Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. E îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.



. Citeste tot...

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

Cînd moare o lume, simți un gust amar, ca de pelin, în gură

Cum intri în piață, la Rîmnicu Sărat, piața noastră de suflet, primele tarabe sînt dedicate întreprinzătorilor autentici, țăranii noștri get-beget, cei care vînd chestii specific românești: banane, portocale, roșii cherry și alte grapefruituri.

Printre ei, strecurată pe un colț de tarabă, lîngă tanti aia grasă care vinde gălețele cu cîrlige de rufe și papuci din plastic – altă invenție recentă într-o piață altminteri foarte faină, cu produse chiar bune – uite și o amărîtă de țigancă bătrînă, cu pielea uscată, pergamentoasă și cu postura oamenilor munciți și chinuiți și amărîți și săraci.

Vindea buruieni smulse de pe malul șanțului, ierburi de-ale noastre. Cîteva legături de mușețel, cîteva de pelin, uite și niște cimbrișor, uite și mentă – da, e de-aia bună, nu e izmă porcească. Stai că asta chiar nu știu ce e – s-a dovedit mai apoi a fi salvie, izbucnită în niște flori neașteptat de frumoase, inflorescențe liliachii.

Tocmai intrasem în piață. O lăsasem pe Marta la școală și mă abătusem să cumpăr cireșe. Comandă clară, de la fete: tata, să nu cumva să nu cumperi cireșe. @Trei kile, da? Că iar le mănînci pe toate, ca aseară...”

Mă uitam după cireșe și mă minunam de mirosul pătrunzător de căpșuni, de la hoardele de căpșuni ce au invadat piața, care mai de care mai “românești” și mai “dulci” și mai la șase lei – au început să lase la preț, ieri erau șapte, chiar opt lei kilul.

Văd scena dintr-o privire, în maniera aia gestaltică în care uneori ni se întîmplă să fotografiem realitatea. Țiganca, taraba, ierburile de leac, Plafarul de pe marginea șanțului, cumpărătoarea ușor cochetă, la aproape treizeci de ani, care se uita cam chiondorîș la una din legături.

Era clar că nu știe ce e. Era clar că nu o crede pe țigancă, aceasta încercînd s-o convingă că-i bună la molii.

Țiganca îi întindea legătura de pelin. Tînăra, ușor hipsteriță și preponderent urbană, clar din tribul gulerelor albe, se uita la ea și parcă nu-i venea s-o cumpere.

“Da, chiar pentru molii caut și eu. Dar sînteți sigură că e bună? Nu știu ce să zic”.

Parcă vedeai gîndurile din spatele ochilor: nu mai bine iau eu ceva de dat de molii de pe la Mega Image sau de la Carrefour?

Și în ochii sărmanei țigănci puteai citi ceva, dacă știai să te uiți: exasperare. Nu-și permitea să lase să se vadă asta prea evident, că totuși avea ceva de vîndut. Dar era acolo, bine ascuns.

Cum naiba să nu fie bun pelinul la molii? De pe vremea lui Ghilgameș e bun la molii. Și se vedea din ochii bătrînei că știe clar ce reproșează în gînd, doar îl cunoscuse pe Ghilgameș, era dincolo de timp și de vreme, era bătrînă precum Mediterana.

Mă abat din drumul meu spre cireșe, fac scurt dreapta la taraba ei, mă opresc în dreptul cumpărătoarei, domnița urbană și cochetă care nu știe ce e ăla pelinul. Iaca un gură cască în plus.

Întîi mă uit, apoi mă bag în vorbă. O asigur pe tînăra domniță urbană că da, chiar e pelin, și da, chiar e foarte bun la molii.

Se uită la mine. Se uită la țigangă. Se uită la pelin, de parcă dădea s-o muște.

“Și cum îl pun?”

Țiganca ridică din umeri. Spunem amîndoi, aproape în același timp “Păi cum să-l puneți? Îl băgați între haine”.

“Și nu pătează?”

Acum e rîndul meu să încerc să-mi ascund exasperarea și să răspundă prima bătrîna. “Nu, doamnă, nu pătează. Așa se pune, între haine”.

Parcă nu-i vine să cumpere. Eu o mai asigur încă o dată că e foarte bun contra moliilor. E clar, am viitorul asigurat. Director de marketing la produse tradiționale culese manual mă fac, dacă pică Guvernul.

Tînăra, șovăielnică în continuare. Dacă totuși se pătează hainele? Stric bunătate de haine cu sărăcia asta de buruiană. Se mai gîndește un pic, parcă o simți că nu știe cum să iasă din această situație care începe să devină stînjenitoare.

Noi, răbdători. Avem niște pelin de vîndut, nu grăbim clienta.

“Bine, iau. Dar dați-mi doar o legătură. Cît e?”.

“Un leu legătura, doamnă”.

Țiganca îi întinde pelinul. Domnița urbană plătește și pleacă, frumoasă și tînără și cochetă și aproape la treizeci de ani. Clar din tribul gulerelor albe.

Eu rămîn. Îi cumpăr țigăncii și pelin, și izmă, și mușețel – “vi le dau pe amîndouă, că doar astea mi-au mai rămas” – și cimbrișor, în amintirea tuturor mușuroaielor de furnici pe care le-am deranjat culegînd cimbrișorul cel lacom de soare, și chestie de-aia fistichie liliachie care atunci aflu, cu mare surprindere, că e salvie – mă uit la frunze, cîteva pe tijă, pe jos, da, cam arată a salvie, habar n-aveam că face așa florile. Soc nu iau, că cumpărasem ieri.

Am uitat să vă spun, bătrîna avea de vînzare și cîteva grămăjoare de flori de soc. Erau curate, n-aveau pureci. Numa’ bune să le duci acasă să pui apă și drojdie și zahăr, să faci socată.

Unde s-a rupt filmul? Cînd a început generația noastră și cea de după noi, ăștia de patruzeci de ani, ăștia de treizeci de ani, să uite cum arată pelinul și la ce e bun?

Cînd s-a rupt legătura cu ulmul, cu frasinul, cu leușteanul, cu balega de vacă, cu furca, cu izma, cu socul, cu rădașca și cu coropișnița?

De ce erau ochii țigăncii așa de triști?

Ce o să facem cînd o să ne moară bătrînii și n-o să mai știm la ce e bun pelinul, și nici măcar cum arată, la frunză, la miros, la gust?

Trebuia să-i las mai mulți bani. Ierburile alea făceau cu siguranță mai mult, chiar dacă au fost culese de pe marginea șanțului.



. Citeste tot...

Clanurile se unește între ele pînă se bate între ele. Despre modernitate la românii din clanul.... ăăă, pardon, din secolul XXI

aka

Clash of Clans. Băse McCloud vs Bercea McMondialu



Milioane de ani, primatele antropoide și mai apoi urmașii lor, oamenii, au șlefuit la perfecțiune o strategie care să maximizeze cele două succesuri (da, da: succesuri. e un plural foarte potrivit în acest context) care contează cu adevărat pe lumea asta: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.

E vorba de strategia de cooperare în jurul familiei, grupul esențial de legătură genetică, și a extensiei acesteia cvasi-genetice, familia extinsă și clanul.

Milioane de ani, succesurile de clan ale populației umane au fost remarcabile. S-au împrăștiat și au împuit pe toată fața pămîntului, clan după clan de oameni.

Grupuri-grupulețe de 40, 50, 100 de oameni, hai maxim 200, 300, 500, undeva între 100 și 500, cum ar zice antropologul Robin Dunbar, maximum celor pe care putem să-i ținem minte și să-i considerăm în tagma apropiaților, a cunoscuților cu fățău ușor de amintit, a "celuilalt semnificativ", a "celuilalt generalizat", cum ar zice psihologia și sociologia.

Cele două arme fundamentale ale noastre în lupta noastră cu realitatea crudă și plină de pericole și în atingerea de succesuri multe, dar diverse de supraviețuire și de reproducere sînt cooperarea și inteligența.

Mult timp am pariat preponderent pe cooperare. Pe clanul de 150 de persoane.

Doar relativ recent, adică "relativ" în termeni geologici, de-abia acum vreo 10 mii de ani, de cînd s-a produs prima mare revoluție de pricepere tehnologică, și anume revoluția neolitică, domesticirea plantelor și animalelor, încet-încet balanța a început să se mute dinspre beneficiul preponderent dat de colaborare către beneficiul preponderent dat de inteligență.

Cel mai recent episod al acestei competiții între colaborarea genetică (sînge, familie, clan) și inteligență (tehnologie, rațiune) este cel pe care umanitatea îl joacă de vreo trei – cinci sute de ani încoace, practic de ieri în termeni geologici, căci câteva sute de ani nu înseamnă decît cîteva zeci de generații, o clipeală de ochi în viața unei specii.

