Am fost recent în Marea Britanie, într-un loc fain, de Britanie adevărată, nu ca la nasoii ăia de londonezi. Tot într-un loc arogant, evident, căci toată Marea Britanie e un ocean de aroganță. Dar într-un loc de-ăla de vă povestea Tolkien cînd era tînăr.
Cîteva impresii la cald.
Nu se poartă mască aproape nicăieri. Cu excepția cîtorva magazine mici, ținute de persoane mai în vîrstă, care te roagă să-ți pui masca printr-un anunț la intrare, în rest nicăieri. Pe stradă vezi izolați cîțiva care o poartă în mod voluntar – cei mai mulți dintre ei asiatici.
Te uiți în jur și nu-ți vine să crezi: parcă nici n-ar fi Covid. Viață normală, nestînjenită de nimic. Am fost la meci de rugby. Tribunele înțesate. Nici o mască. Am fost la film, la Dune. Nici o mască. (Despre film v-am povestit deja – e de bine). Am fost prin malluri, prin magazine mari, în puburi. Nicăieri nimic. E o senzație de libertate și de normalitate de te înfiori.
Asta chiar dacă în momentul de față cazurile de Covid în Anglia sînt de vreo trei luni aproape de maximele istorice. Cazurile sînt sus, însă morții jos, căci mai toată țara s-a vaccinat.
Mai mult de-atît, nu poți intra în UK dacă nu ai dovadă de Covid. De fapt, poți intra, dar intri direct în carantină. În rest, arăți certificatul o singură dată, cînd îți faci înregistrarea online de localizare, la care trebuie să adaugi obligatoriu și acest certificat.
Mai mult de-atît. Nu doar că trebuie să arăți certificatul Covid, dar pe urmă mai trebuie să îți mai și faci un test Covid a doua zi după sosire, pe banii tăi, la care trebuie să te programezi înainte să sosești în țară.
Deci un filtru riguros. Dar pe cît de riguroasă e intrarea, pe atît de relaxată e viața mai apoi. Nu te mai verifică nimeni.
Pe lîngă Covid, pe lîngă toate celelalte idiosincrazii culturale de care englezii sînt vestiți: mersul mașinilor pe stînga, bateriile separate la apa caldă și apa rece la chiuvetă, lumina care se aprinde din tavan, felul absolut oribil pentru noi mediteraneenii în care bezmeticii de englezi umblă dezbrăcați pe frig – am făcut aproape o obsesie în a număra adolescentele în cracii goi pe frigul de octombrie, multe din ele și cu părul ud, proaspăt ieșite de la duș,
încă o chestie care m-a frapat puternic. Încă o chestie care să prefigureze viitorul, în cazul în care vă temeți cumva că sînteți controlați prea tare și că vi se bagă cipuri în vene și vi se periclitează sănătatea cu cinci ge-u’.
În multe locuri nu se mai primește plata decît cu cardul.
Cashul este atît de medieval, încît nu mai e primit. Din ce înțeleg de la persoane cu care am discutat pe această temă, în țările scandinave deja eliminarea cashului este aproape completă.
Deci așteptați-vă ca, în scurt timp, și la noi să fie la fel. Nu mai ai voie să mai aduni apă de ploaie. Nu mai ai voie să mai dai foc la frunze în grădină. Nu mai ai voie să mai folosești bani cash. Nu mai ai voie fără certificat de vaccinare. Nu mai ai voie fără mască. Probabil nu vom mai avea voie să creștem nici porci, nici găini. Nici să ne producem mîncarea. O să fie bine.
În rest, nu mă apuc acum să vă povestesc cum e Anglia. N-are rost. Oricum n-o să credeți, sau o să luați în derîdere, sau o să căutați nod în papură. Las’, că vă știu eu pe voi.
Doar atît vă spun: sus acolo, în vîrful dealului la Glastonbury, chiar există spirite. Bătea vîntul atît de tare încît căpătase materialitate. Era ca un demon vînos care se încolăcea în jurul nostru și voia să ne dea de-a dura, să ne zvîrle de acolo, din înaltul măgurii, să ne interzică să punem piciorul pe acel loc unde probabil doar celții au voie.
