Totalul kilometrilor de autostradă din România aflați în folosință. Ca să nu mai avem tot soiul de comentarii răutăcioase, partizane, și să avem parte de o cunoaștere bazată pe date.
Sursa? Surse publice. Deontologii progresiști plini de spume la gură de la Hotnews. Și Wikipedia.
.
Citeste tot...
Se ia un subiect de-ăla de maximă importanță
breaking news cum îi zice în limbajul isteriei galbene de burtieră
și se ignoră cu desăvîrșire
Se ia inflația și se bagă în mă-sa în tac-su
în toate neamurile din dotare
Se ia cea mai frumoasă femeie din lume prezentată în mod glamoros
de către mijloacele mass media ahtiate după rating și după profit
și se declară din plastic
Se ia femeia de lîngă tine
se tăvălește
se amăgește
se preamîngîiește
se preamărește
se preacurvește
și
se iubește
Se preaiubește
Ah se preaiubește preamigălește preazăticnește
pînă la tocire la epuizare pînă la dulcea imensa unica irepetabila
aneantizare
Există o metodologie a tocirii a iubirii a preamîngîierii pînă la capăt
cine nu respectă manualul trebuie să-l scrie
să-l reinventeze de fiecare dată
După preaiubire se procedează după cum urmează
Se laudă femeia de lîngă tine
Femeia din dotare
cum ar spune marii teoreticieni aprigi și sterpi și cretini la cap
care în viața lor n-au avut parte de astfel de preaiubiri
femeia pușcă femeia obiect
femeia dorință femeia verb intranzitiv și intransigent
femeia doar din vorbe
femeia de vestiar
Unde rămăsesem? Să nu pierdem femeia din vedere
Se laudă femeia de lîngă tine
în mari cuvinte de laudă
de la Solomon încoace tocite și răstocite
tu îi zici porumbiță
ea îți zice bestie înaripată
tu o asemeni cu o căprioară
ea te privește tăcut din gene ei goale și umede
și-ți adresează astfel cele mai perfecte vorbe non-verbale
zămislite vreodată din pîntec de femeie
Cuvintele au un mod de întrebuințare riguros stabilit
prin lege, prin datină prin manualele de întreținere și de utilizare
dar mai ales prin gîfîire
După gîfîire urmează inevitabil critica literară
omorîrea preaiubirii în mod riguros
prin strivire
de tip how dare you
Dar pînă atunci...
Citeste tot...
Azi, teoretic, e ziua României. Azi, teoretic, toată lumea e patrioată. Cu cîrnatul în gură, cu fasolea cu ciolan în suflet, mulți români admiră defilările de tancuri și de avioane și de mașini de filaj electronic și de ce mai defilăm noi zilele astea. Mîndri soldați care de care mai fioroși. Steaguri fluturate. Mîini puse solemn în dreptul inimii. Priviri aprige, dar severe de demnitari găunoși, vai cît de țanțoși în găunoșenia lor.
De fapt, românii admiră azi moartea democrației. O scufundare în plăcerea de a fi conduși de militari. O lene civică de care suferă din ce în ce mai multe țări din jurul nostru, de la care luăm lumină. Să fie primit. O să ne placă. O să fie din ce în ce mai bine. Nici nu știți cît de bine o să fie.
Dar nu despre militari și despre democrația sfîșiată de aceștia e neapărat vorba azi. Ci despre un lucru cu mult mai grav. Azi, din păcate, românii mai admiră încă ceva.
Admiră boala foarte probabil incurabilă a României.
E o boală de nervi, combinată cu o boală de resurse. Care are drept principal efect o puternică hemoragie demografică.
De la care cred că nu ne vom reveni.
Pentru copiii noștri, ecuația e simplă. Să facă orice, să plece de aici. Atracția bunăstării țărilor dezvoltate este irezistibilă. Și bogați, și săraci, și deștepți, și proști, mai toți copiii noștri dau în brînci să plece din țară. La fel precum pe vremuri dădeam cu toții să fugim de la țară, să ne chivernisim la oraș, acuma noul val de migrație este peste granițe.
Nu i te poți împotrivi. România se depopulează pe zi ce trece. Cu excepția unor bălți de relativă prosperitate și relativă complexitate, urbanul foarte mare în general, în rest țara noastră sîngerează puternic. Sîngerează oameni. Sîngerează îndeosebi tineri. Sîngerează viitor.
Această sîngerare este admirată zilele astea de prețioșii noștri patrioți, cu fasolea cu ciolan în suflet și cu milioanele de dolari de patriotism în cont, precum inegalabilul Radu Tudor, acest civil atît de necesar bunului mers al lucrurilor în țara asta aproape civilă.
Cu cît îmbătrînești, cu atît te preocupă mai mult istoria. Te pregătești să devii istorie citind istorie. Cei morți încep, încet încet, să te intereseze mai mult decît cei vii.
Citeam azi despre Roma în anul 1000. Despre cum trăiau urmașii romanilor printre ruinele clasice. Despre cum un anume Crescentius, mare mahăr al vremurilor alea, își construise cu mîndrie o casă medievală în care încorporase tot soiul de resturi de la clădirile antice. O mermeleală, evident. Dar atîta s-a putut atunci. Ce lei fuseseră și ce cotîrle janghinoase ajunseseră.
La cinci sute de ani după Imperiul Roman, cei care trăiau pe meleagurile alea nu mai erau nici romani, nu deveniseră încă întru totul nici italieni. Erau un soi de struțo-cămilă amărîtă, babardită de toți năvălitorii vremii: cînd germanici, ostrogoți, vandali, gepizi, longobarzi, cînd sarazini cu steagul verde sfînt în față. Care cum venea, mai babardea un pic Roma.
