Incremental, precum scuipatul de furnicǎ

Sîntem niște ticǎloși.

Sîntem niște ticǎloși. De la aceastǎ axiomǎ trebuie sǎ plecǎm. În fiecare zi. Niște ticǎloși care ne ducem niște vieți ticǎloase, conduși de niște ticǎloși mai ticǎloși decît noi.

Asta este viziunea apocalipticǎ pe care o trǎim, o simțim, o vibrǎm în fiecare zi. Nu e neapǎrat povara generației noastre, sau a țǎrii noastre. De cînd e lumea lume și religia religie și de cînd s-a inventat noțiunea de pǎcat și, în corolar, cea de mîntuire, de atunci oamenii se simt ticǎloși, trǎiesc în ticǎloșie și se zbat sǎ scape de ea, uneori prin moarte, uneori prin faptǎ, uneori prin vis.

Cei care vor.

Accentul trebuie sǎ cadǎ pe spǎlarea incrementalǎ, pe mîntuirea infinitesimalǎ, perseverentǎ, precum musca ce se chinuie sǎ rǎzbatǎ prin geam, precum coralul ce lipește milimetru cu milimetru de scuipinol pînǎ face recif, morți dupǎ morți, trupuri dupǎ trupuri de bicisnici și de ticǎloși care stau la baza frumoșilor atoli din Pacific.

Singura noastrǎ șansǎ este sǎ ne asumǎm ticǎloșia, sǎ ne scǎldǎm în ea precum muribundul în sudoare și sǎ facem cîte un micron de zvîc în fiecare zi. Un pic mai sus. Un pic mai mult. Un pic mai puțin. Altius citius fortius. Licht, mehr Licht!

Știți concrețiunile acelea de structuri biologice care sînt rezultatul multor multor generații și sacrificii și eforturi minuscule? Coralii sînt un exemplu. Mai sînt și altele. Efort zadarnic lîngǎ efort zadarnic lîngǎ efort zadarnic care în acumularea lor duc la un moment dat la un imposibil salt calitativ, cum ar spune ticǎloșii de marxiști, la o lebǎdǎ neagrǎ probabilisticǎ, la o sublimare, la un drum al Damascului, la o mîntuire și spǎlare și nirvanǎ și epifanie și insight și iluminare și strǎpungere.

Doar cǎ noi ne închipui toate acestea cu degetul pe butonul de repede înainte, ca în benzile desenate cînd totul se întîmplǎ în clipirea de ochi de la un cǎsuțǎ desenatǎ la alta. Strǎpungerea de tip vavavoum care sparge sticla hîrtiei și izbucnește în avalanșe de mișcare, de inevitabilitate explozivǎ.

Ne e silǎ fricǎ greațǎ sǎ ne închipuim procesul lent, curgerea de puțǎ de furnicǎ, avansul de stalactitǎ și de stalacmitǎ. Anii zecii de ani sutele de ani hoardele de milenii. Creșterea platanului pentru cei care nu sînt încǎ, atunci cînd tu nu vei mai fi.

Spǎlarea ticǎloșiei, mîntuirea, izbǎvirea, lepǎdarea de pǎcat, spuneți-i cum vreți, o voi religioșilor care vǎ adǎpați de la acest puternic rezervor de benzinǎ emoționalǎ, se face lent, incremental, obositor de încet.

Și atunci adevǎratul pǎcat nu este cǎ ești ticǎlos, ci cǎ renunți la înaintarea de melc de a nu mai fi ticǎlos, de a fi doar 99,999573% din ticǎlosul de ieri, din bicisnicul de alaltǎieri, din nemernicul de sǎptǎmîna trecutǎ, din bestia de acum 100 de ani și restul revoluții, crime, gîtlejuri tǎiate în numele unor cauze nobile și a unor ceasuri furate.

Cei care vor.

Dar și trebuie sǎ fii învǎțat sǎ vrei.

Vǎ doresc sǎ ajungem dupǎ moarte sǎ ne regǎsim în nepoții noștri care vor face asta, ce vedeți în filmul de mai jos.

