Capitalismul și disonanța cognitivă în România

Înainte de 1989, România era cam săracă. Inegalitatea socială era redusă. Erau foarte puțini dintre aceia care să scoată capul din punct de vedere al deținerii unor resurse considerabile.

Înainte de 1989, românii urau comunismul și-și doreau capitalismul. Și datorită sărăciei, și datorită lipsei de libertate, a controlului social strict. Românii se uitau în vestitul catalog nemțesc Nekermann și-și doreau să ajungă să fie și viața lor ca-n Nekermann.

După 1989 a venit capitalismul. Inevitabil, capitalismul a adus acumulare de resurse. Inevitabil, acumularea de resurse a dus la inegalitatea socială. Încet încet, pas cu pas, unii au început să aibă mai mult decît alții. Și mai ales a început să se vadă că unii au mai mult decît alții. Deh, capitalism. De acum 100 de ani ne-a explicat Veblen cum e cu consumul ostentativ.

Creșterea inegalității sociale, inevitabilă într-o societate cu din ce în ce mai multe resurse, nu avea cum să nu stîrnească emoții puternice. Deși oamenii în general aveau din ce în ce mai multe la îndemînă, totuși deveneau din ce în ce mai nemulțumiți.

Pe de o parte, pentru că o lege universală a firii ne spune că ne estimăm succesul nu în mod absolut, cu ceea ce avem, ci în mod relativ, cu ceea ce ne-am dori să avem. Și întotdeauna ne dorim mai mult decît putem.

Chestia e că după 1989 ne-am închipuit că ne putem dori dintr-o dată mult mai mult. Să se facă brusc Nekermann peste tot în jurul nostru, să avem de toate.

Evident că nu se putea. Și dorința creștea mult mai repede decît capacitatea de acumulare, care este oricum frustrant de redusă la începutul acumulării. Și diferența dintre dorință și putirință a dus la din ce în ce mai multă nemulțumire.

Pe de altă parte, pe lîngă diferența dintre ce aveam și ce ne doream, mai era problema și a comparației cu ceilalți. Nu numai că ne comparam cu dorințele noastre, cu Nekermannul nostru din cap, dar și cu ceilalți care treceau pe lîngă noi și se chiverniseau vizibil.

Cum de ceilalți pot și noi nu putem? Frustrarea creștea exponențial.

Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e pur și simplu un proces social inevitabil, prin care au trecut și alte țări. Cînd toată societatea e săracă, există un anumit tip de supărări în rîndul ei. Cînd începe acumularea, supărările se modifică.

Românii și-au dorit capitalism, fără să știe exact cu ce se mănîncă acest soi de societate. Ei știau capitalismul doar din filme și din povești. Nu știau că în capitalism plus valoarea nu se distribuie relativ egal, cum și-ar fi închipuit ei, ci dureros de inegal. Cine are va avea din ce în ce mai mult. Cine n-are, n-are nici în continuare. Ghinion, cum ar zice Iohannis.

Asta e universal valabil, nu doar în România sau doar în societățile post-comuniste sau doar în societățile de la începutul ciclului, din perioada vestitei "acumulări primitive de capital". Și în rîndul țărilor unde capitalismul funcționează de sute bune de ani, această concentrare a resurselor continuă. Sînt biblioteci întregi scrise despre cum s-a concentrat capitalul și mai puternic în ultimii 50 de ani.

Revenim. Românii și-au dorit capitalism, fără să știe cu adevărat ce presupune asta. Era ca în bancul cu Bill Gates în iad: știau doar varianta demo. Cînd a venit capitalismul, lecția s-a învățat în mod dureros, prin experiență directă. Cine are, va avea și mai mult. Și nu toți au. Supărarea creștea în societate. Timp de 30 de ani, supărarea a avut tot timpul să se acumuleze.

Problema este că românii erau sfîșiați între două emoții antagonice, într-un clasic caz de disonanță cognitivă. Pe de o parte, își doriseră atît de mult timp capitalism. Pe de altă parte începeau să-și dea seama că se întîmplă chestii nasoale în capitalism.

Însă nu aveau cum să-și recunoască sieși că sînt supărați pe capitalism, căci tocmai își doriseră decenii la rînd să vină capitalismul, să se facă Neckermann și pe ulița lor.

Și atunci, ca în orice situație cînd există disonanță cognitivă, mintea trebuie să rezolve cumva această sfîșiere și să găsească un țap ispășitor. Nu ne putem supăra pe capitaliști, pe ăia care au din ce în ce mai mult, iar noi muncim pentru ei.

Atunci cine e de vină? Cineva trebuie să fie de vină. Avem nevoie să ne redirecționăm supărarea spre un surogat.

În acest context, era ușor ca stăpînii inelelor să facă un minim efort de propagandă și să direcționeze această furie spre cine era convenabil. Nu spre capitaliști. Spre clasa politică, atît de convenabil de demonizat.

Ați auzit de Pro TV? E trompeta de spălare de creieri capitalistă a românilor. I-ați auzit vreodată pe cei de la Pro TV să dea vina pe cei care extrag plus valoarea și o duc în Insulele Seychelles? N-o să-i auziți niciodată!

Ei de treizeci de ani încoace fac un efort sîrguincios de a redirecționa furia populară de la capital înspre politic. Cu perseverență, cu pricepere de actor goebbelsian, dau încontinuu vina pe politic, alimentînd zilnic românii cu cele cinci minute de ură orwelliene de care orice sistem de propagandă are nevoie.

