Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

Vreau o țară ca afară: Germania

Vrem o țară ca afară. Sloganul forte al deontologilor și al piticilor de grădină, slogan cu care au năpădit mințele unei generații întregi.

Mare ștachetă au mai ridicat, drăguții de ei, principialii de ei, perfecții de ei. Virtue signaling ca la manualul lui Soros. Indignare de-aia virtuoasă, să moară corupții penalii medievalii și primitivii. Doar ei dețin principiile, doar ei sînt morali și virtuoși. Doar ei sînt oameni.

Dar, mai ales, să fie bine, să nu fie rău. Să fie ca afară. Că doar ăia de afară sînt oameni și pricepuți. Noi trebuie să ne luăm după ei.

Oookeeey.

Total de acord. Să începem.

Absolut la întîmplare, de manieră spontană riguros organizată, permiteți-mi ca în nemernicia mea primitivă să iau Germania drept far călăuzitor, căci e țara la care se închină mințile tuturor piticilor de grădină. Cea mai foarte perfectă țară cu putință, care deja ne-a dat președinte de două mandate încoace.

Buuun. Germania drept model politic. Buuun.

În Germania, de cînd lumea și pămîntul, există o mare coaliție politică de guvernare între principalele două partide, cel de stînga, social-democrații, și cel de dreapta, popularii. Modelul e cît se poate de funcțional și apreciat ca un exemplu de înțelepciune politică.

Oookeeey. Dacă se poate la ei și dacă vrem să-i emulăm pe nemți, de ce nu? Să facem coaliție PSD – PNL.

Ups. Stai așa, că încep piticii de grădină să urle. Subit și dintr-o dată. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuuu. Jos Ciuma Roșie. Noi vrem să scoatem în afara legii Ciuma Roșie, să-i dăm doar plăcuțe și cătușe. Nimic altceva. Să dispară Ciuma Roșie de la putere. Nuuuuu. Ne-ați înțeles greșit. Vrem o țară ca afară, dar nu așa.

Aha.

Să continuăm.

Tot în Germania, avem republică parlamentară. Președintele are un rol limitat, mai mult decorativ. Merge și el pe la sindrofii, face pe înțeleptul. Adevărata forță politică stă în Parlament și în Premier. Ați auzit? În Parlament, ăla de mai aveți un pic și l-ați desființa în România.

Germanii sînt atît de înțelepți în înțelepciunea lor politică încît au decis că ăsta e modelul cel mai bun pentru președinte.

Păi dacă e bun în Germania și tot vrei noi o țară ca afară, de ce nu? Să facem republică parlamentară.

Ups. Piticii de grădină sînt deja în delir. Mai au un pic și fac apoplexie. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuu. Nu e bine. Să păstrăm specificul românesc, să fie prezidențială, o mînă forte, o dictatură luminată, ca în Rusia.

Aha. Specific național. Aha. Dintr-o dată, a dat specificul local peste voi, nu mai vreți model european.

Aha.

Să continuăm.

Cum face Germania cu procurorii, să fie bine să nu fie rău? Simplu. Procurorii sînt funcționari publici, care răspund în fața superiorilor. Iar conducerea procuraturii germane este numită – surpriză surpriză – de Ministrul Justiției. Și este considerat funcție politică. Repet: politică.

Dacă nu mă credeți, uite aici citate din Wikipedia. În engleză, că poate nu știți germană – nici eu nu știu, by the way.

“Unlike judges, public prosecutors are civil servants and therefore subject to the orders of their superiors.” “The Federal Minister of Justice and Consumer Protection proposes the Public Prosecutor General with the approval of the Bundesrat to the President of Germany for appointment. The Public Prosecutor General is considered a political official. He is supposed to share the criminal and security policy views and objectives of the respective acting federal government and can be retired without further reasons at any time. He is subject to the supervision of the Federal Minister of Justice and Consumer Protection.”

Aha. Federal Minister of Justice proposes. Aha. Is considered a political official. Aha. Ce cool e sistemul de justiție din Germania. Nici nu mi-aș fi închipuit că ei au voie așa ceva. Păi să facem și noi la fel ca ei, că nemții sînt cei mai foarte perfecți oameni pe lumea asta.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja se tăvălesc în chinuri pe jos, pe covorul Parlamentului. Monica Macovei e în perfuzii. Băsescu horcăie de durere. Pleșu și cu Cărtărescu își smulg părul din cap. Useriștii își fac seppuku.

Nuuuuu. Nu are voie nimeni să numească procurorul general în România, că e interferență asupra independenței justiției și riscăm să cădem în ghearele Ciumei Roșii și să ne vindem țara la ruși și la chineji.

Nuuuu. Decît Uniunea Europeană și Înalta Comisie Intergalactică au voie să decidă asta. În nici un caz primitivii de români. Nuuuu. Moare de oftică Monica Macovei și scapă Elena Udrea de la pușcărie dacă veți comite o asemenea crimă asupra justiției. Nuuuuu. Corupților. Corupților...

Aha.

Să continuăm.

În Germania, Curtea Constituțională are oribilul obicei să deschidă gura și să emită pretenții de suveranitate. Să tragă de urechi Comisia Europeană și Uniunea Europeană să spună că propunerile venite de la Bruxelles încalcă – ce să vezi, surpriză – ditamai Constituția germană.

Oooookey. Deci se poate? Deci Constituția unei țări chiar contează? Deci suveranitatea nu e doar un cuvînt flasc? Deci subiectul prevalenței legii naționale asupra celei europene este unul valid? Deci subsidiaritatea chiar există, nu e o literă moartă?

Iar citez:

“When applied in the context of the EU, the principle of subsidiarity serves to regulate the exercise of the Union’s non-exclusive powers. It rules out Union intervention when an issue can be dealt with effectively by Member States themselves at central, regional or local level. The Union is justified in exercising its powers only when Member States are unable to achieve the objectives of a proposed action satisfactorily and added value can be provided if the action is carried out at Union level.”

Aha. Păi să facem și noi fix la fel precum nemții. Să punem țara mai presus de toate. Deutschland Deutschland über alles.

Doamne, slogan mai patriotic, mai naționalist decît ăsta rar mi-a fost dat să întîlnesc. Aha. E voie să fii patriot. Să fim. Să punem interesele României mai presus de orice.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja sînt în comă. Trei sferturi din ei au leșinat de atîta suferință. Restul se zvîrcolesc spasmodic, zici că i-ai băgat la doi douăzeci.

Nuuuu. Nu la asta ne refeream. Noi vrem o Românie care să nu asculte nimic altceva decît de Uniunea Europeană. O chestie de-aia, cum îi zice în științele politice, commo se dice, regiune, gubernie, colonie, ceva cu guvernator și cu Obersturmbannführer. Că doar nu l-am ales pe Iohannis să țină cu România. Doamne ferește.

Nuuuu. L-am ales să fie guvernatorul acestei gubernii provinciale, acestei mărci de graniță a Imperiului.

Aha.

Să știți că pot continua. Germania are voie să facă afaceri cu rușii. Noi nu. Germania are voie să consume cărbune. Noi nu. Germania are voie să impoziteze multinaționalele și să pună taxe ridicate. Noi nu.

Stai, că era să uit. Fiți atenți ce mai fac medievalii de germani.

Ați auzit cumva de taxa progresivă? Cine cîștigă mai mult să contribuie mai mult la cheltuielile publice? Hai să vă citez din nou, tot în engleză. Tot de pe Wikipedia:

“The rate of income tax in Germany ranges from 0% to 45%. The German income tax is a progressive tax, which means that the average tax rate (i.e., the ratio of tax and taxable income) increases monotonically with increasing taxable income.”