Azi, Roma nu mai e romană. E italiană. Și-a revenit. Cu greu, dar și-a revenit. La o mie cinci sute de ani după ce a fost îngenuncheată. Și nu avem nici o certitudine că nu va trece din nou prin vremuri grele.
Alte popoare n-au avut norocul ăsta istoric. De azteci s-a ales praful. Așijderea și de khazari. Și de burgunzi la fel. Ehe, de cîte alte popoare s-a ales praful în istorie. Genele au rămas pe-acolo, prin populație. Dar doar atît. Identitatea etnică s-a spulberat în cele patru vînturi ale neființei, tăvălită de năvălitori, de nepricepere, de schimbări climatice, ori pur și simplu de ghinion.
Așijderea și România. Pierde populație. Pierde speranță. Pierde identitate. În cincispreze ani de zile, practic o clipită la scara istoriei, a pierdut în jur de 4 milioane de români, plecați aiurea, momiți de atracția bunăstării. Probabil cea mai mare hemoragie de populație, și în volume absolute, și procentual vorbind, de cînd e neamul ăsta românesc.
Fidelitate etnică? Ete fleoșc. Mîndrie națională? Fugi, bre, de-aci, cu poveștile tale răsuflate. Ubi bene, ibi patria. Și nici măcar nu-i poți acuza de ceva. S-a dus fiecare să-și vază de soartă.
Acest proces va continua, cu siguranță. Vom rămîne din ce în ce mai puțini pe aceste meleaguri. Cum s-au depopulat încet încet satele, supte de oameni în centrifuga bunăstării urbane, la fel se va depopula și România, suptă de vlagă de magnetul complexității centrului Imperiului.
Nu degeaba încurajează occidentalii să avem cît mai mulți urși. Nu degeaba refuză aceiași occidentali cu obstinație cînd ne oferim să le dăm urși, să-și repopuleze și ei pădurile. Știu ei ce știu. Regula e simplă. În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile.
România n-are altă soartă decît să devină un imens parc de distracții, un soi de Kamceatka ori de Montana europeană. Codri verzi de brad. Și cam atît. În care să crească urși și rîși și pîrși și, de ce nu, chiar și tigri siberieni.
Spre admirația ecologiștilor de catifea austrieci și danezi și germani și olandezi, prosperi ecologiști îmbuibați, care n-ar admite cu nici un chip urs pe meleagurile lor, să nu le strice geșeftul, complexitatea, turismul și îmbuibarea. Dar care iubesc nespus ursul la televizor, la sălbaticii ăia de primitivi de români, care oricum nici nu mai sînt atît de mulți, oricum ocupă prea puțin spațiu, să-l umplem cu urși, să admirăm natura în toată frumusețea ei fioroasă.
În cîteva zeci de ani, dezastrul demografic va fi și mai evident. Un deșert de fertilitate și un șuvoi de emigrare. Copiii noștri, viitorii cetățeni europeni, prin alte țări, evident.
Vom rămîne noi aici, mai bătrîni și mai resemnați. La fel cum zilele astea prin satele țării rămîn mai degrabă doar cei bătrîni, care nu au unde să se ducă, decît la cimitir. Așa și noi, în niște cîteva decenii. Un pic de nostalgie. Un pic de urși. Un pic de Skype cu copiii de prin Austria sau Anglia. Un pic de viață mermelită printre ruine.
În rest, un pic mai mult cimitir.
Cînd ne vom reveni, dacă o să avem cumva norocul istoric să ne revenim, nu vom mai fi români. Cum nici italienii nu mai erau romani la sute de ani după, pe vremea lui Crescentius, ci altceva, și noi vom fi alt soi de popor. Nu români. Altceva. Poate islamic. Poate african. Poate asiatic. Poate chinez. Naiba știe. Dumnezeu știe. Cine știe...
Cu siguranță vom fi grefați pe o mlădiță etnică nouă, tînără și săracă și barbară și cu poftă de viață. De făcut copii, de năpădit, de construit, de impus și de stîrnit. Cum o să fie acest popor? Mă doare la bască. O să fiu mort. Treaba voastră. Treaba lor. Cum nici pe romani nu i-a interesat cum vor fi italienii peste sute de ani, nici pe mine nu mă interesează cum vom fi, dacă vom mai fi cumva pînă atunci.
Un lucru știu sigur. Români ca acum nu vom mai fi. Și nici nu merităm să fim, de altfel. Nu ne place viitorul. Nu ne place viața. Nu ne place construcția. Nu ne place lupta. Nu ne place să stăm locului și să zidim. Ne place doar ciondăneala și bătutul cuie în talpă.
Drept pentru care o să vie alții să se altoiască pe aceste meleaguri și să continue istoria în locul nostru. Să zidească. Să puiască. Să trăiască. Iar noi, după cum spuneam, un pic de nostalgie, un pic de amurg. Un pic de jelituri. Un pic de smiorcăială patetică, dar vai cît de țanțoșă.
Și restul cimitir.
O să fie bine. O să ne placă. Chiar o să ne placă.
La mulți ani, Românie!
.
Citeste tot...
Zilele astea cuvîntul la modă este conservă.
E sfîrșit de vară. Facem conserve pentru iarnă. Ardei vinete suc de roșii ce mai face lumea zilele astea. Belim pielițe separăm semințe scurgem de zeamă pasteurizăm la foc pe aragaz sau la pirostrii punem la borcan. Piure de pere, dacă nu știați. Delicios. Decît să putrezească, mai bine să zacă la borcan, esență de zahăr și de copac.
E sfîrșit de vară. Conservele serviciilor explodează din nou. Crize politice generate din senin, butoane apăsate cu grijă de păstrătorii de butoane, de stăpînii realității. Ăla micu, care respira greu? Și el tot conservă. Ăla mare și țeapăn și solemn? Conservă, frate. După rețeta clasică. Ăia mulți și isterici și absolut spontani cînd primesc ordin? Conserve, dă-i încolo de civili. Conservele plutesc peste tot, se coc, se umflă precum cutia aia de metal care face gaz înăuntru, se strică explodează ajung la putere. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă. Conserve, conserve everywhere.