Ca Pro TV sînt mulți alții. Europa FM. Digi FM. Hotnews. Doamne, ar trebui să scriu o zi întreagă să fie lista completă! Toți niște harnice, neobosite mecanisme de abatere a urii dinspre logica economică spre logica politică. Huoo! Politicienii fură! Ei sînt de vină că voi suferiți, românilor!

Toate trompetele frumos și necesar controlate de sistem, de statul paralel, care dintotdeauna a fost în competiție pentru putere cu partidele. Lupta dintre militari și politicieni gestionată prin intermediul propagandei și călărind supărarea populației la adresa distribuției inegale de plus valoare, în contextul disonanței cognitive dintre capitalismul de fantasmă și capitalismul de realitate.

E simplu. E pe scurt povestea României din ultimii 30 de ani. Românilor le e scîrbă de comunism. Drept pentru care orice vagă senzație de gînd social-democrat le repugnă, căci vine în trena respingerii celor 50 de ani de comunist.

Din această cauză, românii sînt ușor de dus de nas și li se poate ușor canaliza furia dintr-o parte în alta. Politicul, acest necesar țap ispășitor pentru a scuti freza deținătorilor de capital, care astfel își pot face mendrele nestingheriți în Republica Slugarnică România.

Vă place ce simplu este? Și e inevitabil. Și nu există ieșire deocamdată. Încă cel puțin o generație de români va visa în mod naiv la Neckermann și cînd va vedea că visul nu i se împlinește se va supăra ca sluga proastă nu pe boierul care-i ia banii de sub nas și-i duce în Imperiu, ci pe țapii ispășitori asupra cărora au fost asmuțiți cîinii propagandei.

Ne merităm soarta. Somn ușor, Românie.

PS: Mă gîndesc la acest subiect de mult timp. De cel puțin 2-3 ani. Doar că nu l-am pus pe hîrtie. Îi mulțumesc lui Costi Rogozanu că mi-a adus aminte de el, citindu-i unul din articolele recente. Le mulțumesc de asemenea și prietenilor din Clubul Maioneza, cu care am dezbătut aseară această explicație sociologică a furiei și urii și muii din România zilelor noastre.





. Citeste tot...

The world in a coffee shell

Capsulele alea de cafea de la Nestle reușesc performanța – de fapt, contraperformanța – de a simboliza concis, esențial și expresiv tot ce este mai rău cu lumea în ziua de azi. Toate excesele consumerismului, felul în care modernitatea în care atîția dintre noi și-au pus speranța a luat-o razna.

Disprețul față de mediul înconjurător
În primul și în primul rînd, este un produs absolut iresponsabil. Sub ambalajul noutății și excelenței și stilului și prestigiului avem de-a face cu una din cele mai prăpăditoare chestii inventate vreodată. Ca să faci o cafea, risipești cantități absolut strigătoare la cer de aluminiu și de alte substanțe realizate prin tehnologii înalt intensiv energetice.

Avem de-a face cu un produs groaznic de destructiv, chintesența iresponsabilității acestei generații la adresa mediului înconjurător. Pentru o amărîtă de cafea trebuie să ardem ad literam sute de kilowați necesari pentru producerea aluminiului și a foliei și a celorlalte materiale și pentru ambalarea cafelei în minuscula doză respectivă. Un întreg lanț tehnologic elaborat cumplit de ineficient și mai ales de detrimental pentru mediu.

E pur și simplu strigător la cer. Și totuși, oamenii acceptă această risipă iresponsabilă. De ce? Vom vedea mai jos.

Dependența de tehnologie
Cum ar zice țața Veta: ne-am dat dracu’, ne-am ajuns. Nu se mai poate, bre, să mai fii lotek pe lumea asta (low tech, pentru cei care nu știu parlance-ul cyberpunk). Trebuie să-ți trăiești viața doar și decît cu chestii complexe, pe care să le bagi în priză și care musai și neapărat să fie inventate de oamenii de știință britanici.

Nu mai e îndeajuns să bagi lingurița de cafea într-o pungă și să scoți de acolo cît ai nevoie, o linguriță, două, șase, să-ți faci la ibric sau la espresso. Neah. Nyet. Verboten. Trebuie neapărat să folosești tehnologii de care probabil doar astronauții au nevoie în zero g. De parcă am fi cu toții Homer Simpson în nava spațială și ne-ar preocupa stringenta problemă să nu o ia la fugă cumva prin navă firișoarele de cafea măcinată, să intre în agregatele electrice, să facă scurtcircuit. Delir. Pur și simplu delir.

Cafeaua la capsule reprezintă un simbol foarte puternic al felului în care omenirea devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie, de nu mai e în stare nici măcar să-și mai tragă chiloții pe ea fără vreo mașinărie prin preajmă s-o ajute.

Prinderea clientului în capcana copyright-ului
În al doilea rînd, este vorba despre nesimțirea de a te face captiv prin intermediul unei tehnologii construite în mod voit pentru asta.

Odată ce-ai cumpărat agregatul otrăvit, ești halit. Trebuie să iei de la ei. Și doar de la ei. Ca să poți să-ți faci o amărîtă de cafea, nu poți să te mai duci să-ți cumperi un pachet de cafea pur și simplu și să-l folosești tu cum vrei tu. Neah. Nyet. Verboten. Neapărat și musai trebuie să iei capsule de-alea, făcute de ei. Doar de ei. Nici măcar alt fel de capsule, că nu se potrivesc la diametru și oricum sînt protejate de sfîntul copyright, tu ca și competitor n-ai voie să le faci la fel, că te mănîncă pușcăria.