Celții. Niște celți, mama lor de celți...
.
Citeste tot...
luni, 25 octombrie 2021
Bloody England, marvellous England
Scris de Turambar at 20:50 8 comentarii
Etichete: Celţi, COVID, England, Impresii de calatorie, Libertate, Lucrurile cu adevarat importante, Personal, Stari si zile, UK
duminică, 27 august 2017
Naționalism să fie, dar nu și pentru căței
Am trăit în Statele Unite un an întreg, ca student. Da, cu bursă Soros, ca să nu existe discuții că nu recunosc asta. Acolo, în America, am descoperit cu adevărat că sînt român.
Cît timp trăiești în țara ta, ești ca peștele în apă, nu-ți dai seama ce înseamnă aia. Mai mult, cît ești în țara ta vezi mereu numai ce e mai bun la ăilalți.
Ca și copiii ăia mici care simt mereu că mîncarea în vecini e mai bună decît aia de la ei, pînă pleacă de acasă și încep să ducă dorul mîncării lu’ mama și să reevalueze trecutul.
Așa și cu mine. În America mi-am dat seama, ca și mulți alții înaintea mea, că a fi român în primul rînd înseamnă a visa în limba română (n-am zis-o eu, a zis-o Eliade). Mi-am dat seama cît de intimă sînt împletite limba și ființa. Sîntem ceea ce sîntem căci gîndim în limba în care gîndim.
Acolo mi s-a făcut dor de casă. Acolo am cerut-o pe Florentina în căsătorie, pe e-mail. Era în anii ’90, puțini știau de e-mail pe vremea aia, darămite să-și ceară soția în căsătorie astfel.
Acolo pot spune că am devenit român de-a dreptul. Prin comparație. Știu sigur că mulți dintre emigranții care au plecat anii ăștia din România simt la fel, doar că le e rușine s-o recunoască.
Zilele astea am fost o săptămînă într-o vacanță prin Belgia. Am umblat de colo colo, am văzut locuri frumoase, orașe frumoase, am stat de vorbă cu oameni frumoși. O țară frumoasă, demnă de laudă. Am dat cu nasul și prin Olanda, altă țară frumoasă. You should see Utrecht: much nicer than the tourist-invaded Amsterdam.
M-am întors din această vacanță mai naționalist decît cînd am plecat.
M-am întors mai naționalist nu pentru că m-au enervat străinii și am căpătat rîcă pe ei. Nu. Ăsta e naționalism primitiv.
Din contră. Îi apreciez pe belgieni pentru ce sînt, pe olandezi pentru ce sînt, am toată admirația pentru istoria lor și pentru priceperea și mîndria lor. Mergi pe lîngă canalele alea și te trec fiorii cînd te gîndești cîtă muncă și cîtă perseverență și cîtă pricepere inginerească sînt condensate în acele cărămizi de secole.
Dacă mai și le citești istoria și vezi cîte războaie au trecut pe acolo, de cîte ori au fost asediați, omorîți, jefuiți, dărîmați, de cîte ori a trebuit s-o ia de la capăt, admirația crește și mai mult.
Nu. Nu m-am întors mînat de sentimente naționaliste urîte, negative, de acolo. Ci m-am întors cu un naționalism pozitiv, luminos. Am văzut că și alții au fost săraci și au putut totuși ieși de sub hegemonia altora.
Cazul Belgiei este de manual. Au fost sub spaniolii cei habsburgi. Au fost sub francezi. Au fost și sub olandezi. Toți i-au tratat cu sictir.
Olandezii îi tratează cu sictir și acum, un soi de rude sărace. Belgienii sînt și pentru olandezi, și pentru francezi cum sînt moldovenii pentru noi: prilej de glume superioare și de oarecare scîrbă și sictir.
Și totuși, belgienii nu se lasă. Sînt mîndri de ceea ce sînt. Își apără ceea ce au de apărat. Își glorifică istoria, alegînd ce le convine spre a-i pune într-o ipostază convenabilă. Și, mai ales, nu le e rușine să-și arate emoțiile negative, atunci cînd nu le convine ceva.