E sfîrșit de vară. Deja am adunat tone conserve de amintiri și anul ăsta. Un sezon întreg, cît ne-au dat drumul din coteț să ni se pară că sîntem liberi, am strîns conștiincioși poze pentru iarna vieții noastre. Ca hîrciogul am făcut click, am încadrat, am apăsat pe buton și am făcut provizii de instantanee, care de care mai forțate, mai chinuite și mai stînjenite în bucuria noastră prefabricată. Zîmbește. Strîngeți-vă un pic. Stai așa că nu a ieșit, mai facem o dată. Mai cu veselie, mai cu zîmbet, că stricați poza. Hai, toată lumea cheese...
În loc să trăim momentul, acel moment care trece și care nu va mai reveni vreodată, am fost cu mintea la făcut poze. Uite ce cadru frumos. Uite ce barcă frumoasă. Uite ce catedrală frumoasă. Uite ce stalactită frumoasă. Să le pozăm. Să le băgăm la cutiuță, să fie acolo pentru bătrînețe. Pentru cînd altceva nu vom face decît să scormonim prin cenușa pozelor, încercînd în zadar să mai stîrnim un strop de jar de viață cu niște amărîte de jpeguri.
Faci poză? S-a dus momentul. În loc să-l trăiești, tu îl fotografiezi. Încă una. Și încă una. Și încă una. Să fie acolo, cine știe care iese bine și care nu. Ziua? Momentul? Viața? Se duc pozei de suflet. Poza e mai importantă decît trăirea.
Încă o zi în care facem conserve în loc să trăim. Încă o zi în care conservele ne guvernează viața. Încă o zi în care fructele și legumele proaspete ale vieții sînt transformate în zemuri fierte de nostalgie, de părere de rău, de trecut.
Hai, că vine iarna. O să ne bage din nou la coteț. Să conservăm riscul.
Hai, că vine iarna. Iarna democrației noastre. O să votăm alte conserve și o să credem că e alegerea noastră. Ce hal de țară. Ce hal de civili.
Hai, că vine iarna. Iarna vieții noastre. The winter of our discontent. The winter of our old age. Iarna bătrîneții, a regretului și a neputinței.
Hai, că vine iarna. Winter is coming, băi pufoșilor băi. Nimeni nu scapă de ea.
O să vă placă. O să vă placă...
Ghinion.
.
Citeste tot...
Cea mai eficientă țară în a-și vaccina populația, Israel, de fapt nu a vaccinat decît 55% din cetățeni. Jumătate, cum ar veni. Adică jumătate încă sînt disponibili să fie năpădiți de virus.
Să-i scădem pe cei care au trecut prin boală în mod natural – deși există și în acest caz o suprapunere semnificativă, te-ai și îmbolnăvit, ai și făcut vaccin. Și să emitem ipoteza plauzibilă că cel puțin o treime din israelieni încă sînt puternic vulnerabili la infectare.
Mult. Cam mult. Loc destul.
Drept pentru care avem știrea recentă că Israel, în toiul verii și al sezonului estival, după marea sărbătorire că vezi Doamne au terminat cu covideala, acum îi pune din nou pe cetățeni să poarte mască. Deocamdată la interior. În curînd, probabil, și afară. Pe căldurile astea, să vezi distracție. O să fie. O să fie...
Restul țărilor sînt în urma sau mult în urma Israelului. Undeva în jur de 30%. Doar 30%. Maxim 30%. Mai adăugați să zicem încă vreo 20% trecuți în mod natural prin boală și nevaccinați. Să zicem 50%. Deci doar jumătate sîntem protejați.
Restul de jumătate, e loc destul ca virusul să zburde prin aceste subpopulații fără imunitate. Loc destul pentru valul patru, mai ales că varianta Delta, cea indiană, se dovedește a fi chiar și mai virulentă decît cea britanică ce a generat în primăvară ditamai valul și isteria.
Evident că există o discrepanță între cîți sînt vaccinați cu două doze (să zicem în medie 30%) și cîți sînt vaccinați cu o singură doză. Nu intru în detalii metodologice.
Ce vreau să atrag atenția: în lumea noastră, occidentalo-dezvoltato-post-greco-romană, încă mai e loc suficient loc în populație încît virusul să zburde nestingherit și să provoace un val patru cel puțin la fel de consistent ca și valul trei din primăvară.
Problema știți care este?
Că cei mai mulți părerologi și estimatologi estimează că acest val va avea loc undeva în toamnă. Să zicem septembrie / octombrie / noiembrie. Trece vara în emisfera nordică, revine frigul, vine valul patru. Ookey. Business as usual. Mai încolo. Stai să treacă vara și mai vedem. Mai e pînă atunci. Niște luni bune de zile. Om trăi și om vedea.
Ei, aș. În felul în care decurg lucrurile, acum aflîndu-ne la sfîrșitul lunii iunie, tare mă tem că luna august ne va lovi în freză cu un ditamai iureșul de virus estival.
Cînd toată lumea își închipuie că-și va face vacanța lejer de vară, șpriț și Aperol și soare și mare și distracț, să vezi distracțul dracului cînd ne vom trezi că în august ne bagă înapoi la coteț. Granițe închise. Mobilitate puternic restrînsă. Masca înapoi pe bot. Culcat pe burtă, ne atacă aviația inamică, vine Covidul.
Durerea va fi cu atît mai mare cu cît va exista o discrepanță puternică între așteptările noastre focalizate pe loisir și realitatea care va fi focalizată pe suferință și restricții.
