Moartea e renunțarea supremă. Tu renunți la tot. Realitatea renunță la tine. Mai rămîn zdrențe de amintiri care se risipesc din ce în ce mai mărunt.
Azi, Alin Bogdan a renunțat la tot. Dumnezeu să te odihnească, Aline! Ai murit prea repede. Aveai doar 43 de ani. Soția ta, fiica ta, cui le lași? Pe noi, cui ne lași? Vorbisem săptămîna trecută, nu mai demult.
De ce, mă? De ce?
The rest is silence.
Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.
Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.
E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.
Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.
Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.
Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.
Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.
Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.
Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.
Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.
Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.
Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.
Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.
O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.
Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.
Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.
Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.
Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.
Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.
Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.
Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.
Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”
Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.
“Ce mai faci?”
“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”
Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.
Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.
“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...
Peste.
“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”
Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.
Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.
Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.
Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.
“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”
“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”
Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.
“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”
“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”
Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.
“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”
“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.
“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”
Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.
“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”
“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”
“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”
Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?
Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.
“Auzi, Dane?”
“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.
“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”
“Da, mă, zăvîrșite.”
Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.
Zăvîrșite.
.
Citeste tot...
Am fost aseară la un restaurant, să sărbătorim un prieten. La plecare era deja întuneric afară. "Ce zile frumoase de toamnă au fost pînă acum", am spus eu, ieșind pe ușa restaurantului și vorbind cu cei din spatele meu. Întorcîndu-mă spre ei, am văzut un domn, afară la masă, privindu-ne – era probabil la țigară – și scuturînd a încuviințare din cap. Nu mă știa, nu îl știam. Pur și simplu era bucuros să descopere că mai sînt și alții care se bucură de toamna asta glorioasă.
E frumoasă viața, pufoșii mei hermeneutico-ideologici. Să faci parte din comunitatea largă și anonimă și cît se poate de umană a celor care se îmbată cu această toamnă măreață. Acuma soarele se înalță pe cer, umbrele sînt încă lungi, e un damf de umezeală în aer, o brumă lucitoare pe frunze și acoperișuri – într-o oră va fi uscată de soare – și un cer înalt, brăzdat răzleț de dîre de nori lungi și drepți, cel mai probabil urmele avioanelor de dimineață.
Altă zi frumoasă, plină de lumină. Cum faceți azi să nu vă otrăviți sufletul? Cum faceți azi să vă bucurați măcar și preț de cinci secunde de toamnă? Cum vă concentrați pe lumina asta caldă de toamnă, iară nu pe cele ale scîrbei și furiei și fierii și bălții sufletului? Iată întrebările de o mie de puncte la care fiecare hermeneut ideologic și pătimaș care sîntem noi ăștia acum ar trebui să răspundă în sinea sa, înainte să înceapă să se scufunde din nou în cele ale patimii și neputinței otrăvite – Tunegaru, Dragnea vs Tudose, Johannis, Klemm, Kodruța, tefelei și alte orătănii, toate alea care vă fac să vă fiarbă sîngele în vine.
.
Citeste tot...
"Jean a’ lu’ Cîrlig avea aproape 80 de ani, stătea pe prispa casei, stătea și nu făcea nimic, azi pe lîngă pălărie avea și ochelarii de soare la ochi, își pusese chiar și o cravată cu steluțe, cravata era neagră, steluțele erau albe, întotdeauna Jean a’ lu’ Cîrlig purta cravate negre atunci cînd purta cravată, acuma stătea pe prispă și se uita cu ochii ăia ai lui mici, sticloși, de om care a văzut multe, prea multe la viața lui, se uita la femeia misterioasă cum proptește bicicleta de gard, cînd aceasta încetinise și descălecase de pe bicicletă își rotise pe jumătate trupul și atunci băgase de seamă că aceasta are hainele pătate, nu era prima dată cînd venea așa la el, îi știa obiceiul să stea întinsă în iarbă, pe spate, să fumeze și să se uite la cer, nu conta ce haine poartă, pentru ea nu existau haine bune și haine de tăvăleală, toate erau de tăvăleală, și rochiile scumpe, și bluzele de mătase, pe toate le purta peste tot, fără osebire, du colo colo, fără să țină cont, și cînd ieșea în oraș, și cînd făcea treabă în grădină, aceleași haine, nu conta, Jean știa asta și-i plăcea s-o tachineze în această privință, era ca un soi de ritual pentru ei, îi liniștea pe amîndoi, aveau amîndoi nevoie de așa ceva, de un moment cvasi-ritualic inițial care să-i ajute să ajungă mai repede la subiectul principal al întîlnirii lor, mereu același, mereu delicat, el îi dădea, ea lua, ea plătea, el lua banii, nu te joci cu așa ceva, oricînd puteau să apară gaborii, să-i fi turnat careva, sau pur și simplu să aibă un ghinion cosmic și chiar atunci să treacă vreun gabor pe drum, să vadă bicicleta aia rezemată de gard și să se întrebe, cu o logică imposibilă, de gabor prost și împuțit, “ce-o fi cu bicicleta asta aici? e ceva suspect, nu are ce căuta o bicicletă sprijinită de gard, uite, nici măcar n-are încuietoare, și totuși n-a fost furată, stă acolo rezemată de uluci, deși nu e nimeni în curte s-o păzească, să se uite la ea, e clar, e ceva suspect aici, să știi că ăștia fac trafic de droguri” și cu acest salt imposibil de logică gaborul să se abată din drumul lui de gabor nemernic și împuțit, să intre în curte, să intre în casă, să dea peste ei exact cînd..."
.
Citeste tot...
Șanga e un cîine mare. Un cîine foarte mare. Nu intri în curtea unde e Șanga decît cînd aceasta e legată cu un lanț gros. Cu un lanț foarte gros.
Șanga e femelă. Cățea, adică, așa îi zice în limba română: cățea. Cățea de ciobănesc mioritic. Șanga e cățeaua vecinilor noștri, Ion și Claudia. Nu intri în curte dacă nu e legată.
Aseară am stat la ei în curte, ne-am hăhăit pînă seara tîrziu. Șanga, evident, era legată cu lanțul foarte gros, deși Șanga ne cam știe pe toți, cînd vorbești cu ea tace, te ascultă. Dar chiar și așa, eu în curtea aia nu intru decît cînd Șanga e legată cu lanțul cel gros.
Aseară, Dodo, cățelul vecinilor noștri de după Ion și Claudia, vecinii vecinilor noștri, cum ar veni, era călare turbat pe uluci. Se urcase pe tabla casei și stătea proptit în două labe și vorbea de nu te mai înțelegeai cu el. Ham ham. Schiau schiau. Miorlau miorlau. Ce mai zic ei acolo în limba aia a lor cățelească. Noi vorbeam și ne hăhăiam, seară de vară tîrzie fără griji, Dodo lătra mai tare decît noi toți la un loc. “Taci, mă, r’ar mama ta a dracu’ dă jigodie”.