Am stat de vorbă cu belgieni. Nu vreți să știți cîtă furie zace în ei. Nu vreți să știți ce tensiuni sînt între belgienii flamanzi și cei valoni, în interiorul țării. Relația români – unguri e mic copil pe lîngă cea valoni – flamanzi. Dincolo de stratul de politețe inițială, dacă stai de vorbă cu ei mai mult și le capeți încrederea, uite așa explodează furia și nemulțumirea și stereotipurile etnice.
E acolo un miș-maș de nemulțumiri vechi: flamanzii vs valoni, catolicii vs protestanți, francezii vs belgieni, belgienii vs olandezi, bruxelezii vs cei din provincie, care vine să fie completat de nemulțumirile cele noi: musulmanii, turcii, arabii, marocanii, negrii, est-europenii, atentatele, orașele mari năpădite de imigranți.
Și îi înțelegi, pe fiecare din ei, căci fiecare din ei are dreptatea sa. Ca aici, unde și românii au dreptatea lor, și ungurii dreptatea lor, și țiganii dreptatea și supărările lor, și bucureștenii, și clujenii, și ardelenii, și miticii, și moldovenii.
Toți au dreptatea lor. Toți au sacul lor de emoții negative. Și, guess what? Toți și le exprimă. De maniera cea mai validă și mai legitimă. Există un discurs naționalist foarte puternic în aceste țări. Cele mai multe dintre temele lor de preocupare sînt teme valide, temeri trăite de oameni obișnuiți, care se simt amenințați în propria lor țară.
Etnicitatea și teritorialitatea și tensiunile ce decurg din aceste trăiri sînt valide, puternice, nu trec așa ușor, doar că vine Soros sau Macovei sau Băsescu să ne spună să pupăm inelul stăpînirii sau să primim emigranți cu brațele deschise, să le dăm eventual și cheia de la seif, cum zicea marele Ostap Bender pe vremuri.
Nevoia de apartenență, de diferențiere și mai ales și mai ales de a-ți apăra ce simți că e al tău sînt trăiri intense și esențiale, înfipte adînc în fibra omului, indiferent dacă e american, român, oltean, flamand, țigan, arab, pakistanez sau scoțian.
Cum de asemenea la fel de normală, naturală este și tendința de a fi deranjat de relațiile hegemonice, cele care încearcă să cristalizeze asimetriile de proprietate și de putere în favoarea celor de partea bună a ștremeleagului.
Unii bogați, alții săraci. Ăi bogați mereu mai bogați, ăi săraci ținuți acolo, cu capul la fund. Unii puternici, alții în servitude, fie de-aia formală, de șerb ori de sclav, fie una mai elaborată, cum fac puternicii zilei acum, Merkel și Macron, cu proștii cei săraci din Europa de Est.
E normal să fii precum flamanzii cei care au zis henț! aroganței și silniciei habsburgilor. E normal să fii precum cei din Gent care erau supărați pe cei din Bruges că ăia din Bruges le astupau noaptea canalul pe care ei îl săpau ziua.
E normal să fii precum cei din Antwerp care își vedeau canalul îndiguit de puternicul zilei, de episcopul care le-a tăiat pur și simplu accesul la transportul pe apă. Știați că, mai apoi, Antwerp a fost supus unei blocade de către cei din Rotterdam și din Amsterdam?
Știați că olandezii cei plini de principii, care acum se dau marii ideologi umaniști ai lumii, i-au persecutat pe cei din jurul lor, văzîndu-și interesele și construindu-și porturile lor cele mari prin distrugerea altor porturi, exact la fel cum fac acuma cu Constanța?
Nu e prima dată cînd olandezii practică politici hegemonice. E un fapt normal pentru ei. După ce au fost asupriți, au devenit asupritori. Cei din jurul lor știu asta și nu-i iubesc. Iată că acum încearcă să facă asta și cu proștii și săracii din Europa de Est.
Unii, mai proști și mai mototoi, așa ca noi, îi laudă. Alții, cu ceva mai multă coloană vertebrală, ca ungurii sau ca polonezii, le dau un șut în fund, cum au făcut ungurii zilele astea cu ambasadorul arogant al Olandei, sau polonezii cu președintele arogant al Franței.