E vorba de jocul modernității.

În istoria de milioane de ani a speciei umane, e prima dată cînd inteligența și rațiunea capătă un avantaj considerabil în fața colaborării tradiționale în jurul loialității de familie, de clan, de sînge.

Încet-încet, scenariul bine calibrat timp de milioane de ani în jurul supraviețuirii pe logică genetică, clan, familie, trib, este înlocuit cu un scenariu mai eficient de maximizare a succesurilor de supraviețuire și de reproducere: scenariul post-genetic, al colaborării în jurul unui grup lărgit muuult dincolo de glasul sîngelui.

Grupuri mari, imense, etnii, națiuni, firme, instituții, multinaționale, încet-încet capătă preponderență în fața familiei și clanului, convertind cu mai mare pricepere, cu mai mare eficiență, cu o plus valoare adăugată mai mare resursele disponibile în cele două succesuri esențiale: supraviețuirea (viață mai lungă, pericol de moarte mai redus, calitate a vieții mai bună) și reproducerea (copii mai mulți).

E vorba de trecerea de la genă la memă de care vă vorbeam cu ceva timp înainte, așa cum o fac de altminteri în fiecare an și studenților mei. De la loialitatea de sînge la loialitatea simbolică și rațională.

Ce avem noi aici? Băi domn purtător de cuvînt care nu se poate abține de la a folosi cuvinte greșite, dar potrivite, ce naiba ne faci capu calendar? De ce această introducere lungă, stufoasă, plictisitoare, care amestecă etologia, paleoantropologia, sociologia, chiar și geologia? Bă, ne lași? Bă, noi avem niște meciuri de văzut, bă sociologule care vorbești tu și familia ta în cuvinte complicate.

Păi, măi succesurilor măi, măi pufoșilor, măi medievalilor care nu știți că sînteți medievali, păi noi aici avem drama perfectă. The perfect storm, cum ar zice americanul.

Noi aici avem scena de o medievalitate pre-modernă desăvîrșit șeikspiriană de rit gereremartinian.

Noi aici avem Romeo și Julieta și Game Of Thrones (că nu știți voi ce-i aia Song Of Ice And Fire), puse una lîngă alta, fics în mijlocu politicii românești, băi pufoșilor.

Ia, aprindeți reflectoarele! Să intre actorii! I-auzi ce zice poeții...

Two households, both alike in dignity,
In fair Verona, where we lay our scene,

Șeikspir, băăă. Dramă, fraerilor.

Noi aici avem două clanuri ghidate de logica pre-modernă și pre-instituțională a fidelității genetice, a fidelității de sînge. Iată-i pe capuleți și pe montagui, pe lanisteri și pe targarieni.

Doamnelor și domnilor, povestea e simplă. Căci știu că vă place poveștile. De milioane de ani ne place poveștile. E ceva pre-modern, la gura focului. Telenovele și Game of Thrones și acum Clash of Clans.

Povestea este după cum urmează.

Familia Capulet Băsescu se încuscrește cu familia Montagiu Mondialu, dîndu-și mîna peste țară să facă un geșeft onorabil.

Matale, domnule Montagiu Mondialu, bre cuscre bre, matale și cu familia matale aia ecstinsă de sute de fii, nepoți, nași, cuscri, cumetri, veri și alte rude ne dai voturi, mînca-ț-aș. Și vă afișați cu noi la televizor și dansăm pe scenă dîn buric și cîștigăm alegerile, mînca-ț-aș. Bre cuscre bre. Și-o să fie bine. Bre cuscre bre.

Pe urmă matale, tată nașule Capulet Băsescu, bre nașule, îți plătești datoria și nu uiți că ne ești naș și că am dansat împreună pe scenă dîn buric și că ț-am dat și salbă, mînca-ț-aș. Și ne scoți dracu din belea cînd o să intrăm în belea.

Că o să intrăm, mînca-ț-aș.

Păi o să intrăm, mînca-ț-aș, indubitabil o să intrăm, că toată viața numa asta am făcut, am intrat în belea. Că noi nu le știm cu legea. Că legea, după cum bine zice dinstins domnu sociolog, mînca-i-aș io lui buricu ăla al lui că am trimis deja băeții dupe el, legea este o logică de-aia post-genetică, după clanuri, bre, după blocuri și după clanuri, bazată pe instituții și pe birocrație și pe eficiență și pe nivelarea relațiilor genetice, toți oamenii e egali în fața legii, mînca-ț-aș, și nimeni nu e mai presus de lege.

Și noi n-am fost încă la lecția asta, bre nașule bre, că n-am luat bacalioratu. Așa că o să intrăm în belea, bre nașule bre, căci noi funcționăm după logica pre-modernă a clanului și familiei și glasului sîngelui și a legii noastre, aia cu stabor și cu cuțite, nu a legii aia cu judecători și cu tribonale și cu legi și funcționari.

Așa că ia să faci matale bine, mînca-ț-aș, cînd zicem noi hop, să sari să ne scapi pielea de judecători și de alți gabori, mînca-ț-aș, bre nașule bre. Că și noi ț-am făcut un bine și nu uita că sîntem nași și fini și cuscri și sîngele apă nu se face, mînca-ț-aș. Și-o să fie bine, bre. Și-o să fim recunoscători și-o să marcăm lozu. Și-o să fie bine.

Ete că totuși sîngele apă s-a făcut. Și ete că n-a fost bine. Chiar dacă au marcat lozu.

După o mermeleală de na lozu, unde-i lozu, ce-ai făcut, nașule, am dat lozu și tot am intrat la pușcărie?, mă duc și spun tot la televizor, să moară mama, iată că clanul Lannister Băsescu a intrat într-un conflict mediatic și penal de toată frumusețea și de toată disperarea cu clanul Targaryen Mondialu. Pentru că înțelegerea din 2009 – 2010 nu s-a mai putut aplica și în 2014.

De unde drama. De unde scandalul.

Stop joc. Înapoi la teorie.

Scurtă recapitulare. Capitolul 1. Modernizarea la români în secolul XXI

România de ceva timp a ieșit de sub dominația aspră a Rusiei și a intrat în alianță cu America să nu cumva să mai intre din nou sub dominația aspră a Rusiei.

După sute de ani de frică cu rușii în coaste, de prin secolul XVIII încoace, de cînd au trecut ei tropa-tropa prima dată pe aici să se bată cu turcii și cu habsburgii și în general să-și facă pohta ce-au pohtit, adică să-și extindă imperiul și să ciugulească ce e de ciugulit, iacătă că la început de secol XXI a dat cumva norocul geopolitic peste noi și am putut să scuturăm jugul cel plin de tancuri și de alte elemente de hard power și de colonialism sovietic și să putem să ne alegem în cele din urmă tabăra în care vrem să fim.

De la hard power la soft power. Fix ca în Fundația lui Asimov.

Bine, bine, soft power soft power, values and rule of law, cum ar zice americanul. Alianță și NATO și să fie bine să nu fie rău, calitatea vieții și independență și suveranitate și să trăiți bine. Că doar s-au cîștigat alegerile cu "Să trăiți bine" și cu "Corupții și baronii" și cu "Să apărăm justiția" și cu "Să fugim, dacă cîștigă ăștia, ne întoarcem la ruși".

Dar tot americanul zice: băi băieți, vedeți că aveți o vulnerabilitate acolo la voi în ogradă.

Voi nu prea dați în brînci după modernitate și după valorile acesteia: instituționalism, performanță, respectarea legii, birocrație în sensul weberian, eficiență și lepădarea de șulfăreala medieval fanariotă a șpăgii, corupției, încuscrelii și cooperării după clan, nu după eficiență și performanță și meritocrație.

Băi băieți, vedeți că dacă nu vă întăriți statul, adică acea strategie post-genetică de maximizare a exploatării resurselor și a atingerii dezideratelor de succesuri multe, vedeți că sînteți vulnerabili și vă cumpără rușii la kil, dragilor. Au rușii bani să vă cumpere la bucată pe toți, unu cîte unu și chiar și în grup, dacă nu terminați cu șulfăreala și cu corupția și cu pus botu la bani.

Voi sînteți aliați cu noi, indubitabil. Și punctu cinci e punctu cinci, no matter what. Dar atenție că nu putem noi să le facem chiar pe toate. Atenție că trebuie să puneți și voi osul la modernizare, la justiție independentă, la respectarea legii, la pedepsirea celor care se ghidează după fidelități non-eficiente, adică genetice și de clan, deci corupție, și nu după fidelități instituționale, adică după steag și după lege.

Buuun. Am băgat la cap și am început să ne facem lecțiile. De zece ani ne tot facem lecțiile și ne facem și noi moderni și oameni mari și corecți și cuminți și occidentali. Rule of law, mînca-ț-aș.