Aha. Germania face asta? Taxă progresivă? Pe bune?? Păi să facem și noi. E simplu. Așa se menține complexitatea. Cu cheltuială. Dacă germanii fac, înseamnă că or ști ei ceva, că e bine. Să fie bine, să nu fie rău.

Nuuuuu. Deja piticii de grădină au murit sufocați de indignare. Covoarele Parlamentului sînt pline de cadavre de pitici de grădină abuzați de ideile mele ridicole. Cum de îndrăznesc așa ceva? How dare I?

Recapitulăm, da? Vrem o țară ca afară. Și o luăm la întîmplare, Germania, că e cea mai foarte perfectă, avem deja președinte de acolo. Das Gubernator.

Are coaliție PSD – PNL? Are.

Are republică parlamentară? Are.

Numește procurorii politic? Îi numește.

Are Curte Constituțională care apără interesele naționale? Are.

Are imn naționalist, vehement de naționalist, de zici că l-a scris Vadim Tudor, Deutschland Deutschland über alles? Are.

Consumă cărbune? Consumă.

Face afaceri cu rușii? Face.

Taxează multinaționalele și nu le lasă să zvîrle plus valoarea în paradisurile fiscale? Le taxează.

Păi ce mai vreți? Să trecem la treabă. Modelul perfect de țară.

Nuuuuuu....

Mă deontologilor. Mă piticilor de grădină. Mă principialii lu’ pește prăjit. Bag eu de seamă că voi nu vreți o țară ca afară.

Voi vreți doar o țară condusă de afară.

Ghinion.



. Citeste tot...

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

Mi se topește înghețata

Piața Amzei. Stau în mașină și mănînc înghețată de zmeură. Înghețata e libaneză. Zmeura e probabil românească.

Tocmai am ieșit de la dentist, n-am voie să-mi înfig dinții cîteva ore în nimic, nici măcar într-un gît de tefeleu. Deci calorii moi și pufoase, pe bază de lins, că mi-e foame, n-am mîncat nimic azi.

Am parcat mașina pentru o oră, cred că a expirat timpul. Sînt un evazionist, privez administrația locală de fonduri esențiale. De-aia nu merg lucrurile cum trebuie în țara asta.

Stau cu geamul deschis, că e cald, și inevitabil trag cu ochiul și cu urechea la ce se întîmplă în jur, ca un bun sociolog kaghebist ce sînt. Cu o mînă mănînc înghețată, cu cealaltă ascult. Observație participativă pe bază de glucide.

Pe lîngă mine, pe trotuar, trece o doamnă, vorbind la telefon. Vîntul îmi aduce fără să vreau la urechea cu care mănînc înghețata: "eu, ca fost ministru, nu pot să...". Restul cuvintelor n-au picat pe tehnică.

Mă uit la dînsa. Își așează mai bine papornița pe braț în timp ce încearcă să vorbească la telefon. Se întoarce cu fața la mine, după ce proptise zidul, să nu-i scape papornița. Nu o cunosc. Probabil una din multele tehnocrate care au făcut varză țara anul trecut.

Cam buhăită, doamna ministru. Și cam urîtă. Cine-o fi? De fapt, e chiar urîtă cu spume. Curat ministru, onorată instanță.

Și mai ales și mai ales, cireașa de pe tort, zmeura de aur, cu niște colanți absolut unici și irepetabili. Oribili. Hidoși. Groaznici. Sclipicioși și mulați pe niște coloane înguste jos, mai mult decît generoase sus, terminîndu-se într-un posterior de tip tanc, remorcher, crucișător. Groaznic posterior. Groaznici colanți.

Rezultatul? Priceless. Colanți de fostă ministră pe cale de reprofilare profesională: ori homelessniță, ori precupeață.

E clar. Se impune imperios un curs la Guvern, un workshop de-ăla organizat în mod eficient și necesar, cu roll-up-uri, cu catering, cu laser pointer, cu călăreți pe care să scrie numele key speakerșilor, cu tot tacîmul: "Cum să ne îmbrăcăm post-mandat".

La cîtă lume are nevoie de el, trebuie să rezervăm sala Transilvania, și să mai aducem și niște scaune din rezerva strategică a Palatului Victoria, de la subsol, din adăpostul atomic.

Acuma îmi dau seama. În halul ăsta, înțeleg de ce scade încrederea în instituții. La ce colanți poartă instituțiile, mi-e clar. Chiar și pe persoană fizică, acest tip de colanți aduce atingere interesului național.

Mă dor ochii. Mă doare sufletul. Promit să nu mai trag cu urechea. Cine știe ce ministru în chiloți mai apare.

Mi se topește înghețata.

. Citeste tot...

Epurașu Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

Măi ticăloșilor, măi nemernicilor, măi antipesediștilor cretini,

Mă, podoabe de Paști se pun peste tot, în toată Europa asta creștină și medievală, măi ticăloșilor măi. Peste tot sînt la fel de incongruente cu logica modernității, măi dobitocilor măi.

Da, mă dobitocilor, așa este. Sînt vetuste, sînt urîte, sînt cu iepurași roz, sînt cu pufoșenii rotunde, sînt niște chestii acolo groaznice.

Doar că peste tot lumea își asumă această convenție estetică și se bucură de atmosfera sărbătorilor, indiferent cît de kitsch este epurașul cu urechi de dromader, măi dobitocilor măi.

Numai voi, Cristoșii mamilor voastre de nemernici, aveți nesimțirea să mînjiți cu căcat ideologic pînă și această perioadă, ca să obțineți un ce profit de rahat electoral, să mai aveți motiv să va ascundeți neputința și nemernicia, mama voastră de bușoi, și să prostiți niște copii naivi care pun botul la orice, Dumnezeii și grijania Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

. Citeste tot...

Abandon și contestare. Etapele mișcărilor de protest din România post-decembristă

Una din posibilele explicații ale creșterii mișcărilor de stradă din ultimii ani este una demografică.

În linii generale, istoria post-decembristă a României în materie de mișcări de stradă se împarte în trei mari perioade.

Anii ‘90
Anii 90, ani de început ai democrației, au fost caracterizați prin mari mișcări de stradă, din partea multor categorii sociale, atât conservatoare / pro-pesediste, cât și reformatoare / anti-pesediste.

Pe rând, în stradă au fost, scoși prin metode specifice sau mai de capul lor, atât mineri, cât și sindicaliști, studenți, pensionari.

Începând cu de pe acum deja legendara Piață a Universității din 1990 până pe la începutul anilor 2000 am avut de-a face cu unele din cele mai mari mișcări de stradă din România, clar compatibile ca număr și vehemență cu cele văzute la începutul acestui an. Memoria colectivă este scurtă, puțini își mai amintesc cîtă lume ieșea atunci în stradă, cît de ușor, cît de des și cu cîtă patimă.

Anii 2000
Încet-încet, anii 2000 au dus la secarea acestui tip de protest, acestui izvor de furie publică. După ultima țîșnire a minerilor, cea din 1999, românii au început să-și exprime contestarea în alte feluri. Decît să iasă în stradă, au preferat să plece de tot din țară, cînd a început să se poată.

Anii 2010
Din 2010 încoace, dar mai ales din 2012, de la mișcările de stradă pro-Raed Arafat, românii au început să o ia de la capăt cu scandalul în stradă. Ca și în anii 90, temele cît și categoriile sociale au fost atît pro-pesediste, cît și anti-pesediste – principalele două tabere politice ce generează dezbateri publice și patimi vehemente.

