870 de motive sa va aduceti aminte de lucrurile cu adevarat importante. Si dupa cum deja stim, unul din lucrurile cu adevarat importante in viata este Bach. Nu-i asa, atomicilor?
BVW 870. Prima parte din a doua parte a Tastaturii Bine Temperate, cum ar zice nerdul de internaut din zilele noastre.
BWV 870. 870 de pasi metodici spre creierul inimii voastre. Caci fara creier inima e oarba si proasta si zuza, la fel cum fara inima, creierul e ciine si fiara.
Richter, evident. Sviatoslav, evident, nu Karl. Un creier cu inima in virful degetelor. Mare creier. Mare inima. Maaari degete...
Astazi am mincat rodii, multe rodii, impreuna cu fetele, pe urma am fost la meci la rugby, am inghetat in tribuna, si in restul zilei am citit Julian de Gore Vidal.
Si privind in seara asta la filmuletul despre cum se desface rodia (da, o bunghisem si eu: vorbeam in proza si nu stiam, taranul de mine), a inceput sa curga dintr-o data prin mine un suc de certitudine care sa ma incalzeasca pe dinauntru, precum iti ia setea zeama acrisoara de rodie cind ii zdrobesti boabele cele singerii intre dinti: nu este altceva in viata dincolo de asta. Placerile simple. Brinza, mierea, rodia, vinul, piinea cea neagra frinta cu podul palmei, ca zidarul dupa o zi de munca. Les metiers d'hiver, cum spunea Mihai Ursachi.
Ca un fior. Ca o usurare. Altceva in afara de spartul fructului nu este, mai maimutzelor mai. Si m-am simtit asiatic si persan si oarecum predispus la tiranie si la biciuit marea care nu asculta de toanele mintii si preamaririi mele. Si demult nu am mai citit aproape 200 de pagini de carte intr-o zi. De-aia adevarata, din hirtie. Ca pe vremuri. Despre oameni morti care au fost mai vii decit noi.
Adevarat graesc voo: les metiers d'hiver sont venus, mai orashenilor mai.
SCRISOARE
Mihai Ursachi
Într’adevăr buna mea, “les métiers d’hiver sont venus”
cisme grosolane încalț, și cravașa îmi e
de folos. Gustul tare
al vinului roșu, ferocitatea
de a pune butuci în cămin. Ultimul lup
a căutat plin de teamă o ceată de vânători
ca să-l ucidă. Unii fiind prea bătrâni,
alții prea tineri, nu nimereau, mâinile lor
tremurătoare. Cărunt, ostenit,
fu ucis cu topoare și furci de țăranii din apropiere,
mirosind a rachiu și a cai. Pădurea,
violacee, nu s-a clintit.
Cât despre mine,
deși suficient de cărunt, aspectez uneori
poza aceea de epocă – dantelă pe piept
și privirea ușor afectată, în sus. Pe
fața de masă, brodată cu mâna cândva, cu scene de vânătoare,
paharul se varsă și pete fierbinți, sângerii...
Oh, cravașa îmi e de folos, și cismele grele
“les métiers d’hiver sont venus”
Unul din primele lucruri pe care le observi atunci cînd vezi demonstrații de aikido îl reprezintă asemănarea cu dansul. De altminteri, mulți și folosesc această comparație în sens depreciativ, cu un dispreț de-abia disimulat: “ce-i și cu baletul ăsta! nu sînteți în stare să bușiți nici măcar o muscă”.
Așa o fi. Despre asta, altădată, despre dacă aikido e în stare să fie marțial (ps: e în stare, stați liniștiți. Dacă știi să-l practici e al naibii de eficient, efectiv, chiar primejdios. Detractorii confundă demonstrația cu chestia pe bune.)
Să ne întoarcem la dans. Dacă atunci cînd vezi aikido te frapează asemănarea sa cu dansul, cu atît mai mult îți dai seama de asta atunci cînd îl practici. Curgere, poziție, ritm, armonie cu partenerul, grație, control, colaborare, energie, agresivitate cumpanită, patimă controlată.
Și instinctiv îți vine în minte și numele dansului cît se poate de punctual, nu ceva vag, general, gen “dans” sau “balet”. Nu. E cît se poate de clar, de la primii pași, chiar înainte să lucrezi cu vreun partener: tango.
De la primele mișcări de tai sabaki, chiar înainte să înveți și primele căderi, de la mișcarea picioarelor, de la ashi sabaki îți dai seama cît de mare e legătura cu tango-ul.
Echilibru zvîcnet concentrare energie stăpînită, precum calul care joacă în frîu. Pas înainte, repede și celălalt după el: okuri ashi. Ține bazinul jos, păstrează echilibrul, ai grijă la kamae, la atitudine, nu fi fleașcă, nu fi pisi, concentrează-te, dar nu fi nici prea țapăn, că nu sîntem la trosneală aici. Fluid. Curgi.