În mintea noastră ne închipuim că o să fie vacanță. Însă în mintea lu’ Angela și lu’ Boris și lu’ Klaus și lu’ Florică și lu’ Raed și lu’ Valică Gheorghiță (Doamne, ce nume predestinat!), deja înflorește noul val de dictatură sanitară.
Îi simt cum își freacă mînuțele alea ale lor naziste de nerăbdare să facă din nou pe micii Dumnezei cu noi. Dumnezeii mamilor lor de mici Dumnezei bicisnici.
O să fie bine. O să vă placă. Să nu ziceți că nu v-am spus.
Ghinion.
.
Citeste tot...
Karma este necesară. Cînd europenii cumpărau tot ce puteau prin statele sărace și proaste din periferia post-comunistă, era bine. Fluturau virtuos drepturile pieței libere și ne acuzau că sîntem protecționiști și comuniști dacă nu le vindem bijuteriile coroanei. Să fie bine, să nu fie rău.
Și le-am vîndut. Ah, ce le-am mai vîndut. Să aibă occidentalii, să nu avem noi. Noi să fim doar colonie, să ne guverneze stăpînii cei înțelepți. Să culeagă ei roadele, că doar ei merită. Dragii de habsburgi, să mănînce și gura lor ceva. Așa trebuie. Așa e istoria. Cine poate, ia. Cine nu, să vină DNA să-l ia.
Acuma roata istoriei se întoarce încet. Vin chinezii și le cumpără fabrici pe acolo pe la ei, prin Occidentul bogat și virtuos. Hooopa. Henț. Buba. Dintr-o dată, cînd au simțit focul la fund, virtuoșii economiei de piață deschise s-au simțit amenințați și au schimbat foaia.
Dintr-o dată, Uniunea Europeană descoperă că, totuși, nu e bine să vină niște nasoi de străini să-ți cumpere chestii la tine în țară. Vai, cîtă pricepere discursivă în a justifica de ce nu e bine, dar deloc bine, să vină chinejii să cumpere într-o piață deschisă, concurențială, unde banul și doar banul contează.
Ah, ce frumoasă e istoria. Ah, ce necesară e karma. Ah, ce bun e ursul Arthur, cînd e împușcat în altă țară. Ah, ce nevoie e de conceptul de “țară”. Naționaliștilor. Primitivilor. Soros să vină să vă ia / Să vă dea la DNA.
Ghinion.
“FRANKFURT—The European Union unveiled draft rules on Wednesday aimed at cracking down on state-subsidized foreign companies in Europe, a move that could allow regulators to pursue big Chinese companies in much the same way they have targeted U.S. multinationals such as Apple Inc. and Amazon.com Inc.
The legislation is the latest sign of Europe’s shifting stance toward China, the bloc’s biggest trading partner for goods and a crucial market for its exporters. While the new rules don’t single out China, analysts said large Chinese companies would be a primary target.
If approved by the EU’s 27 governments and the European Parliament, the rules would grant the bloc’s muscular antitrust authorities new powers to block foreign companies from making acquisitions in Europe or receiving public contracts if they are deemed to have benefited from government subsidies. Companies would face stiff fines if they failed to comply with the EU’s demands.”
Wall Street Journal, 7 mai 2021, ediția electronică
.
Citeste tot...
Motto: "crimethink — Thoughts and concepts that go against Ingsoc, frequently referred to by the standard English “thoughtcrime”, such as liberty, equality, and privacy, and also the criminal act of holding such thoughts"
George Orwell, 1984
Ideea de bază care stă la baza tiraniei corectitudinii politice este că stereotipul este dăunător.
Această idee simplă conferă o aură de moralitate cvasi-religioasă corectitudinii politice. Avem de-a face cu un bazin imens de energie etică, ce face creierele să se încingă, gurile să toace precum morișca și indignarea să se transforme în lege și în noua poliție politică a zilelor noastre.
Stereotipul e dăunător. E rău să bagi toate femeile laolaltă, să le judeci la grămadă. Da, chiar așa este. E rău să bagi toți țiga... Ups. Scuze. Toți rromii laolaltă. Da, chiar așa este. E groaznic să bagi toți neg.. Ups. Scuze. Toți afro-americanii laolaltă.
(Atenție! Îndreptar metodologic. Chiar și ălora care sînt născuți în Africa tot afro-americani le spunem. Că dacă le spunem negri ne arestează imediat, ca pe fraierul ăla de arbitru care a fost demonizat de toate gurile de tun ale Inchiziției contemporane.)
Așa este. Pînă aici, nimic greșit. Stereotipul este dăunător. Chiar este. Multă suferință a provocat și încă mai provoacă stereotipul. Toți românii sînt hoți, nu-i așa, distinsă doamnă Merkel? Ca să nu mai spun că toți românii sînt țig...? Ups. Pardon. N-am voie să rostesc acest cuvînt. Nici măcar să-l gîndesc n-am voie.
Dar consecința acestei idei puternice, “stereotipul este dăunător”, în mod paradoxal este și mai dăunătoare. În vînătoarea noastră de stereotipuri, omorîm și conceptele care au generat stereotipurile.
E moral greșit să stereotipizezi femeile sau minoritățile sexuale? Da. E moral greșit. Femeile merită egalitate ontologică cu bărbații. Și homosexualii cu heterosexualii.
Păi atunci e simplu. Se rezolvă dintr-o învîrtitură de condei. Pur și simplu nu mai e voie să se mai vorbească despre femei, bărbați, homosexuali, transexuali.
Sexul este un construct social. Așa ne învață pe noi la școală. Dacă vreau, pot fi femeie cu țîțe, cu uter și cu vagin, chiar dacă sînt de fapt bărbat cu barbă, cu coa... Cu alt fel de organe biologice sexual diferențiatorii.