Ia hai, gata cu șulfăreala, cu corupția, cu mita, cu șpaga, cu logica genetică a loialității de clan, care e mai puțin eficientă și mai puțin dreaptă decît logica modernă a egalității în fața legii și a performanței și a competenței.

Am făcut DNA. Nu dezoxiriconucleicu, că pe-ăsta îl avem deja (și n-auzi că nu e bine să te iei după el, că nu bun cu fidelitatea genetică?) Nu, celălalt DNA, ăla cu instituții și procuratură și rule of law și ah ce dureros. Am pus camere la bac. Am băgat corupți în pușcărie, inclusiv foști prim-miniștri. Am pus reguli cocoșător de rigide la fondurile europene, numa-numa să nu bage băeții mîna la borcanu cu marmeladă. Suflăm și în iaurt și îngreunăm mersul lucrurilor, doar să nu se fure ceva.

Am fost atît de riguroși în a urma aceste recomandări de modernizare și de întărire a justiției încît am devenit exemplu de poveste de succes în alte țări. Nici americanilor, nici nemților, nici nouă nu ne vine să credem ce perseverenți am fost în toată această opintire de întărire a legii.

Mai mult, am ales în mod repetat un președinte care a cîștigat alegerile lăudîndu-i pe americani și speriindu-ne că o să dăm de dracu și de ruși dacă nu-l alegem și promițîndu-ne că o să înfigă baronii în țepe și că va fi garantul independenței justiției și că va eradica total și iremediabil corupția și că va ....

Hopa. Stai așa. Stop joc. Am zic cumva în ultimul paragraf cuvintele "clan" și "președinte" și "justiție" și "corupție"? Hopa. Breaking news. Stai așa că nu-i așa. Stai așa că aici pe scenă intervine niște aspecte divergente, cum ar zice Sandu Anghel, cunoscut și drept Bercea Mondialu.

Scurtă recapitulare. Capitolul 2. Expozeu de clan. Clanul Băsescu

Ce avem noi aici? Păi îl avem pe președintele Băsescu, promotoru modernității și apărătoru justiției și arhanghelu dreptății și spaima corupției care după cum urmează are următoarele, cu bullets și cu liniuță de la capăt:

- Și-a împins fata cea mică la Parlamentul European, deși dînsa, sărăcuța, avea orice, buze siliconate, haine faine, breton, dar nu competență și profesionalism și performanță. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.

- Și-a împins cealaltă fată, fata cea mare, să fie notarul oficial la nu-știu-ce afaceri cu petrol, adică cu energie, adică strategice, adică cu Gazprom, adică cu rușii. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.

- Tot cealaltă fată, fata cea mare, și-a împins-o să achiziționeze la Nana ditamai tarlaua de nu-știu-cîte hectare pe care a dat nu-știu-cîte jde de sute de mii de milioane de euro, împrumutîndu-se în mod preferențial și încălcînd regulile unei instituții moderne, adică a unei bănci, și generînd un scandal imens cu elemente clare și indubitabile de corupție. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.

- Fratele său, unicul său frate, ia niște bani, o tonă de nu-știu-cîte sute de mii de dolari, de la niște clanuri de interlopi pre-moderni, ca să aranjeze la Fratele cel Mare ca acesta să aranjeze la justiție să-i facă scăpați pe interlopi. Clan. Justiție. Bani. Corupție. Frate. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie

- Președintele și fratele și fetele și tot neamul său se încuscresc și nășesc și cimentează relații specific pre-moderne, în jurul fidelității familiei extinse, cu alte neamuri și politicieni și interlopi. Naș. Fin. Cuscru. Adică rude prin alianță. Adică clan.

Deci ce avem noi aici? Păi simplu: avem un clan al președintelui. Clanul Băsescu. Familia sa, copiii săi, fratele său, acționează strîns uniți în jurul liderului, a șefului de clan, izbind – clashing, cum ar zice americanii – valori specifice modernității: justiție, performanță, instituții, stat, de apucături și valori specific pre-moderne, medievale: familie, clan, legături preferențiale, corupție.

Deci simplu, mînca-ț-aș. Deci fă ce zice popa, nu ce face popa. Fă ce zice președintele, nu ce face președintele. Respectă tu legea, fraere, cetățene de la bloc. Nu da șpagă, nu te înhăita cu interlopii, nu-ți băga familia la înaintare, respectă instituțiile, nu încălca regulile, nu sări rîndul, plătește-ți taxele, nu favoriza pe cei care nu merită. Rule of law. Soft power. Fii modern. Fii occidental.

Lasă-i pe alții, pe cei din clanuri, să facă ce e de făcut. Fii tu american și occidental și nu te lăsa vulnerabilizat, căci noi avem altă logică după care funcționăm. Logica veche, de milioane de ani, a fidelității genetice, a loialității de familie, de clan. Nu contează că producem deservicii grave imaginii României, căci rîd și curcile de noi de ce președinte avem. Important este că mergem înainte cu clanul. Noi să fim sănătoși, bre cuscrule bre. Bre nașule bre.

Stop joc. Stop expozeu. Stop articol. Cum ar zice acel limbaj universal și care este esența modernității și raționalității, limbajul matematicii: quod erat demonstrandum. Ce dracu să mai spun? Nu mai e nimic de spus. Vai de mama noastră. Quod erat demonstrandum. Q.E.D.

Doar că, din păcate, Montagiu Bercea, Targaryen Mondialu, nu cred că știe ce înseamnă quod erat demonstrandum.

Cum ar zice Arya Băsescu: Valar morghulis.

Cum ar zice Mercutio Mondialu: A plague on both your houses...



. Citeste tot...

Nici ea pe mine

“Nenea, nenea, îmi dai și mie niște bani?“

Tocmai parcam mașina, pe undeva pe lîngă Obor, să merg la birou. Mă uit la ea: țigăncușă, 7, 8, hai maxim 9 ani. Păr creț, lung. Mutră de copil inocent. O frumusețe de copil. Of Doamne. De ce?

Scutur din cap. “Nu-ți dau.”

“Dar îmi cumperi măcar o prăjitură și un suc?”.

“Da, îți cumpăr.”

“Cum? Ce-ați zis?” Nu mă auzise că tocmai mă dădeam jos din mașină. Era cam speriată. O parte a corpului spunea “Let’s do business”, restul țipa din toți porii “Mi-e frică, nu vreau aici”. Își rodea unghiile și se uita chiorîș, pe sub sprîncene.

“Da, mă. Îți cumpăr. Hai!” Chiar lîngă mașină era un chioșc de pîine unde știam că au prăjituri. Ea nu știa însă că eu știu și încerca să-mi arate unde trebuie să mergem. Îi fac semn să o ia înainte. Parcă n-ar fi vrut. Cred că îi era frică să nu o păcălesc, să nu-i dau cumva vreun șut în fund. Sau poate nu era obișnuită cu oameni care se purtau frumos cu ea. Urcă scările, sfioasă, încă speriată.

Intrăm în magazin. În fund, în partea din dreapta, vitrina cu prăjituri. Se înfige în fața ei și încep să-i curgă balele, ad literam să-i curgă balele la sărăciile alea de prăjituri comuniste. Le trece încet în revistă, cu ochi lacomi, de copil flămînd și sărac, neștiind pe care s-o aleagă. Era clar că le-ar fi luat pe toate. În cele din urmă se hotărăște asupra uneia dintre ele. Cu strîngere de inimă. Cu reticență. Ah, ar mai fi luat una...

“Mai vrei una?”

Scutură energic din cap. Evident că mai vrea una.

“Alege-ți-o pe care vrei”.

Iar se uită, iar bălește la toate prăjiturile.

“Uite, asta să știi că e bună”. Îi arăt cu degetul un profiterol. Aprobă repede din cap: “Da, da, arată bine.”

Îi fac semn vînzătoarei să le împacheteze. Mergem în partea cealaltă a magazinului, la frigiderul cu sucuri. De data asta căpătase deja un pic de curaj: se înfige fix într-o sticlă de jumătate de litru de Cola.

“Nu, e prea mare pentru tine. Uite, luăm una de-asta mai mică”. Îi aleg una de 330 de ml. O punem și pe aia la socoteală, cerem cît costă, așteptăm pachetul cu prăjituri. Cît timp tanti vînzătoarea moșmondea la prăjituri, asta mică își rodea unghiile nervoasă. Mă uit la degetele ei: unghii boante, chinuite. Era clar că e profesionistă la ronțăit unghii.

“Nu-ți mai roade unghiile”.

“Ce?” Întrebare tăcută, din ochi. Iar se vede că i se face frică.