Istoria ne ajută, dragilor, să înțelegem că naționalismul și iubirea de moșie sînt lucruri pe care le nutresc toți, indiferent de limbă ori de veac.
Olandezii sînt naționaliști. Al naibii de naționaliști. Și cu bunele, și cu relele ce decurg din această ideologie – da, ideologie, că toate sînt ideologii: și creștinismul, și islamul, și capitalismul, și naționalismul, și umanismul.
Belgienii sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști, dacă zgîrii un pic poleiala de corectitudine politică. Am ascultat zilele astea niște povești puternice despre relațiile dintre cei săraci și cei bogați, dintre catolici și protestanți, dintre flamanzi și valoni, dintre belgieni și olandezi.
Toate povești recente, din ultimii 50 de ani, deci de după al doilea război mondial. Toate povești pline de patimă și de resentiment și de furie.
Pe lîngă aceste povești personale, am citit zilele astea multă istorie a acelor locuri. Peste tot naționalism. Peste tot exploatare. Peste tot revoltă împotriva exploatării.
Auzind aceste povești, citind aceste istorii, m-am întors acasă cu inima ușurată. E bine să fii naționalist. E normal să fii naționalist. Toți sînt naționaliști. Ăia bogați și occidentali, ăia sînt mai naționaliști decît toți ceilalți.
Singura șmecherie de marketing politic este că, în șmecheria lor pricepută, îi prostesc pe ceilalți, spunîndu-le că e cîh și nașpa și urît să fii naționalist. Doar ei au voie să fie naționaliști. Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Naționalism să fie, dar doar pentru cei care au voie, ăia mari și puternici: englezii, francezii, nemții, americanii. Restul, nu e voie.
Deci relax. Deci nu vă mai duceți după fentă. Deci carry on and love your country, cum ar zice naționaliștii de englezi. Și, mai ales și mai ales, carry on and don’t let others do ugly things to your country.
Pufoșilor. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă, după ce vă spală creierele Merkel și Soros și toți cei care folosesc corectitudinea politică pe post de bîtă și de instrument de control hegemonic...
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 13:34 2 comentarii
Etichete: Antropologie, Belgia, Etnicitate, History, Impresii de calatorie, Nationalism, Olanda, Politics, Responsabilitate sociala, Romania, Sociologie, Turism
marți, 12 august 2014
Cu caii, la Slănic
Weekendul acesta am dat o fugă de la Telega pînă la Slănic Prahova, pe drumuri sinuoase, adică pline de curbe, domnu' Pleșu, să călărim. Găsisem pe net despre cei de la Centrul Ecvestru Husar Slănic, și duminică ne-am încumentat în cele din urmă.
Nu ne-a părut rău.
Au cai frumoși, gidrani de-ai noștri din Ungaria, cum intri în Imperiu pe stînga. Caii sînt blînzi și răbdători cu copiii și oamenii grași, cu excepția celui călărit de mine, evident, căci cineva trebuie să aibă și noroc pe lumea asta. Să mă fi văzut cum îl struneam, parcă eram John Wayne pe perfuzii de whisky. A fost fain, a fost o simbioză intensă cal-călăreț. În cele din urmă omul gras a răzbit, că așa e în viață, în politică, la Guvern și la călărie: omul gras cîștigă alegerile.
Ne-am plimbat pe dealurile din partea de nord a Slănicului, spre Malul Vînăt. Niște coaste de coclauri faine, cam ca la Telega, doar că ceva mai abrupte și evident ceva mai puțin frumoase, că nu era la Telega, era în altă parte. Pentru cei care nu știu, Malul Vînăt este o rîpă impresionantă de argilă verde, de o culoare nepămînteană, pe drumul abrupt de la Slănic peste deal, spre Vălenii de Munte și mai ales spre Teișanii domnului Pleșu.
(Wave, domnu Pleșu. Incremental vorbind, mi-e dor de Dvs și de poliția Dvs spirituală. E august și mă plictisesc. Eu cu cine mai tachinez privind legătura ontologic-emoțională dintre magnetizare și matrafocsare?)
