Necesara invectivă

Aseară, cînd am dus-o pe Marta la engleză, dîndu-mă jos din mașină, numai ce aud un sunet cunoscut. Atît de cunoscut.

Atît de cunoscut.

Atît de cunoscut.

Și deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc, de-a dura, cînd mai larg, cînd mai aproape, ca o scurgere de ape, și urechea-n sus țîșni, tocmai lîngă ciocîrlii. Cîntă, zeiță, extazul ce-aprinse pe Turambar Telegeanul, patima crudă ce blogului mii de cuvinte aduse. Oan ciu fri, nu credeam c-o să mai vii. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, ochelarii de soaaare și pantaloooniii scurți? Obladi oblada, vine vine-n toată țaaaara. Ah, Dumnezeii mă-tii de viață, că mult ne-ai mai făcut să aștepți. Nemernico. Zănateco. Întîrziato.

Ce să fie? Iaca simplu: lîngă un bloc, într-un cireș, cînta un mierloi. Băi frate, da’ cînta, nu se încurca. Cîntecul ăla pe care îl auzi și nu-l auzi, așa de obișnuit ești cu el. Stimulul ăla auditiv din marginea creierului, din colțul conștiinței, cum intri în creier, după occipital, prima la dreapta.

Și atunci Turambar a încuiat mașina, a dus fata la engleză, s-a întors afară, s-a uitat lung la sărăcia aia de păsăroi cum cînta el de ziceai că vine sfîrșitu lumii și terminarea rezervelor de femele disponibile, a tras aer de seară în piept, proaspăt și plin de vitamine de gaze de eșapament, și i-a mai fript încă o dată o dumnezeire de recunoștință supărată și invectivoasă în gînd: gata, în sfîrșit, a venit primăvara, tu’ți rasa și crucea ta de primăvară neserioasă și caldă și plină de soare și de noroi și de flori și de ploaie și de turturele și de hormoni și de gîze și de lumină și de

Aaaaargh!

:)