marți, 25 iulie 2017

Libertarienii și consecvența ideologică

Rîdeam cu niște prieteni, că e vară și vara oamenii din colonii asta fac, rîd și se hăhăie. Dar nu e de rîs, e subiect serios.

Libertarienii și-au făcut icoană cioplită din venerarea liberului arbitru și al non-intervenției statului. După ei, mai ales după virtuoșii extremiști, statul e demonic și nu ar trebui să existe. Orice face statul e cîh, e yuk și e nașpa. Statul face numai tîmpenii.

În schimb, oamenii pe persoană fizică, ei sînt toți niște virtuoși și niște genii și niște înțelepți și dacă ar fi doar după capul lor, am trăi într-un rai neimpozitat, nefiscalizat și nefutut la cap de către nemernicii de funcționari publici.

Sunt multe argumente împotriva acestor tîmpenii, căci orice exagerare e o tîmpenie (inclusiv asta pe care tocmai ați citit-o). Dat fiind că-i vară și vara oamenii nu gîndesc profund, n-o să intru într-o dezbatere lungă. Atît o să zic. În momentul în care libertarienii vor fi de acord cu orice tip de privatizare, atunci ne vom da pălăria jos în fața lor și le vom recunoaște consecvența ideologică.

Dar să fie de acord cu totul, inclusiv cu consecințele. De exemplu, cu privatizarea violenței, căci știm cu toții că oamenii reali, pe persoană fizică, nu ăia din manuale și din teorii, sînt unii dintre ei răi și melteni și le place să dea la mufă, fie cu pumnul, fie cu sabia.

Atunci, cînd libertarienii vor fi de acord cu privatizarea violenței, vom face așa un grup organizat de contrarieni practici, de oameni ai muncii cu forța, și vom merge peste ei să-i batem, să le demonstrăm consecințele gîndirii forțoase, exagerate, de tip robespierrean.

Ei probabil își vor angaja niște mercenari, căci de-aia sînt libertarieni, să fie de acord cu ideile pe care le propăvăduiesc. Și, în acest Ev Mediu libertarian și foarte hobbesian, fie o să-i batem cu mercenarii lor cu tot, fie, după ce-o să ne respingă atacul, o să-și dea seama că de fapt mercenarii sînt cei care îi conduc.

Că mercenarii nu știe carte, ei nu gîndește profund, pumnii lor minte nu are, și o să-i bată și o să le ia toți banii cîștigați în mod libertarian de la diversele slujbe ale lor deținute pe la stat.

Vă place teoria? Ehe, ce-o să vă mai placă practica... Ați auzit de Attila? O să și mîncați...

. Citeste tot...

miercuri, 19 iulie 2017

Vin alegerile!





. Citeste tot...

vineri, 14 iulie 2017

Ticalosi. Ticalosi everywhere

Fiti atenti. Prin 2013, Ponta se vedea cu chinezii, sa vinda tara la rusi si la chinezi. Adica sa faca business cu ei, exact cum fac si celelalte tari corupte ale lumii, Germania, Anglia, SUA, Franta. Dar stim cu totii ca doar stapinii au voie sa faca chestii pe lumea asta. In consecinta, s-a pornit o campanie intensa de demonizare a demonului de Ponta, pe motiv ca vinde tara la rusi si la chineji. Ce a fost la gura lu' Tapalaba si a lu' Prelipceanu, doar tefeleii stiu, ca doar ei ii urmaresc cu atentie.

Azi, zice ca demonul Tudose s-a vazut din nou cu chinejii. Evident, in scop infractional: sa vinda tzara la rushi si la chineji. Din nou, Hotnews a sarit cu apriga indignare sa infiereze acest comportament reprobabil. Zice ca s-a vazut cu comunistii. Groaznic, bre, groaznic. De parca in China ar mai fi si altceva decit comunisti. Epitete injuraturi critici ochi rostogoliti. Ca la Hotnews, atunci cind isi fac ei treaba cum se cuvine. Va dati seama ca doar Merkel are voie sa se vaza cu comunistii, in rest nimeni. Mai ales nu slugile din Europa de Est.