După ce am trecut de Malul Vînăt am dat într-un platou unde am putut să ne punem la încercare priceperea de trap, cei care doreau. Evident că era să cad de pe cal. Evident că a n-am căzut. Evident că nu scăpați de mine așa de ușor. Evident că a fost fain. Aproape ca John Wayne pe perfuzii. De whisky.
Pe urmă am mers prin pădure, pe la umbră și carpeni și tufe și tei porcesc. Pe urmă am ieșit iar la loc drept, iar am făcut un pic de trap. Din ce în ce mai bine controlat, că sînt la început. Pe urmă am coborît la loc înapoi spre punctul de plecare pe un drum de țară unde am mîncat și mere. Pe urmă am ieșit la loc (mai) drept, pe la o pensiune recent înființată, unde iar am putut să mergem la trap. Și a fost fain, și a fost prima dată cînd am simțit cum e să strunești cu adevărat animalul sub tine. Repetiția, mama învățăturii.
Au fost două ore plăcute, și pentru copii, și pentru oamenii mari. Căci am fost cu fetele, cu Marta și cu Andra, și le-a plăcut și lor. Drept pentru care, descoperindu-mi eu tîrziu gena de mongol cuceritor din sînge, de tătar cu PhD, promit să mai mergem și vă recomand și vouă. Poate data viitoare facem o tură mai lungă, de o zi, căci au și de-astea.
E fain să călărești, dragilor. O plăcere descoperită tîrziu, ca babele la 40 de ani. Ar trebui să facem și noi la Telega așa ceva. Poate într-o viață viitoare. Poate copiii noștri.
Hajime!
Citeste tot...
Scris de Turambar at 10:03 2 comentarii
Etichete: Andra, Calarie, Copii, Destul de perfect, Impresii de calatorie, Marta, Prahova, Sport, Turism
duminică, 25 august 2013
“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...
aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia
I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.
Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.
Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.
Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.
Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.
Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.
Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.
Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.
În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.
În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.
Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.
Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.
L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.
Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.
E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...
Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.
Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.
Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.
Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.
Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.
Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.
Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.
Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.
E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.
Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.
Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.
Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.
Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.
Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.
Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.
Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.
Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.
În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.
În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.
Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.
Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.
Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.
Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.
Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.
Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...
Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.
Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.
Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.
Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.
Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.
Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.
Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.
Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.
Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.
Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.
Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.
Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.
Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.
Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.
Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.
...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 12:51 3 comentarii
Etichete: All Blacks, Brazilia, Copii, Copilarie, Criptic, Familie, Fotbal, Impresii de calatorie, Nostalgie, Personal, Rugby, Scriitura, Sensu vietii pentru oamenii ocupati la cap, Sport, Stari si zile
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
Un coșciug mare cît o țară
S-a întîmplat ca zilele astea să trecem din nou prin Bulgaria, de data asta la ceas de iarnă. Pînă acum ne petrecusem pe drumurile și prin orașele și comunele lor pe timp de vară, căldură, moleșeală, frunze în copaci și soarele sus pe cer.
Dar fie că a fost vară ori iarnă, senzația a fost aceeași. Bulgaria e o țară a tristeții, a depresiei, a nevrozei mocnite, a cenușiului și sărăciei mohorîte.
Casele sînt tencuite cenușiu. Acoperișurile sînt cenușii. Satele sînt posomorîte și neîngrijite și dau impresia de părăsite. Orașele sînt și ele dărăpănate, cu niște răgălii de blocuri.
Am fost și în Ungaria, și în Polonia, și în fosta Germanie de Est, și în
Republica Moldova. Evident că am bătut și România în lung și în lat. Știu și zone de-ale noastre care put de sărăcie, locuri uitate de lume și de timp. Dar nicăieri nu am trăit apăsătoarea senzație generalizată de tristețe precum în Bulgaria.
Nu e doar de la sărăcie. Repet: am trecut prin multe zone sărace ale Europei. Am văzut sate din Moldova noastră sărace pînă la cotor. Am văzut sate de-ale fraților noștri din Republica Moldova și mai sărace. Am văzut sărăcie în Tulcea, în Mehedinți, în Bistrița, în Harcov.
Am văzut zone mai puțin strălucite din Ungaria de Est. Am trecut și prin bălăriile Slovaciei. Și prin Grecia treci prin pungi de sărăcie, cu maghernițe și lume bătrînă și săracă la poartă. Nu mai vorbesc de Turcia – cu excepția zonelor turistice, e tot o sărăcie du colo colo.