E moral greșit să discutăm despre diferențierile biologice? La de simplu: demonizăm toată biologia, o aruncăm la coșul de gunoi al istoriei, al ideilor greșite. La fel și cu etnicitatea. O bestie construită social. Primordialiștii să moară în chinuri. Totul e construct social pe lumea asta.
E nasol că negrii au fost oprimați de-a lungul istoriei de albi, iar țiga.., iar săracii de romi de nemernicii de boierii români? Păi atunci interzicem să mai existe oameni negri sau etnie țigă.. etnie românească pe lumea asta.
(Ups. Am zis etnie românească atunci cînd mă refer la romi? Trebuia să zic etnie rromă, cu doi de rr, și am zis cum mi-a venit la gură: românească? Păi așa e în limba românească: românii sînt romi. Rom. Român. Tot aia e. Ne tragem de la Roma și sîntem ți... romi. Tot un drac. Așa gîndește orice neamț. Dar el are voie să stereotipizeze etnic, că e stăpînul Imperiului. Stăpînii au voie. Slugile nu. Închid din nou paranteza răutăcioasă. Da, știu: sînt primitiv și penal).
Sau, ca să ne băgăm fix în miezul gîndirii primejdioase, de acolo de unde nimeni n-a mai ieșit și nici toată apa de pe lumea asta nu te mai spală. E moral greșit să discuți de posibila diferențiere intelectuală dintre evrei și goimi? Păi atunci interzicem sociobiologia și cercetările în acest domeniu, căci readucem ideea de rasă și e moralmente greșit și sîntem naziști.
E corect să discuți de ce samoanii și tongalezii și în general populațiile Pacificului sînt dedați la diabet (Pacifika, cum li se spune în mod stereotipizant, huooo)? O caracteristică înnăscută a acestei populații, bazată pe selecție naturală? Da, e corect. De diabet avem voie să discutăm, să-l combatem. Săracii samoani, ce predispuși sînt ei sărăcuții la diabet. Să facem ceva. Spitale, chestii. Să nu mai mănînce atît de mult, mama lor de primitivi tribali.
Însă e moralmente greșit să vorbești cumva despre vreo diferențiere biologică, înnăscută a evreilor, căci imediat ești etichetat drept rasist. Nu mă credeți? Căutați pe Google “Ashkenazi intelligence” și o să găsiți o grămadă de articole vituperante, care se străduie să educe proto-fasciștii de biologi că gîndesc greșit.
Sîntem în situația proverbului nostru stereotipizant: aruncăm copilul din copaie odată cu apa.
Odată cu zoaiele stereotipului, aruncăm la gunoi realități biologice pe care orice copil le vede în fața ochilor: cel puțin 99% din femei sînt biologic diferite de cel puțin 99% din bărbați. Pentru mai puțin de 1%, ce vorbesc eu aici 1%, 1% e mult, încă cel puțin o treaptă de raritate, 0,1%, 0,01%, deci pentru mai puțin de 0,1% excepții genetice trebuie să renunțăm la aceste concepte vetuste, primitive, medievale: femeie, bărbat, copil, el, ea.
Ele au coa... Pardon. Mă gîndeam la altceva. Ele au piz... Pardon. Nu am voie să pronunț cuvîntul. Voi fi banat și demonizat și arestat.
Ele au vagin și țîțe și fac lapte și pot face copii.
Nu. Greșit. Ele nu mai au nici vagin, nici țîțe, nici lapte, nici nu mai fac copii. Ele fac ce vor ele, căci sînt zeițe și zeițele au voie orice.
Ei au pu... Pardon. Îmi stă cuvîntul în gît, nu pot nici să-l scot, nici să-l înghit. Eu au pe... Hai, că nici nu pot să pronunț cuvîntul, că mă rușinez și mă tem de consecințe. Ei nu au vagin, au penis. Ei nu pot face copii, cu excepția lui Arnold Schwarzenegger în filmele de la Hollywood –
– și probabil a lui Chuck Norris, că el poate orice, dar încă nu s-a făcut filmul cu Chuck Norris gravid, căci le-a fost frică de consecințe, căci nu poți rămîne gravid decît dacă ești futut, și ce om întreg la cap poate să îndrăznească să-l fută pe Chuck Norris fără să fie strivit ca o furnică?
(Iar am deschis o paranteză. Iartă-mă, Chuck Norris. Promit că nu voi mai gîndi niciodată astfel de gînduri oribile. Sînt primitiv. Sînt penal. Merit să fiu pedepsit. Ah, pedepsește-mă, Chuck. Pedepsește-mă...)
Scuze. Unde rămăsesem?
Ei nu mai au nici pu..., nici coa..., ei nu mai au nimic. Ei pot să fie orice. Uite, eu de exemplu, tocmai mă gîndesc că sînt Bill Gates și că pot face orice. Pardon, nu Bill Gates, că e o bestie de bărbat. Bărbații e răi, primitivi, medievali. Cum să-mi doresc să fiu bărbat? Eu acum tocmai sînt Angelina Jolie. Ahhh, ce sfîrcuri am.
Hai, că glumesc. Hai, că nu există nici bărbați, nici femei. Nu mai există "el" și "ea". Nici Angelina, nici Bill. Doar "it" și "persoană". Ca pe vremea cetățeanului Robespierre. Nici negri, nici țig... Nici alte grupuri etnice. Nici samoani. Nici evrei. Nici țigani. Nici pule. Nici pizde. Nici coaie. Nici femei. Nici bărbați. Nici spermă. Nici tendoane. Nici iris. Nici diabet. Nici neuroni.
Nimic. Nu mai există nimic.
Nu există decît ce e voie să vorbim că există. Alt adevăr elementar. Luat direct din manualul de corectitudine politică scris de George Orwell. Îi zice 1984. Acolo avem concepte puternice, necesare. Thought crime. Newspeak. Crimethink. Doublethink. Unperson.