In tot acest rastimp, anul trecut, cind distinsul obiectiv Ciolos s-a dus in China, s-au ridicat osanale. Vai, ce bine! Vai, ce intelept! Comisarul european Ciolos, reshapat in premier al guberniei Romania, el avea voie sa vinda tzara la rushi si la chineji. Doar el. Restul, in nici un caz. Restul? Niste demoni, mama lor de pesedisti.

V-am spus ca cei de la Hotnews si de la Digi 24 sint de o ticalosie demna de o cauza mai buna? V-am spus ca sint orice, doar jurnalisti nu?? Nu mai vindetz tzara la rushi si la chineji. Vindetzi-o si voi ca Ciolos si ca Johannis, direct la nemtzi.

. Citeste tot...

joi, 13 iulie 2017

La astia nu vin alegerile



. Citeste tot...

marți, 11 iulie 2017

Cinefix Complete Movie List: Top 10 Movie Crimes of All Time

For all those of you out there craving for the complete movie lists of Cinefix, here we go. The complete movie lists from "Top 10 Movie Crimes Of All Time", sorted by year, from the oldest to the most recent. In bold letters, those who made the short list. Enjoy!

M (1931)
The Maltese Falcon (1941)
Double Indemnity (1944)
The Postman Always Rings Twice (1946)
The Third Man (1949)
White Heat (1949)
Rashomon (1950)
The Asphalt Jungle (1950)
Strangers On A Train (1951)
Dial M For Murder (1954)
Rififi (1955)
The Killing (1956)
12 Angry Men (1957)
Vertigo (1958)
Breathless (1960)
Ocean’s 11 (1960)
Topkapi (1964)
Bonnie And Clyde (1967)
Cool Hand Luke (1967)
Le Samourai (1967)
The Thomas Crown Affair (1968)
The Italian Job (1969)
Le Cercle Rouge (1970)
The Sting (1973)
Chinatown (1974)
Murder On The Orient Express (1974)
Dog Day Afternoon (1975)
Taxi Driver (1976)
Thief (1981)
Scarface (1983)
My Best Friend’s Birthday (1987)
Raising Arizona (1987)
Miller’s Crossing (1990)
Cape Fear (1991)
Point Break (1991)
The Silence Of The Lambs (1991)
Reservoir Dogs (1992)
True Romance (1993)
Leon The Professional (1994)
Natural Born Killers (1994)
Heat (1995)
Se7en (1995)
The Usual Suspects (1995)
Fargo (1996)
From Dusk Till Dawn (1996)
Die Hard (1998)
Lock, Stock, And Two Smoking Barrels (1998)
Ronin (1998)
Boondock Saints (1999)
Office Space (1999)
Chopper (2000)
Memento (2000)
O Brother, Where Are Thou? (2000)
Sexy Beast (2000)
Snatch (2000)
Heist (2001)
Ichi The Killer (2001)
Ocean’s Eleven (2001)
The Score (2001)
25th Hour (2002)
Catch Me If You Can (2002)
Oldboy (2003)
Collateral (2004)
Pusher II (2004)
Brick (2005)
Inside Man (2006)
Lucky Number Slevin (2006)
The Departed (2006)
Before The Devil Knows You’re Dead (2007)
Mr. Brooks (2007)
No Country For Old Men (2007)
Zodiac (2007)
Bronson (2008)
Taken (2008)
The Brothers Bloom (2008)
A Prophet (2009)
I Saw The Devil (2010)
Inception (2010)
Drive (2011)
We Need To Talk About Kelvin (2011)
Skyfall (2012)
Blue Ruin (2013)
The Wolf Of Wall Street (2013)
Thor: The Dark World (2013)
Gone Girl (2014)
Hell Or High Water (2016)



. Citeste tot...

sâmbătă, 8 iulie 2017

All Blacks vs Lions Game 3: The stuff the dreams are made of

“Ladies and gentlemen, boys and girls, you’ve seen here two sets of heroes. A set in black. And a set in red. “

Astfel s-a încheiat meciul. Astea au fost cuvintele comentatorilor de încheiere. Ce încheiere de meci! Ce cuvinte! Ce meci!