Jigodia de Dodo nu tăcea. Jigodia de Dodo era turbat, era ocupat, era preocupat. Era preocupat de starea biologică a lu’ Șanga. Șanga e în călduri. Și Dodo simțea. Și Dodo se exprima. Probabil îi făcea propuneri peste uluci. Nu știm, nu stăpînim limba cățelească. Miorlau miorlau.
Spun miorlau miorlau, chiar dacă vorbim de cîini, pentru că sărăcia de Dodo e o sărăcie de cîine la pachet, de-ăla trei la kil, o miniatură de cotîrlă cît pisica de mare. Mic. Mic și rău. Treci pe uliță, sare la tine de zici că te rupe, deși tu poți să-l bați și cu papucul, și cu batista din buzunarul de la spatele pantalonilor. “Taci, mă, că te fac afiș”. Nu tace. Nu se lasă. E bărbat curajos.
Asta a observat și Marta aseară, cînd ne hăhăiam cu toții în jurul unui platou cu cașcavea afumată de la Valea Doftanei, cu niște roșii imense, monumentale, din două roșii s-a umplut platoul, și cu niște pui rece pe lîngă. Eu am adus pălinca, Ion a scos vinul, Claudia a făcut platouașul, vorbeam, ne hăhăiam, iar Dodo contribuia la discuție cu hărmălala lui de cîine microscopic, dar cu aspirații. Marta, printre două guri de cașcavea de Valea Doftanei, a și remarcat: “Ce tupeu au bărbații ăștia”. Marta se pregătește pentru asta, are 17 ani.
Azi dimineață, cînd m-am uitat pe geam, cuvintele Martei s-au confirmat. Ion și Claudia și Sara, fata lor, plecaseră dis-de-dimineață la mare, la 5 dimineața. I-au dat drumul Șangăi, după ce au închis bine toate porțile. N-au plecat ei bine, că Dodo a și sărit gardul. Cînd m-am uitat pe fereastră, era deja cu nasul în coada lu’ Șanga.
Tupeu, frate. Tupeu. Are dreptate Marta. "Ce tupeu au bărbații ăștia".
Dar și Șanga, ce nasoală. O curvă, bre, o curvă. Cu urîtul ăla de Dodo, măi fată? Nu mai e pic de respect pentru criteriile estetice în zilele noastre.
.
Citeste tot...
În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.
Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.
Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).
În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?”
Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.
Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.
Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)
Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.
N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?
Enjoy, pufoșilor. Enjoy.
* * *
Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.
Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.
Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.
Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.
Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.
Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.
O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.
Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.
Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.
Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.
Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...
Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și
Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.
Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o
Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.
În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.
„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!
Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît
Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.
Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor
Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie
.
Citeste tot...
Dragii mei,
Cinstiții mei kaghebiști pufoși,
În mine se dă o luptă cîinească între cifre și emoții.
Pe de o parte sînt statistician. Sînt cantitativist. Îmi vine să transform totul în cifre. Așa m-a făcut pe mine mama. Therefore, cînd văd tonele de urări pe care le-am primit azi, hoardele de prieteni care m-au luat cu fericirea, pe whatsapp, pe facebook, pe semese, pe telefon, peste tot, doar emailul nu l-am verificat încă – e posibil să fie și pe acolo ceva – așa mă apucă o poftă de estimat. Sînt sute? Sînt mii? Sînt catralioane? Doamne ce mulți sînteți! Să vă număr pe toți.
Dar mai apoi vine îngerul de partea dreaptă, de pe umărul celălalt, îi dă un șut în cur dracului care vrea să numere tot, petale, nori, prieteni, corole de minuni, și-mi spune: tembelule! Huooo! Prietenii tăi sînt fără număr, sînt ca iarba cîmpului, ca sarea din mări, nu ai cum să îi cuprinzi, sînt imenși, sînt hoarde. De ce vrei să-i numeri? De ce vrei să-i strivești cu matematica ta necruțătoare? Paștele mă-tii de sociolog, numai sondaje și numere ai în cap! Potolește-te!
Dragilor, am ascultat de înger. Nu v-am numărat, pentru că sînteți o mulțime densă, compactă (să moară pisica, nu mă pot abține, astea sînt noțiuni matematice, din teoria mulțimilor), nu vă pot număra, sînteți infiniți în prietenia voastră, sînteți mulți, sînteți hoarde, și fiecare din voi e de neprețuit. Pufoșii mei. Kaghebiștii mei. Tefeleii mei. Prietenii mei. Oamenilor.
Nu v-am numărat. Dar am făcut tot ce am putut să vă răspund tuturor, fie la telefon, fie la whatsapp, fie pe facebook, peste tot pe unde m-ați urat. Și am bășicile deștelor tocite de atîta răspuns la urări, sînt precum Ghilghameș cînd se bătea cu Enkidu, ăla de omora leii cu mîinile goale. Am omorît leii cuvintelor pentru a hrăni prietenia cu voi.
M-ați epuizat. Sînt cuprins de o dulce sfîrșeală plăcută. Sînteți mulți. Sînteți hoarde. Sînteți infiniți. Sînteți de neprețuit.
Prietenii mei. Pufoșilor. Kaghebiștilor. Tefeleilor. Fraților. Oamenilor. Vă mulțumesc!
PS: Intre timp, am verificat și e-mailul. V-am spus eu: sînt și acolo urări!
.
Citeste tot...
Ce fac oamenii cind fac fapte? Discuta filosofie. Fara sa stie ca, de fapt, totul este filosofie. Pentru ca totul este despre moarte.
* * *
- Stii tu cum zicea doxatu: sa nu te uiti in abis. Pune si tu pisici pe FB
- Nu pot. Mi-e jena sa ma pacalesc singur
- Dar FB este produsul subculturii americane [smile emoticon] e ca si cum ne-am vedea cu totii intr-un McDonalds si am face cenaclul literar acolo, filosofand despre Urmuz
- Lasa, ca ne place. Nu fi mai protocronist si mai dacofil decit necesita Codul Fiscal [tongue emoticon]
- [tongue emoticon]
- Ne creeaza dependenta, dar este un surogat. Cat despre placere... Ce fumatul ne place?
- Nu continua cu rationamentul, caci la capat te asteapta o primenire sufleteasca budista
- pe mine o sa ma gaseasca stafidit pe 27.555 USB, cu castile pe urechi [grin emoticon]
- #ejtvarza #refuziiluminarea #jandarmiiepedrum
=================
Delirul mistic, dar adevarat, continua. In ritmul asta scriem un volum de versuri, unul de poezii si inca unul de recenzie filosofica. Sigur gasim editura cu ISBN sa ne publice adevarurile adevarate, care creeaza fiori pe pielea gainii cind ii citesti.
V-am spus ca sinteti niste pufosi care ar cam trebui sa va ginditi la lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi moartea?
* * *
- Degeaba mai predicam. Am cacat cu totii steagul. E prea tarziu.