Pe urmă pasul dinapoi care încalecă piciorul dinainte, într-un dezechilibru temporar, ca pisica, repede vino și cu celălalt, ca ninja: tsugi ashi. Plutești precum felina pe deasupra podelei. Ca un dansator de tango care își ațîță partenera, apropiindu-se, dîndu-i tîrcoale, făcîndu-i avansuri, dar în același timp păstrînd distanța: atenție, mușcă fiara!
Pe urmă vine rîndul să înveți tenkan, soto tenkan, și din nou te frapează asemănarea cu tangoul. Mai ales cînd îl faci cu partener, mai ales inserat într-o altă tehnică, e tango clar. Aceeași măturare a piciorului din exterior înspre spate, în timp ce te rotești pe axa piciorului celălalt. Piciorul din exterior mătură razant podeaua, în control, într-un arc de cerc bine stăpînit, furie rotundă și reținută și mișcare de coasă. Tenkan. Din fața lui ai ajuns paralel cu el, în lateral. Tango curat.
Asta dinspre partea de soto tenkan, pe exterior. Dar ce să spunem de uchi tenkan, de întoarcerea prin fața partenerului / adversarului? Păi e tango curat, e control al brațelor și poziție de început de dans. Aceeași nevoie de tensiune în brațe, de atitudine pizdoasă, fermă, dar și stăpînită. Cu mîna liberă îi controlezi mîna sa liberă, ca și cum ai ține o sabie, o iapă nărăvașă, o parteneră focoasă, dată dracului, cu picioarele cabrate și cu poftă de dezmăț pe muzică. Cu mîna prinsă inițial în gyaku hanmi katate dori ai făcut între timp mișcarea aia rotundă, elegantă, spre fața sa, de intrare și de eliberare din strînsoare. Tot ca la tango: un gest de control, de apropiere, de tupeu și de invitație.
Pe urmă, pe măsură ce înveți tehnicile de fixare (katame waza) sau pe cele de proiectare (nage waza), cînd înveți diferența dintre omote și ura, dintre intrare, înaintare, avans, peste el (omote) ori evitare, eschivă, preluare a efortului celuilalt, întoarcere, mers în spatele său (ura), îți dai seama că tot ce este ura waza este de fapt tango waza.
Rotund, în spate, învîrte partenerul / adversarul, fă-l pe uke rotund, profită de năvala și de impetuozitatea sa și dezechilibrează-l, du-l unde vrei tu, nu unde vrea el, fă-l să se învîrtă în spirală, rotund, rotund, pînă jos, și mai dezechilibrat, și mai al tău, tot timpul în control. Poți s-o faci și încet și senin. Poți s-o faci și năvalnic și agresiv, cu draci în tine, ca un cal care mușcă din zăbală, ca o iapă nărăvașă. Depinde de tine.
Dacă vă uitați la posturile dansului de tango, veți vedea o grămadă de situații în care un partener îl dezechilibrează pe celălalt, ținîndu-l în același timp și controlîndu-l, semn de putere, de gingășie, de poftă, de dispreț, de control, de amestec de bine și de rău, de pozitiv și de negativ, dorință și reținere, agresivitate și tandrețe, pasiune și răceală telectuală. Yin și Yang. Omote și ura. Irimi și tenkan.
Și dintr-o dată totul este atît de simplu. Sau, mă rog, ceva mai simplu decît la început.
Dimineața, cînd mergem la grădiniță, deja ne-am învățat cu ea. E mică și gri și tărcată și cocoșător de jucăușă. În fiecare dimineață, noi o găsim jucîndu-se. Cu covorașul de plastic din fața ușii, căruia îi roade un colț. Cu treptele, pe care le urcă și coboară în fugă, alunecînd pe gresie. Cu colțul clădirii, pe care îl încalecă și îl hărtănește cu unghiile. Cu ghiveciul, în spatele căruia se ascunde.
Cînd vine cineva, sau cînd iese cineva de pe ușă, imediat se sperie și bate în retragere. A shy joyous creature. Dar pe urmă imediat se întoarce la covorașul de ros. Și pe urmă iar vine cineva, și iar dă fuga-fuga după clădire. Și iar se joacă, și iar bate în retragere. Exact precum sufletul unui copil de 3 sau de 4 sau de 5 ani. Fragil și mic și jucăuș și sperios și încă nestructurat pe deplin.
Și îți dai seama, cu bucuria somnoroasă a orelor de dimineață, cînd soarele încă nu a gonit ceața de tot, că poate poate e duhul grădiniței. Întruparea ideii. Genius loci.
Și, pentru o eternitate de cîteva minute, te simți fix ca într-un desen animat de Miyazaki, în care pisicile vorbesc și fetițele sunt mici vrăjitoare nevinovate și pline de entuziasm, și lumea e colorată și senină și potolită, iar spiritele sălășluiesc încă pe Pămîntul de Mijloc.
Pe urmă, evident, începe nebunia. Nebunia de zi cu zi, bicisnică și lucrativă și amară și caragieleană și urmuziană și patafizicienoasă. The daily toil of our lives. Dar pentru o eternitate de cîteva minute și ceva, Mei și Satsuki Cha se joacă prin curte, iar Jiji, pisicuța vorbitoare a lui Kiki, roade cu eleganță la covorașul de la intrare.