Doamnelor și domnilor, băieți și fete, restul pufoși de diverse genuri,

Dionisiacii caută toată viața intensitatea. O caută, o aleargă, uneori o găsesc. Fie că sînt intenși cu adevărat și sar cu parașuta, uneori fără parașut. Fie că sînt intenși de rit mediocru, și atunci o găsesc în chestii mărunte, cum ar fi bunăoară atunci cînd trec strada pe roșu. În funcție de pricepere și de putirință, uneori o găsesc, de cele mai multe ori nu.

It’s a game of inches, zice vorba înțeleaptă. De multe ori s-a dovedit adevărată. Azi a fost a game of minutes. And of seconds.

Știți voi, toată construcția energetică a făcutului dragostei se concretizează, după multe preludii și după multă gimnastică necesară, în acele cîteva minute, de cele mai multe ori cîteva secunde cînd ești acolo. O da, ești acolo. Și călărești universul. Look ma, I’m on the top of the world.

Azi, a fost a game of minutes. And of seconds. Tot turneul The Lions în Noua Zeelandă s-a restrîns la ultimele 15 minute de joc. Cînd a fost 12 – 12. Pe urmă cînd a fost 15 – 12. Pe urmă 15 – 15, în urma unei concretizări de lovitură de pedeapsă absolut fenomenale din partea lui Owen Farell.

Pe urmă, în ultimul minut, au primit All Blacks o lovitură de pedeapsă. Pentru un ofsaid. Era clar: o să cîștige All Blacks, locul loviturii era cît se poate de convenabil. Pe urmă arbitrul a cerut arbitraj video, TMO. Și a schimbat în ofsaid accidental. Și a fost doar grămadă.

Și, uite așa, la sfîrșit, a fost doar 15 – 15. După ce fusese 1 la 1 la meciuri. În al treilea meci test, All Blacks vs The Lions, a fost 15 – 15. Egalitate perfectă.

Și gata. Orgasmul durează cîteva minute. Cîteva secunde. Acest meci a avut un orgasm de 15 minute. A fost fenomenal. A fost așa cum trebuie să fie. Cu un pic de țigări. Cu un pic de alcool. Cu simțurile intensificate de aceste substanțe modificatoare de conștiență. Și am simțit fiecare minut, fiecare secundă. Și s-a terminat.

Știți cine a cîștigat? A cîștigat rugbyul, pufoșilor care sînteți voi pufoși. Cum zice chiar acum unul din jucători, în comentariile de după: “It’s such a magical thing”.

A fost un meci care va rămîne peste ani, pufoșilor. Și ce am simțit în aceste ultime 15 minute, îmi voi aduce aminte toată viața.

Crouch... Bind... Set!!













. Citeste tot...

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...

joi, 6 iulie 2017

Movie Review: The Royal Tenenbaums (Wes Anderson, 2001)

La prima vedere, pentru mulți probabil filmele lui Wes Anderson sînt o tîmpenie absolută. Stupide. Artificiale. Cu o narațiune fie șchioapă, fie a naibii de aiurea, în marginea delirului. Cu tot soiul de atitudini și scene și tablouri dureros de compuse și de forțate în teatralitatea și în simetria și în postura lor imobilă.

Te uiți la ele și, dacă ai mîncat prea mulți hamburgeri și prea mulți mici și prea multă ciorbă de burtă și ai văzut prea multe filme la litru, din bucătăria fast food hollywoodiană, faci indigestie numa numa.

Și pe urmă, dacă ai răbdare, dacă ai înțelegere, empatie pentru ciudat și, evident, musai neapărat, și un pic de glagorie, încep să-ți înflorească în față ca o imensă plantă respingătoare și, în același timp, al naibii de atractivă. Hipnotică.

E un amestec de uimire enervată și de uimire amuzată în același timp. Nu prea știi dacă îți place sau nu, dar știi că ai vrea să continue, să vezi ce-i mai poate pocni mintea, căci scenele sînt de o creativitate uluitoare.

Reticența nu este una de respingere, cum pățești cu unele filme care te zgîrie rău de tot cît de tare de agresează, ci una de nedumerire, “ce se întîmplă aici?”, căci e vorba de un întreg limbaj necunoscut, de o semiotică total străină a succesiunii scenelor și a motivațiilor personajelor și a împletirii acestor motivații.

