. Renunțați la visele voastre de convergență, de dezvoltare. V-ați așezat la masa îmbuibaților prea tîrziu, cînd deja strîngem tacîmurile și nici firimituri nu mai aveți voie să ciuguliți.

Gata cu prostiile astea de dezvoltare. Acuma trebuie să protejăm pîrșul de alun. Uitați de irigații. Nu contează că noi ăștia, îmbuibații, de fapt așa ne-am dezvoltat, prin irigații. N-aveți nevoie de irigații, că sînt extensive, se evaporă prea multă apă și strică armonia naturii. Lasă, că am stricat-o noi destul. De ce s-o mai stricați și voi? Stați așa acolo, ca în secolul XIX, că așa avem nevoie de voi. Săraci și fără irigații.

Uitați de autostrăzi. Nu contează că noi avem cea mai densă rețea de autostrăzi de pe fața pămîntului, cu care ne mîndrim și din care n-am dărîma nici un centimetru. Ce să faceți voi cu autostrăzile? N-auzi că intrăm la dietă? N-auzi că Sfînta Greta Trotineta ne pune la mătănii și la canoane?

Gata cu îmbuibarea. Produce suferință. Ia uitați-vă la noi ce suferim, după ce ne-am îmbuibat pe spinarea voastră sute de ani. Acuma capu’ la fund, urmează program de reziliență. Adică de austeritate. Toată lumea la dietă. Noi, din bogăția noastră. Voi, din sărăcia voastră.

Adică neocolonialism mascat prin cuvinte frumoase, virtuoase, pline de înțelepciune tristă, post-materialistă, menopauzatică. Sfînta Greta Trotineta și PeNeNeReta.

Vă place ce ieftin continuă procesul de colonialism? Extracție de resurse cu maximă eficiență. Fără tunuri. Fără tancuri. Doar din vorbe. Ăi bogați să rămînă bogați. Iar ăi săraci să rămînă și ei la fel, tot săraci, să nu sufere pîrșul de alun.

Doamne, ce ieftine sînt vorbele. Și ce puternice. Ce ușor controlezi oamenii doar din vorbe.

Vă place cum ne place să fim făcuți din vorbe? Vă place ce ușor punem botul la păcălelile stăpînilor? Vă place cum n-avem nici coloană vertebrală, nici interes național?

Lasă, că n-avem nevoie de coloană vertebrală. Nici de interes național. Ce să facem noi cu ele? E de ajuns că au alții, nu ne mai trebuie și nouă. Noi avem nevoie de trotinetă, mă sărăntocilor mă.

Ghinion.

. Citeste tot...

Principii macre, ca la măcelărie

Sînt unii zilele astea, de cînd cu incidentul măririi prețurilor la marii comercianți înaintea scăderii TVA, care se dau de chinul morții cum că propunerea de reducere a TVA e de fapt inutilă, pentru că tot diferențialul se va duce, vezi Doamne, în buzunarul și profitul comerciantului, cumpărătorul nebeneficiind de fapt de pe urma acestei modificări fiscale.

Proponenții acestui punct de vedere evident că sunt, la întîmplare, oameni de dreapta, adepți ai cuvintelor mari și ai principiilor sfinte: stat de drept, economie de piață.

Sînt inevitabilii intenși de servici, de-alde Hotnews și Sebastian Bodu și analiști economici, Bogdan Glăvan, toți niște “obiectivi” și niște limpezi fără ideologie.

Cum ar zice Hamlet înainte s-o pupe pe Julieta: so are they all, all honourable men.

Adică, la întîmplare, anti-guvernamentali și cu un scop precis în viață: să facă orice să prezinte Guvernul în lumină proastă, să-i dea la rădăcină, să pună umărul întru dărîmarea acestuia și venirea la putere a sfiintei alianțe de dreapta, cea mai perfectă și principială care există pe lumea asta, cu Predoiu în frunte și cu Blaga la butoane, ascuns în cortul de experți back-office.

Argumentul e simplu: nu e bine să scădem TVA-ul, căci oricum prețurile nu vor scădea.