Și mai ales și mai ales, ideea principală. Ce nu se poate gîndi, nu se poate vorbi. Nu există. Și ca să nu se poată gîndi, trebuie interzise cuvintele. Hai, că nu mai există pulă. Hai, că nu mai există țîțe. Dacă o să fie nevoie, peste 60 de ani n-o să mai existe nici tendoane, nici unghii, nici iris, nici diabet.
Nu mai există decît ce zicem noi că există. Noua Inchiziție. Noul Vatican care interzice cunoașterea primejdioasă și care pune cărțile la index. Noul Stalin. Noul Robespierre. Noul Qin Shi Huang, împăratul mitic al Chinei care a declarat că de la el începe existența și a interzis toate cărțile și, după ce i-a cucerit și i-a omorît pe toți, și-a făcut armată de soldați de lut să cucerească și Raiul sau Iadul sau unde s-o fi dus el după moarte să cucerească tot.
Hai, că o să fie bine. Hai, că sînteți cu toții niște penali. Nici bărbați, nici femei. Doar decît niște penali primitivi și medievali. Care trebuie să fim educați de noua elită morală a lumii. Care, pe lîngă că salvează urșii polari, reușește să ne salveze și pe noi de la asemenea gînduri mîrșave și ne ajută să fim oameni mai buni, mai perfecți, mai tefelei.
În momentul de față, corectitudinea politică ne învață un adevăr necesar. Ne educă aspru, cu forța, ca la experimentul Pitești. Ne transformă din primitivi penali în tefelei morali și perfecți.
Ne învață că nu există nici o diferență între durerea cognitivă provocată de vechile cuvinte urîte precum pulă, pizdă, futut și noile cuvinte urîte: femeie, bărbat, familie, copil, naștere, biologie.
Ah, ce cuvinte urîte. Ah, ce obscenități. Femeie a ajuns să fie mai obscen decît pizdă. Familie mai scîrbos decît futut. Bărbat mai vulgar decît pulă. Oricum, bărbații nu prea mai au pulă în ziua de azi – iată în sfîrșit un stereotip bun, necesar, pozitiv.
Hai, că o să fie bine. O să vă placă. E ca la futut: doare, dar pîn’ la urmă o să fie bine. Depinde de care parte a istoriei ești.
.
Citeste tot...
- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!
Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.
Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.
M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.
Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. E îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.
- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...
Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.
- Parcă vă știu de undeva....
Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:
- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!
Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.
Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.
Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:
- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.
Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...
Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.
.
Citeste tot...
“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“
“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”
Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.
Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,
și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,
pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,
care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.
Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.
De ce scriu toate astea?
Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.
În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.
Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.
Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.
Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,
fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.
Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,
Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,
și Passarella și Tarantini și Fillol,
și Olarticoechea,
doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,
și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink
și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,
se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,
și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,
și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson
și Dasaev, ce portar!
și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde
și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,
Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,
numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,
sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,
copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,
doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,
r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi
unde rămăsesem?
Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.
Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...
Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...
.
Citeste tot...
- Ce faceți voi acolo?
- Debriefing.
- Cum adică?
- Debriefing. Stăm de vorbă și noi, ca fetele.
- Aha. Deci bîrfă.
- Da, evident. Nu știai că așa îi zice acum? Debriefing. Adică debîrfing.
Femeile astea...
.
Citeste tot...
Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea.
Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd.
Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe neforțată! Îmi cobor privirea pe tastatură. Zborul a dispărut. E ca și cum n-ar fi fost nicicînd.
Miros o floare de măr înflorită. Mă scald în parfumul ei. Las creanga din mînă, îi dau drumul. Creanga zvîcnește la locul ei. Amintirea mirosului zvîcnește și ea, la fel de brusc. Nu mai e acolo. Cum mirosea floarea de măr? Nu mai știu. Hai s-o miros încă o dată. Mirosul revine. Dau drumul crengii la loc. Mirosul, amintirea, starea, toate dispar din nou, de parcă n-ar fi fost nicicînd.
Problema este că, pe măsură ce știi că se întîmplă asta, însăși trăirea este mînjită și prihănită și ciobită de faptul că știi că, imediat ce ieși dintr-însa, se va duce. Miros floarea de măr. Știu că o miros degeaba, căci amintirea mirosului nu va dăinui mai mult decît cît stau cu nasul în ea. Și dintr-o dată floarea de măr miroase diferit, a inutilitate, a pagubă, a pustiu și a deșertăciune.
Și pasul de la particular la general este atît de simplu de făcut. Știu că trăiesc degeaba, căci amintirea trăirii dispare imediat ce ies din trăire. Și atunci trăirea devine inutilitate și vremelnicie și pagubă și pustiu și deșertăciune.
Complicată și tristă concluzie. Ridic privirea după rîndunele. Încă sînt acolo, străbătînd văzduhul serii după ploaie. Cobor privirea către literele de pe ecran. Rîndunelele au dispărut. Ca și cum n-ar fi fost nicicînd pe ecranul vieții mele.
Așa dispare și viața. Repede. Brusc. Degeaba.
Restul e amăgire.
.
Citeste tot...
Sanatoriu, ziua a patra. Un pic de soare palid. Probabil 10 grade. Totuși, nu va ploua. Păpădiile sînt cel mai bun semn. A înflorit din nou toată pajiștea din fața casei, e acuma juma galben, juma verde crud.
Copacii sînt fix la fel cum erau și alaltăieri, înainte să plouă. Prunii un pic mai scuturați de petale, aproape trecuți. Nucul mic la fel de plăpînd, mama lui de nuc, nu vrea să crească precum ridichea din poveste, o să-l aștept cel puțin două sute de ani să se facă și el nuc în toată regula.