- #ejtvarza. Sperantza e singurul sentiment crestin care conteaza cu adevarat. Iubirea e un cuvint de dinsii inventat. De fapt se numeste altruism si-l avem in gene.
- https://en.wikipedia.org/wiki/Altruism_(biology)
- Esti departe. Intreaba un ungur. Tragicul este singurul sentiment autentic uman :))
- De-aia ungurii au fost cuceriti de romani. Ca nu stiu sa-si asigure benzina emotzionala [tongue emoticon]
- Inca nu e prea tarziu [smile emoticon]. La cum va oranduiti tara, o veti preda singuri, pe semnatura [wink emoticon]
Citeste tot...
Am un prieten care de vreo doi-trei ani și-a făcut un soi de casă, cumpărând un apartament la parter într-unul din complexurile acestea rezidențiale noi și amenajând grădinița din jurul lui, pe care a cumpărat-o la pachet.
Grădinița este cam ce îi spune numele: o grădină destul de mică, cel puțin după standardele noastre de la Telega, unde o grădină înseamnă un loc unde ai zeci de pomi și unde poate să alerge vaca în voie. Un soi de L care mărginește pe două laturi blocul, cu o adîncime a terenului de vreo 5 metri. Cît poate să fie? Iaca acolo niște zeci de metri pătrați, maxim 100 – 150. Repet: la Telega asta înseamnă grădiniță.
Pe această fîșie de teren prietenul meu a pus copaci. Unii ormanentali – m-a uimit cum acum e la modă carpenul ornamental, pentru mine carpenul e copac de pădure, nici naiba nu s-ar gîndi la Telega să pună carpen în mijlocul curții. Alții, pomi fructiferi de-ăștia de-ai noștri: meri peri pruni și alte sîmburoase din care poți să faci multe, adică de regulă țuică la Telega.
Ei bine, de ce toată această introducere balzacian-sadoveniană? Pentru că prietenul meu a făcut un lucru care la vremea respectivă m-a luat pe sus, m-a bulversat, m-a zdruncinat în convingerile mele de țăran cu Internet și cuvinte complicate la purtător.
El a făcut un contract cu o firmă de amenajări și aceștia i-au adus copacii direct mari. Nu ditamai bulamacii de arbori seculari, dar nici puieții ăia firavi pe care de regulă îi plantezi toamna sau primăvara în grădină, niște nuiele mai răsărite.
Au adus oamenii muncii niște copaci în toată regula, 3 metri, 4 metri, groși ca pe mînă, ditamai adolescenții care altminteri ar fi crescut în 7 - 10 ani, poate chiar mai mult la această dimensiune.
Au venit, au săpat ditamai gropile, i-au plantat cu mașina. Au jucat un pic țonțoroiul pe lîngă ei, să se așeze pămîntul. Au mai jucat pe urmă încă un pic țonțoroiul încă vreo cîteva săptămîni cu udatul și avutul grijă. Și voila! At a snap of a finger, copaci instant. Cum pui nessul în cană și dai un pic de freci cu lingurița de s-a făcut ditamai spuma, la fel și ei: au frecat un pic prin preajmă și au ieșit ditamai copacii.
O logică total diferită de cea pe care eu, instinctual și animalic și pre-modern, o învățasem de mic copil de la Telega. Acolo, unde zboară corbul și crește fagul și prunul care dă fructe, adică țuică, se face altfel. Se face chinuitor de încet.
Ori pui sămînță. Ori optimizezi sălbatic și atunci sari peste chestia cu sămînța – o ieși? n-o ieși? și cumperi matale de la ăia de la piață și pui o sărăcie de nuia mică mică mică mică, de un an, doi ani, maxim trei ani, un pui firav de copăcel.
Și pe urmă aștepți ani întregi să se facă un copăcel mai mare, unul și mai mare. Și cînd ajungi om în toată firea s-a înălțat cireșul și în sfîrșit poți și tu să mănînci cireșe din el. Iar cînd ajungi bunic nu te mai urci în el, că te dor tăte și șelele și picerele și toate oasele.
Și atunci te uiți mătăluță frumos de pe scăunelul din curte de la umbră unde-ți odihnești bătrînețile cum se urcă nepoții sau copiii vecinului și-l jumulesc de-l ia naiba, de ți se face rău la stomac și-ți vine să pui mîna pe furcă să-i alergi un pic. Da’ nu mai poți. Și atunci înjuri și-ți mai rotești o țigară Carpați.
Această întîmplare măruntă de viață, cu copaci mici și cu copaci mari, gata crescuți, este, dragii moșului atomic, fics diferența de logică dintre modernitate și pre-modernitate.
Dintre societățile tradiționale agrare centrate pe evitarea riscului și pe creștere înceată, organică, agonizant de înceată, și societățile moderne, industriale, consumeriste, marketizate, centrate pe eficiență, pe acum, pe repede repede repede mult mult mult tare tare tare. Dintre țăran și orășan. Dintre mine și prietenul meu.
Este o diferență de valori care dacă nu-ți dai seama de ea, dacă nu ți-o conștientizezi, îți permează insidios toată viața, de la ce haine îți cumperi la ce școală îți dai copiii la ce profesie îți alegi la cum rezonezi la promisiunile religioase la cum îți proiectezi viața.
Aceste modele de gîndire îți modelează viața, îți țes în jurul tău un ham invizibil de rigori și limitări și potențialități din care ieși foarte greu.
Adică, așa cum ar spune Berger și Luckmann, adică mai mult neamțul de Luckmann și mai în traducere americanul de Berger; the social construction of reality.
Tot vălătucul de idei valori concepte propensiuni preconcepții (în accepțiunea weberiană) care te înconjoară și te modelează și au imaterialitatea unei pînze de păianjen pe care de-abia o vezi în lumina zorilor, dar puterea tăioasă și necruțătoare a oțelului de sabie.
La vremea respectivă, cînd am văzut cum se creează o grădină într-o săptămînă, out of blue air, mi-a căzut fața. Măi să fie! Prietenul meu, cu un buzunar de bani, a pocnit din degete și a făcut grădină cu copaci. Azi. Acum. Imediat.
În schimb, eu bibilesc și sap și tund și tai și ud și rog frumos din vorbe și din gînduri la mine la Telega ditamai haita de copăcei care tot sper să crească. Și asta o fac de ani de zile.
Unii se usucă. Pun alții. Alții cresc încet. Îi înjur în gînd și îi rog cu voce tare. Alții, prea puțini, se mișcă cu viteza pe care mi-o doresc.
Dar mai toți au o logică impeturbabilă, naturală, înceată, domoală, de ani și de decenii, nu de zile și de săptămîni.
Haide bre, crește, fi-ți-ar neamul de morcov să-ți fie! Degeaba. El, nemuritor și verde și belereg, stă și tace ca morcovul, ca mărul, și se mișcă în legea lui.