Atenție! Acesta este un argument care vine din partea martirilor de dreapta, a marilor gînditori liberali, a celor care adorm noaptea cu sfînta libertate pe buze și se trezesc dimineața, odihniți și perfecți, fără să le miroasă gura, gîngurind “economie de piață”.

Ei bine, acești mari gînditori de piață nu știu un lucru elementar din gîndirea liberală.

În această continuă negociere dintre cerere și ofertă, în momentul în care apare o oportunitate să scazi prețul, cum e atunci cînd scade TVA, unii n-o vor face, pentru că vor dori să-și maximizeze profitul.

Exact logica pe care o clamează ei indignați, vituperînd nepriceperea guvernamentală, cît și logica multinaționalelor / a hipermarketurilor.

Ei însă uită – because they’re all honourable men, nu-i așa? – că în schimb vor fi dintre aceia care vor sesiza deschiderea, oportunitatea, prilejul, și vor scădea prețul.

Nu știu dacă în totalitate, probabil nu. Nu cu toată diferența scăderii de TVA. Dar măcar parțial, pentru a profita de un preț mai scăzut și pentru a-și consolida cota de piață.

Pur și simplu vor cumpăra cotă de piață, renunțînd la profitul suplimentar pe care l-ar fi putut face – adică logica celor cu cotă de piață mare, care preferă să bage diferența în buzunar.

Gîndirea lui Bodu și a lui Glăvan și a obiectivilor de la Hotnews este specifică marilor comercianți, celor care dețin cotă de piață, că și-au făcut-o pînă acum cu economii de scală (economies of scale) și cu productivitate ridicată, și care acum doresc să mulgă vaca, să maximizeze profitul.

În schimb, logica celor care este foarte probabil că vor scădea prețurile este cea a comercianților mici, a concurenților care vor să intre pe piață sau să-și consolideze poziția deținută, a alternativei la hipermarketuri.

Este o logică economică la fel de pertinentă. Așa funcționează piața de pe vremea lui Burebista și a lui Ghilghameș. Unii țin la preț. Alții lasă, atunci cînd pot.

Este tocmai logica și fundamentarea avută în vedere de propunerea guvernamentală de scădere a TVA. De pe urma căreia vor beneficia consumatorii și micii comercianți, adică cetățenii, nu cei de la Hotnews și toți ceilalți ideologi ai Behemotului multinațional.

Se numește simplu. Se numește CONCURENȚĂ, COMPETIȚIE, și se predă la cursul 101 de Microeconomie. Și de ea beneficiază CETĂȚENII.

Știți voi: cuvinte mari, scrise cu litere mari, cu care te culci și te trezești în gînd, dacă te bîntuie principiile.

Dar în capul distinșilor obiectivi care strigă “catastrofă!” nu e economie. Nu bîntuie principiile. În capul lor e doar propagandă. În capul lor colcăie interesele politice.

Argumentele așa-zis obiective ale “obiectivilor” de servici ascund de fapt o părtinire ideologică ce sprijină marii comercianți, sprijină eforturile Opoziției (culmea! niște pufoși care își spun liberali; ar fi de rîs dacă n-ar fi de plîns) atacă propunerile guvernamentale și nu țin partea celor care beneficiază de pe urma concurenței, adică cetățenii.

Argumentele așa zis obiective ale “obiectivilor” de servici nu reprezintă economie. Ele sînt ideologie crasă, macră, ca la măcelărie. La umbra așa-zisei gîndiri economice înfloresc de fapt lupta politică și interesele, nu apărarea principiilor.

Îi doare în cot pe distinșii de la Hotnews sau pe Bodu sau pe Glăvan de economie și de principii sau de cetățeni.

Ei de fapt vor să dea în Ponta și în Guvern și nu știu cum să justifice, să legitimeze această acțiune. E politică mascată în pricepere academică.

V-am spus că sînt niște obiectivi? V-am spus că îi doare în cot de cetățeni? V-am spus că ei de fapt fac politică, nu economie?