“Nu-ți mai roade unghiile”, repet eu un pic mai tare, să audă. “Știi, am și eu două fetițe acasă și una din ele la fel face, își roade unghiile și îi spun și ei la fel: că fetele trebuie să aibă unghii frumoase, să le placă băieții”.

Se luminează un pic la față: aha, de fapt nu mă ceartă. Scoate degetul din gură, se uită la unghie. Vînzătoarea ne dă pachetul. I-l întind. Ieșim.

În capătul scărilor, o mașină janghinoasă second hand, un model de prin anii 80, curgeau tablele de pe ea. În fața ei, țiganca la vreo 25 de ani, cu fuste colorate și batic la fel de colorat în cap. Pe scaunul din față, cu ușa deschisă, țiganul. Discutau destul de aprins, cum fac țiganii de regulă în spațiul public. Fetița se oprește în dreptul lor. Îi fac semn din mînă, “la revedere” și mă îndepărtez încet spre clădirea biroului. Fac cîțiva pași, mă întorc, mă opresc și îi observ un timp. Țiganii – cel mai probabil părinții ei – discutau în continuare. Se uită la ea, țiganca îi evaluează cele din mînă, o întreabă ceva, îi spune ceva, continuă apoi să discute cu țiganul. În timpul ăsta, fetița începuse din nou să-și roadă unghiile. Se uită după mine, vede că m-am oprit, îmi flutură din mînuță: “Stai așa”.

Stau așa. O aștept. Vine în grabă, preț de vreo 20 de metri, cît mă îndepărtasem de ei.

“Nenea, nenea, îmi iei și un pachet de țigări?”

“Ce, tu fumezi la vîrsta ta?”

“Nu”. E clar că nu se aștepta la întrebare. E clar că se fîstîcește. E clar că are normă de cerșit. E clar că ai ei i-au dat temă de vînzări: “du-te după fraier, du-te după gagiu, și mai ia ceva de la el. Nu fii proastă. Să nu te întorci fără încă ceva”.

Nu o las să continue. Dar nici nu o cert. “Știu că ai tăi te-au trimis să-mi ceri să cumpăr și țigări. Nu îți cumpăr. Prăjiturile alea erau pentru tine”.

“Dar putem măcar să mergem la magazinul ăsta” – alt magazin, un pic mai încolo, un minisupermarket, “să-mi mai iei ceva, o ciocolată, o prăjitură?”.

“Nu, iubire. Ți-am luat destul.”. O mîngii pe cap, în timp ce urcam scările, îndreptîndu-mă spre birou. “Transmite-i salutări mămicii tale.”

N-am întrebat-o cîți ani are. N-am întrebat-o cum o cheamă.

Nici ea pe mine.

. Citeste tot...

The Who dǎ la Cernica

Deci așa încep toate. În religie, în rugby, în muzicǎ, în politicǎ. Un establishment care pe urmǎ este contestat, reformat, transformat și sublimat, ieșind totalmente altceva din lupta pentru pace din care nu mai rǎmîne cǎrǎmidǎ peste cǎrǎmidǎ.

Iisus așa a început. Luther la fel. Rock’n’rollul la fel. Jimi Hendrix, ce sǎ mai zic. Dar The Who? Cine își mai amintește de The Who, primii care au introdus stricatul chitǎrii în stil en gros pe scenǎ?

Ei bine, iatǎ cǎ istoria își ține totuși la frigider doza inevitabilǎ de ironie și zilele astea a gǎsit de cuviințǎ s-o scoatǎ de la rece, s-o amestece cu doo sute de vodcǎ de-aia proastǎ, din comerțul socialist de stat, și sǎ ne forțeze s-o consumǎm pe de-a nemestecatelea.

Doamnelor și domnilor, se rebelizeazǎ naturelul simțitor. Se scoalǎ tǎrîța revoltei în manea. La costum, la papion, și totuși cît de sǎlbatici.

Ce furie! Ce angst! Ce sǎmînțǎ de potențialitate de Black Sabbath și de Iron Maiden și de Sex Pistols în aceste mișcǎri stinghere, dar sincere și dezinteresate.

Iatǎ istoria, iatǎ primii pași ai omului pe lunǎ, iatǎ cum se ridicǎ geniul de pe olița de la grǎdinițǎ și zvîrle cu hormonul în sus pînǎ atinge nava cosmicǎ de gheațǎ și de sticlǎ.

Damn it. Unde dracu am pus vodca aia? Cǎ așa simt nevoia sǎ sting lumina în cartier, numa numa...





. Citeste tot...

Turpis non est quia per naturam venit

. Citeste tot...

Turambaru San Fights the Evil Witch! Now Also in Kanji!

Pe undeva pe acolo, prin viermisorii astia ascutiti si haotici si straini, scrie despre Romania, despre vrajitoare, despre minoritatile noastre pre-moderne si magico-lucrative, ba chiar si despre sociologii romani care este, care le stie pe toate si care escplica frumos.

Courtesy of Doina Hanu. Domo arigato gozaimashita, Doina sama! :bow:

Globalizare, mai draga...





PS: Damn it! Vroiam si eu poza in Asahi Shimbun, alaturi de Ciresica. De ce doar non-rationalii au parte de bani, de glorie si de fericire?

:)

.

. Citeste tot...

Această modernitate cîinească și țiganii noștri de început de lume

Acum un an scriam asta. Este cu 120% mai actualǎ decît oricînd. Vǎ invit sǎ judecați și sǎ vǎ gîndiți cum îi convingem cǎ e bine și pentru ei, nu doar pentru noi...

* * *

Ieri vorbeam despre nevoia de educație în rîndul neamului țigǎnesc.

Implicit, pledoaria mea era despre necesitatea ca țiganii sǎ se dea dupǎ români, care la rîndul lor s-au dat – mai mult sau mai puțin, depinde de criteriile de evaluare – dupǎ ruși, chinezi, americani, francezi, englezi și celelalte nații care au ales drumul modernitǎții, al rigorii, al eficienței întru bunǎstare și control asupra mediului înconjurǎtor prin intermediul cunoașterii științifice și al surorii sale, aplicația tehnologicǎ.

De ce spun “necesitate”? De ce spun “trebuie”? Cum de îmi permit sǎ intru cu cizmele mele de autoritarian nemernic și cvasi-legionar într-un subiect care altminteri ar trebui sǎ fie guvernat de ideea de autonomie culturalǎ, de toleranțǎ întru diversitate, de “cîte bordeie, atîtea obiceie“?

Ce Dumnezeu, mǎi Turambare mǎi, tu te dǎdeai rotund și presque antropolog și tolerant și umanist și acuma, tam-nesam, ai început s-o iei pe cîmpii cu legionarismele astea? Mǎi sociologu’ lu’ pește, te credeam mai înțelept la capul ǎla al tǎu din dotare, și cînd colo, tu...

Stați așa, cǎ nu-i așa. Am un motiv puternic sǎ propǎvǎdui metodele cele dure, binele fǎcut cu de-a forța. Nu sînt dus cu pluta, nu am îmbrǎțișat nobilele idealuri bezmetice ale Cǎpitanului.

Motivul e simplu. Se numește “viitor“.

Vedeți voi, dragii moșului postmoderni, din ce în ce mai mult, de cînd oamenii au descoperit agricultura, roata și fierul, lumea se bazeazǎ pe cunoaștere. În mod accelerat, în ultimele decenii am ajuns la o pondere din ce în ce mai mare a cunoașterii în crearea de plus valoare, de bunǎstare, de trai prosper, de calitate a vieții.

Asta dinspre partea pozitivǎ a lucrurilor, ca sǎ îl citǎm pe marele economist în viațǎ Gigi Becali. Dinspre partea întunecatǎ a Forței, logica este aceeași, cu finalitǎți diferite însǎ. Vorbim despre competiția între națiuni, despre marele joc de sumǎ zero al puterii, despre relații internaționale, despre bǎtaia dintre bǎiețeii de grǎdinițǎ geostrategicǎ.

Și în aceastǎ privințǎ cunoașterea joacǎ un rol esențial.

Cine e mai deștept are economii mai puternice, deci mai multe resurse pentru fǎcut tancuri. Cine e mai deștept dintre popoare are armate mai deștepte, mai instruite, elite de soldați.

Cine e mai deștept e în stare sǎ urce sateliții sus în slava cerului sǎ ți se uite în ceafǎ ce mǎnînci dimineața la micul dejun. Cine e mai deștept e în stare sǎ aibǎ tehnologii de organizare, de comunicare care sǎ distribuie resursele mai eficient și sǎ îi ajute sǎ deținǎ controlul.

Cine e mai deștept se pricepe sǎ trimitǎ șpioni mai deștepți la frații lor mai proști și mai naivi. Cine e mai deștept dintre nații știe sǎ își instruiascǎ diplomați mai rafinați, mai pricepuți, mai eficienți, care de cele mai multe ori rezolvǎ problemele în interes propriu fǎrǎ a fi nevoie sǎ se recurgǎ la forța armatǎ.