De parcă atunci cînd a inventat cineva ibricul, Dumnezeu și Allah și Buddha să-i mîntuiască sufletul prin ceruri pentru această mare invenție necesară, ar fi dat imediat directivă europeană și globală și cu c în cerculeț: nimeni nu mai are voie să facă ibrice decît mine, că am copyright pe formă și pe modalitatea de întrebuințare. Din nou: delir, delir curat.

Adică imperialism și monopol în formă clasică, de manual.

Otrava marketingului păcălicios
Toate aceste probleme sînt frumos mascate printr-o poveste vicleană, dulceagă, realizată cu cele mai elaborate valori de producție cinematografice.

Este folosit cel mai foarte Don Juan din ziua de azi, unul din cei mai celebri actori, George Clooney, pentru a-ți țese o fantasmă atractivă, răpitoare. Astfel încît tu, mascul pufos, să te identifici cu el și să fii convins în capul tău în mintea ta de consumator naiv și prost și tălîmb că doar dacă bei cafea de la Nespresso vei deveni dintr-o dată un cuceritor de nerezistat. Vei fi celebru și frumos și elegant și cuceritor, iar femeile îți vor cădea la picioare cum îți cade iarba cînd dai cu coasa pe poiană.

Atenție! Doar dacă. Doar decît. Dacă nu bei Nespresso, vei rămîne ceea ce ești de fapt: un biet papagal care bea cafea de-aia medievală, la espresso sau, Doamne ferește! la ibric.

Medievalule! O să rămîi precum papagalii ăia de parteneri din reclamă, diformul de Danny DeVito ori grăsanul de Jack Black, actori sidekick și de tip comic relief care au fost acolo inserați cu mare schepsis psihanalitic, să ne transmită un necesar mesaj subliminal de avertizare, de risc de excluziune.

Ai văzut ce se întîmplă dacă nu bei Nespresso? În loc să devii și tu ditamai perfectul de George Clooney, așa cum lasă că știm noi că îți dorești, o să rămîi mic și boamben și urît și lipsit de succes, ca amărîții ăia doi care nu au făcut necesarul pas de a consuma doar și decît Nespresso.

Și dacă ești femeie, mesajul prezintă același viclean mecanism subliminal. Succesul e garantat doar și decît de consumul produsului nostru. Când vei bea o guriță de Nespresso, musai neapărat în secunda următoare va apărea respectivul Făt Frumos de George Clooney, la care lasă că știm noi cu toții că visezi noaptea cu oftături, și-ți ravisează ditamai fantasma ravisatoare.

Stimată doamnă consumatoare, vă asigurăm: o să fie o romanță și o babardeală ca în povești. Nici nu știți ce-o să dea peste dumneavoastră. Vă spunem noi: însuși George Clooney o să dea peste dumneavoastră. Vă garantăm că o să dea. Vai, cum o să dea! Vai, ce excelent și ce foarte perfect o să fie!

De altfel, specialiștii de la departamentul nostru de previziuni de consum estimează că, în plus față de cea mai foarte perfectă babardeală de care veți avea dumneavoastră vreodată parte în viață, vă garantăm asta, e ca și cum s-ar fi întîmplat deja, aveți de asemenea și o probabilitate de 83% ca, în cazul în care consumați cel puțin 2 kilograme de capsule Nespresso pe zi, să faceți prin inseminare fantasmatică un copil deosebit de cel mai foarte perfect cu distinsul domn Clooney. Doar și decît pentru că ați folosit prestigioasele noastre produse.

Din nou, avem de-a face cu un exemplu dureros de expresiv care vorbește despre chintesența societății zilelor noastre. Felul în care marketingul este folosit pentru a ne spăla mințile și pentru a face cele mai zăpăcitoare chestii pe care altminteri nici nu am catadicsi să le acordăm vreo fărîmă de atenție.

Și asta se întîmplă nu doar în industria bunurilor de larg consum. Nuuu. Aceeași otravă dulce, insidioasă, vicleană și nemernică este folosită și în comunicarea politică, și în divertisment, și în modificarea valorilor sociale. Păcăleala folosită în scopuri distructive.

Înlocuirea specificului local cu genericul globalist
În cartea sa, “Globalizarea nimicului” (2004), sociologul George Ritzer, cel care de altminteri a introdus și foarte expresivul concept de mcdonaldizare a societății, ne vorbește despre globalizarea unor practici care, prin tăvălugul lor nediferențiator deosebit de eficient, duc la o ștergere a specificului local și la o transformare a lumii într-un deșert al lipsei de semnificație.

Exact asta se întîmplă când un astfel de produs îți invadează practicile cotidiene. Cele ale locului sunt năpădite și șterse de pe fața pămîntului. Practicile locale sînt stigmatizate, definite în discursul hegemonic drept învechite și desuete și primitive. Iar populațiile sînt îndemnate insidios să renunțe la ele pentru a avea parte de succes social.

Faceți ca noi, să fiți și voi cineva. Nu mai beți cafea la ibric, că veți rămîne proști și medievali. Îmbrățișați tehnologia epocii atomice și deveniți... Și deveniți consumatorii noștri captivi.

Băutul cafelei la ibric devine astfel un marker al eșecului și al înapoierii.

De altminteri, pe parcursul ultimelor decenii am avut de-a face cu o succesiune de modificări tehnologice care prezintă certe referiri simbolice la nivelul de status social al utilizatorilor.