Ce stă în spatele acestei evoluții sinusoidale? În spatele lor stă o teorie din științele sociale, aplicată respectivelor contexte politice și economice ale momentului.

Exit, Voice, and Loyalty
Unii dintre voi poate cunosc teoria lui Albert Hirschmann expusă de acesta în lucrarea clasică Exit, Voice, and Loyalty (1970). Cînd oamenii au de-a face cu situații cu care nu sînt de acord, care le provoacă nemulțumire, uneori aceștia au soluția abandonului (“exit”), alteori pe cea a contestării (“voice”).

Totul depinde de intensitatea loialității față de situația ori relația ce generează nemulțumire (organizație, țară, produs).

Hirschmann ne arată că în cazul în care loialitatea este scăzută, ne e mai simplu să adoptăm soluția abandonului, o soluție etichetată de el drept “specific economică”, atunci cînd ai de ales, cum ar fi de exemplu situația concurențială în care, fiind nemulțumit de un produs, îl poți abandona și începe să cumperi / consumi altul comparabil, de la concurență.

În schimb, în cazul în care loialitatea e mai ridicată și / sau cînd nu ai de ales, e mai la îndemînă soluția contestării, una etichetată de Hirschmann drept “specific politică”, în care preferi să stai pe loc, să nu abandonezi în căutarea unei alternative, ci să ceri îmbunătățiri, de regulă de manieră critică, în mod contestatar.

Contestare vs abandon
În anii 90, românii nu începuseră încă să plece afară. Asta nu că nu ar fi vrut, ci că nu puteau. Granițele erau închise, România era un soi de paria a Europei, românii nu erau primiți nicăieri.

În plus, erau ani de o sărăcie urîtă și tristă, de o nesiguranță și de o zvîrcolire socială dureroase. În consecință, românii, dacă nu puteau să plece, ieșeau în stradă și contestau situația, manifestîndu-și supărarea în proteste publice și cerînd o viață mai bună. Săracii, pensionarii, tabăra conservatoare ieșea și manifesta Tinerii, clasa de mijloc, anti-pesediștii ieșeau și ei și manifestau. Toată lumea ieșea în stradă.

Anul 2001 a fost un moment de cumpănă pentru istoria recentă a României. Incidentul geostrategic al celor două turnuri gemene distruse la 9 / 11 a smuls România din hinterlandul / no man’s land-ul cenușiu al benzii de siguranță dintre Occident și sfera de influență rusă, împingînd-o în sfera de influență a Occidentului: NATO mai întîi, apoi UE.

Pe măsură ce era din ce în ce mai clar că România este pe cale să facă parte din clubul nord-atlantic, măsurile de ținere a românilor în granițele lor au scăzut în intensitate, occidentalii scăzînd rigurozitatea controalelor și începînd să permită românilor să emigreze la ei.

Dintr-un biet pîrîiaș de cîteva mii sau zeci de mii de români care plecau din țară la începutul anilor 2000, fluxul migrator s-a transformat remarcabil în cîțiva ani, ajungînd la un exod de sute de mii în fiecare an. Per ansamblu, vreo 3 milioane de români au plecat în Occident în acel deceniu.

Aceștia aveau exact caracteristicile social-demografice ale contestatarilor anti-PSD. În loc să iasă în stradă să strige împotriva comuniștilor, au ieșit peste hotare și au cam rămas acolo.

În plus, climatul economic a început să devină ceva mai favorabil, sărăcia să se mai atenueze. În consecință, nici categoriile sociale pro-psd nu mai aveau atîtea motive să iasă în stradă: le mărea Tăriceanu salariile și punctul de pensie în mod periodic.

Viața începea să fie ceva mai bună, nu avea rost să mai ieșim în stradă, nici unii, nici alții. The roarin’ years before the crisis.

Și pe urmă a venit criza, aia pe care Băsescu a amînat-o cît a putut, să iasă din nou președinte. Și în loc să fie în 2008 – 2009, ca în tot restul lumii, la noi a venit mai tîrziu, în 2010. Și de atunci a început din nou supărarea și din nou a început lumea să iasă în stradă.

În primii ani, preponderent ieșeau cei anti-Băsescu și pro-PSD. 2010, 2011, 2012 au cunoscut mari mișcări de stradă împotriva măsurilor de austeritate, culminînd cu manifestațiile pro-Arafat și din perioada suspendării lui Băsescu.

Pe urmă, de prin 2013 încoace, după ce Ponta a venit la guvernare, au început să fie și manifestări anti-PSD. Roșia Montană. Apoi Colectiv. Apoi cele din acest an. Participanți tineri, furioși, dornici de contestare.

Un semn clar că, în ultima vreme, tinerii care pînă acum plecau una-două în străinătate au început să nu mai emigreze la fel de ușor.

Pe de o parte, criza economică și tensiunile sociale din țările dezvoltate au făcut Occidentul mai puțin atractiv pentru români decît era deceniul trecut. Pe de altă parte, o creștere economică bine definită în România a început să mai restrîngă diferențialul de percepție dintre Occident și ce e aici.

Pe de o parte românii percep Occidentul ca stagnînd și fiind mai neprietenos cu imigranții. Pe de altă parte, percep România ca fiind ceva mai în regulă decît în trecut. Ceva locuri de muncă se găsesc.

În consecință, tinerii încep să rămînă acasă și, în loc să adopte strategia abandonului, să fugă la concurență, preferă strategia contestării: să iasă în stradă și să ceară schimbări.

O situație total diferită de cea de care aveam parte acum 20 de ani, de exemplu, cînd românii ar fi plecat, dar nu puteau, sau de cea de acum 10 ani, cînd puteau să plece și plecau în draci, cu milioanele.

Acum sondajele deja încep să arate că volumul de emigranți e ceva mai scăzut. Dincolo de fluctuațiile de sezonalitate (iarna sînt mai mulți români acasă din categoria migranților circulari decît vara), începe să scadă stocul de migranți per ansamblu. Sau, măcar, să nu mai crească.

Nu neapărat că se întorc cei care au plecat acum ceva timp. Dar măcar nu mai pleacă din țară cei din cohortele tinere care fac pasul de la adolescență la maturitate.

Aceasta se coroborează și cu o situație diferită de potențial civic de exprimare, datorată îndeosebi emergenței noilor tehnologii, care pe de o parte permit contestatarilor să se organizeze mai ușor, pe de altă parte permit mesajelor, reale sau false, să ajungă mai ușor la aceștia.

Uite așa avem o posibilă explicație de ce acum avem mult mai mulți oameni în stradă decît acum 10 ani și la niveluri comparabile cu acum 20 de ani. În contexte diferite de situație economică, politică și tehnologică, aplicăm aceeași teorie explicativă și obținem o limpezire a înțelegerii.

. Citeste tot...

Cu biciucleta prin viscol: scurt îndreptar fantasmacid

Indiferent ce cred mulți, de regulă de-ăia tineri, frumoși, eleganți, rafinați, căpoși, principiali și dureros de naivi,

(a se remarca faptul că încă n-am rostit inevitabilul cuvît “proști”)

((încă; soon... soon...)),

mimetismul nu este neapărat semn de inteligență. Adaptarea la realitate este semn de inteligență. Doar și de-abia adaptarea la realitate. Restul? Păcăleli și fentă și prosteală și stereotipuri.