În iarna asta am adus de la beci, acolo unde ținem ghivecele cu flori să treacă iarna, un amărît de rozmarin care mai avea un pic și dădea colțul. L-am pus în balcon, la căldură și lumină, l-am udat, l-am cocoloșit.
A dat din cei doi amărîți de craci ai lui niște lăstari lacomi care s-au zvîrlit spre viață, spre lumină, spre sus. M-am bucurat de parcă l-aș fi prins pe Ben Hur de picior. Trec în fiecare dimineață, cu cana de cafea în mînă, să-l rog să crească, să-i fac auditul vegetal. Pe dracu! Crește în legea lui.
La fel și cu un amărît de pui de lămîi pe care eu în mintea mea fantasmatică mi-l închipui ditamai fiara de copac, peste vreo zece?? douăzeci?? de ani. Eu la pensie. El mare și plin de lămîi mediteraneene.
Serios??? Nici vorbă! Pe bestia mea de lămîi îl doare la frunză. Crește cum vrea el. Cîte o frunză pe secol. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Pe cînd prietenul meu și-a luat un lămîi de-a gata, direct mare. Aaargh! Turbez! Lămîi nemernic! Îți ordon să crești! Acum!
Ieri, cumpărînd niște jardiniere pentru florile de pe balcon, am văzut într-un colț al magazinului de plante un ditamai monstrul de rozmarin mare de vreun metru și ceva, cu zeci de lăstari mari, zdraveni, proaspeți, semn de poftă de viață și de viteză atomică. Cam cît o sută de rozmărinei de-ăia mici de pe balconul meu.
Nici nu m-am uitat la bani. L-am cumpărat. Imediat. Pe loc. At a snap of a finger.
Flo s-a uitat urît: unde îl mai punem? Eu am îndurat eroic furia nevestei și mi-am asumat că o să dorm pe preș la noapte, să-mi îndrept oasele, și l-am cumpărat. Nevastă, pot să dorm și pe preș, dar eu tot îl cumpăr!
Acum am și eu rozmarinul meu atomic, modern, după logica modernității și a imediatului și a lui “acum voiesc!”, “să se facă acum vară în jurul meu”. Scriu și mă uit la el și nu-mi vine să cred că pot să am rozmarin direct mare, direct monstru.
Scriu și mă fac capitalist, bătu domnu’ Goe din picior nerăbdător, cerînd să se facă Neckermann în jurul său, să poată să-și cumpere toate hainele și toate jucăriile și toate mașinile și toți chiloții și toate tricourile și toate electrocasnicele care sînt prezentate în paginile prestigiosului catalog nemțesc care circula prin anii 80 prin rîndul românilor săraci și visători la deliciile capitalismului de poză și de marketing.
Na, să se facă Neckermann și rozmarin acum, pe loc, pe moment, nu peste zece ani.
Iar în primăvara asta să moară sociologia dacă nu-mi cumpăr și trei cireși de-ăia mari, babani, direct pe rod. De la firmă. Să-i aducă cu mașina, să-i planteze cu tehnică industrială, de-aia de strivește corola de minuni a lumii și strică iarba pe unde trece. Să am și eu direct cireși mari, în care să mă urc eu în ei, nu nepoții mei.
Mama mea de țăran care am crezut o viață întreagă că pomii cresc încet...
.
Citeste tot...
Aseară mi s-a întîmplat un lucru fain. Un prieten, uitîndu-se la un talk show la care participam, mi-a spus că semăn cu Toshiro Mifune. El a crezut că face mișto de mine. Eu am țopăit în sus de bucurie în sinea mea în capul meu în mintea mea. Toshiro Mifune, eroul meu de adolescent de 40 de ani. Samurai de carton, războinic de mucava, kagemushă histrionică, lepră celestă de om. Onegaeshimasu.
* * *
Acum descopăr că asta este prima postare pe anul 2015 pe acest blog, bătrîn prieten, deschis de pe vremea cînd se pupa mielul cu leul și udriștii cu băsiștii, încă din 2007. Ehe, ce vremuri.
Blogul, această specie pe cale de dispariție, acest dinozaur care încet-încet este împins la marginea irelevanței de către mamiferele mici și fîșnețe numite Facebook.
Interacțiune, timp real, pisici, ură, pierdere de timp. Deci adicție.
* * *
Că vorbeam de adicție. De cîteva zile, mai mult de-o săptămînă, m-am hotărît să iau pauză de Facebook. Mi-am suspendat contul, pentru că de șters e foarte greu, trebuie să faci lăcrămație la Înalta Poartă Online, să vii cu tac-tu tuns și cu unghiile tăiate, să explici de ce îndrăznești să ieși de sub ochiul scrutător al Marelui Prieten și Frate Benevolent.
Deci doar suspendare. Cum spunea Schwartzenegger: I’ll be back. Cînd? Nu știu încă. Atunci cînd voi simți că nu-mi mai mănîncă atît de mult sinapsele.
* * *
Tot despre Facebook. Aseară, înainte să intru în emisiune, dau nas în nas cu o altă moderatoare de talk show decît cea la care mă grăbeam să ajung, eu cel mereu în întîrziere, care intră în studio cînd toți ceilalți sînt așezați și uneori și prezentați. Doamna tocmai își terminase emisiunea și stătea la o țigară pe hol, lîngă lift, împreună cu regizoarea de platou.
“Domnu’ Palada! Am făcut pariu cu colegii mei. Ei spun că ne-ați banat pe toți de pe Facebook. Eu spun că ați plecat Dvs. Cum e?”. “M-am banat eu pe mine, doamnă. Spuneți-le colegilor ziariști că nu sînt suficient de pufoși încît să fie banați. Deocamdată”. “Aha. Deci Dvs sînteți pufos”. He. He he. Ce oameni. Ce jurnaliști. Ce concluzii :)
* * *
Imediat cum am părăsit Facebookul, au început să curgă apelurile disperate. “Nu, pe bune, spune-mi cu ce ți-ai greșit!”. În primele zile, hoarde de prieteni erau ferm convinși că am făcut un bîzdîc de supărare și că i-am curentat electric prin banare. Nu le venea să creadă că am părăsit Facebookul. “E pustiu fără tine”. E clar: chiar trebuia să iau o pauză. Totuși, este trist pe lume. FBloare-albastră, FBloare-albastră.
* * *
Tot despre Facebook. În primele zile, cel puțin, eram mai rău ca fumătorii. Scoteam din 5 în 5 minute tembelefonul să verific ce-au mai postat pufoșii pe FB. Pe urmă îmi aduceam aminte că nu mai sînt acolo, că scot tembelefonul degeaba. Și se făcea luni și pustiu în jurul meu. Adicție. Nici cînd m-am lăsat de fumat n-a fost așa de greu. FBloare-albastră. FBloare-albastră.