Însă parcă nicăieri sărăcia nu este însoțită de asemenea evidenți markeri vizuali ai tristeții. Nu vorbesc de dezordine, de îngălare, de mermeleală, de țigănie, de senzația de vraiște. Ci de senzația de tristețe. Apăsătoare. Aproape tangibilă.
Peste tot în satele prin care am trecut am diverse elemente distinctive. La slovaci, la unguri, la tulceni, la moldoveni, la greci, la turci. La bulgari e singurul loc din toate acestea unde elementul este moartea.
Afișele lipite insistent pe porțile caselor care vorbesc despre încă un mort din gospodăria aceea. Nu știu cît e obiceiul să se țină afișul în poartă. Știu doar că pe fiecare stradă pe care m-am plimbat aproape jumătate din porți sînt “împodobite”, dacă putem folosi acest cuvînt, cu cîte un semn al morții.
Alături de ceilalți identificatori vizuali, de celelalte elemente tematice, cum ar zice criticul artistic, de tonul cromatic și de senzația de pustietate, de loc unde nu mișcă nimic, nu crește nimic, nu se construiește nimic, rezultatul este unul cocoșător. În afară de zona turistică a Plovidvului, unde cît de cît e un soi de șarm cochet, de eleganță sprințară în aer, în rest peste tot prin Bulgaria este parcă întruparea Eclesiastului. Deșertăciune a deșertăciunilor, căci totul este deșertăciune.
Îți ia ceva timp pînă să conștientizezi această senzație, mai ales dacă ești ocupat și cu altele, cum ar fi bunăoară condusul. Dar odată ce-ți dai seama, începe să-ți sară în fața ochilor peste tot. Nu se contruiește nimic. Casele sînt dărăpănate, cele mai recente de prin anii 70-80. Nu sînt case noi – cu excepția unor petice în zonele evident turistice.
Mai rău: nu mișcă nimic prin sat. Acea foșgăială pe stradă pe care o întîlnești în alte părti, oameni, căruțe, mașini, birturi, ceva să-ți dea impresia de viață, nimic. Nici o construcție industrială sau economică recentă – fie un depozit, o fierărie, ceva, o hardughie strălucitoare, ceva tractoare mai noi, camioane care să împrăștie fum, materiale de construcții puse pe marginea drumului.
Nimic, frate, nimic. Moarte și pustiu și tristețe apăsătoare, cvasi-tangibilă.
Cum intri în România, dintr-o dată altceva. Într-o zonă totuși săracă a țării, căci Giurgiu este totuși o zonă vraiște, cum se schimbă lucrurile. Beculețe pe stradă, beculețe pe muchiile caselor, anunțînd sărbătorile de iarnă, brazi împodobiți întrezăriți sclipind prin ferestre, o lumină lăsată să ardă în curte, afară.
Pe urmă nu mai vorbesc de iluminatul public, mult mai evident. Pe urmă mărimea caselor, cît și materialele folosite. Pe urmă, moț pe tortul vieții isterice, urîte, țigănești și blambece, dar totuși viață: luminile puse de primării de-a lungul străzilor. Becuri colorate, mișcare, strălucire. Viață, bre.
Știu că primăriile își iau șpagă de la cei cu beculețe. Dar să moară pisica de abuz de substanțe antidepresive dacă nu e mai bine așa decît starea aceea de semicoșciug în care trăiesc scufundate comunele bulgărești prin care am trecut în aceste zile totuși de sărbătoare.
PS: Dacă ați vedea Jilava cum e luminată noaptea, ați zice că nu e pușcărie, ci spa residence. Mai ceva ca centrul Bucureștiului aproape :)
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 23:09 13 comentarii
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Antropologie, Bulgaria, Impresii de calatorie, Mishteaux dar trist, Personal, Trist but sad, Urbanitate
duminică, 16 decembrie 2012
La cald, despre vechea noastră iubire hobbițească străvăzută azi cu ochi de film
Tolkien a trăit într-o vreme de lemn și de fier și de hîrtie. Ultimele zile ale tainei și primele zile ale modernității cea sfîșietoare de mister. Pe vremea lui încă nu se punea amidon în mîncare, să fie lucioasă și găunoasă la gust, nici efecte speciale în filme, altminteri decît cele naive din King Kong care mai rău te făceau să rîzi decît să te lași vrăjit.