Am o discuție cu un prieten online. Un băiat bun, dar naiv. Despre necesitatea biciuclizării României, sau măcar a Bucureștiului. El insistă entuziast că biciucleta este singura soluție viabilă, morală, existențială și necesară pentru rezolvarea nebuniei de trafic în București.

În viziunea sa, apocaliptic de optimistă și de hipsterească, românii nu e suficient de cilivizați. Românii se vor ciliviza doar și d-abia atunci cînd vor copia ad literam și musai și 107% ce fac ăia cei mai foarte superiori, ăia de acolo, de unde vrei noi “o țară ca afară”.

În viziunea sa – și evident că a multora ca el – adoptarea formei fără fond rezolvă situația. Bunăoară, în privința transportului în comun în București, dacă ar fi să ne luăm după capul său de hipster inocent,

imediat ce am avea o magistrală biciuclizatoare funcțională care să transporte hoardele de corporatiști tineri, dar cu convingeri ferme, dinspre Pipera spre dormitoarele din Militari, Drumul Taberei, Rahova, Berceni, Dristor și pe unde mai stau hipsterii de regulă atunci cînd stau,

gata!, am rezolva toată suferința de pe lumea asta dîmbovițeană plină de asfalt, poluare și tot soiul de mitici impertinenți care o iau pe scurtătură, prin refugiul de tramvai cu SUV-ul.

Degeaba se chinuie kaghebistul cinic de mine să-i explice cu răbdare și înțelepciune specific kaghebistă că iarna nu-i ca vara și nici Gulfstreamul nu-i ca crivățul.

Degeaba mă strădui să-i spun că biciclofilia din Londra, Amsterdam, Paris, Berlin și alte capitale decadente, deci atractive din opulentul Occident decadent, deci atractiv, este posibilă unui fapt cutremurător de simplu: Gulfstream.

Gulfstream, acest fenomen biciclofilic de tip geostratetic, deci climatologic, care aduce ditamai surplusul de terramegakilojouli de exces de căldură dinspre apele calde ale Golfului Mexic pînă hă-hăt sus în Islanda,

încălzind cu vreo 3-5 grade în plus (nu mai știu exact, mi-e lene să caut) tot ditamai litoralul occidental al Europei și permițînd o altfel de viață, cu tricou și iarnă blîndă și ceață și biciuclete, la latitudini exagerat de septentrionale, unde altminteri ar fi iarnă nașpa și urși polari și alte Vladivostokuri și Hokkaido-uri.

De-aia se poate biciuclofiliza de manieră sistematică în Londra sau în Amsterdam sau chiar și în Reykjavyk. Pentru că Gulfstream, care încălzește cu trupul său imens acvatic ditamai toată Europa Occidentală și permite Londrei și Amsterdamului să aibă o climă surprinzător de blîndă, unde poți să te dai cu biciucleta.

N-ai cu cine. Nu poți să te înțelegi cu oamenii cărora le curg certitudinile pe tîmplele lor de biciuclofili pătimași. El nu și nu. Să fie biciuclete, ca să avem “o țară ca afară”.

Nu contează că în România în medie vreo trei luni e frig de te caci pe tine chiar și în mașină, dacă nu dai drumul la căldură. Nu contează că dacă ninge, mergi cu biciucleta doar dacă-i pui șenile și lamă de buldozer în față. Nu contează că alte vreo două luni plouă.

Vreau să-i văz pe corporatiștii ăia entuziaști mergînd vreo trei luni prin ger, să le înghețe oolele pe șa și degețelele alea ale lor de Excel pe ghidon, și încă vreo două luni prin ploaie, cu ruscacul cu leptocul în spinare și scurgîndu-li-se un firișor de apă rece pe dupe ceafă, pînă la chiloții lor de hipsteri sintetici, dar entuziaști.

Nu mai spun că, dacă vine vara cum trebuie, așa cum vine ea de regulă pe aici, prin pusta asta de stepă dîmbovițeană, apăi atunci mai avem parte și de încă vreo alte două luni de călduri de-alea premium, de vreo 35-40 de grade la umbră. Altă perioadă numai bună și cît se poate de prielnică pentru biciuclizat în fiecare zi, dus-întors, dus-întors, fîța fîța prin caniculă, să moară hipsterii de infarct în mod gratis.

Deci, adunate, vreo aproape șase luni de zile în care în cel mai bun caz te chinui, în cel mai rău caz te caci pe ea de biciucletă, că n-ai ce face cu ea în București. Pentru că Bucureștiul nu-i nici Londra, nici Amsterdam, nici Paris, nici Berlin. Cum, de altminteri, Bucureștiul nu-i nici Riyadh, nici Vladivostock, nici Helsinki, nici Fortaleza.

Și eu mi-aș dori palmieri ca în Fortaleza, pîrtii de schi fond prin oraș ca în Helsinki sau măcar niște stadioane de rugby mișteaux, ca în Christchurch. Din păcate, nu se poate. Realitatea e de asemenea natură încît dă peste nas dorințelor noastre fantasmatice și fantasmagorice.

Nimic din astea nu contează. Dacă trebuie, trebuie. Nu contează realitatea. Contează pufoșenia ideologică. Binele făcut cu forța, specialitatea tinerilor frumoși și naivi, deci proști. Știu ei mai bine. Și, evident, trebuie să ia decizii și pentru ceilalți. Că ăilalți e proști și kaghebiști, ei n-a votat cu Plicușor Dan și cu Clotilde Jean d’Arc, să salveze omenirea din ghearele kaghebiștilor de comuniști pensionari.

Să mergem pe biciucletă cu toții, că așa e frumos, face bine la sănătate și la ten!

Așa făceau fasciștii. Așa făcea Mao, cînd a pornit iureșul Revoluției Culturale. Așa făcea Stalin. Așa fac, de regulă, progresiștii plini de cele mai bune intenții, dar care dacă nu faci ca ei, te împușcă, pentru că sînt plini de cele mai bune intenții și nu cunosc nici un fel de milă pentru cei care nu le acceptă bunele lor intenții.

Hipsteri. Hipsteri everywhere. CSF? NCSF:(



. Citeste tot...

Dezastru! Kaghebiștii au furat zăpada din Capitală!

Urmăresc cu deosebită preocupare, cu îngrijorare superioară și cu scîrbă amuzată cum oamenii deontologi nu pot să fie mulțumiți niciodată, cu excepția momentelor festive cînd ies victorioși Băsescu, Johannis ori Cioloș și cînd se zvîrcolește Ponta în chinuri.

Zilele astea avem o dezbatere înțeleaptă, obiectivă, senină și necesară

(sper că identificați ironia, criticii mei deontologi și băsiști – mă bazez pe voi că nu sînteți la fel de proști precum trollii care mă acuză de greșeli gramaticoase)

despre nemernicia de insolență tupeistă a lui Gabriela Firea de a-și permite insolența tupeistă să curețe cu tupeu și insolență kaghebistă străzile Bucureștiului așa cum nu au mai fost curățate de pe vremea lui Burebista.

Un cor de zvîrcolaci și deontosauri s-a zvîrlit imediat cu deosebită virulență asupra primăriței kaghebiste. Cum îndrăznește? De ce n-a așteptat mai întîi să se termine viscolul și să se blocheze un pic Bucureștiul, să avem și noi motive de împroșcat cu ură și venin?

De ce își permite să ne jignească indignarea și ura și supărarea noastră anti-pesedistă și anti-kaghebistă? De ce cheltuie cu iresponsabilitate banii publici pe fleacuri? Noi acum, că sînt străzile curățate la negru, ce motiv de supărare mai avem? Nu e admisibil așa ceva!