* * *
Mi-e dor de primăvară. Vreau soare. Vreau lumină. Vreau cafea.
* * *
PS: Chiar în aceste momente, cînd scriu, simt nevoia imperioasă (the urge) să deschid FB-ul și să promovez acest text de pe blog către o audiență mai mare. Îmi spun în sinea mea că nu mă întorc la FB, că doar îmi ajut blogul. Doar un pic. Doar o dată. Și pe urmă îl închid la loc. Nu-i așa că mă lași, creiere? Doar o dată.
V-am spus. Adicție. Must... control... the... freak. We... belong... dead.
Aici. Doar aici. Pufoșilor. Ne vedem pe blog. Doar aici. Care vrea. Care nu, rămîneți la pisicile și la ura voastră cea de toate zilele.
.
Citeste tot...
Astăzi s-a întîmplat un lucru fain. Un lucru de piatră de hotar, de linie trasă în nisip între viitor și trecut.
Azi, la genericul de sfîrșit, după 25 de ani de Tolkien, am simțit că s-a încheiat o etapă în viața mea.
Din 1989 pînă acum se cam împlinesc 25 de ani. Cam prin 1989, grație bunului meu prieten Florin Pâtea, care mi-a fost sfătuitor și îndrumător și mentor, citeam Hobbitul în traducerea Catincăi Ralea, în colecția Biblioteca pentru Toți Copiii. Era cartea de suflet a lui Florin. Între timp a devenit și una din cărțile mele de suflet.
Pe vremea aceea, Florin, deja ajuns la București, student în anul 1 și proaspăt membru la British Council, îmi povestea despre cartea mult mai faină și mult mai mare și mult mai în engleză The Lord Of The Rings. O scotea din teșchereaua sa pe care o purta pe post de ghiozdan și mi-o arăta ca pe un mare premiu. "Cînd o să înveți mai bine engleză o să o citești. Stai să ajungi la București".
Și am învățat engleză (mai) bine, și am ajuns și la București, în anul de grație 1991, în plină bezmeticeală democratică. Dar ironia sorții face ca The Lord Of The Rings să-l citesc prima dată în franceză, alături de Silmarillion. Niște ediții pe care cred că le mai am și acum pe undeva pe la Telega, aduse cu mare sacrificiu (nu aveam bani) din excursia în Belgia în care fusesem invitați elevii de liceu imediat după Revoluție, cînd occidentalii încă nu se săturaseră de români.
Le-am citit și eu, pînă la tocire, și Florin, și doamna Hănciulescu, Dumnezeu s-o odihnească, cea care ne stîrnea și ne alimenta pofta de carte în acei tîmpiți ani 80, cînd era o crimă să citești 1984 - și totuși o făceam.
Apoi, la București, am mai citit din nou LOTR în engleză, de la British Council. Apoi și Silmarillion – o bijuterie dificilă, complicată. Apoi și Letters, și Unfinished Tales. Devenisem, alături de Florin și de încă vreo doi-trei – Mihai Dan Pavelescu, bunăoară – niște iluștri și inutil necunoscuți specialiști în Tolkien.
Apoi au venit anii 2000 și am așteptat cu sufletul la gură, an după an, fiecare din cele trei filme ale trilogiei. Tot cu Florin și cu MDP și cu mai noul prieten pe atunci Liviu Moldovan – o altă comoară de cărți. Era vremea cînd descopeream Game of Thrones pe hîrtie și ne bucuram de The Lord of The Rings pe ecran.
Apoi am arătat și copiilor mei The Lord Of The Rings. Și le-a plăcut și lor. Am și scris o pastișă minoră prin JSF pe tema asta – din punctul de vedere al orcilor, căci și orcii e oameni, prefiguram asta cu 10 ani înainte să intru în politică.
Și a venit și rîndul Hobbitului să-l vedem pe micile ecrane, spart în trei, să fie povestea mai lungă și să iasă bani mai mulți.
Și ajungem astfel în după-amiaza asta, cînd, la genericul de sfîrșit al celui de-al treilea film din trilogie, mi s-au umezit un pic ochii. Pentru că s-a terminat. Pentru că simt că o bucată din viața mea a luat sfîrșit. Pentru că, așa cum cînta Bilbo:
“The Road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the Road has gone,
And I must follow, if I can,
Pursuing it with eager feet,
Until it joins some larger way
Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say”
Filmul, oricît de mult ar cîrcoti cîrcotașii, a fost decent. Neașteptat de tolkienesc acolo unde mulți vedeau doar urechi ascuțite și marketing eftin. Dincolo de inevitabilele lungiri epice, a reușit să păstreze viu spiritul lui Tolkien. Da, a fost cu bătăi. Și cartea e cu bătăi. Da, a fost cu vulturi. Și cartea e cu vulturi. Dincolo de toate astea, Bilbo e chiar Bilbo ăla de-l știm din copilărie, iar scenariul este fidel gustului de normalitate pe care Tolkien a ținut cu orice preț să-l dea neamului hobbițesc.
Să vărsăm deci, prieteni și frați și oameni, o picătură de vin roșu pe covorul tinereții noastre și să aducem laudă lui Tolkien, că ne-a bucurat cu această bucată de Lumină. Să-i aducem laudă lui Peter Jackson că s-a achitat onorabil de greaua povară estetică și narativă pe care și-a asumat-o. Să-i aducem laudă lui Galadriel că există
A Elbereth Gilthoniel O selevra penna miriel A menel aglar ellenath
Să-i mulțumim lui Florin și lui MDP și lui Liviu pentru toate vremurile faine cînd am tolkienat împreună.
Să-i mulțumim lui Ionuț Bănuță că și-a amintit de nuveleta mea șchioapă și naivă cu orcușorul care vrea și el să scrie.
Și să ne aducem aminte că sîntem oameni, deși ne-am dori să fim iele, nemuritoare și aspre și reci, că sîntem sortiți pieirii, mortal Men doomed to die. Și să ne sîrguim să nu ajungem orci.
La mulți ani, prieteni, dușmani, indiferenți, cititori, cîrcotași, entuziaști, frați, surori, oameni care nu putem fi iele.
*****
... Aici se termină, dintr-o dată, rândurile așternute de gnom. Urmează, scrise după cum se vede de cineva mult mai deprins cu mânuitul penei decît gnomul, cîteva versuri în graiul nostru – fără îndoială născocite de căpitanul de ceată spre a nu-i da uitării pe oștenii săi căzuți în acea luptă:
Pletele le sînt mînjite
De noroi și sînge-uscat
Unde-i soarele aprins
Care-n plete le-a jucat?
.
Citeste tot...
Nu m-am mai distrat ca în seara asta de pe vremea cînd mi-a dat Simi una de mi-a stins lumina și mi-a fracturat pometul stîng, mutîndu-mi și o măsea în procesul de fabricație.