Mai întîi cafeaua instant, Ness-ul, cum a intrat în limbajul nostru de zi cu zi, deși era de fapt vorba despre o marcă, la fel precum Xerox sau Adidas. Mesajul la vremea respectivă era clar: nessul e mai bun decît cafeaua la ibric. Beți Ness (v-ați prins? Ness, tot de la Nestle; o continuitate remarcabilă). Dacă nu aveți Ness, înseamnă că nu sînteți racordați la rețelele de succes social care asigură produse premium într-o perioadă de penurie. Rămîneți la nechezolul vostru, sărăntocilor.

Mai apoi espresso, care a fost și el – și rămîne în continuare – o propunere de adoptare tehnologică însoțită implicit de un discurs hegemonic al superității față de practicile anterioare. Încet, s-a împămîntenit ideea că espresso e mult mai bun decît cafeaua la ibric. E un semn de distincție (Bourdieu), de ascensiune pe scala statusului social. Este rafinat și necesar, nu ca prostia aia de cafea la ibric pe care o beau doar săracii și înapoiații și turcii și țăranii și proștii și bătrînii și comuniștii.

Acum, cel mai recent, această invenție a cafelei la capsule care își dorește să le înlocuiască pe celelalte în mințile consumatorului și care vine și ea cu aceeași elaborare de discurs simbolic referitor la relația dintre tipul de consum și succesul social. Doar cine bea cafea la capsulă este un om realizat, înstărit, așezat, elaborat în gîndire, cu stil și eleganță. Restul: niște sărăntoci primitivi. Niște comuniști. Ciuma roșie! Ciuma roșie!!

Exploatarea inventatorului
Un alt element ce ne arată cât de expresiv este acest produs pentru starea societății actuale e maniera în care inventatorul său pe de o parte a fost păcălit, pe de altă parte a avut parte de remușcări DOAR DUPĂ ce a fost păcălit.

Povestea e lungă, cu siguranță o puteți găsi, sînt o grămadă de articole și interviuri pe această temă. Pe scurt: cel care a inventat produsul cafea la capsule a ajuns să piardă controlul asupra lui, în momentul în care marile corporații au mirosit succesul și i-au tras preșul de sub picioare.

Au venit cu capitalul și, prin mijloace specifice, prin păcăleală, prin nebăgare de seamă, prin avocați vicleni și prin fine printul de la sfîrșitul contractului, i-au substituit pufosului invenția. Adică, mai pe românește, i-au furat-o. Fructul minții sale a început să producă pui de bani pentru alții. Bani mulți. Foarte mulți.

Moment în care pe domnul inventator l-a cuprins remușcarea și l-a lovit revelația de pe Drumul Damascului și a început să măcăne la adresa marilor pericole pe care le reprezintă produsul inventat chiar de el. Și, culmea, chiar avea dreptate: produsul inventat de el chiar reprezintă un pericol pentru mediul înconjurător. E o risipă cruntă de materiale și de energie pentru a face o amărîtă de cafea. Cît timp însă s-a înfruptat din profit, n-a zis nimic. Doar în momentul în care i s-a tras preșul de sub picioare, dintr-o dată a dat mintea cea de pe urmă peste el.

Încă o ilustrare exemplară a felului în care merg lucrurile în zilele noastre. Definitoriu pentru felul în care creatorii schimbărilor tehnologice își dau seama prea tîrziu ce monștri au scăpat de pe planșetele lor. Bomba atomică este de departe exemplul cel mai cunoscut. Dar mai sînt și altele. Vezi de exemplu cum s-a schimbat atitudinea față de plastic în ultima perioadă.

Decadența: Larks Tongues In Aspic
Last, but not the least, e vorba de componenta stilistică a acestui subiect, care vine și ea să încununeze exemplul nostru ilustrativ. Să pună bomboana în vîrful colivei.

E vorba despre consumul ostentativ. Felul în care oamenii își asumă de multe ori în deplină cunoștință de cauză consumul ostentativ, rafinamentul decadent al excesului asumat, spune foarte multe despre sustenabilitatea din ce în ce mai greu de întreținut a societății zilelor noastre.

S-a tot scris despre felul în care sistemele din ce în ce mai complexe devin din ce în ce mai greu de întreținut. E un subiect relativ bine documentat în zona fizicii și a ștințelor complexității. S-a scris de asemenea destul în studiile istorice și despre specificul cultural și stilistic al civilizațiilor trecute de zenitul dezvoltării lor, cînd încep să o ia la vale, dar înainte să se dărîme de tot imensa șandrama.

Felul în care civilizația, în forma sa prea complexă, prea elaborată – sau imperialismul în forma sa tîrzie, dacă este să adoptăm termenii sociologiei critice – este mai mereu însoțită de expresii cvasi-distructive ale gestionării resurselor disponibile. Opulență, consum ostentativ, potlatch. Degete băgate pe gît pentru vomat și golit stomacul doar pentru a putea mînca în continuare. Exces. Exces. Exces. După noi, potopul. Piftie de limbi de ciocîrlie. O Chină de oameni care-și doresc Mercedes.

Cam așa și cu respectivele capsule de cafea. O manieră prea elaborată și prea ostentativă și auto-distructivă de a face lucrurile obișnuite din viață.

În loc să mănînci pur și simplu, pentru a-ți potoli foamea, să mănînci piftie de limbi de ciocîrlie. Un stol întreg de ciocîrlii prins și măcelărit, zeci de sclavi alergînd pe cîmp cu plase imense după mii de păsăret, doar pentru a face un biet castron de piftie. Doar pentru ca unii nobili romani să-și potolească foamea de glorie. The happy few.