Pe scurt, doamnelor și domnilor: viața e o luptǎ. O competiție. Și în bine, întru bunǎstare și eficiențǎ. Și în rǎu, întru dominare și beneficii cîinești, imperialiste.

Iar în aceastǎ luptǎ de competiție cuvîntul cheie este “cunoașterea”. Nu este cale de mijloc.

Ori te școlești și ții pasul, ori te culci pe o ureche și atunci, din pǎcate, o sugi atomic – iertate-mi fie cuvintele mîrlǎnești și necuviincioase, dar asta este poza, dragilor.

Nu înveți carte, nu trǎiești bine.

Nu înveți carte, pierzi cursa și ajungi slugǎ la alții.

Nu înveți carte, vin alții și te exploateazǎ nǎpraznic, pentru cǎ pe lumea asta frǎția și iubirea sînt mai mult în cǎrți și mai puțin în viața de zi cu zi.

Nu înveți carte, stai sǎ dai la pilǎ, sǎ ștergi bolnavii la fund, sǎ te prostituezi pentru cǎ altǎ resursǎ nu ai la dispoziție decît propriu-ți trup, și ǎla doar vremelnic, pînǎ începe sǎ facǎ primele cute de bǎtrînețe, cǎ pe urmǎ nici de curvǎ nu mai ești bunǎ mǎcar.

Nu înveți carte, nu ai cu ce sǎ faci bani și atunci te apuci și furi și vine polițistu care a învǎțat cît de cît carte și te bagǎ la bulǎu.

Deci ideea e simplǎ și fǎrǎ de dat la întors: dacǎ nu înveți carte, dacǎ nu te prinzi în marea horǎ nemiloasǎ a economiei cunoașterii, ai belit-o. Scurt, fǎrǎ recurs. Lumea nu stǎ dupǎ tine sǎ te aștepte. Nici la nivel individual: dacǎ nu înveți carte la timpul tǎu, în școalǎ și liceu și facultate, societatea rar îți mai dǎ a doua șansǎ. Nici la nivel de relații internaționale: dacǎ nu ții pasul cu ceilalți cîini, haita se întoarce și face planuri cum sǎ te mǎnînce copt.

E ca la legionari, și nu la legionarii noștri trǎiriști și mistici, ci ca la legionarii francezi, violenți și eficienți: ”mergi sau crapǎ”. Doar cǎ nu e cu ”mergi”, e cu ”învațǎ sau crapǎ”. Învațǎ sau pierzi jocul modernitǎții, al cursei înarmǎrii creierelor și te poziționezi într-o bicisnicǎ situație de slugǎ proastǎ.

Nu e “c-o fi, c-o pǎți“. E cu “trebuie“ în propoziție. E cu “müssen“, cu “il le faut“, cu "doljen". E cu “must“, și nu cu must de-ǎla de-al nostru, tulburel și dulce. E cu “must“ de-ǎla nemțesc și nașpa, aspru și cîinos. E din aceeași clasǎ conceptualǎ cu “luptǎ“, “competiție“, “concurs“, olimpiadǎ’, "rǎzboi“, “selecție“, “cursǎ“.

În aceastǎ privințǎ sînt douǎ variante, pe mǎsurǎ ce țiganii vor fi din ce în ce mai mulți ca pondere în cetǎțenii României. Ori ei se dau dupǎ aceastǎ logicǎ asprǎ a modernitǎții cîinești. Ori ne dǎm noi dupǎ ei și ne culcǎm pe-o ureche și o ținem într-o logicǎ lǎutǎreascǎ a vieții de meșteșugar aproximativ, de slugǎ și de hoț și de curvǎ, cǎci altceva nu știm ce sǎ facem. Din pǎcate, deocamdatǎ mai degrabǎ românii se dau dupǎ țigani și se dezmodernizeazǎ, încep sǎ disprețuiascǎ școala și beneficiile pe aceasta le aduce, în loc sǎ fie pe dos.

Diferența dintre haves și have-nots în lumea de azi, dragilor, este datǎ de anii de școalǎ fǎcuți, de numǎrul de brevete de invenție pe cap de locuitor, de numǎrul de universitǎți aflate în Top 500 Shanghai, de ponderea serviciilor în economie, de priceperile tehnologice, inginerești, de tehnologie a informației, de numǎrul de elevi care trec baremele la matematicǎ.

Matematica, alt cuvînt cheie. Matematica, aceastǎ reginǎ nemiloasǎ a realitǎții, unde nu merge cu Doamne Doamne și cu “las-o așa, cum a cǎzut“. Nope. În matematicǎ nu merge cu “lasǎ, mǎ, cǎ merge și așa, adu cheia de paișpe sǎ-i frigem douǎ la carburator sǎ porneascǎ“. Nu merge. Ori știi matematicǎ, ori nu știi. Ori știi carte, ori nu știi.

Ca și în rǎzboi și ca și în marea luptǎ dintre animale, nature red in tooth and claw, nu merge cu pǎcǎlitul. Competiția nu poate fi cîștigatǎ pe nepotism, pe criterii premoderne, medievale, de rudenie, de privilegiu. Competiția se cîștigǎ pe merit. The name of the game is knowledge society. The name of the game is meritocracy. The name of the game is human capital and social capital. The name of the game is competence.

Pe scurt: the name of the game is education, dragilor.

Iar acestea nu se pot nici falsifica, nici amîna. Meritul se meritǎ, nu se face din vorbe. Ori știi carte, ori nu știi. Istoria nu stǎ dupǎ noi sǎ ne aștepte sǎ ne educǎm noi țiganii la Sfîntu Așteaptǎ.

Pe mǎsurǎ ce ei vor deveni dominanți din punct de vedere genetic, trebuie sǎ se schimbe și sǎ se dea dupǎ obiceiurile modernitǎții, unde ritul acceptat de trecere de la copilǎrie la maturitate îl reprezintǎ bacalaureatul și nu absolvirea ”facultǎții” din pușcǎrie ori prima menstrǎ.

Pe mǎsurǎ ce devin din ce în ce mai mulți, țiganii trebuie – repet: trebuie – sǎ se schimbe în atitudine și sǎ-și schimbe valorile. Altminteri, din pǎcate, Africa de Sud va scrie pe capul nostru: enclave de români triști și bǎtrîni într-o mare de țigani proști – adicǎ needucați, premoderni, care se lasǎ pe tînjalǎ, nu-și dau copiii la școalǎ și se mulțumesc sǎ facǎ tigǎi, ibrice și sǎ cînte la vioarǎ (ca sǎ nu fiu rǎutǎcios și sǎ spun: sǎ fure și sǎ își vîndǎ trupurile).

Întrebarea este: sînt țiganii în stare de așa ceva? Sînt ei în stare sǎ-și depǎșeascǎ aceastǎ condiție nomad-naivǎ și sǎ ia cartea de coarne? Eu cred cǎ da, pentru cǎ, dupǎ cum spuneam și altǎ datǎ, nu bagajul genetic este problema. El este democratic împǎrțit între etniile lumii acesteia. Țiganii sînt un popor deștept, cu potențial intelectual. Doar cǎ trebuie sǎ-l direcționeze înspre rigoare și construcție, nu înspre lǎutǎrisme și dolce vita far niente medieval-pre-modernǎ.

Mǎi țiganilor, vǎ ține priceperea sǎ înțelegeți asta, pe mǎsurǎ ce ne veți înlocui populațional pe acest mirific picior de plai?



Citeste tot...

Haoleo, domo arigato gozaimashita, mînca-ț-aș!

Tocmai am terminat de dat un interviu corespondentului din Viena al Asahi Shimbun, Tamakawa san.

Despre ce altceva decît despre un subiect rațional, de mîndrie naționalǎ: despre scandalul vrǎjitoarelor.

A fost fun. Acum Tamakawa san a plecat spre Cireșica, sǎ-i ia interviu. Va fi și mai fun pentru dînsul.

Cînd se publicǎ articolul mi-a promis cǎ mi-l va trimite în japonezǎ. O sǎ vǎ arǎt cum mi se scrie numele în kanji. “How do you pronounce it, sir?” “Aha. Mi-Re-Ru san. Aha. Pa-Ra-Da”. A scris pe cartea de vizitǎ, sǎ nu uite.

Fabulos. Simply fabulous :)






. Citeste tot...

Cu calu la arta

Roma, 1960.

Foto: William Klein. Courtesy of Desy Demeter.

Citeste tot...