Dat fiind că kaghebista de Firea le-a neutralizat motivul de indignare, au găsit altele, că oamenii deontologi sînt creativi în a da cu căcat în kaghebiști. Mai ales cînd trebuie și cînd e pe bani, cum face distinsul obiectiv deontolog Tapalabă, de exemplu – dar nu numai el.

În primul și în primul rînd, s-au supărat pe trotuare. Cum de îndrăznește nemernica să nu curețe trotuarele?

Răspunsul corect și simplu și firesc: pentru că, în marea majoritate a suprafeței trotuarifere, nu e în atribuțiile administrației locale, nu le convine. Trotuarele scrie la lege că sînt curățate de riverani – ăia de au ferestrele și ușa și proprietatea la marginea troturarului înzăpezit.

Știți voi, chestia aia numită "proprietate", dragii mei liberali care jurați pe proprietatea sfîntă, și care atrage după ea și niște responsabilități. Știți voi, "responsabilități civice", cum ar fi bunăoară să-ți cureți trotuarul din fața casei / magazinului / crîșmei.

(Aside comment: da, am dat la lopată pe trotuarul din dreptul blocului nostru. Eu, cu mînuțele astea de kaghebist nemernic, am curățat ducolocolo în dreptul a două scări de bloc, cît pentru zeci de apartamente de capitaliști decadenți. Deci am dreptul să vă iau la împins vagoane, deontologilor)

Dar cuvîntele magice "proprietate" și "responsabilitate civică” sînt folosite de deontologii de pedeliști băsiști mascați în liberali doar atunci cînd le convine să acuze comuniștii kaghebiști. În rest, somn de voie la aceste concepte. Că așa sînt deontologii obiectivi: mai părtinitori decît însăși Tătuca Stalin. Pentru că trebuie.

Vă mai aduceți aminte argumentațiile intelectuale elaborate ale strălucitorilor intelectuali care spuneau că nu contează că Kodruța a plagiat, e de-a noastră, se luptă cu rușii, deci a se ignora, Mitică, e un plagiat bun, necesar, hai să-l ignorăm, contează doar Ponta și Tobă? Ei, cam așa gîndesc deontologii obiectivi: ce ne convine, ne convine. Ce nu ne convine, vă explică Pleșu cu cuvinte ecspresive de ce e albul e negru. Ministerul Adevărului, pentru cei care ați citit Orwell.

A doua manieră de încercare de neutralizare a faptului că kaghebista de Firea și-a făcut treaba a fost să dea ochii peste cap că se închid școlile. Nu contează că e frig afară de crapă pietrele și că jumătate de țară are cod portocaliu de ger. Nu contează că în alte țări de-alea dezvoltate și far călăuzitor pentru deontologii obiectivi, țările alea de se jelesc ei că nu e România ca ele și că “vor o țară ca afară”, acolo se închid școlile mult mai repede, că și lor le pasă de copiii lor.

Important este să fie înjurată Firea, no matter what. Dacă închide școlile, că de ce le-a închis. "Nevasta lu’ Pandele a închis școlile! Noi mergem la servici și nu avem cu cine lăsa copiii acasă! Vrem să meargă copiii noștri corporatiști la școală! Ultragiu!". Dacă nu le-ar fi închis, indignarea și urletele ar fi fost cel puțin la fel de puternice. "Nevasta lu’ Pandele nu închide școlile! Ne omoară copiii cu zile! Ultragiu!"

Iaca aveți o țară ca afară, dragii mei nemernici. Și cînd Firea vă dă o țară ca afară, cu străzile curățate bec și cu grijă pentru cei care nu se pot îngriji singuri – copii, bătrîni, oameni fără adăpost – voi vă urlați indignarea și ura în loc să admiteți că, uneori măcar, pînă și kaghebiștii e oameni și pînă și ei fac lucruri bune pe fața pămîntului ăsta plin de deontologi obiectivi și proști, proști, insuportabil de proști și de nemernici și de ticăloși.

V-am spus că mi-am curățat trotuarul? Nu v-am spus. Nici nu vă spun. Vă las să muriți deontologi și obiectivi și plini de ură.

. Citeste tot...

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

Ce oameni. Ce întîlniri.

Azi a fost ziua întîlnirilor.

Mai întîi la stop, chiar el. Colega de pe scaunul din spate exclamă, fiind chiar nas în nas cu el: “Auzi, ăsta nu e el?” Chiar el era. Într-un Volvo. Se uită urît la mine, cu sprîncenele alea ale lui. Mă uit și eu urît la el. Ne vedem fiecare de volanul său, incremental. Minima automobilia.

Pe urmă, cînd parchez mașina și mă dau jos, chiar el. Altul, evident. Dar tot din zona aia. Tînăr, pișpiriu, neașteptat de pișpiriu pentru cît de leu e din vorbe, imberb și cu dînsa de mînă, o subțirică elegantă. Mă apucă greața, furia, scîrba. Ce zi! Și pe ăsta mi-l scoți în cale, Doamne?

Mă uit urît la el, fix în ochii lui, apropiindu-mă cu mîinile în buzunar și cu gulerul ridicat. Inițial încearcă să-mi susțină privirea. Eram însă atît de șucărit, cred că mă uitam cum numai la Cristian Preda m-am mai uitat pe vremuri, încît bate în cele din urmă galeș din pleoape, ca o turturea, înghite în sec și mă salută. Auzi tu: mă salută! Ce tupeu! Cîtă atitudine! Cu glas pierit, din buze, în șoaptă. Cred că era ferm convins că-i frig una în freză și m-a salutat să nu-l bat.

L-am salutat din cap și am trecut mai departe. Pufoșii ăștia. Tari în clanță, dar fricoși cît cuprinde pe persoană fizică, cînd dau nas în nas cu kaghebiștii care vînd țara la ruși. O turturea. Un dobitoc.

Mai încolo, în holul hotelului, chiar el. Chiar ei, de fapt. Alții, evident. La o cafeluță. Îi salut, stăm de vorbă cinci minute, ca kaghebiștii. „Ce mai faci?” “Cum mai ești?” “Mai poți?” “Cum de mai reziști?”

“Ai auzit?”, întreabă celălalt, ăla al doilea. “S-a mutat la Burci”. Rîdem toți. Cum dracu o suporta-o ăla, nu știm. Evident că întrebarea următoare vine firesc. Mă întorc spre el. “Auzi, da’ tu cum naiba ai suportat-o?” “Da’ ce, crezi că eu am suportat-o mai ușor?” “Cît ai stat cu ea?” “Doi ani”. “Aha, înțeleg. Deci ești totuși om normal”.

Ce lume. Ce oameni. Crăciun fericit, pufoșilor :)



. Citeste tot...

Parenting as it extremely should

. Citeste tot...

Trecute vieți de doamne și domnițe

... dar ce frumos atîrnă!



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Repetiția, mama emoției

Lucrurile stau după cum urmează.

Tinerii frumoşi şi sălbateci, diasporeni, vaporeni şi restul bucureşteni, hipstereni, anti-comunişti, anti-sovietici, anti-kaghebe, anti-corupţie, progresişti pînă în măduva oaselor, dar care nu acceptă solidaritatea socială, tot soiul de soldaţi, cetăţeni, oameni de bine, restul privitori şi băgători de seamă,

toată această jumătate de Românie şi restul diasporă au investit emoţional masiv în Crăişorul Nemţilor Care Ei De Fapt Sînt Români La Origine, în Klaus Iohannis.