Fețe luminoase valori umaniste serenitate și blîndețe și pace luminǎ împǎcare. Împǎcare cu sine cu probabilitatea cu lumea cu șansa cu mersul contingent al realitǎții. Îngeri în viațǎ, hedoniști inutili mînați de puterea energiei de la soare sublimatǎ transformatǎ în ecosisteme și diverse hidrocarburi de dinozauri morți. Haine frumoase pe fețe frumoase pe oameni frumoși și blînzi, pǎziți de pe stîlpii piețelor publice de copii frumoși și înțelepți.

Îmi doresc ca tot ce fac, modulo marja de eroare a vieții mele proprii și personale, sǎ fie precum scuipatul de furnicǎ în aceastǎ privințǎ. Incremental inutil și totuși, în mod paradoxal, plin de folos. Un fulg de zǎticnire dacǎ vǎ fulguiesc pe sinapsǎ, e bine. Mǎ simt fulguit în fulguirea mea de pîlpîire de vorbe. Il neige, il neige sur Liege. Pe termen scurt, sîntem toți morți. Pe termen lung, sînteți toți flori.

Hai, înfloriți încet și trist, ticǎloșilor care esteți.

Video courtesy of Andrei Crivǎț, un alt ticǎlos care se trudește întru zidire și trezvie și limpezealǎ, zi de zi, ceas de ceas, inconsecvent, aleator și trudnic. Mama lui de ardelean... :) :friends:




Citeste tot...

Niște monștri, niște arǎtǎri, niște fiare

Rostropovitch si Richter in 1964, la Edinburgh, cintind sonatele pentru violoncel si pian ale lui Beethoven.

Niste bestii...

Citeste tot...

Mi s-a facut dor

Mi s-a facut dor de moarte.

Hoo, nu va speriati! Nu-i cu d-alea de care credeti voi. Sint foarte bine, mersi, si la cap, si la trup. Doar ca mi s-a facut dor de frica de moarte, aia descoperita cind l-am descoperit pe Brel. Atunci cind se infioara carnea pe tine: vine, vine. O sa vina..

Si una din cele mai puternice expresii ale fricii de moarte este asta, ce va dau sa ascultati mai jos.

Ascultati si tremurati. Vine. Vine. Auziti cum isi tiriie pasii. Inevitabil. Inexorabil. Inoxidabil. Navalnic. Cutremurator. Martial si rece. Ca tavalugul, ca avalansa, ca malul de pamint care cade peste tine.

Domnu' surd, spune'le cum stii tu, cu patima. Mama lui de romantism...

:) :wink:

Ludwig van Beethoven, Simfonia a 7a, partea a doua

Citeste tot...

A șasea

E a doua oară cînd mi se întîmplă. Și e prima oară cînd mi se întîmplă pe A Șasea.

Ieri am plecat tîrziu din București către Telega, pe seară. În dreptul Ploieștiului, pe centura nou făcută, soarele apunea. Apunea glorios. În stînga, către Dîmbovița și Argeș, cerul era limpede și albastru și luminat de soarele în ultimele lui puteri. În față, Bucegii și Munții Baiului erau într-un albastru închis, de ploaie și de furtună și de vreme rea. În dreapta și în spate, spre Bărăgan și spre Moldova, cer aproape negru, străbătut ici-colo de cîte un nor mai alb, ieșind în contrast. Vreme de ploaie și de inundații.

Iar soarele, soarele apunea fix printre limpede și înnorat, fix la marginea cerului senin, într-o nebunie de lumină și de prospețime cinematografică. Autostradă plină de mașini, trafic, curgere, cîmpuri scăldate în lumină, munții înnegurați alături.

Devin din ce în ce mai conștient de momentul ales, de singularitatea estetico-geografico-temporală și mă decid să le dau în gură nemernicilor de la Realitatea pe care îi ascultam la radio. Pac! Botonu număru trei: Radio Cultural.