De ce le e frică secuilor. Adică ungurilor

În baza rezultatelor se poate spune că pentru elitele din ținutul Secuiesc integrarea socială a romilor (posibil prin sistemul instituțional maghiar) va însemna cea mai mare provocare. Această problemă determină în fond perspectivele demografice ale unor microregiuni dar și viabilitatea în perspectivă. Comunitatea țigănească are un rol important și în sustenabilitatea sistemului instituțional maghiar (în primul rând sistemul educațional).

Deși până în prezent în județul Harghita nu se poate observa, dar în alte județe vedem, că organizatorii români și maghiari ai educației se întrec ca în ce limbă să-i școlarizeze pe copii romi (Toma 2009). În interesul elitei din ținutul Secuiesc este și să se încadreze în politica națională a romilor (pe linia unei strategii bine gândite) și să sprijine formarea unei elite locale țigănești, de orientare maghiară.

În caz contrar, riscă ca în diferitele programe ale romilor, care privesc regiunea, nu va avea un rol de inițiator și acele programe vor fi coordonate, de exemplu, de organizații rome apropiate de români. În acest caz riscăm ca necesitățile și drepturile lingvistico-culturale ale romilor din ținutul Secuiesc, legate de limba maghiară, să nu se impună.

Csata István – Kiss Tamás: Perspective demografice în județul Harghita. Prognoza divizării regionale a populației de etnie maghiară, romă și română, pag. 115

Le e frica. Le e frica. Le-a intrat morcovul viitorului pina in ficat :) Ca si noua, de altminteri...

PS: lol. Sint curios in cit timp o sa-l retraga de pe server :) :wink:



. Citeste tot...

Rromânie, te halesc!

Citeste tot...

German sînt, țigan îmi zice

Sondaj realizat de CCSB zilele trecute pentru Asociatia Pro Democratia. Esantion national, 1008 cazuri, CATI.


Citeste tot...

Dentitzie, sa moara dujmanu...

PS: tot ma laud ca fac analiza aia de text comparativa intre Iliada si manele. Sa moara mama daca nu este acelasi essor in spate, aceleasi valori, aceleasi strategii retorice. Curat Epoca de Aur, coane Homere...

:rofl: Citeste tot...

Greu, greu

Aşa cum România înseamnă Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Cioran, Eliade, Coandă, tot astfel mai înseamnă zeci de mii de studenţi şi de cercetători români, nenumăraţi activând în universităţi şi institute de cercetare occidentale prestigioase, sau cele câteva milioane de români care muncesc cinstit în toată lumea. Da, la pachet cu aceste peste 20 de milioane de români, există şi câteva sute de mii de ţigani, aşa cum în Franţa sunt câteva milioane bune de arabi care astăzi le fac ceva probleme francezilor.

Românii se simt jigniţi – pe bună dreptate! – că europenii pun azi semnul egal între România şi ţiganii care au invadat în ultimii ani Europa, aducându-se astfel în planul secund cultura română şi România reală. În Bruxelles şi în suburbii muncesc cinstit aproximativ 40 de mii de români, dar imaginea României o fac (citeşte: o deteriorează grav) cele câteva sute de ţigani aflaţi în oraş care se ocupă cu cele sus-arătate.

Este limpede, nici unul dintre noi nu cred că este îndreptăţit să spună că a făcut tot ceea ce trebuia. Nici românii, nici vest-europenii. Aşa cum ţiganii vest-europeni s-au integrat în câteva sute de ani, tot astfel integrarea ţiganilor est-europeni va dura generaţii bune de aici înainte. Şi Uniunea Europeană va trebui să fie conştientă de toţi vectorii problemei, inclusiv de tradiţiile specifice ţiganilor – migraţia, de pildă. Expulzarea rapidă dintr-o ţară în alta nu este decât o soluţie de avarie, punctuală, nicidecum una constructivă măcar pe termen mediu.

Dar să nu ne pierdem cu firea, nu este decât o pregustare a inevitabilei lumi globalizate. Pentru unii, are farmecul ei. Pentru alţii, această ţigănie ce n-a văzut Parisul este prilej de acută melancolie...

Marius Vasileanu, Ţigănie ce n-a văzut Parisul... (Contributors.ro, 20 iunie 2011) Citeste tot...

Viitor de aur țara noastrǎ are

Citeste tot...

Și la Zalău egzistă oameni, c'așa fuge ei

Ca să nu ziceți că îmi fac reclamă la specificul local și că o țin langa ca ăla din reclamă, Batman! Batman!, cu Telega mea și cu Prahova presque a mea, hai să mutăm un pic zoom-ul peste mări și țări, peste patria noastră Republica Consecventă România, și să punem la întîmplare deștu pe rană, aleator și probabilistic, undeva prin codrii patriei, unde altundeva decît la Zalău.

Nu de alta, dar acolo ne-a dus linkul de mai jos, la îndemnul și chemarea fostului nostru șef și – paradoxal – actualmente prietin, Șerban B., care acum că nu mai mi-e șef (Slavă Domnului!), putem să facem afirmații pertinente, obiective și totalmente dezinteresate și să afirmăm cu mîna pe inimă, ba chiar și pe tastatură, că s-a îngrășat.

Deci datorită faptului că s-a îngrășat, Șerban se uită pe Internet. Sau the other way around, relația cauzală încă nu mi-e clar conturată, mai trebuie să mai cercetăm, mai facem un sondaj de opinie pe un eșantion reprezentativ format din Andreea, nevastă-sa, din părinți, rude și alți dujmani care îl cunosc mai bine.

Însă nu felul în care capătă Șerban proporții este subiectul articolului de față (deși, dacă stau să mă gîndesc mai bine, nu-mi ziceți de doo ori, că aici îi pun punct și asta rămîne concluzia în propoziție), ci următorul filmuleț care ne arată cum gîndesc locuitorii mun’cipiului Zalău.

Cuuum? E negri la față? Păi așa e ei, mai negri. Vorba lu’ Cațavencu, acest mort eolian care pe vremuri chiar era haios: De ce fuge? C’așa fuge ei.

Doamnelor și domnilor, distinși cetățeni de onoare ai mun’cipiului Zalău, vă rog să degustați această delicatesă de geopolitică.

PS: V-am spus că Șerban e gras? Cred că ar trebui să scriu totuși un articol special pe această temă. Parcă văd titlul: “Senzațional! Șerban s-a îngrășat! Ce părere aveți? E din cauza șerpilienilor sau așa a vrut el. Participați la sondaj prin SMS, 2,7 euro + TVA / minut” și mic, pe scroll, “Elodia nu a fost găsită încă.”


Citeste tot...

Aceastǎ modernitate cîineascǎ și țiganii noștri de început de lume

Ieri vorbeam despre nevoia de educație în rîndul neamului țigănesc.

Implicit, pledoaria mea era despre necesitatea ca țiganii să se dea după români, care la rîndul lor s-au dat – mai mult sau mai puțin, depinde de criteriile de evaluare – după ruși, chinezi, americani, francezi, englezi și celelalte nații care au ales drumul modernității, al rigorii, al eficienței întru bunăstare și control asupra mediului înconjurător prin intermediul cunoașterii științifice și al surorii sale, aplicația tehnologică.

De ce spun “necesitate”? De ce spun “trebuie”? Cum de îmi permit să intru cu cizmele mele de autoritarian nemernic și cvasi-legionar într-un subiect care altminteri ar trebui să fie guvernat de ideea de autonomie culturală, de toleranță întru diversitate, de “cîte bordeie, atîtea obiceie“?

Ce Dumnezeu, măi Turambare măi, tu te dădeai rotund și presque antropolog și tolerant și umanist și acuma, tam-nesam, ai început s-o iei pe cîmpii cu legionarismele astea? Măi sociologu’ lu’ pește, te credeam mai înțelept la capul ăla al tău din dotare, și cînd colo, tu...

Stați așa, că nu-i așa. Am un motiv puternic să propăvădui metodele cele dure, binele făcut cu de-a forța. Nu sînt dus cu pluta, nu am îmbrățișat nobilele idealuri bezmetice ale Căpitanului.

Motivul e simplu. Se numește “viitor“.

Vedeți voi, dragii moșului postmoderni, din ce în ce mai mult, de cînd oamenii au descoperit agricultura, roata și fierul, lumea se bazează pe cunoaștere. În mod accelerat, în ultimele decenii am ajuns la o pondere din ce în ce mai mare a cunoașterii în crearea de plus valoare, de bunăstare, de trai prosper, de calitate a vieții.

Asta dinspre partea pozitivă a lucrurilor, ca să îl cităm pe marele economist în viață Gigi Becali. Dinspre partea întunecată a Forței, logica este aceeași, cu finalități diferite însă. Vorbim despre competiția între națiuni, despre marele joc de sumă zero al puterii, despre relații internaționale, despre bătaia dintre băiețeii de grădiniță geostrategică.