Această investiţie emoţională a fost alimentată de focuri de paie mai puternice decît focurile de paie din tabăra cealaltă – adică demonii de noi, care vroiam să dăm ţara pe gratis la ruşi şi la chineji.

Focurile de paie au dus la un tăvălug electoral de manual. Iohannis şi-a luat ţara înapoi, cu un desant de sute de mii de diasporeni şi restul neamuri şi rude din ţară, convinse că, dacă nu votează cu Iohannis, nu îi mai sună copiii din străinătate de ciudă şi de supărare.

L-au votat. Au urît. Au sperat. L-au desenat pe cerul minţii lor pe Iohannis mai ceva ca pe Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Avram Iancu şi Amza Pellea la un loc. L-au votat. L-au făcut preşedinte.

Apoi, frumoşi şi sălbateci şi naivi şi plini de speranţă şi cu ochii plini de stele, au aşteptat să-şi ia ţara înapoi, să fie leul mai puternic decît dolarul, România mai tare în politică externă decît Germania, Sibiul mai faimos decît Manhattanul, să fie daţi afară din ţară toţi leproşii de pesedişti şi de pontişti şi de retrograzi care voiau să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji –

v-am spus că dacă repeţi de suficient de multe ori ceva, acesta devine din ce în ce mai adevărat? V-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Şi au aşteptat.

Şi au aşteptat.

Şi s-a făcut primăvară. Şi uite ACUM guvernul Ponta pică şi vine guvernul MEU, şi lupul se va pupa cu mielul pe trotuar în faţă la Inter şi va fi paradisul pe pămînt, mai puţin pentru jumătatea cealaltă de Românie, care v-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Şi s-a făcut vară. Şi uite ACUM guvernul Ponta pică şi lupul se va pupa cu mielul şi....

Şi v-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Aşteptarea deja căpăta proporţii fabuloase, mitice, nu mai eram în Baltagul, în Mioriţa, în Toma Alimoş, ne mutasem deja în Macondo, era ceva de saga islandeză, de mituri din Insula Paştelui în această speranţă temeinică, perseverentă, a tinerilor frumoşi şi sălbateci, o jumătate de Românie care spera în continuare că va fi bine nu va fi rău, că Crăişorul Nostru Care El De Fapt E Neamţ, Chiar Dacă E Acum Pe Malul Dîmboviţei, va face ca toate lucrurile să fie mai mult decît foarte perfecte.

Şi au aşteptat.

Şi aşteaptă şi acum, săracii.

Timp în care Crăişorul i-a dezamăgit în mod constant. Nu spun că n-a făcut nimic, că a mai făcut şi el cîte ceva. S-a plimbat prin lumea largă. Şi-a luat concediu. Şi-a urmat destoinic nevoile politice. A citit de pe hîrtie, cu o naturaleţe zdrobitor de naturală, Ein Zwei Drei, puncte puncte, pauză de respiraţie, unde rămăsesem cu rîndul, să urmărim cu degetul pe hîrtie, să nu pierdem fraza.

Şi atunci aşteptarea şi speranţa şi lumina de stele din ochii tinerilor frumoşi şi sălbateci au început să iasă din termenul de garanţie, să prindă mucegai pe la colţuri, cum ai lăsa o scoică în soare mai mult decît e cazul. Ştiţi ce repede se strică scoicile cînd le laşi în soare? Ştiţi că Ponta voia să dea gratis ţara la ruşi şi la chineji?

Şi uite aşa s-a făcut toamnă, castanele cad, Vadim moare, stereotipurile se rostogolesc pe hîrtie, non-indo-europenii invadează cum ştiu ei să invadeze de mii de ani acest Bizanţ lărgit, acest portavion de piatră care este Europa, mînca-o-ar mama de cetate asediată, uite la ea ce frumos crapă pe la colţuri, zici că-i făcută din istorie.

Şi s-a făcut toamnă, şi ne-am dus copiii la şcoală de mînuţă, că s-a terminat vacanţa şi s-au întors oamenii muncii din concediu, inclusiv Preşedintele Nostru Iohannis, care încă de anul trecut ne spunea că Ponta vrea să vîndă pe gratis ţara la ruşi şi la chineji, ce noroc că l-am votat, că a ieşit preşedinte,

ce ne-am fi făcut fetelor dacă ieşea nemernicul de Ponta? Vă daţi seama că acum vorbeam în rusă şi în chineză? Ce ne-am fi făcut? Unde am mai fi emigrat noi din Amsterdam şi din Hamburg şi din Castellon dacă începeam să vorbim în rusă?

Şi uite aşa s-a făcut toamnă şi diasporenii au descoperit şi ei în cele din urmă efectele soarelui asupra scoicii în putrefacţie şi au început să hîrîie şi să mîrîie şi să li se tocească lumina de stele din ochi. Voci răzleţe, ici colo prin punctele esenţiale, au început să se întrebe dacă nu cumva regele e gol şi dacă nu cumva neamţul e mitic. Mitic, nu ca în “coborîtor din mituri”, ci ca în “Mitică, de ce dai muştele afară din Cişimigiu? De mîner, monşer”.

Te uiţi cu ochii minţii pe harta diasporenilor şi tinerofrumososălbăticenilor din străinătate şi vezi cum apar puncte de îndoială, la fel cum biologul vede la microscop cum apar focarele de celule moarte în cultura de bacterii atacate de penicilină.

Penicilina îndoielii şi dezamăgirii. Nasol. Foarte nasol. Primul semn de cangrenă. Gruaznic pentru cei care iau temperatura Regelui Preşedinte şi trebuie să-i dea aspirină în fiecare zi, să poată să citească de pe hîrtie fără să-i tremure vocea.

Drept pentru care zilele astea veţi vedea cum diasporenii vor primi o doză sănătoasă, puternică, de cal, de elefant, de injecţie de ură proaspătă la adresa lui Ponta care nu numai că voia să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji, dar acum a băgat şi în Codul Fiscal o prevedere prin care toţi diasporenii, dar absolut toţi, vor trebui să dea bani la fonciire.

Voi vă daţi seama dezastru? Cum se poate aşa ceva? Imediat diasporenii şi tinerofrumososălbătecenii vor uita de dezamăgire şi de îndoială şi se vor repezi cu furii noi, cu scîrbe proaspete, în ditirambe chiar mai lungi decît acest articol întorlocat, să mi ţi-l mototolească şi terfelească şi feisbucească pe nemernicul de Ponta,

care vrea să ne ia banii, îşi bate joc de noi, cum adică, noi am plecat din ţară că să ne fie bine, să nu ne fie rău, să putem vota cînd şi unde vrem noi şi pe cine vrem noi, am plecat din dictatura aia mai ceva ca la Novosibiirsk şi acuma mai vrea şi bani de la noi?

Ce tupeu! Ce nesimţire! Să facem ceva să ne luăm ţara înapoi!!! De ce nu face nimeni nimic să ne dea ţara înapoi pe gratis nouă, şi nu ruşilor şi chinejilor?

V-am spus că Ponta vrea să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji? V-am spus că Ponta vrea să ia banii de la toţi, să-i nenorocească pe toţi, cum e posibil aşa ceva, simt că mă sufoc de indignare, să facă cineva ceva, presa de ce tace, de ce sînteţi toţi complici la jaf şi la dezmăţ?

Săptămînile următoare, după ce Vadim va fi încetat să tot moară, după ce ne tot vom fi săturat să înjurăm sirieni, iranieni, şerpilieni, musulmanieni, să vezi bunătate de foc de paie care să abată gîndurile negre ale tinerilor frumoşi şi sălbateci, să le neutralizeze dezamăgirea la adresa lui Iohannis şi să le dea păpică nouă, proaspătă, de ură şi de furie şi de iureş online.