Moșmonii dau semne că s-ar fi prins. Dar la fel spuneau și cei de anul trecut pe vremea asta, ca pe urmă, cînd a dat iureșul verii peste ei, să se usuce iremediabil. Agrișii cei noi nu mișcă nimic. Pe dinăuntru sînt verzi, că le-am rupt o crenguță. Dar mugurii se încăpățînează să nu spargă. E foarte posibil să nu se fi prins.
Viața de sanatoriu continuă. De dimineață ne-am trezit în stil alarmă aeriană. Florentina văzuse ceva mișcînd pe uliță și a venit speriată: “Scoală, că vine popa cu botezul!”. Am reușit performanța să fac patul în douăzeci de secunde, să-mi trag pantalonii pe mine în cinci și să înjur de tot restul secundelor pînă s-a umplut minutul – puteam să mai dorm, să-l mai visez pe Ponta, eram în metrou cu el, metroul avea geamurile sparte. Nu, nu mă întrebați: nu știu ce înseamnă.
Degeaba. Alarmă falsă. Nu era popa cu botezul. Era altcineva. Vecinul Gheorghiță, care aduna surcele prin grădina dînsus de noi, ne-a spus că azi popa e cu botezul pe Șoseaua Nouă, adică pe celălalt deal. Probabil va veni mîine. Și mîine voi face patul la fel de repede, în același acompaniament de bombăneli budist-ortodoxe, dacă vine prea devreme, adică înainte de miezul zilei. Sper să nu-l visez pe Ponta din nou.
Viața de sanatoriu continuă. Vecinul Gheorghiță s-a făcut că plouă că am făcut gardul. Nici “bravo, bre, ce gard frumos!”, nici “futu-te-n rasă de capitalist veros, cu banii tăi care ai făcut gardul de colo colo". N-a zis nimic. Nici eu nu l-am întrebat nimic. Puteam să-i bat apropouri, să-i dau de înțeles să contribuie și el, că gardul e și la el, și la mine. Nu i-am zis. L-am întrebat dacă are vaca lapte și dacă poate să ne aducă lapte diseară. Pe bani, evident. De la el cumpărăm lapte cînd venim acasă, la Telega. Tot el ne și cosește. Așa se face pe la țară, la ăia care n-au ce face cu fînul: cine cosește, de regulă ia iarba. Servici contra servici. Ipocrizia salvează România.
Viața de sanatoriu continuă. Azi dealul Măceș se vede din nori, plafonul alb e un pic mai sus. De dimineață, însă, cînd noaptea se îngemăna cu ziua, pe la cinci, cinci și jumătate, la primul cîntat al cocoșilor, cînd m-am trezit să bag lemne în foc – așa e la țară, dacă nu bagi lemne în foc, ai belit-o, nu e ca la voi, orășenilor pufoși, să meargă centrala, să dormi fără grijă, să-l visezi pe Ponta – azi dimineață Măceșul se întrezărea doar pe jumătate, într-o supă aproape albă și difuză. Soarele stătea să apară. Privighetoarea cînta. Cîinii lătrau. Pițigoii se trezeau. Vacile mugeau. Cocoși cocoșeau.
Viața de sanatoriu continuă. O să vă țin la curent. La curent o să vă țin. La doi douăzeci, alternativ, AC / DC. Sănătate curată, curentul alternativ. Așa e la sanatoriu. Halate și curent eftin. Pufoșilor.
Viața de sanatoriu continuă.
.
Citeste tot...
La fiecare rînd de alegeri e cîte un prag simbolic pe care lumea se bate ca la Verdun (nu știți voi de-astea: a fost o bătălie sîngeroasă).
În alegerile în doi, în finalele cu strălucitori, e simplu: pragul e de 50%. Cine îl trece? Cine sughite sub el? Ponta vs Iohannis. Băsescu cu Geoană. Brexit da sau nu. Trump cu Clinton (chiar dacă acolo, formal, mai erau și alți doi pufoși – ăia au fost reziduali). La acest nivel sondajele sughit, cînd competiția e strînsă.
La alții, e un alt prag tot așa de evident: cel de 5%. Trece? Intră în Parlament. Nu trece? Ghinion. Problema și năpasta structurală a tuturor partidelor mici.
Au mai fost alegeri în care conta un anumit număr rotund: 10%, 20%, 30%, 40%, 60%. De exemplu, la alegerile parlamentare din 2012, cearta dacă USL ia 60% sau nu (a luat, deși Lăzăroiu trîmbița că o să ia doar 37% - cum face Pieleanu acum cu PSD-ul).
Sau în turul 1 la prezidențiale, în 2014. Ia Ponta 40% sau nu? Ia Iohannis 30% sau nu? De parcă ar fi contat dacă ia 39 sau 41, că tot aia era: intra în turul doi. Sau conta dacă ia 29 sau 31, că tot aia era: și el tot în turul doi era. Însă nu. Era mai mult. Era ceva simbolic. Și atunci toată lumea s-a bătut pentru sărăciile alea de praguri inutile de ziceai că ești la Dien Bien Phu (nu știți voi de-astea, a fost o bătălie hiper sîngeroasă).
Anul acesta, pragul foarte important e un pic mai ciudat. Nu e 50%. Nu e 40%. E o cifră complicată și aproximativă, căci nu știm exact cît se va redistribui de la cei care nu trec pragul de 5%. E în jur de 42-43. De ce cifra asta? Înseamnă, dacă facem ingineria inversă, următorul calcul: 50% * 85%. căci de regulă aproximativ 15% e redistribuirea de voturi a celor care nu intră în Parlament.
Să vă ecsplic.
Dacă PSD ia 45% brut, înainte de redistribuire, cam cum este în momentul de față în sondaje, atunci după redistribuire face peste 50% mandate (45% / 85% dă peste 50%). Atunci Iohannis e obligat de Constituție să dea mandatul de premier unuia de la PSD, chiar dacă n-o să vrea să i-l dea lui Dragnea. Buba mare, pa pa guvernul “meu”, tehnocrații marș înapoi la stăpînii voștri la Bruxelles, să fugim, ne mănîncă Putin și kaghebiștii de pesediști, dar mai ales și mai ales pa și pa la revedere mandatul al doilea de președinte.