Și în această privință cunoașterea joacă un rol esențial.

Cine e mai deștept are economii mai puternice, deci mai multe resurse pentru făcut tancuri. Cine e mai deștept dintre popoare are armate mai deștepte, mai instruite, elite de soldați.

Cine e mai deștept e în stare să urce sateliții sus în slava cerului să ți se uite în ceafă ce mănînci dimineața la micul dejun. Cine e mai deștept e în stare să aibă tehnologii de organizare, de comunicare care să distribuie resursele mai eficient și să îi ajute să dețină controlul.

Cine e mai deștept se pricepe să trimită șpioni mai deștepți la frații lor mai proști și mai naivi. Cine e mai deștept dintre nații știe să își instruiască diplomați mai rafinați, mai pricepuți, mai eficienți, care de cele mai multe ori rezolvă problemele în interes propriu fără a fi nevoie să se recurgă la forța armată.

Pe scurt, doamnelor și domnilor: viața e o luptă. O competiție. Și în bine, întru bunăstare și eficiență. Și în rău, întru dominare și beneficii cîinești, imperialiste.

Iar în această luptă de competiție cuvîntul cheie este “cunoașterea”. Nu este cale de mijloc.

Ori te școlești și ții pasul, ori te culci pe o ureche și atunci, din păcate, o sugi atomic – iertate-mi fie cuvintele mîrlănești și necuviincioase, dar asta este poza, dragilor.

Nu înveți carte, nu trăiești bine.

Nu înveți carte, pierzi cursa și ajungi slugă la alții.

Nu înveți carte, vin alții și te exploatează năpraznic, pentru că pe lumea asta frăția și iubirea sînt mai mult în cărți și mai puțin în viața de zi cu zi.

Nu înveți carte, stai să dai la pilă, să ștergi bolnavii la fund, să te prostituezi pentru că altă resursă nu ai la dispoziție decît propriu-ți trup, și ăla doar vremelnic, pînă începe să facă primele cute de bătrînețe, că pe urmă nici de curvă nu mai ești bună măcar.

Nu înveți carte, nu ai cu ce să faci bani și atunci te apuci și furi și vine polițistu care a învățat cît de cît carte și te bagă la bulău.

Deci ideea e simplă și fără de dat la întors: dacă nu înveți carte, dacă nu te prinzi în marea horă nemiloasă a economiei cunoașterii, ai belit-o. Scurt, fără recurs. Lumea nu stă după tine să te aștepte. Nici la nivel individual: dacă nu înveți carte la timpul tău, în școală și liceu și facultate, societatea rar îți mai dă a doua șansă. Nici la nivel de relații internaționale: dacă nu ții pasul cu ceilalți cîini, haita se întoarce și face planuri cum să te mănînce copt.

E ca la legionari, și nu la legionarii noștri trăiriști și mistici, ci ca la legionarii francezi, violenți și eficienți: ”mergi sau crapă”. Doar că nu e cu ”mergi”, e cu ”învață sau crapă”. Învață sau pierzi jocul modernității, al cursei înarmării creierelor și te poziționezi într-o bicisnică situație de slugă proastă.

Nu e “c-o fi, c-o păți“. E cu “trebuie“ în propoziție. E cu “müssen“, cu “il le faut“, cu "doljen". E cu “must“, și nu cu must de-ăla de-al nostru, tulburel și dulce. E cu “must“ de-ăla nemțesc și nașpa, aspru și cîinos. E din aceeași clasă conceptuală cu “luptă“, “competiție“, “concurs“, olimpiadă’, "război“, “selecție“, “cursă“.

În această privință sînt două variante, pe măsură ce țiganii vor fi din ce în ce mai mulți ca pondere în cetățenii României. Ori ei se dau după această logică aspră a modernității cîinești. Ori ne dăm noi după ei și ne culcăm pe-o ureche și o ținem într-o logică lăutărească a vieții de meșteșugar aproximativ, de slugă și de hoț și de curvă, căci altceva nu știm ce să facem. Din păcate, deocamdată mai degrabă românii se dau după țigani și se dezmodernizează, încep să disprețuiască școala și beneficiile pe aceasta le aduce, în loc să fie pe dos.

Diferența dintre haves și have-nots în lumea de azi, dragilor, este dată de anii de școală făcuți, de numărul de brevete de invenție pe cap de locuitor, de numărul de universități aflate în Top 500 Shanghai, de ponderea serviciilor în economie, de priceperile tehnologice, inginerești, de tehnologie a informației, de numărul de elevi care trec baremele la matematică.

Matematica, alt cuvînt cheie. Matematica, această regină nemiloasă a realității, unde nu merge cu Doamne Doamne și cu “las-o așa, cum a căzut“. Nope. În matematică nu merge cu “lasă, mă, că merge și așa, adu cheia de paișpe să-i frigem două la carburator să pornească“. Nu merge. Ori știi matematică, ori nu știi. Ori știi carte, ori nu știi.

Ca și în război și ca și în marea luptă dintre animale, nature red in tooth and claw, nu merge cu păcălitul. Competiția nu poate fi cîștigată pe nepotism, pe criterii premoderne, medievale, de rudenie, de privilegiu. Competiția se cîștigă pe merit. The name of the game is knowledge society. The name of the game is meritocracy. The name of the game is human capital and social capital. The name of the game is competence.

Pe scurt: the name of the game is education, dragilor.

Iar acestea nu se pot nici falsifica, nici amîna. Meritul se merită, nu se face din vorbe. Ori știi carte, ori nu știi. Istoria nu stă după noi să ne aștepte să ne educăm noi țiganii la Sfîntu Așteaptă.

Pe măsură ce ei vor deveni dominanți din punct de vedere genetic, trebuie să se schimbe și să se dea după obiceiurile modernității, unde ritul acceptat de trecere de la copilărie la maturitate îl reprezintă bacalaureatul și nu absolvirea ”facultății” din pușcărie ori prima menstră.

Pe măsură ce devin din ce în ce mai mulți, țiganii trebuie – repet: trebuie – să se schimbe în atitudine și să-și schimbe valorile. Altminteri, din păcate, Africa de Sud va scrie pe capul nostru: enclave de români triști și bătrîni într-o mare de țigani proști – adică needucați, premoderni, care se lasă pe tînjală, nu-și dau copiii la școală și se mulțumesc să facă tigăi, ibrice și să cînte la vioară (ca să nu fiu răutăcios și să spun: să fure și să își vîndă trupurile).

Întrebarea este: sînt țiganii în stare de așa ceva? Sînt ei în stare să-și depășească această condiție nomad-naivă și să ia cartea de coarne? Eu cred că da, pentru că, după cum spuneam și altă dată, nu bagajul genetic este problema. El este democratic împărțit între etniile lumii acesteia. Țiganii sînt un popor deștept, cu potențial intelectual. Doar că trebuie să-l direcționeze înspre rigoare și construcție, nu înspre lăutărisme și dolce vita far niente medieval-pre-modernă.

Măi țiganilor, vă ține priceperea să înțelegeți asta, pe măsură ce ne veți înlocui populațional pe acest mirific picior de plai?

Citeste tot...

Educatie, minca-tz-ash!

Vorbeam zilele trecute despre nevoia de educatie in cadrul prestigioasei etnii tiganesti, cei care peste citeva zeci de ani vor incepe incet-incet sa ne inlocuiasca pe acest pamint mirabil, Rrepublica Tziganeasca Romania, precum in alte parti albanezii i-au inlocuit pe sirbi in Kosovo si precum americanii se temeau ca vor fi inlocuiti de negri, acum vreo treizeci de ani, sau de hispanici, zilele astea.

Nu ma deranjeaza atit de mult melanjul genetic. In fond, toti sintem niste corcituri. Neam pur si curat nu exista decit in basme sau, daca exista in realitate, e plin de bube generate de genele recisive. In natura corceala e o calitate, nu un defect. In pometii mei tipa mongolii sau cumanii sau tatarii. In numele meu tipa grecii. Si totusi, sint roman de la Telega, vorbesc limba romana, rezonez la Maria Tanase (si la Jacques Brel), nu la singele de cal sau la sirtaki.

Adica, pe scurt, cultura (in sens antropologic) bate gena. Valorile conteaza (in cazul de fata conceptul de "valoare" fiind folosit tot in sensul antropologic al cuvintului; vezi si articolul despre "norme"), nu daca ai buzele violete ori unghiile in nu stiu ce fel sau pielea mai inchisa sau mai deschisa la culoare, ori daca stii sa cinti sau sa sari mai bine la cosul de baschet.

Si scandinavii au ticalosi in rindul lor, si sint al naibii de albi la piele. Ohoho! Cititi saga si veti vedea o intreaga coloratura de nemernici vikingi facindu-si de cap cu mult tupeu si fara cea mai mica remuscare.