Și deodată-n jurul meu natura
Se făcu un cerc, de-a dura.

Pentru că la Radio Cultural era în gloria mișcării a treia, aia cu dansurile populare, Simfonia a Șasea, Pastorala. Sprințară și răgușită din violoncel și din contrabas. Și Ploieștiul curgea pe de-a dreapta mea, și mașinile mergeau într-un șuvoi inevitabil spre munte, și eu cu ele, și soarele apunea glorios. Și ce putea să fie mai fain?

A fost. Pentru că atunci cînd am terminat centura Ploieștiului și am intrat pe șoseaua Ploiești Cîmpina s-au întîmplat două lucruri și mai foarte nemaipomenit de cel mai perfect.

Primo tempo: soarele era acum așezat exact în fața mea, pe firul șoselei, într-un portocaliu copleșitor, învăluitor, orbitor, de apus de sfîrșit de lume, cu cerul senin în stînga și cu negura în dreapta. O singură dată am mai apucat soarele exact la apus vara pe acea porțiune de șosea, exact în poziția aceea drept în mijlocul asfaltului, de juca panglica neagră într-o apă de lumină de nu mai știai dacă roata se învîrte pe asfalt sau pe aur lichid. Ei bine, ieri am prins din nou acest moment privilegiat: soarele care moare fix în fața ta, cu șoseaua care se înfige perpendicular în mormîntul său de dealuri.

Dar asta nu ar fi fost nimic, dacă nu era augmentat auditiv, cum ar zice specialistul în ORL. Pentru că între timp a început furtuna. Nu, nu afară. Afară, după cum vă spuneam, dădea să se limpezească cerul. Doar sus la munte era nor negru de vîj. Nu, înăuntru, în mașină, Beethoven o dăduse brusc din bucurie și dans popular și sprințar în furtuna cea mai învolburată și mai ambetată și mai anxietală pe care o știu eu din muzica simfonică, this side of the Humble Bee and of The Dance of Swords a lui Hacciaturian. Un praf de îndoială din corzi, urmat de o amăgeală de "nu-i nimic, e bine, e liniște și armonie", dar mai apoi tema îngrijorării și a iminenței furtunii se reia și apoi începe nebunia. Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie. Sunete sunete sunete. Mai tare mai repede mai înnebunitor mai angoasant. Metallica e mic copil. Wagner e contabil plictisitor. Beethoven te bagă în frică și exaltare și furie și vîj. Aia e bucata cea mai exaltat-învolburată pe care o poți asculta atunci cînd soarele apune drept în fața ta și șoseaua e dreaptă ca ața și mașina are 180 de cai putere.

Și dă-i. Și preț de cinci minute, de la Ploiești pînă la Paralela 45, acolo unde șoseaua cotește ușor înapoi, dinspre nord-vest spre nord-nord-vest, și unde soarele deja se lăsase în spatele dealurilor de la granița dintre Prahova și Dîmbovița, i-am dat.

Și lumea a fost nu wagneriană, nu apocaliptică, ci beethoveniană și soylentgrinoasă.

Pentru că între timp furtuna se terminase și începuse fragmentul folosit pe sfîrșit de Soylent Green, cînd Edward G Robinson moare resemnat. Și împăcat. Și bătrîn. Și imaginile cu natura cea frumoasă și cu căprioarele cele sălbatice curg încet-încet pe pereții încăperii de eutanasiere dintr-un viitor aglomerat care, cine știe, poate e prezentul nostru și noi nu știm.

Deci Beethoven. Deci intens. Deci tare repede și iute. Deci soare.

:) :wink:

PS: Sint la Telega, unde Internetul vine pe tzeava ingusta si amara si rea. Nu pot sa pun deocamdata multimedia sa ilustrez muzical. Duceti-va si voi pe YouTube si ascultati A Sasea pentru sufletul lui Turambar. Macar partea cu furtuna. O sa va sdruncine si o sa va trezeasca si o sa va ilumineze la creer.

:wink:
Citeste tot...