Deci PSD nu trebuie să ia 50% după redistribuire, ca Iohannis să aibă pretextul să dea mandatul cui vrea el, la întîmplare lui Cioloș, nicidecum vreunui kaghebist de la PSD. Deci musai PSD nu trebuie să ia 42% în nici un caz (42% / 85% dă marginal sub 50%). Nu contează că PNL e varză și nu ia peste 30%. Nu ăla este pragul psihologic esențial de anul ăsta. Ci cel mai mult contează ca PSD să nu facă, în nici un caz, peste 42%. Căci asta înseamnă moartea pasiunii pentru pufoși. Mai ales pentru Iohannis.
Ați priceput, kaghebiștii mei, care este marea miză a acestor alegeri? Ați priceput de ce trebuie să ieșiți la vot ca și cum ar veni tătarii, pecenegii și cumanii? Că săracu’ Iohannis e pe culmile disperării.
PS: participarea la vot va fi una destul de normală, asemănătoare cu cea de la alte alegeri parlamentare: ușor peste 40%. Cel mai recent sondaj o dă la 42% și nu se identifică deocamdată nici un trend semnificativ, nici în sus, nici în jos. Ghinion, sasule.
.
Citeste tot...
Urăsc Balcanii.
Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.
Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.
Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.
Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?
E de fapt al dracului de complicat.
Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.
Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.
Poate.
La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.
Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.
South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.
Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!
Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.
Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.
Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.
Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.
După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.
Deci sîntem telectuali.
Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.
Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.
Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.
La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.
Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.
Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.
Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...
Și se declanșează catastrofa.
Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,
și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.
Ca lăutarii.
M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?
Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.
Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.
Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.
V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?
Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.
Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.
Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.
Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...
V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?
V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?
Parcă nu v-am spus.
Citeste tot...
Vedeți Dvs, prea cinstiții mei pufoși, dragii mei tineri frumoși și blambeci,
Diferența dintre englezi și români este ca cea dintre cetățean și slugă. Și se bazează îndeosebi pe cantitatea de substanță activă prezentă în sacul scrotal.
Găsești ceva prin sacul scrotal? Înseamnă că ești englez. Nu prea găsești nimic pe-acolo, nici măcar de-o chenzină, de-o pîine, de-o pereche de cătușe înainte de pîine? Se cheamă că ești român.
Englezii, cînd au vrut să voteze ceva, au votat. Că e bine, că e rău, asta e altă discuție. Oricum n-o să mă credeți voi pe mine, eu sînt un ticălos nemernic, un kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji. Lasă, că o să vă explice în detaliu Tapalabă și Guran și Turcescu și Mîndruță ce și cum, că ei știu cel mai bine, în ei aveți toată încrederea, de la ei vă luați lumina.
Dar cînd au votat, au votat. Aia a fost. Așa a rămas. Cu toate consecințele de rigoare, și bune, și rele. N-a venit mai apoi Merkel și Macovei să spună că henț, că de fapt erata de la miezul nopții, stai așa că nu-i așa, știm noi mai bine. Nu, frate. Vot și atît. Brexit, oștenii mei? Brexim, Măria Ta!
În schimb, cînd tot milioane de glasuri unite în cuget și-n simțiri au dat glas din pieptul lor unei singure voințe, cu glas voios de pionier, și anume "Muie Băsescu!", atunci stai așa, că nu-i așa. Neah. Stai să vă escplicăm noi, înțelepții și principialii de serviciu, cum stă de fapt treaba. Voi de fapt, fraerilor, n-ați votat așa, ci invers. Nu era bicicletă, era motocicletă, și nu vi s-a dat, vi s-a luat. Și nu era "Muie Băsescu", era de fapt "Glorie Kaiserului Merkel".
Și v-au ecsplicat pînă v-ați înțeles pe voi. Macovei Tapalabă Turcescu Guran Mîndruță, adică tot ăia care, la doi ani distanță, v-au dat și următoarea mutare în plic, mirabilul nemaipomenitul galacticul Iohannis. Și melcul țușt, luați de aici președinte.
Culmea ironiei este că Băsescu, cel care la vremea respectivă a fost beneficiarul scutului cezaro-crăiesc de la Bruxelles, acuma tocmai începe să descopere deliciile dictaturii și să schelălăie pe margine ce tare îl doare buba. Să schelălăie, mama lui de principial. Să învețe și el că dreptatea nu e pentru căței și că el a ajuns un biet cățel.
În rest, să auzim numa și numa de bine. Brexitul va genera un domino destructiv în fața căruia n-o să putem spune decît “Văleu!”. Va începe să cadă acolo, la ei, în Vestul prosper și decadent. Dar efectele cele mai mari se vor simți, cum se întîmplă de regulă, acișilea, la noi, la periferia ruptă în cur a esticilor care stăm zgribuliți în chiloți în fața crivățului, care cu toții știm că vine din Siberia.
Siberia? Ups. Stai așa. Am zis cumva „Siberia“? Ehe, pufoșii moșului. De-abia acolo, în Siberia cea imperială, cînd o să vă dați jos din tren, acolo o să înțelegeți voi cu adevărat sensul expresiei “cătușe înainte de pîine”. Rîdeți, glumiți, dar habar n-aveți voi ce serioși sînt oamenii ăia cu cătușele, atunci cînd le miroase a hipster prin preajmă.
Deci rețineți: componența sacului scrotal este unul din cei mai buni predictori ai comportamentului de vot. Are Merkel sac scrotal? Are. Are englezul? Are și el. Putin are? Are, cum să nu. El să n-aibă?. Dar voi? Voi aveți? Nu prea.
Q.E.D.
.
Citeste tot...