Nu despre gena e vorba. Ci despre valori. Iar valorile se asuma. Se invata. Se educa. Prin procesul de socializare, na, ca sa fiu cvasi-pedant. Te nasti intr-un anumit fel, cu o anumita structura a oaselor faciale sau a craniului sau cu o anumita culoare a pieii. Insa pe tot restul vietii te construiesti, te instruiesti, inveti, te educi intr-o anumita cultura. Tiganeasca, romana, greaca, scandinava, dupa caz.

Ashijderea si cu tiganii. Pot sa aiba pielea cum vor. Pot sa le sclipeasca dintii, pot sa aiba buzele vinete, nu ma deranjeaza. Pot chiar sa aiba si acel accent gutural-infundat care pe unii ii enerveaza, acele gilgieli cvasi-semitice care fac specificul manelei. Pot sa trec si peste asta. In fond, nu tuturor le place gij-gij-ul ragusit al rockului si punkului, ori melopeea jazzului.

Insa nu pot sa trec peste faptul ca tiganii dispretuiesc educatia. Nu doar ca nu au nevoie de ea. Mai mult: o dispretuiesc. In consecinta, dispretuiesc una din valorile fundamentale in jurul carora m-am construit eu ca persoana.

Si daca ar fi vorba doar despre mine, sa zicem ca nu ar fi mare bai. Nu-i prima data cind sint intr-o crunta minoritate in privinta preferintelor de viata. Nu-i asa, mai Zappa mai? Mai Bach, cite lichide seminale simbolice mi-am luat pentru tine, mai Bach mai... :(

Problema este insa alta: ca toata constructia asta elaborata a contemporaneitatii in care traim, pe care ne-o dorim, se bazeaza pe educatie. Accentul este pus pe cunoastere, pe informatie, pe valoarea adaugata adusa de inteligenta, pe stiinta, pe selectia elitelor pe criterii de performanta, de pricepere, de creer.

Asa functioneaza lumea asta, in ziua de azi. Acum 500 de ani criteriile de selectie erau altele. Cine se ruga cu mai multa fervoare, cine dadea mai bine cu sabia, cine era ruda cu cine. Incetul cu incetul insa, criteriile de selectie ale modernitatii le-au inlocuit pe astea si au pus altele in loc. Performanta, priceperea de a face, perseverenta, rigoarea, setea de cunoastere. In jurul acestor valori s-a construit lumea, valori uneori total diferite de cele anterioare: zel religios, fervoare, forta fizica.

Ei bine, toate graviteaza in jurul ideii de cunoastere. Iar cunoasterea are si ea un chichirez al ei, o anumita disciplina, o anumita rigoare aspra, dar necesara. Aceasta disciplina se numeste "educatie".

Din pacate pentru noi insa, tiganii sint reticenti in a se conforma acestei discipline. Pe ei ii doare la basca tipul acesta de selectie a elitelor, maniera moderna de creare a plus-valorii. Ei sint inca cu mintea in zona pre-moderna, trairisto-superstitioaso-magica si de superbie si aroganta homerica.

Note aside: Daca cititi un pic Iliada si pe urma ascultati si niste manele, veti vedea ca, fundamental, valorile sint aceleasi: accentul pus pe forta, pe bogatie (aur aur aur, fara numar fara numar fara numar), pe expunerea ostentativa a statusului social, pe dispretul fata de adversar (sa moara dujmanii sa le iau toti banii). De elaborat :) :wink:

Cuvintul cheie este "dispret fata de valorile modernitatii concretizate in educatie". Si asta nu pot accepta. Sint tolerant fata de diversitate, dar doar pina la un anumit punct. Cind vine vorba de acest soi de dispret, nu mai pot fi permisiv. Apreciez natiile care pun accentul pe educatie, pe excelenta in domeniile intelectuale: evreii, englezii, nemtii, rusii, americanii, francezii, chinezii, japonezii. Uitati-va la lista asta si veti vedea o corelatie necrutatoare intre accentul pus pe educatie, nivelul de trai si cine stapineste lumea.

Stiti atitudinea mea negativa, pina spre marginea urii, la adresa marelui popor frate sovietic si rus care timp de 50 de ani libertate ne-a adus si la Aiud, si la Canal, si peste tot. Insa asta nu ma impiedica sa nu le respect aplecarea spre cunoastere. Rusii sint un popor mare pentru faptul ca se dedica acestui sport, acestui tip de perseverenta.

Fie ca e muzica clasica, fie ca e vorba despre sah, despre strategia militara, despre tehnica, despre zborurile spatiale, despre balet ori despre explorarea salbaticiei siberiene, rusii de citeva sute de ani, de la Petru cel Mare, mama lui de imperialist, au pus accentul pe excelenta.

In consecinta, nu ii sufar, aproape ii urasc, dar ii respect. Or fi ei trairisti si intensi, mama lor de dostoievskieni religiosi si imperialisto-autoritarieni, dar ce-i al lor e pus deoparte.

Nu acelasi lucru il pot spune, din pacate, despre tigani. Ei sint un soi de oameni care, in mare masura, deocamdata dispretuiesc acumularea de informatie, cunoasterea, educatia.

Stiu: incerc sa nu fiu stereotipizant si sa nu ii pun pe toti in aceeasi galeata. Stiu ca sint tigani absolut articulati si studiosi si care si-au internalizat intru totul valorile modernitatii, de multe ori mult mai bine decit multe specimene din neamul meu, al romanilor.

Insa din pacate cu o floare nu se face primavara, iar exceptiile nu se pun la socoteala. Cind ajungem la numaratoarea cea mare, la socotelile pe hoarde mari de oameni, ca asta mi-e meseria, din pacate concluzia este una trista: pe tigani ii doare la basca de carte.

Si asta este detrimental pentru viitorul copiilor mei. Ei vor trai intr-o Romanie din ce in ce mai Rromanie, mai Tziganie, cu o pondere din ce in ce mai mare de tigani. Iar felul in care tiganii apreciaza ce e bine si ce e rau in viata, asupra caror lucruri merita sa-ti focalizezi efortul si pe care sa le ignori ori sa le dispretuiesti, asta cu siguranta le va afecta viata copiilor mei.

Cum deja imi afecteaza si viata mea, dar asta e alta discutie. Inca nu e o problema atit de grava. Dar in 20 - 30 de ani va fi cu siguranta, pentru ca vom fi un popor din ce in ce mai mitocan si mai primitiv si mai putin dedat sportului mintii, al perseverentei intru excelenta intelectuala.

Si astea sint valorile care separa tarile unde se traieste bine de cele unde se traieste prost, natiile prospere de natiile aproximative si sarace ale lumii, popoarele mari, care fac istorie, de popoarele care traiesc din firimituri si care sint tot timpul cetateni de mina a doua ai lumii si resentimentari si acri si protocronisti, caci altceva nu le-a ramas. Refugiul intr-un trecut mitic, pentru ca prezentul e cam de cacao. :(

In concluzie, nu voi obosi sa predic, chiar daca voi fi tratat de arogant, elitist, legionar, anti-democrat sau cum vreti voi sa-mi ziceti: tiganii trebuie sa renunte la dispretul lor pentru educatie si sa puna mina pe carte, sa invete disciplina aminarii gratificarii imediate si sa transpire cu creerul lor propriu din dotare pentru a deveni brutari mai buni, medici mai buni, fizicieni si chimisti mai buni, scriitori si artisti mai buni, ingineri si soferi mai buni, tinichigii si analisti politici mai buni.

Si atunci pot sa ne si inlocuiasca populational, pentru ca nu va mai fi o problema. In masura in care se acultureaza intru valorile societatii moderne, nu-i bai. Merge si asa. In fond, cu totii sintem cumani la origine, daca nu chiar niste daci nespalati care dadeau cu jula prin provinciile romanilor cei aroganti :)

* * *

Aceste rinduri au fost scrise ca urmare a faptului ca unul din membrii de frunte ai comunitatii tiganesti, Bercea Mondialu, nu stie sa scrie si sa citeasca si este cit se poate de mindru de asta. Mama lui de dobitoc... :(

Faptul că interlopul nu ştie să citească a ieşit la iveală zilele acestea, când a trebuit să dea declaraţii la Parchet şi în faţa instanţei de judecată. În faţa procurorului de caz, Eugen Iacobescu, Bercea s-a lăudat că el, spre deosebire de "intelectuali", este un om deştept pentru că a reuşit să facă milioane de euro fără carte, în timp ce oamenii cu facultate nu sunt în stare de nimic. De asemenea, în faţa instanţei de judecată, a luat declaraţia consemnată de grefier şi nu a ştiut ce să facă cu ea.





Citeste tot...