De aceea nu-i pui capăt experienței, să zici “dă-l dracului de film”, căci nu e una traumatizantă, ci aștepți să vezi ce Dumnezeu se mai poate întîmpla. Și astfel, încet încet, stilul lui Wes Anderson crește în jurul tău, te înconjoară, te îmbibă și începe să-ți placă.

L-am descoperit pe Wes Anderson acum cîțiva ani, prin poarta luminoasă și bizară a universului copilăriei sale, împreună cu toată familia, la desenul animat the Fantastic Mr. Fox. Evident că încă de atunci ne-au izbit gama cromatică și personajele în marginea catatoniei și vina luminoasă care plutește în toate filmele sale și toate acele ucigător de artificiale scene de tablou, în care toată lumea încremenește și se poartă întru logica și consistența visului și a marijuanei.

Pe urmă am dat de The Grand Budapest Hotel – alt delir vizual cu un muțuflender de quelque chose de tîlc agățat în coadă. Și pe urmă, știind deja ce ne poate aștepta, Moonrise Kingdom – altă vrăjeală vizuală în care e împachetată o chichirează narativă barocă și riguroasă, ca o gigă de-aia solemnă și totuși dansantă, în care e ascunsă o pildă și-un prințip.

Te uiți la film. Îți spune ceva. Simți clar că-ți spune ceva, că e o poveste și mai ales un principiu, o pildă și o concluzie morală în spatele delirului vizual riguros controlat. Și stai și te gîndești și cauți pilda, tîlcul, concluzia morală.

Și e acolo, în spatele culorilor turbate, ca un capăt de ață de la friptura de oaie care ți s-a înțepenit între dinți și nu reușești s-o scoți cu limba, dai în ea pînă-ți obosesc fălcile și ea nu vrea să se desprindă. De-aia spun că la filmele lui Wes Anderson ai nevoie și de un pic de glagorie. În lipsă de, puteți încerca cu alcool.

Acum, în seara asta, tocmai am terminat de văzut The Royal Tanenbaums. Filmul cu care, de fapt, s-a cam lansat el, acum vreo mai mult de cincisprezece ani, în 2001. Evident, un delir. Evident, o durere de cap. Evident, o himeră și o șaradă și o mare îmbîrligătură narativă și vizuală. Riguroasă și aiurea și delirantă și rece și caldă și șchioapă și totuși, atît de cursivă în delirul său care duce, încet încet, la o concluzie. Și, evident, un film pe care nu-l voi uita așa ușor.

Nu zic mai mult. Nu are rost să despic firul în patru. Vă îndemn să căutați și să vă uitați.

Știu, le-am cam văzut pe de-a inverselea. De la filmele sale recente spre cele de început. Mai avem aia cu Zissou / Cousteau și ăla cu care a început de fapt, Rushmore. Ne facem veacul în Wes Anderson, atunci cînd n-avem chef de ortodoxele povești hollywoodiene în care știi clar cum începe, cum continuă, cum se sfîrșește, într-o inerție și predictibilitate ontologice care, de la o vîrstă încolo, încep să-ți tocească nervii, chiar dacă pe moment îți bucură nevoia de film, de fugă, de aventură, de fantasmă.

Doamnelor, domnilor, cinstiți oameni logici și întregi la cap, vă jur: trebuie să gustați un pic din nebunia cu metodă a lui Wes Anderson.















. Citeste tot...

miercuri, 5 iulie 2017

Cum își apără slugile stăpînii de la multinaționale

Cînd s-a scăzut TVA-ul la alimente, marile lumini ale economiei românești au sărit imediat de creier în sus, să clameze catastrofa. Cîte spume la creier au mai făcut atunci! Vă mai amintiți? N-a fost nici o catastrofă. Din contră. Țara a beneficiat de pe urma acestei politici fiscale.

Cînd s-a scăzut TVA-ul pe ansamblu, la fel, o perioadă toți deontologii acestui pămînt au clamat catastrofa. N-a fost nici o catastrofă. Din contră: lucrurile au mers mai bine.

Cînd s-au scăzut contribuțiile sociale, la fel. Urlete și țipete și spume la creier. CTP-ul era mic copil la cît de roșii de indignare erau cei de la Consiliul Fiscal. Nu s-a întîmplat nimic. Țara a avut una din cele mai mari creșteri economice din istoria sa recentă.