V-am spus că Ponta vrea să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji? V-am spus că Ponta vrea să ne ia banii la toţi?

Cîtă nesimţire! Să facă cineva ceva, să-l oprească. Domnu Iohannis! Steaua speranţei noastre! Fă dom’le ceva...





. Citeste tot...

In space no one hears you laugh

Au dat examenul. Au intrat la liceu. S-au adunat la noi acasă, o mini-gașcă de fete și băieți de presque a noua. Atmosferă de vacanță. “Tata, la ce film să ne uităm?”. “Păi dacă tot sînteți mari și vă dați rotunzi că sînteți adolescenți și liceeni, uitați-vă și voi la Alien.”

 Alien. Unul din filmele cu care le sperii periodic pe gacigile mele de ceva timp. “Lasă că vă faceți voi mari și vă arăt Alien, să vedeți voi filme grele”. Le puneam genericul, îl lăsam să curgă două minute, îl opream. That ominous slow gathering of letters. In space no one hears you cry.

 Drept pentru care alegerea a fost ușoară. Alien. “...Și atunci, dacă sînteți adolescenți, uitați-vă la Alien.”

“N-o să ne fie frică?”. “O să supraviețuiți. Să nu urlați prea tare, că speriați vecinii. Eu mă duc la călărie. Îmi povestiți cînd mă întorc”.

M-am dus la călărie. Am călărit. Parcă am și căzut de pe cal, dacă îmi aduc bine aminte. Parcă am și făcut galop prima dată, dacă îmi aduc bine aminte. În drum înapoi spre casă, îi dau telefon Martei, curios. “Cum a fost? V-ați speriat? Ați supraviețuit?”.

Răspunsul m-a lovit mai tare decît dacă mi-ar fi sărit monstrul pe capotă, la semafor. “Nu ne-am speriat deloc. Am rîs și ne-am distrat de minune. A rîs Irina cînd făcea monstrul ăla așa de ne-am tăvălit pe jos. A fost fain. Ca la o comedie.”

Mi-a căzut fața. Semaforul s-a făcut verde. Mai bine apărea monstrul pe capotă. Am mormăit ceva despre “lasă, că o să vedeți voi partea a doua, Aliens, acolo frică și sperietură”, încercînd să salvez aparențele. Saving face. Pe dracu saving face. M-am făcut de rîs. M-au făcut pufoșii de comandă. Auzi tu: s-au distrat la Alien! Unde naiba se duce lumea asta?

În seara asta dau drumul din nou, să-l văz cu ochi de părinte dezamăgit. Nici filmele de groază nu mai sînt ce-au fost odată. Ridley Scott, what have they done to us?

Citeste tot...

Pufoșilor!

Totul a început cu o neînțelegere, cu un misunderstanding, cu un malantandiu, cum ar spune kaghebiștii formatori de opinie din ziarele occidentale.

Eu îi îndemnam pe ai mei să marș la vot, mama voastră de pufoși. Ei, cu bună știință au ba, au crezut că dau în hoardele de diasporeni și de internauți și m-au terfelit în fel și chip, că jignesc oamenii și înjur poporul.

Pînă la urmă termenul a făcut oareșce vîlvă. Eu l-am tot folosit. Lumea l-a tot citit. A început să circule, unii văz că îl folosesc. E un soi de matrafocs mai de sfîrșit de 2014. Am talent la propus cuvinte aspre, care rămîn să plutească în aerul social.

Partea cu adevărat haioasă este că e un termen totalmente greșit înțeles.

Pufos, doamnelor și domnilor, cinstiți mumulache și restul muțuflenderi, nu este un termen de ocară. E un termen de alintocară. De mustrare faină. De dojană blîndă, îngăduitoare. E o castană prietenească după ceafă, nu un pumn în moacă, de-ăla de scoate dinții. E un termen ce ține de purgatoriul cuvintelor, nu de iadul lor.

Asta pentru că, spre deosebire de alte categorii de oameni ai muncii, pentru pufoși încă mai există speranță.

Să vă explic.

Termenul, cel puțin în forma în care îl folosesc, vine dinspre vestiarul de rugby, unde băiețeala, mermeleala, hăhăiala și alte complexe retorico-stilistice bine definite estetic se amestecă cu mirosul puternic, dar tare de jambiere murdare și de alte mirosuri corporale care nu pot fi explicate aici fără să luăm amendă de la CNA.

Acolo, în vestiar, unde există totuși un moment al adevărului, “pufos” e ăla care nu duce. E ăla moale, pufos, care nu poate.

Nu poate să alerge. Nu poate să placheze. Nu poate să dea pasă. Scapă mingea printre extremități. Are mîinile mai rari decît ulucile la gard. Face otită des, de repede ce trec ceilalți pe lîngă el. Mă rog, chestii tehnice, de metodologie sportiv-osoasă pe care dacă nu le-ați trăit nu le puteți înțelege decît în filme, unde de regulă sînt explicate prost, patetic.

Asta este partea rea. Pufosul e unul pufos. Partea bună, în schimb, este că pufosul se poate îndrepta. Este cumva ca în creștinism, cu noțiunea de păcătos. Un pufos poate deveni cu perseverență și cu bună credință unul ceva mai puțin pufos. Și dacă trage tare și vrea, poate chiar ieși din această clasă ontologică și deveni chiar rugbist pe bune. Sau om pe bune.

Peste tot s-au văzut cazuri în care pufoșii s-au mîntuit. S-au despufoșizat. De altminteri, toți am fost pufoși la început. Doar că unii au tras de ei și nu mai sînt pufoși, în timp ce alții – așa ca voi, cinstiți pufoși ce citiți aceste rînduri – încă mai adastă în această stare aproximativă, de loază de băiat bun, care ar putea mai mult dacă chiar și-ar pune capul.

Uite, de exemplu eu sînt un pufos care încerc și trag de mine să fiu ceva mai puțin pufos. Cu fizicul, cu psihicul, cu ce pot și eu. Că-mi iese, că nu-mi iese, astă e altă discuție. Important e că încerc să stau pe cal, încerc să stau pe schiuri, încerc să stau în placaj, încerc să fiu un uke bun (nu-mi iese), un părinte bun, un soț bun, un profesor bun, un consilier bun (nu-mi iese), un povestitor bun. Un om bun.

Dar gata despre mine. Înapoi la teorie, pufoșii mei.

Pufoșii pot fi fie cu trupul, fie cu sufletul.

Pufoșii fizici pot să tragă de ei. Să alerge. Să facă flotări. Să urmeze un program riguros de antrenament. Să nu se dea bătuți cînd salteaua e tare și nage e rău și dă de pămînt cu ei. Să nu dispere cînd nu-i iese din prima, din a doua, din a noua. Ai reușit? Continuă? N-ai reușit? Nu fi pufos: continuă!

Asta este esența stării de pufos. O aproximativitate ce conține în însuși mermeleala sa potențialul de izbăvire, ușurarea, mîntuirea, realizarea, îndeplinirea, trecerea. Unde? Depinde de domeniu. Depinde ce vreți de la viață.

Termenul de pufos - și de-abia aici ajungem în inima problemei, in the heart of darkness – evident că se poate extinde ușor și în zona intelectual-morală a existenței.