Le-am povestit în seara asta băieților la vestiar, după antrenament, cum am fost acuzat zilele astea de o hazna obscură online apărută subit, din motive electorale, de anumite practici intime neortodoxe, datorită faptului că apar în niște poze cu niște băieți de gît în piscină.
Ironia sorții este că pozele au fost făcute la un turneu recent de rugby în Ungaria. Iar "niște băieți" sînt fix ăia de la noi din echipă care nu acceptă deloc, dar deloc respectivele practici neortodoxe. Adică Marius și cu Adi.
I-am anunțat că tocmai au fost avansați online la rangul de minoritari. Le-a stat vinul în gît. S-au înecat, au înjurat, chiar au și lăsta vinul din mînă, în asemenea hal au fost de afectați.
Inițial au vrut să mă bată. Dar fiind prietenul lor, s-au hotărît totuși să-l bată pe ăla de pe Internet care a pus nemerniciile. Le-am explicat răbdător, ca un specialist în comunicare ce sînt, că va fi destul de greu să-l prindă pe respectivul anonim.
S-au consolat cu încă niște pahare de vin, consumate încet dar trist în miros de jambiere transpirate. Nu vreți să știți cum miros jambierele transpirate. De asemenea, nu vreți să știți ce va păți stimabilul, dacă va fi identificat și prins. O să se întîmple chestii medievale cu diverse părți ale corpului său.
Pînă una alta, băieții mi-au promis că în cinstea respectivei calomnii la meciul următor vor purta tricouri roz, își vor da cu parfum înainte de meci și de asemenea chiar se vor pupa pe buze cu adversarii în grămadă, înainte să le frigă pumni după ceafă și capete în gură, cum se practică de obicei în nobilul sport cu balonul oval.
Pe urmă am făcut ce știm mai bine după antrenament: am continuat să bem, în același miros de jambiere transpirate. A fost o atmosferă tristă, dar solemnă. Asta pînă a mai turnat popa niște vin și s-a dus dracului toată solemnitatea, că a început hăhăiala.
M-am liniștit. Nu s-au schimbat. Acuzele sînt neadevărate, deci anti-guvernamentale. Prietenii mei nu sînt minoritari pe teme intime, ci doar pe teme sportive. Căci rugby-ul este totuși un sport jucat de o minoritate. Adică doar de cine poate.
În rest, rămîne cum am stabilit. Life is fun and then we play with water, electricity, and oval balls.
:)
.
Citeste tot...
ÎNAINTE
S-a-ntors lumea cu tricoul in sus. Pe vremea mea, cind vaca era vaca si cravata de pionier cravata de pionier, olandezii jucau in portocaliu, de-aia le spunea lumea Portocala Mecanica, pentru ca scrisese Anthony Burgess o carte in care jucase Beethoven si Malcolm McDowell, iar spaniolii jucau in rosu, pentru ca aveau rege, deci erau socialisti din nastere. Acuma spaniolii joaca in alb, de zici ca sint Real Madrid, iar olandezii in albastru, de zici ca sint rezervele la echipa de rugby a Frantei. Doamne Dumnezeule multicolor, pe ce lume globala si trista si post-moderna si prea recenta traim, mai nostalgicilor, mai? Ca eu nici nu mai pot sa mai ma uit la meciul asta, ca olandezii nu joaca in portocaliu, deci nu sint olandezi
ÎN TIMPUL
Ei, de-aia e frumos folbalul, goddamit. Ce gol!
***
Au mutat astia Macondo in Brazilia. Ploua de zici ca-i Romania primavara, cind se face prima recolta de inundatii finantate cu fonduri europene
***
Egzista Dumnezeu. Si in seara asta e portocaliu, desi e imbracat in albastru
***
Ma voi oftica absolut guvernamental daca Olanda nu bate in seara asta. Merita 134%. Spaniolii au profitat de favoritismul unui arbitru mediocru. Iar Olanda a dat doua goluri de legenda. In seara asta sintem toti portocalii in suflet, dar nu pedelisti, da?
***
Ce ti-e si cu tehnologia asta. Sintem deja consumatori la doua ecrane. Cu unul privim, cu unul tastam si interactionam. Si desi sintem mai cu totii in casele noastre, cu paharul singuratec de bere sau de rom in mina, vedem - gGOOOOL! 3 - 1! vedem toti impreuna meciul, ca si cum am fi toti laolalta. GOOOOOLLL!!!
***
In sfirsit - in sfirsit!, o echipa care da la poarta sanatos. O arta pentru multi uitata: sa o lovesti sa o faci patrata. Olanda da la poarta de cind lumea, de pe vremea nebunului de Han care dadea gol tot la MOndiale de la mijlocul terenului. Slava Domnului ca mai sint unii care joaca fotbal cum trebuie...
***
Simplu. Trei cuvinte: u-mi-lintza
***
Aaaargh. Nu m-am mai bucurat in halul asta la un meci de fotbal de cind a mincat ultima data Frantza bataie la rugby
***
Robben spala pe jos cu spaniolii. Faza de curtea scolii. 5-1. Asa-ceva-nu-e-posibil
***
Sa opreasca cineva meciul. Chiar daca tin din tot sufletul cu olandezii, totusi a inceput sa mi se faca mila de spanioli
***
Deci cum sa va spun? Deci doamna pom, e simplu: deci noi vrem Cupa Mondiala. Semnat: Iker si cu Czabi
***
Deci de-abia acuma imi dau eu seama si mi se face limpede in cap si e clar de ce s-au imbracat olandezii in albastru: pentru ca in seara asta situatia a fost foooarte albastra pentru spanioli. Saracutzii. #doarunmacel
DUPĂ
Lăsînd gluma la o parte și hăhăiala că a fost Spania măcelărită (ah, ce dureros! ah, ce fabulos!). În seara asta am avut cu toții privilegiul să vedem un meci istoric.
Atît pentru scorul totalmente neverosimil, dar mai ales pentru un reviriment al unor obiceiuri pe care le credeam de mult moarte în fotbalul tacticizat și plictisitor al zilelor noastre: șutul pe poartă, pasa în adîncime a la englezi și virtuozitatea unor pălărieri nebuni, dar măieștri: Robben și van Persie (era să scriu Van Basten –deh, sînt din generația aia care o să spună Van Basten pînă la moarte).
Și mai ales și mai ales un alt obicei pe care îl credeam de mult apus: pofta de joc, îndrăcirea dumnezeiască cu care se duc după minge, vor să facă faze, să dea gol, nu contează că e 3-1, să mai dăm, nu contează că e 5-1, să mai dăm, nu contează că mai sînt 5 minute de joc și i-am zdrobit, să-i mai zdrobim.
Demult n-am mai văzut un meci de fotbal atît de rugbistic în spiritul său.
Iar în seara asta, în sfîrșit, după multe Campionate Mondiale recente în care m-am plictisit absolut oribil, m-am simțit din nou ca în anii 80, cînd fotbalul era fotbal, Maradona era Maradona, Zico era Zico, Platini era Platini, vaca era vacă, iar cravata de pionier era cravată de pionier.