Cînd s-a dezbătut legea dării în plată, urlelete au început din nou. Cei de la bănci mai aveau un pic și făceau atac de apoplexie. Lor li s-au alăturat întelepții triști și înțelepți de la BNR. Vai, cît dezastru! Vai, cîtă suferință! N-a fost nici dezastru, nici suferință. Băncile au raportat profituri istorice anul trecut. Le merge rău de tot în țara asta catastrofică, sărăcuțele de ele...

Acuma o luăm de la capăt. Se propune taxa pe cifra de afaceri, să nu mai facă multinaționalele măgării, să-și exporte profitul în paradisurile fiscale, să ocolească taxele, să-i lase doar pe proștii de români să plătească taxe? Dintr-o dată un cor imens de bocitori la comandă a început să urle. Vai, dezastru! Vai, catastrofă! Vai, sărăcuții! Vai, o să ne plece luminile economice! O să smulgă din beton fundațiile fabricilor și vor fugi în Maroc, în China, în Patagonia! O să fie dezastru! O să fie Coreea de Nord!

Da, da. Cum să nu. Ne-am lămurit cît de patrioți sînteți, toți voi ăștia care plîngeți de mila străinilor. Ne-am lămurit cît de pricepuți sînteți la economie, voi toți ăștia care ați fi în stare să vă scoateți și mama în port, la produs, dacă asta ar aduce o pierdere PSD-ului. Oameni cîinoși, care pentru un ce profit electoral sînt în stare să-și vîndă țara și să o facă slugă la străini.

Da, da. Cum să nu. O să fie catastrofă. O să fie catastrofă pentru voi, ticăloșilor, că n-o să vă mai primiți banii de la stăpînii voștri. Că propaganda voastră nu reușește să-i împiedice pe cei care au curajul să vină să le spună străinilor “aveți de dat niște bani către România, pe care tot vă fofilați și nu-i dați”. Mama voastră de ticăloși... :(

. Citeste tot...

Movie Review: Open Range (Kevin Costner, 2003)

In general, am o parere proasta despre Kevin Costner. De regula, filmele sale sint patetice. Si nu numai ca sint patetice si prost facute, dar dau si rasol la box office. E autorul unora dintre cele mai mari catastrofe de film din cinematografia recenta - ma gindesc, de exemplu, la duda numita Waterworld.

Chiar si cind face filmele bine, le face in marginea mediocritatii. Dancing With The Wolves e o treaba decenta, dar se vad clar insaliaturile. A luat Oscarul pentru ca a fost facut intr-o perioada in care se faceau filme proaste. Daca ar fi fost sa candideze in anii 60 sau 70 nu se uita nimeni nici macar sa-l nominalizeze.

Si totusi, in seara asta am vazut un film de Kevin Costner care m-a surprins in mod placut. Nu este cel mai foarte perfect film facut vreodata. Are clar dozele sale semnificative de patetism si de pedanterie nesarata a la Kevin Costner. E mai straight and pompous decit prevede Codul Fiscal. Dar, nu stiu cum Dumnezeu, e salvat si merita sa fie vazut.

Actorii joaca bine. Neasteptat de bine. Robert Duvall face un rol excelent. Nici Kevin Costner nu joaca prost. Chiar decent pe alocuri. Annette Bering e la inaltime. Imaginea este bine tinuta in friu. Atmosfera specifica este recreata neasteptat de decent - inclusiv scenele de actiune, amintindu-mi clar de celalalt western remarcabil al acelei perioade - Unforgiven. Iar regia, dincolo de pionierismele de copil naiv, are momente de eleganta vizuala si mai ales - neasteptat pt Costner - de subtilitate si de retinere si complexitate.

E vorba despre Open Range, un western recent (2003) care reuseste sa nu fie inca o incercare patetica a Hollywoodului de a reinvia un gen de mult mort si ingropat. Dintre toate westernurile pe care le-am vazut facute dupa 1980, asta si Unforgiven (o capodopera a genului, de departe, si unul din filmele mele preferate) sint singurele care trec un prag decent de calitate cinematografica.

Vi-l recomand. In mod neasteptat, pentru mine cel putin, Kevin Costner reuseste sa-si salveze onoarea profesionala cu acest film.