La fel și cu aceste capsule din zilele noastre. În loc să bei cafea, pentru a-ți potoli nevoia de cofeină din corp, să bei cafea cu ajutorul unei mașinării care altminterea nu se justifică decît dacă ești pe orbită, în stația spațială. Resurse prăpădite degeaba. Doar pentru ca unii dintre noi să ne potolim nevoia de prestigiu. The happy few.

Problema e că acuma nu mai sîntem the happy few, ca nobilii romani pe vremuri. Ci the happy billions. Hoarde și hoarde de pufoși pe persoană fizică, toți visînd la George Clooney și la necesara distincție, ah, să fiu diferit, am nevoie de distincție, să fim cu toții diferiți, unici și irepetabili și eleganți și elaborați și mari boieri ai băutului cafea la capsulă, adică să fim toți la fel, consumînd chestii din ce în ce mai elaborate și mai nesustenabile doar pentru a ne satisface momentat fantasma din cap. Întrebarea e: ne duce pămîntul pe toți, în cursa noastră de amăgit orgolii, de alergat fantasme?

The world in a coffee shell
Iată, pufoșii mei dragi și iresponsabili și un pic cam naivi și cam ușor de păcălit, consumeriștii mei zeloși, felul în care zăticnirea zilelor noastre este surprinsă dureros de exact și de expresiv, fix ca într-o capsulă, am putea spune, în aceste capsule de cafea despre care sînteți ferm convinși că reprezintă unul din cele mai dezirabile cadouri de Crăciun, căci sînt moderne și prestigioase și reprezintă tot ceea ce-și poate dori un om în casa lui.

Este că tînjiți după un Nespresso, să fiți și voi măcar trei secunde ca strălucitorul de George Clooney?



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Gogu Pleșu Liiceanu

Retrospectiv, lucrurile sînt atît de clare. Doamne, cît de clare...

La vremea respectivă, Ceaușescu și securiștii săi au făcut din discursul patriotic un instrument ideologic de ieșire de sub influența rușilor.

Dacă rușii / sovieticii apăsau pe pedala internaționalismului, ca să legitimeze de fapt imperialisul / neo-colonialismul sub deghizare (străinii e buni și superiori, chiar și atunci cînd ne jefuiesc țara, cînd ne iau grîul și petrolul și uraniul din gubernia noastră Republica Sovietică România), Ceaușescu își legitima autonomia de acțiune și contracara prin naționalism: Eminescu, Mihai Viteazu, Burebista, Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Ecaterina Teodoroiu, "Pe aici nu se trece".

Pînă aici, toate bune și frumoase, știm cu toții asta, e descoperirea apei calde.

De aici încolo, însă, începe chichirezul. Cum au reacționat rușii să-l neutralizeze la discurs pe Ceaușescu?

Rușii aveau nevoie ca de apă să recapete întîietatea discursivă, the higher moral ground, să aibă hegemonia culturală, cum ar zice Gramsci. Drept pentru care au construit un grup de telectuali care să transmită mesajul necesar către popor.

Intră în scenă Pleșu, Liiceanu și minionii săi: Baconschi, Ungureanu, Dinescu et co.

Pleșu, Liiceanu, la vremea aceea dornici de afirmare, au constituit o adunătură de intelectuali necesară pentru prelucrarea ideologică prin așchiere a populației de către ruși – acțiunea “Perestroika”.

Grupul era sub atenta coordonare și îndrumare și mentorat al unui kaghebist de nădejde din Comitetul Central de pe atunci, Gogu Rădulescu, omul lui Gorbaciov care coordona acțiunea de săpare la temelii a lui Ceaușescu. Citiți aici, dacă vreți să știți povestea.

Grupul, Pleșu Liiceanu et co (Baconschi, Ungureanu, Dinescu, Nicolaescu, Caramitru etc), evident că era urmărit cu preocupare și îngrijorare de către partea naționalistă a Securității, aia pro-Ceaușescu. De-aia i-a și mazilit la un moment dat, în surghiun la Conacul de la Teșcani.

Pe altă parte, grupul evident că nu era de capul său, era în misiune de servici, era detașat la ruși chiar de către stăpînii lor, de cealaltă parte a Securității, aia anti-Ceaușescu și filo-străineză, la vremea aceea filo-sovietică.

Ce Dumnezeu, doar Securitatea îi crease pe Pleșu și pe Liiceanu, în urma agățării prin constrîngere și șantaj în operațiunea “Meditația Transcedentală”. Și atunci doar i-a mutat dintr-o parte în alta, luîndu-i de la acțiunea de monitorizare cu urechea pe Noica și transferîndu-i la echipa Gogu Rădulescu.

Și uite așa telectualii noștri civili Pleșu și Liiceanu au făcut mațocăreli filo-rușești în anii 80. Conspirații, chestii, cluburi literare la Gogu Rădulescu.

Ceaușescu, în marea sa mărinimie, nu i-a belit de tot, doar i-a trimis la conac, la țară, să respire aer curat și să ventileze poezie.

Și cu Dinescu la fel a fost. Tot un aproape civil care era nu de capul lui, ci de capul altora. Un pion. Un tactic. S-a dat el lebădă lovită după aceea, dar de fapt a fost un pufos întocmai și la timp. Și pufos întocmai și la timp a rămas.

Apoi a venit Revoluția. O Revoluție foarte spontan organizată de către ruși (mii de turiști, da?), cu acordul și sub monitorizarea tovarășilor francezi, englezi, americani și cu ungurii pe de mărgini, încercînd și ei să obțină un ce profit.