Mersi, Robben! Mersi, Van Persie! Și, evident și mai ales și mai ales, mersi Gullitt și mersi Van Basten
***
.
.
Citeste tot...
Zilele astea sînt rele cu oamenii. Una din persoanele cele mai faine pe care le-am cunoscut în ultimul timp, Ion Herescu, pe numele lui de bloger Theophyle, a murit.
Avea doar 57 de ani și era mai viu în exprimare și în idei și în principii decît noi toți, ăștia recenți și puștani. Nu conta că eram în tabere politice diferite, îl respectam pentru ce făcea și pentru ce era.
Nu-mi vine să cred... Citesc și scriu și nu-mi vine să cred. Ultima sa postare, atît pe blog, cît și pe Facebook, este din 1 mai.
Theophyle, lumea e un pic mai rea și mai urîtă fără tine. Să ne rugăm pentru sufletul adormitului Ion. Dumnezeu să-l odihnească...
.
Citeste tot...
Doamnelor și domnilor,
Distinși mono- și hetero-zigoți, cǎ homo-zigoți n-avem pe stoc,
Se întîmplǎ cǎ mîine, adicǎtelea marți, 26 februarie 2012, la orele 19:00 trecute fics, doamna adicǎ domnișoara adicǎ fiara Lorena Lupu va interpreta unul din rolurile memorabile ale carierei sale: rolul de autoare care svîrlǎ cu cartea în public, “Dona Juana”. Lîngǎ ea, pe podea, un vrac de cǎrți care vor fi svîrlite în mulțime. Mulțimea, în fierbere. Fierberea, la Librǎria Cǎrturești. Adicǎtelea la Cafeneaua Verona de Librǎria Cǎrturești, aia de dînjos de Piața Romanǎ, cǎ acolo au fierbǎtoare, sǎ fiarbǎ mulțimea și vinul în cupe.
În alte roluri: Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti și Dan-Silviu Boerescu în rolul criticului literar care moare primul, în Actul I, Scena 3, lovit în tîmplǎ de-un colț de carte hardcover.
V-am zis cǎ romanul e erotic? V-am zis cǎ autoarea e o fiarǎ? V-am zis cǎ mulțimea va fi în fierbere?
V-am zis cǎ voi fi acolo?
Of, Doamne, ce-o sǎ mai veniți. Ușile se vor rupe geamurile termopan se vor sparge balamalele vor sǎri din țîțîni maldǎrul de cǎrți va fi folosit pe post de muniție de cǎtre autoarea cu sînii goi, așa cum am vǎzut eu în tabloul ǎla cu Madelena despletitǎ care conduce revoluția, uite încǎ doi care se zbat lîngǎ cadavrul lui Dan-Silviu Boerescu, unul a murit încercînd sǎ-l scoatǎ de acolo, s-a tîrît pe burtǎ pe sub sîrma ghimpatǎ, a vrut sǎ-l ia în spinare sǎ-l ducǎ înapoi dincolo de ușile sparte, n-a avut noroc în viațǎ, a fost nimerit de altǎ carte drept în ceafǎ. Al doilea a murit de infarct cînd a vǎzut-o pe Lorena în țîțele goale.
Restul veți muri mai tîrziu. Veți scǎpa de tirul cǎrților aruncate și veți bea din cupa de cunoaștere și amǎrǎciune. Și vǎ veți holba la țîțele goale ale Lorenei. Doamne, ce vǎ veți holba, chiar dacǎ nu-și va da tricoul ud jos. V-am spus cǎ e o fiarǎ?
Hai, ne vedem mîine. Orele 19:00, Cǎrturești. Be there or be square!
.
Citeste tot...
Dintre patimile suferite în adolescență și în tinerețea de student sărac și pe care le port și acum în cîrcă, arzîndu-le periodic fără să le consum, fără să le epuizez, două am despre care vreau să vorbesc în seara asta. Mai am și altele, evident, dar totuși să nu exagerăm cu spovedania pe Internetul ăsta laic și exhibiționist.
E vorba despre cărți și despre tricouri negre.
Am făcut parte din generația de împătimiți nevrotici care, din anii 80 încoace, își găsea refugiul escapist din fața realității în paginile cărților. Citeam ca nebunul, le devoram. Nu ieșeam prea mult pe-afară, nu socializam, pe vremea aia nu era Internet, eram un tocilar de carte. Nu de învățătură, niciodată nu mi-a plăcut să învăț pe de rost, ci de citit.
Citeam la masă în sculare în culcare pe veceu la ore pe sub bancă așteptînd autobuzul trenul metroul pe holurile liceului pe holurile facultății în pat la birou la cantină peste tot. Citeam citeam citeam, fără de metodă, fără de noimă, doar să citesc ceva.
Erau însă două probleme.
La început nu se găseau. Cît timp eram la Telega sub comuniști, înainte de liceu, era o amărîtă de librărie unde eram hiper-fericit dacă aduceau Almanahurile Anticipația. În rest, citeam și reciteam cărțile din biblioteca destul de subțire a familiei: cărți de prin anii 60-70, BPT, eftine și bune. Dracului, pe unele le știam pe de rost. Am început cu Insula Misterioasă și cu Cavalerii Teutoni încă dinainte să intru în clasa I și o copilărie întreagă tot așa am ținut-o.
Mai apoi, la liceu, făceam tot soiul de giumbușlucuri să intru pe sub pielea vînzătoarelor de la Casa Cărții din Cîmpina, să îmi dea și mie cărți la pachet, pe vremea cînd Șogunul și Magicianul se vindeau în greutatea lor în aur, în plumb, în mușchi de porc afumat.
Pe urmă a venit Revoluția și au început să se găsească, dar nu aveam eu bani destui. De fapt, mai toți banii îi dădeam pe cărți și, mai pe urmă, și pe discuri.
În ultimii ani de liceu, în 1990 cînd eram într-a 11a, m-am împrietenit cu un anticar ambulant, un soi de semi-homeless care vindea cărți în piață în Cîmpina și stăteam cu el să vînd cărți pe jos, pe asfalt. Primul gust de chiul într-o viață de elev altminteri cît se poate de banală în exemplaritatea sa de elev eminent, olimpic cam prostuț altminteri.
După, cînd am ajuns în București, în 1991, student la Facultatea de Matematică, am dat de “raiul” anticariatelor din Capitală. Și dă-i din nou cu cumpăratul cărților, pe măsura banilor dați de părinți. Începutul anilor 90 era total diferit pentru studenți de ceea ce e acum. Viață săracă într-o Românie săracă. Cuvîntul cheie: pe sponci. Bani pe sponci, informație pe sponci, distracții eftine, provinciale. Pe sponci.