V-am spus că nu se abțin de la nimic pentru a ataca Guvernul, indiferent de consecințe?

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți!



. Citeste tot...

SocioPol: Evoluția categoriilor ideologice “stînga” “dreapta”

Evoluția categoriilor ideologice “stînga” “dreapta”
2010 – 2012. Sursa: sondaje CCSB





. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Un simbol de 750 de cai putere

lol. E ceva in aer. Cum spunea Galadriel la inceputul filmului: "I feel it in the air, I feel it in the water." Se intimpla ceva. Romanii isi (re)descopera nevoia de mindrie. Poate ca de la prea multe lichide seminale luate prin strainatate. Poate ca tot de la umblat prin strainatate, pe unde au vazut ca si acolo tot doo miini doo picioare au majoritatea occidentalilor si nu sint cu mult mai breji decit oltenii nostri. Orisicum, se intimpla chestii. Stiu: e si multa ideologie. E si un pic de concert ascuns. Stiu si asta. Dar dincolo de, e ceva in aer.

Romanie, tzara de 270 de cai putere :)

Primita pe mail.

* * *




Un Patriot ROMÂN - Bravo Gheorghe

TIR-ul lui Gheorghe Vlase din Slobozia poate fi declarat de două ori unic în România. În primul rând, datorită dotărilor sale tehnice, camionul este singurul de acest fel din ţara noastră şi mai are doar trei „fraţi” în întreaga Europă. În al doilea rând, nimănui nu i-a trecut până acum prin cap să-şi brănduiască maşina cu imaginea poetului naţional al României, Mihai Eminescu.

Reprezentanţii Autorităţii Rutiere Române au fost atât de surprinşi ieri la vederea TIR-ului, încât l-au oprit pe loc pe Autostrada Bucureşti-Piteşti pe conducătorul acestuia, Gheorghe Vlase. Omul nu depăşise viteza legală şi nu încălcase nicio regulă de circulaţie, ci doar a arborat pe prelata TIR-ului pe care-l conducea o imagine a poetului neamului românesc, Mihai Eminescu, alături de versurile „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor!”, iar pe spatele maşinii îndemnul „Nu uita că eşti român!”

Gheorghe Vlase ne-a mărturisit că TIR-ul său este unicat în România şi chiar o raritate în Europa. „Motorul dezvoltă 750 de cai putere, iar camionul a costat 240.000 euro.

Să ştiţi că doar patru astfel de exemplare sunt în lume. Unul se află în Spania, altul în Olanda, cel de-al treilea la muzeul fabricii, iar al patrulea este al meu”, ne-a mărturisit Vlase.

El ne-a spus că pentru brănduirea maşinii a mai dat încă 2.000 de euro. El mai vrea să facă o altă prelată, de data aceasta cu Ştefan cel Mare, cu următorul mesaj: „Basarabia n-a fost a mea, ci a urmaşilor urmaşilor mei!”

Vlase ne-a mai spus că pe unde trece cu TIR-ul, oamenii sunt profund mişcaţi de mesajele citite, aşa cum au fost şi cei de la ARR, care l-au şi felicitat pentru o aşa idee.

. Citeste tot...

Pașlom v beznîi, birjar! Cu demonicǎ alacritate, pajalusta

Buuuun. Sa ne asezam, sa aprindem o tigara - ba mai bine nu, ca vrem sa prindem sfirsitul lumii sanatosi - si sa ascultam si un punct de vedere diferit.

Sau, cum spuneau demonicii de la Monty Python: and now for something completely different.

:wink:

Courtesy of Calin Mihaescu, despre care inca n-am inteles prea bine ce este: legionar, securist, nostalgic, om nou, nationalist, jurnalist, ocult sau blogger?

:rofl:

PS: Daca n-ati invatat inca rusa, poate nu ati uitat, totusi, engleza. Acum si cu subtritrari, pina intr-un viitor apropiat cind nu va mai fi nevoie, caci veti sti rusa cu totii, din proprie initiativa, daca-i ordin, cu placere, tavarish komisar.


Citeste tot...