. Citeste tot...

marți, 4 iulie 2017

Prea rar, prea puțin

E o apăsare și o nedumerire de care avem parte ori de cîte ori noi, orășenii, dăm cu nasul peste realitatea fără de fard a naturii. Avem creierele atît de îmbîcsîte de ritmurile acre și electrice ale MTV-ului și ale altor formatoare de sinapse artificiale, încît nu ne dăm seama că natura respiră altfel. În alt ritm. Cu altă măsură.

Stăteam zilele astea și beleam ochii la mare, și mă uitam, și mă minunam cum de nu se întîmplă mare lucru pe întinderea sa, pe “foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cum zice Ion Barbu, unul din cele mai frumoase versuri din limba română.

Și încercam să-mi închipui răbdarea aspră a celor care-și trăiesc traiul de pe urma mării. Cîtă necuprindere, cît spațiu gol, cîtă neîntîmplare și cît nimic.

Căci, în mare măsură, asta este marea. Un nimic cuprinzător, punctat aleatoriu de izbucniri de ectoplasmă pe care pescarii se străduie să le prindă. Fie că te uiți la mare, fie că bagi capul sub apă și te uiți pe sub, tot aia vezi: un mare nimic. Și ici, colo, cîte un peștișor, dacă ai noroc.

Nu e nimic de MTV, de Animal Planet, de National Geographics în nemișcarea și lipsa de acțiune a realității lichide. Știi că e acolo, vezi cîteodată un pește zburător curgînd nefiresc de lin peste apă, cîteva zeci de metri, vezi cîteodată o caracatiță sau o algă. Și în rest? În rest îți trebuie multă răbdare.

Același lucru se întîmplă și în partea cealaltă de lume, sus între stînci, la munte, în pădure. Unde e cocoșul de munte? Unde e rîsul? Unde e ursul? Unde sînt lupii? Unde e turma de căprioare? Unde sînt caprele negre? Unde e toată adunătura de densitate de suflare de animale, aia pe care sîntem învățați să o vedem la un click de telecomandă distanță?

Sînt acolo. Trebuie să ai răbdare. E răbdarea non-tehnologiei, a naturii, a foșnetului de frunză, a valului după val după val după val. Și atît. Mergi la pas zile întregi pînă vezi ceva. Dacă știi să vezi. Dacă nu, mergi degeaba. Poți să hălădui valurile cît vrei, dacă nu știi să cauți, nu găsești pește.

În această tensiune dintre nefireasca ușurătate a rezultatului mediatic – marea năpădire de informație ce vine asupra noastră în fiecare secundă - și goliciunea ermetică a naturii, care nu ți se dezvăluie decît cu răbdare, ca o inițiere într-un mister plin de sînge, în această tensiune stă, printre altele, viața noastră zilele astea. Prea mult. Prea ușor. Prea puțin. Prea greu.

Băgați capul în apă. Nu veți găsi Animal Planet și culorile turbate ale ecosistemului din zona platformei de corali. Băgați-vă burțile în pădure. Nu veți vedea nimic. Ursul e în altă parte. Cîrtița e sub pămînt. Rîsul nu vi se va arăta niciodată. Mai bine uitați-vă la MTV. E mai simplu. Recompensa e la un click distanță. Facebook. Facebook everywhere.

. Citeste tot...

Îl au degeaba

Liberalii sînt ori proști, ori ticăloși. Sper din tot sufletul să fie doar proști. Pentru că n-ar trebui să existe nici un partid în România asta care să fie atît de ticălos încît să nu țină cu neamul său.

Liberalii au ajuns să țină cu multinaționalele care sifonează în mod constant profitul în paradisurile fiscale. Liberalii au ajuns să le plîngă de milă celor care scot plus valoarea din țară, făcînd ca această țară să rămînă în continuare subdezvoltată.

Liberalii au ajuns să țină cu cei care își repatriază banii în Viena, în Bruxelles, în Londra, în Frankfurt, în Paris, în New York și Washington, prin evitări de taxe și prin așa-zise “optimizări fiscale” care sînt la fel de ilegale precum corupția cu care acuză un popor întreg.

Liberalii aveau, pe vremuri, un N în denumirea partidului lor. N care venea de la Național. Îl au și acum. Îl au degeaba :(

. Citeste tot...

luni, 3 iulie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...