La fel precum există pufoși fizici, cu cărnițele tremurînd moale pe dînșii, la fel există și pufoși ai minții. Oameni care nu vor să gîndească drept, nu au învățat să gîndească drept, le e lene să gîndească drept, să judece cu capul lor pe care li l-a dat statul în dotare cînd au primit certificat de naștere la maternitate. Sînt oameni pufoși la creier cum sînt și oameni pufoși la mușchi.

Așijderea, sînt oameni pufoși la simțămînt, la trăire, la caracter. Sînt oameni pufoși emoțional, cărora li se înmoaie biscuiții care îi au pe post de picioare la primul “bau!” pe care îl face dujmanu nemilos și nașpa și nasol. Sînt oameni pufoși la caracter care își schimbă principiile cum își schimbă rugbiștii mei jambierele, ba chiar mai des.

Toți ăștia sînt oameni pufoși care pot să fie ceva mai puțin pufoși, dacă își iau inima și creierul și valorile în dinți și fac primul efort. Pe urmă al doilea. Pe urmă al nouălea. În fiecare zi, un pic de antrenament anti-pufoșenie.

De aceea eu dintotdeauna am considerat acest termen ca pe unul de alint, nu de jignire. Alint aspru. Mustrare în glumă. Mama voastră de pufoși! Marș în paștele mamii voastre la vot! Așa vorbim noi la Telega: facem bine cu de-a sila. Paștele mamii voastre!

Alint și încredere: vă consider pufoși pentru că știu că puteți mai mult și că, cu ceva silință, veți reuși. Să fiți mai cumpătați, mai morali, mai inteligenți, mai curajoși. Să nu vă speriați la primul bau. Să gîndiți cu capul vostru, nu cu cel al televiziunilor sau al nostru, al talking headurilor care formatăm opinii. Să nu vă schimbați principiile în funcție de cum bat precipitațiile politice. Să nu vă dedați disperării, îndoielii, bîrfei, nemulțumirii, cîrcotelii, acrelii, tuturor păcatelor de care sîntem cu toții plini.

E un termen de alint, pufoșilor. Să nu vă fie rușine cu el. Pentru că lumea se împarte în pufoși și în dobitoci.

Iar voi sînteți – slavă Domnului! – doar pufoși. Ceilalți sînt dobitoci. Și așa vor rămîne.



. Citeste tot...

Pufoșilor, cum vă mai duceți după fentă

Pufoșilor,

Două chestii. Una scurtă. Una la fel de scurtă.

Prima scurtă. Ironia sorții face ca acest termen care deja începe să facă un pic de carieră online să-l fi folosit prima dată ca pe un soi de alint către ai mei, nu către nașparlii.

Intenșii de pe Internet care mă monitorizează au răspîndit-o repede că jignesc diaspora. LOL. Eu tocmai îi încurajam pe ai mei, pufoșii ăștia la care țin și pe care îi simțeam moi și speriați, să iasă la vot. Marș la vot, mama voastră de pufoși! Ăilalți credeau că îi înjur și se ambalau.

Restul e istorie.

Deci “pufoșilor” e uneori un termen de alint, alteori un termen de scuturat, alteori un termen ce desemnează un fapt social. Uneori vă înjur, alteori vă mîngîi tandru. Alteori doar constat, nemuritor și rece, ca un gras superior ce sînt.

După caz, că așa sîntem noi ăștia recenții: complecși și inconsecvenți.

Pufoșilor.

Al doilea lucru de spus. Tot scurt.

Trăim un război informațional. Nu de azi. Nu de ieri. De cînd s-a inventat ziarul. Radioul. Televizorul. Internetul. Facebookul.

Oamenii drăguți și pufoși – în sensul bun al cuvîntului: delicați, academici, naivi și inofensivi – îi spun “comunicare”.

Oamenii răi și negri în cerul gurii și realiști și fără de iluzii îi spun pe față: “manipulare”, “diversiune”, “propagandă”, “dezinformare”. Mă rog, mai știu și alții, și mai luminați la față cu lanterna, care au alt termen: “maskirovka”, dar despre ăștia nu vorbim decît în cadru organizat.

Oricum i-ați spune voi, pufoșilor, indiferent de care parte a patimii politice sînteți – pufoși de dreapta, pufoși de stînga, pufoși de centru, pufoși de față spate, pufoși de una pe față una pe dos, pufoșii lu Ponta, pufoșii lu Iohannis, pufoșii lu Băsescu, pufoșii Sistemului, pufoși pe persoană fizică –

deci oricum i-ați spune, singurul lucru pe care vă rog, din tot sufletul meu de ticălos cîinos și negru în ceru gurii

este să vă dați seama că Internetul este un izvor nesecat de blestemății, de petarde aruncate și pe urmă distribuite de pufoșii de servici.

Nu puneți la suflet. Priviți asta ca pe un fapt social, ca pe un nor, ca pe un munte, ca pe o turmă de bizoni, ca pe o rafală de vînt, ca pe un gîndac, ca pe un leu ce stă să sară.

Obiectivizați și decartați emoțiile, pufoșilor. Analizați și gîndiți cu celulele din dotare, cu creierul pe care vi l-a dat statul comunist pe inventar acum 4 milioane de ani.

Învățați să vă vaccinați comunicațional. Învățați să decelați dezinformările. Învățați că e un joc, un război, o luptă, un dans neîntrerupt.

Trageți aer adînc în piept și dați-vă seama că există viață și în afara acvariului cu peștișori care își rup aripioarele unii altora.

Și nu uitați vorbele nemuritorului postac anonim: Content is King, but Distribution is Queen.

Am preluat acest citat din articolul distinsului pufos academic Paul Aparaschivei, care în afară de faptul că mi-a fost student nu știu ce a mai făcut el bun în viața asta, dar știu sigur că scrie bine.

Mă rog, nu atît de bine ca mine. Dar totuși, destul de perfect :)

* * *

„Content is King, but Distribution is Queen” – fenomenul tratat mai sus vizează atât conţinutul de proastă calitate care circulă nestingherit pe reţelele sociale, cât şi apetenţa utilizatorilor acestor reţele în a distribui şi, implicit, a-şi asuma acel conţinut. Pentru a fi complet, acest tablou trebuie să ţină cont de sursa informaţională primară, reprezentată în acest caz de autointitulate platforme „de ştiri şi analiză” cel puţin îndoielnice.



. Citeste tot...

Acești pufoși minunați și dilemele lor zburătoare

E și distractiv, dar și încărcat de semnificație politică și civică, felul în care pufoșii anti-guvernamentali, tinerii frumoși și sălbatici care și-au luat înapoi țara,

atunci cînd își cheamă toți tovarășii hipsterii la manifestație anti-Iohannis în marile orașe ale țării,

pentru că a cam început să se termine luna de miere cu Iohannis și au cam început să descopere ce anti-ecologist și pro-austriac este acesta, în contra resurselor naturale ale țării,

acești pufoși sălbatici uită să menționeze că de fapt Iohannis s-a opus unei legi propuse de Guvernul Ponta, Codul Silvic, prin care se pune capăt abuzurilor exploatărilor de lemn din România.

Îi doare sufletul pe manifestanți, pe hipsterii pufoși și sălbatici care dau cu pietricele în asfalt, să admită faptul că Guvernul Ponta a propus o măsură ecologistă, în consonanță cu principiile lor de viață, cît și cu interesul național.

Mai degrabă le-ar pica părul din barbă sau li s-ar usca în gură limba ascuțită și pricepută la vorbe decît să recunoască cu subiect și predicat că sînt de aceeași parte a ideii cu Ponta.

Nu-i așa, Costi Rogozanu?

. Citeste tot...