De atunci, de cînd în sfîrșit m-am făcut și eu mare și nemernic și sociolog, am început să am ceva mai mulți bani și să se găsească ceva mai multe cărți.
Ironic, pentru că acum nu mai citesc atît de mult. Nu mai simt nevoia nu mai am răbdare nu mai am timp pierd vremea pe Internet, mă rog, multe motive.
Doar îmi tratez rana din creierul de adolescent frustrat cumpărînd periodic cărți, plase de cărți, kile de cărți, rafturi de cărți, tone de cărți, dintre care majoritatea rămîn necitite, depozitate într-un purgatoriu etern al teancului “mai încolo, poate la pensie, cînd voi avea timp”.
Asta și pentru că între timp relația mea cu principiul realității a devenit ceva mai puțin nevrotică și nu mai am nevoie atît de mult de propteaua fantasmatică a evadării în paragrafe și eroi și ficțiune.
Dracului, în ultimul timp cred că – exagerînd un pic, dar nu prea mult – mai mult scriu pe blog decît citesc, cum cu siguranță în ultimul timp mai mult sînt la televizor decît să mă uit la televizor.
Doar că vechile metehne, făgașele de comportament, inerția, setea, adicția trebuie periodic satisfăcute. Așa încît pur și simplu îmi rezolv periodic trauma din adolescență cumpărînd cărți în durerea minții, cvasi-inutil.
La fel cum cucoanele fac terapie prin cumpărături, la fel cum alții își împovărează ficatul cu alcool sau stomacul cu mîncat nevrotic, eu periodic cumpăr cărți degeaba.
Drept pentru care, zilele astea, adicătelea mai precis ieri, după o întîlnire prin Centru, am intrat în apropiere, la librăria Humanitas de lîngă biserica Krețulescu, să-mi administrez doza periodică de tocat bani pe chestii pe care nu le voi citi.
După o jumătate de oră, două plase de cărți și o sumă pe care e mai decent să păstrez discreția, am ieșit, în umbra serii și sub o mîzgă de aproape ploicică, prevestitoare a ninsorii de azi.
Și în lumina aceea, la colțul clădirii care dinspre Calea Victoriei adăpostește magazinul Muzica și dinpre scuarul de la biserica Krețulescu și de la statuia Seniorului Coposu adăpostește cele două librării, una românească, alta englezească, cît și un magazin de efecte popești, mi-am zărit nemesisul, umbra, amintirea, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.
Bucata mea de memento mori, stînd acolo cu plasele de cărți în mînă, așteptînd să trec strada pe partea cealaltă, pe lîngă semnul de “Trecere de pietoni desființată”, spre clădirea cea renovată a Bibliotecii Universitare, la coada calului de rege.
La colțul clădirii, în linie cu trotuarul, e un mic ieșind de zidărie, o poliță joasă, o rigolă de flori care vine pînă undeva la nivelul genunchilor, lată așa cam la jumătate de metru și lungă de maxim doi metri. Zid pămînt la mijloc zid și în partea cealaltă.
Pe acest zid, acum deja 20 de ani, prin 1993 sau 1994, vindeam la vreme de primăvară discuri la mîna a doua cu cel care a fost și nu mai este, cu pleava pămîntului, cu muzicantul codrului, cu pseudo-hipiotul de Buzău de la Geologie numit Lorans.
Laurențiu și nu mai știu cum, nici nu mai îmi amintesc numele lui de familie. Laurențiu “Muzicuță”, pentru că pe vremea aceea i se pusese pata pe muzica folk, pe votca ietfină, pe blues (de la el am descoperit Dr John și Canned Heat și The Ship Builder, mare album de muzică neo-celtică și neo-vikingă de la folkiștii obscuri din anii 70 Bob Pegg and Nick Strutt.
Despre Lorans am scris și altădată, pomenindu-i numele la preț de seară și de nostalgie catalizată de alcool.
Acum vreau să vorbesc despre locul acela, despre zidul unde vindeam noi discuri la începutul anilor 90. Zid din mijlocul căruia acum țîșnește, mîndru și rotund și însetat de lumină precum balaurul de sînge, un zarzăr cu coroana semirotundă. Ar fi fost ea rotundă de tot, doar că pe de o parte e o coloană, un zid ce îl împiedică să-și împlinească sfera de ramuri.
Un zarzăr care deja e crescut dincolo de copăcel, e ditamai copacul în toată regula, sare de 3-4 metri în înălțime, de bună seamă primăvara e plin de flori din cele albe și modeste și înmiresmate precum mireasa cea rușinoasă.
Mireasă frumoasă, copac de copac, bucată de viață crescută acolo unde acum 20 de ani stăteam noi cu curul pe piatră, să vindem discuri din cele la mîna a doua, doi copii tembeli dintre care unul scrie aici și celălalt nu mai e, sinucis fiind de mult, poate de mai bine de 10 ani.
Bucată de viață vegetală, grămadă de crăci și muguri și celule și rădăcini care vine să-și pună pecetea de lemn asupra unei bucăți din viața mea, să-și fîlfîie umbra de ramuri deasupra siluetei mele, iaca acolo un boț de om cu două plase de cărți în mînă.
A trecut timpul, omule. Au trecut 20 de ani. Parcă a fost ieri. Lorans nu mai e. În curînd, nu știu cînd, nu vei mai fi nici tu. În curînd, nu știu cînd, cînd s-or prinde ăștia de la Spații Verzi că stric zidul cu rădăcinile, nu voi mai fi nici eu.
Și ai cumpărat dracului cărțile alea degeaba.
Un soi de duș rece. Un soi de mîntuire. Un soi de frică. Un soi de terapie. Un soi de...
Un soi de seară.
.
Citeste tot...
De sufletul lui David, sîmbǎtǎ 29 septembrie, de la orele 10:00, vǎ așteptǎm sǎ ne întîlnim pe Grivița, la Parcul Copilului, sǎ privim niște rugby, sǎ jucǎm niște rugby și mai ales sǎ vǎrsǎm niște bere pe gazon, de pomenirea morților și de sufletul celor plecați prea devreme.
Nu trebuia, David... :(
Dumnezeu sǎ-l odihneascǎ și sǎ ne ajute sǎ nu-l uitǎm!
.
Citeste tot...
Marcel Toader
Nelu Cîrlescu
Adrian Ciocionoiu
Mircea Mǎslinǎ
“Reptilǎ”
Marius “Tucǎ” și Ion “Cǎpșunǎ” Cǎpușanu
Ion “Cǎpșunǎ” Cǎpușanu și Adrian Ciocionoiu
.
Citeste tot...
Cînd Ion Bǎieșu își dǎ mîna cu albinuța
și mistrețu prin noroi se dǎ huța,
se cheamǎ cǎ plouǎ afarǎ
și cǎ e mare veselie în țarǎ.
Vin alegerile, bre cinicilor bre :)
Courtesy of Richard.
:)
.
Citeste tot...