Și Ceaușescu a fost dat jos de ruși, în operațiunea Perestroika. Și a venit Iliescu, o mare lumină a grupului gorbaciovist, cu premier Roman, băiatul lui tata, o mare lumină a Diviziei Tudor Vladimirescu.

Iar Pleșu uite așa a ajuns fix la întîmplare Ministrul Culturii. Iar Liiceanu a preluat gratis fix la întîmplare Editura Politică, de a devenit Humanitas. Iar Dinescu a devenit fix la întîmplare un mic și pufos agent de influență, cu Academia Cațavencu. Iar Ungureanu și-a început prodigioasa activitate academică sub acoperire. Și așa mai departe. Și așa mai departe.

În acest context foarte civil de activitate, revista Dilema, alături de revista 22 și de editura Humanitas, au reprezentat farurile călăuzitoare ale recăpătării hegemoniei culturale, cum ar zice Gramsci. Ele au fost - și sînt și acuma, bine mersi, dar nu cu aceeași eficiență din anii 90 – tribuna de unde s-a combătut cu spume la gură tot ce a fost ideologie naționalistă. În folosul rușilor la început, apoi în folosul occidentalilor, că au fost transferați la ceilalți stăpîni după Nine Eleven.

Ne aducem aminte cum în paginile revistei Dilema a fost demonizat Eminescu. Ne aducem aminte cum în paginile revistei Dilema se combătea protocronismul vetust, se înfiera cu aprigă mînie proletară tot ce fusese în anii 70-80.

Adică se spăla pe creier o generație întreagă, să se lipească alte afișe pe dinăuntru. În paginile revistei Dilema tot ce era de-al nostru a fost prezentat drept cîh și de căcat, protocronist și vetust și nașpa, în timp ce tot ce era al străinilor era de bine.

Uite așa, încet-încet, cu răbdare de NKVD care el e KGB care el nu e GRU, dar tot aia e, un soi de FSB, în paginile revistei Dilema a fost îndoctrinată o bună bucată a elitei generației mele, ăștia care acuma sîntem la 30-40-50 de ani. Generație de am ajuns să credem că tot ce-i românesc e de căcat, iar tot ce e de la străini trebuie lins cu admirație.

Pe urmă, după Nine Eleven, cînd România a început să schimbe cîrma, Pleșu și Liiceanu au fost transferați de către Securitate de la ruși la occidentali.

Pleșu a ajuns ministru de externe, mare lumină a Germaniei. Apoi, din ministru, a ajuns consilierul lui Băsescu.

Liiceanu a continuat acțiunea de hegemonie culturală la Humanitas și și-a cumpărat BMW. Acuma, în vremuri de criză, l-au reactivat să-l laude pe Cioloș.

Dinescu, mai boem și mai fraer și mai tactic, a tot frăgezit televiziunea de stat și și-a făcut conac, îl doare la bască, el e cu lăutarii și cu gîștele.

Baconschi, o lumină secundară, a fost și el ministru de externe. Apoi ambasador la Paris, acolo unde s-a votat cu frecvență de mii de voturi pe minut. Apoi a lins-o un pic cu entuziasm pe Udrea.

Mihai Răzvan Ungureanu, pupilul lui Pleșu și Baconschi, a fost și el ministru, tot de externe, absolut la întîmplare, nu? Mai apoi, la vedere, șeful tuturor unităților din subordine. Mai apoi au încercat chiar să-l cocoațe prim-ministru, dar a fost mult prea arogant, punea bătrînii să-și dea zăpada de pe casă.

Toți, toți, toți la ordin. Toți cu metodă și toți întocmai și la timp.

Acum, retrospectiv, lucrurile sînt atît de clare. Doamne, atît de clare...

PS: Da, am citit Dilema o tinerețe întreagă. Da, am și scris la Dilema cîteva articole. Da, am avut bursă Soros. Da, am fost spălat pe creier cu consecvență o tinerețe întreagă. M-am și certat cu taică-meu pe motivele astea.

Și tocmai de aceea da, îmi dau seama cum mi-a fost prelucrat creierul prin așchiere așa cum au vrut Gorbaciov și Gogu Rădulescu, ofițerul său aici în gubernia România. Și tocmai de aceea îi iubesc acum atît de mult...

Și tocmai de aceea trebuie să-i cer iertare lui taică-meu. Tată, ai avut dreptate. Mare dreptate ai avut. Mare dobitoc am fost...
. Citeste tot...

Oile, această dialectică istorică

În secolul 19, în America, îndeosebi în Texas, a fost trosneală mare, cu puști, pistoale și alte victime, între forme deosebite de creare de plus-valoare și plus-calorie animală. Adicătelea între oieri și văcari. Pe drepturile de păscut. Pe sursele de apă. Multe din aceste tensiuni le-ați văzut glorificate și transformate pîna dincolo de recunoaștere în filmele cu cowboy. Pac pac, bum bum, you’re dead, Clint.

Fix și la fel zilele astea la noi, în Republica Balcanică Isterică România, doar că încă nu s-au făcut filme cu cowboy vîlceni pe această temă. Tensiunea dintre producătorii agricoli de plus-valoare vegetală, grîu, rapiță, alea alea, semănăturile păscute iarna pînă la distrugere de către producătorii agricoli de plus-valoare animală, adică de către ciobanii care știm cu toții că ciobanii e orice, doar fete mari nu e ei cînd le intră în cap că fac ce vor.

În secolele 17-18, în Anglia, a fost la fel trosneală mare, între marii proprietari, care doreau optimizarea aceleiași productii ovine, cît mai multă lînă pe unitatea de suprafață, și micii proprietari, amărîții fără de putere care se vedeau astfel dați afară de pe bucata lor de pămînt ce le asigura subzistența, dar stătea în calea progresului de consolidare funciară ("enclosure"). Nobilii au cîștigat pînă la urmă, că de-aia sînt ei nobili, să fie aroganți și să aibă săbii și să aibă privilegii, să dea cu sabia și cu legea cum vrea muschiul domniei sale.

Unii spun că acest fenomen a fost unul din principalele cauze ale proceselor de urbanizare și industrializare, alimentînd orașele cu forță de muncă ieftină, care nu mai deținea nimic altceva în afară de propria persoană și de mult timp disponibil și de disperarea de a nu muri de foame. Marx, acest teoretician al rolului oii in societate.

Fix și la fel precum zilele astea la noi, în Republica Isterică Balcanică România, unde iată că se confruntă interesele divergente ale moșierilor de pămînt și ale moșierilor de oi.

În secolele -10, -7,-2, 2, 5, 7 9, 11, adică în toate secolele de la Ramses și de la Moise încoace, în diverse părți ale lumii am tot fost martorii tensiunii dintre producătorii agricoli de plus-calorie vegetală, planta, rîul, ramul, grîul, orzul, orezul, cu nevoile lor specifice, sedentare, să punem, să plantăm, să udăm, să așteptăm, să avem grijă de ceva care nu se mișcă, dar crește, și producătorii agricoli de plus-calorie animală, oaia, calul, capra, vita, mongolul, tătarul, mezii, perșii, turcii, celții, cu nevoile lor specifice, mișcătoare și năpăditoare, să avem grijă de ceva care dacă nu se mișcă, nu crește.

Fix la fel precum zilele astea la noi în RIBR (Republica Isterică și Balcanică România). Oile merge, grîul ba. Transhumanța nu are frontiere, oaia paște (și) iarna.

Pe lîngă aceste tensiuni între diversele forme de producție ale modernității, această eficiență aspră a lui mai mult, mai repede, mai eftin, iată ca suplimentar în tot acest scandal recent avem și muguri ai tensiunii modernitate materialistă vs post-modernitate post-materialistă, societate industrială vs societate post-industrială. Leisure vs Toiling.

Pe de o parte vînătorii hedoniști și aroganți și cu putere de lobby la legislativ, cu suficiente resurse la îndemînă încît să trateze natura și pășunea și ursul și veverița și celelalte animale ale pădurii din punct de vedere al nevoilor lor post-materiale. Mai o distracție. Mai un pac pac poc poc. Mai o blană de urs trofeu. Mai niște cîini de vînătoare. Mai un chiolhan după ce au belit corola de minuni a lumii.

Pe de altă parte ciobanii industriași și aroganți, care în poiană, pășune, cîine, veveriță, urs, lanul de grîu și în alte mijloace fixe nu văd decît un mod ciobănesc de a-și atinge scopul: țării cît mai multe oi, și pe cale de consecință buzunarului cît mai multi bani. Și care înlocuiesc priceperea vicleană și burghezo-moșierească de lobby la legislativ cu priceperea ciobănească și proletară de a veni în fața Parlamentului și de a se bate parte în parte cu jăndarii și de a lua cu asalt Casa Poporului, spre disperarea parlamentarilor și a funcționărimii asaltate înlăuntru (am fost ieri acolo, am văzut cu ochii mei frica pe fața lor).

Iată astfel cum zilele astea ni se perindă prin fața ochilor istoria în plină desfășurare. Întruparea necesității și dialecticii istorice, cum ar zice pufosul de Marx, care zău dacă înțeleg de ce n-am fost arestat deja pentru că-mi permit să fac referire la el în această societate anti-comunistă care n-a înțeles nimic nici din Marx, nici din criticii săi.

Depinde de noi cum privim istoria și cum o înțelegem și dacă o înțelegem sau doar ne ducem după fenta propagandei și manipulării ieftine.

Iata mai jos o posibilă explicație cît se poate de materialist istorică a zbaterilor din zilele astea, a izbirii de interese din spatele manifestației ciobanilor. De fapt, ciobanii nu prea mai au voie să dea iarna iama cu oile în terenurile agricole, să pască cum vrea bîta și sarița lor.

Restul e brînză barză viezure mînz. Și un pic de zer TV.

* * *

Rezistența Urbană: Industria oieritului generează exporturi de 150 de milioane de euro. Vapoare întregi de berbecuți pleacă din România către țări arabe care mănâncă carnea de oaie, literalmente, pe pâine.

Dacă n-ar fi niște restricții la export pentru unele boli ovine (mai ales către Turcia, cea mai mare destinație pentru oile noastre), exporturile ar fi pe la 300 mil. euro.

În total, cu consumul intern, prelucrarea lânii, etc. industria oieriului poate genera pâna la un miliard de euro venit.

O bună parte din oi sunt deținute de un grup mic de antreprenori care se scaldă în bani.

Cel mai tare sunt incomodați de prevederea care nu îi lasă să pască oile primăvara, din decembrie până în aprilie. Dacă ar fi lăsați, oile ar călca în picioare răsadurile de ierburi și ar lăsa pământul sterp.

Câinii sunt altă problemă. Da, 3 câini este un număr ridicol de mic, dar când ai 30 de câini la 2.000 de oi poți fi sigur că fauna din zonă o încasează. Cu mai multe turme pe un versant impactul asupra animalelor sălbatice este serios.

Acum poate înțelegeți cam cine a trimis la Parlament lobbyiștii violenți deghizați cu șube și căciuli care au dat buzna peste aleși și au făcut un show PR pozând în victime fără ajutor. Și culmea, lumea le-a oferit toată compasiunea!

* * *

De citit neapărat și acest articol, tot al celor de la Rezistența Urbană, despre mecanismele economice din spatele recentelor manifestații ale ciobanilor. Cum ar spune orice consultant de imagine: follow the money. It’s the money, stiupid!



. Citeste tot...

Pe Piketty cine o să-l potolească?

La vremea lui, Marx a fost neutralizat de Edison pe de o parte, pe partea cealaltă de Otto, Marcus, Daimler și Benz.

Toate profețiile de zăticnire ale tulburatului secol XIX au fost demantelate de creșterea fabuloasă de bunăstare datorată exploziei tehnologice de sfîrșit de secol XIX.

La fel precum uleiul zvîrlit pe apă potolește valurile și lasă corabia să treacă peste hopul cel mare, la fel și muncitorii cei furioși, întărîtați de Marx și de Engels și de Lenin și de Stalin la lupta cea mare, au fost potoliți și transformați în pașnici mic burghezi.

Asta pentru că, deși comunismul poate se dorea a fi soviete plus electricitate, totuși petrolul și electricitatea și aspirina și Bismark cu al său stat providențial și Taylor și Ford au fost muuult mai puternici.

Mii de invenții și inovații care de care mai fabuloase și mai semnificative pentru învîrtirea roților acestei lumi care au pus capăt tăvălugului de indignare proletară.

Acum, la trecerea de la secolul XX la secolul XXI, cînd deja comemorăm o sută de ani de la Războiul cel Mare, care trebuia să pună capăt tuturor celorlalte războaie, vine întrebarea: cine îl va neutraliza pe Piketty?

Ce alt nume mare, ce altă invenție remarcabilă vor veni să tămăduiască pofta din ce în ce mai vibrantă de bîzdîc social ce freamătă prin tot Occidentul?

Ce altă mare recuperare de randament energetic va veni să lupte contra legii psihologice de atenuare a răspunsului la stimuli repetați, de tocire a simțurilor cînd ești sătul?

La începutul modernității, creșteri relativ modeste de bunăstare provocau salturi remarcabile de satisfacție. Pe urmă creșterile de bunăstare au fost din ce în ce mai mari, în valuri, în vîrtejuri, alimentînd o continuă creștere a calității vieții și, pentru mult timp, o corespondență relativ liniară a nivelului de satisfacție.

Pacea socială a fost astfel menținută timp de o sută de ani de satisfacerea nivelurilor de început a nevoilor: sănătate, păpică, lipsa războiului, pe urmă haine mai bune, pe urmă case mai bune, pe urmă prima mașină, timp liber.

În timp însă, nevoi din ce în ce mai elaborate au dus la atingerea unui nivel ridicat de satisfacție. Asta a făcut din ce în ce mai dificilă ținerea pasului dinspre creșterea bunăstării, susținută de zvîc tehnologic, în ultimă măsură de priceperi din ce în ce mai ridicate de conversie energetică, de randamente din ce în ce mai mari de stoarcere a energiei din natură și de transformare a acesteia în bunăstare.

Un ciclu de aplatizare a creșterii, a dezvoltării, a revoluției tehnologice se împletește astfel de ceva timp cu un ciclu păgubos de atingere a sațietății senzoriale, de prea plin, de mofturologie și de hipstereală.

Posmagii nu-s muieți, Internetul n-are destul broadband și wireless la Starbucks. Totul ne pute, nimic nu ne convine. Să fie revoluție! Să răsturnăm orînduirea cea crudă și nedreaptă. Să se facă ceva, să se moaie posmegii mai echilateral și cu mai puțină spumă de frapuccino pe la colțuri, vă rog.

Va fi nevoie de zece mii de catralioane de baterii Tesla și de vreo două sute de divizii de supereroi care să salveze spuma de la frapuccino de la blegeală pentru a contracara acest mal d’etre, această sastisire de nevoi care se transformă într-o fleșcăială de voință și, în cele din urmă, într-o blegeală de principii.

Pînă facem rost de cele zece mii de catralioane de baterii Tesla, indignarea privind redistribuția plus valorii va atinge cote din ce în ce mai fierbinți, iar Piketty sau altul din tagma sa va pluti ideatic peste un secol XXI care va fi din ce în ce mai social, din ce în ce mai frapuccinozant de încins.

Și pînă nu ne potolim să ne dăm seama că multora dintre noi ne e relativ ok și că, cu cît apăsăm pe pedala ideologiei dezvoltării, a lui more is better, cu atît încingem motorul numit Pămînt și-i punem în pericol sustenabilitatea,

pînă atunci nu vom ieși din acest joc de sumă zero, în care resursele nu pot face altceva decît să crească, musai să crească, altminteri catastrofă, more more more, după noi potopul, doar pentru a putea învîrti în cazanul redistribuirii și a juca jocul scaunelor muzicale: unul mie, zece ție, o sută la capitaliști, o mie la familiile care conduc lumea, sau dacă nu o conduc, măcar dețin 99% din ea.

Dacă pe Marx l-au potolit Edison și Otto și Daimler și Benz, pe Piketty cine o să-l potolească? Tesla? Sau o dăm din nou în ambîț cu sînge, amestecat cu frapuccino? :(



. Citeste tot...