În consecință, tot misterul la Tolkien se întîmpla în cap. Fiecare cititor își făurea propriul său film alambicat al dusului și întorsului înapoi, al hălăduielilor primejdioase, al solzilor cei strălucitori și metalici de pe burta de naibă.
Precum bine a arătat autorul din The New Yorker, Tolkien a împletit un limbaj și o stare mistică laolaltă cu un limbaj și o stare modernistă, de des-vrăjeală. Cum inspirat spune Gopnik, Tolkien e acel loc binecuvîntat unde Edda cea
Veche se întîlnește și întrepletește cu Vîntul printre sălcii, unde intensitățile magice se întîlnesc cu pipa și cu belfereala cea mic-burgheză, cu vestă și cu lanț la ceas.
De un astfel de mariaj avem parte, cum deja am fost învățați, și în Hobbit, cea de-a doua incursiune cinematografică în lumea lui Tolkien după vîrtejul de acum 10 ani de zile care a fost Stăpînul Inelelor.
Și, ca și atunci, tot Peter Jackson e la cîrmă, iar pereții peșterilor creierelor noastre sînt pictați de aceiași vrăjitori care de 30 de ani tot ne pictează Tolkien în fața ochilor, John Howe și Alan Lee. În consecință, nu are cum să nu semene, să nu ne creeze același tip de temporary suspension of disbielief.
Am 95% vești bune pentru voi, cîrcotașilor, și doar 17% vești proaste. Cuuum? Nu dă 100%? Damn it. Prea m-am învățat cu nărav de la sondajele cele mincinoase și manipulatorii și nu mai știu cum să mă opresc la 100%. Bine, fie: am doar 5% vești proaste pentru voi.
Să încep cu cele proaste.
În primul rînd, e vorba de gustul de amidon, de străluceală ușor prea strălucitoare și de freză ușor prea bine făcută uneori. Atenție: doar uneori. Acel glamour de Holywood care face actorii ușor prea bucălați și hainele ușor prea curate și pielea de pe fața vilanilor ușor prea întinsă, plesnind de sănătate, chiar și cînd sînt orci. Unde ești tu, Lee Marvin, cu fățăul tău absolut memorabil, viu, rău pînă la ultimul por și la ultima țigară fumată cum trebuie, adică autentic, cu scrum pe jos?
Dar asta este o hibă a noastră, a modernității post-moderne și prea consumeriste și prea tinzînd spre perfecțiunea cea pufoasă. Și s-o spunem pe cea dreaptă: totuși în cele mai multe din cazuri Peter Jackson reușește – cum și în The Lord Of The Rings a reușit tot cam peste tot – să neutralizeze pufoșenia postmodernă, să ne arate și unghii murdare, și dește zdrelite, și imperfecțiuni într-o țesătură vizuală altminteri aproape prea perfectă. Deci, ca și în LOTR, i-a ieșit, cu acele mici excepții cînd nu i-a ieșit și FX-urile sînt prea rotunjite din puterea cailor de biți.
În al doilea rînd este vorba despre inevitabilul compromis pe care a trebuit să-l facă cu convențiile emoționale ale filmului de acțiune. Thriller, cliffhanger, prea spectaculos uneori, prea rollercoaster în vreo 5 minute din film, prea Indiana Jones partea a doua. Dar îi înțeleg nevoile. Hollywood is a harsh mistress cînd vine vorba de muls banii de la adolescenții cei fraeri și atunci trebuie să le dai și lor ce le place: tare repede și iute, no matter că nu-i prea plauzibil.
Dar nici aceste compromisuri nu sînt decît cîteva, și în rest gata, mi se termină doza de 5% răutăcisme și pot da drumul liniștit la caii cei albi și cu coamele despletite ale entuziasmului celor 95% bile albe.
Nu vă spun prea multe. Luați-o doar că e de bine. Luați-o că trebuie să-l vedeți, frumos, așezat, cu cartea în fața ochilor, ca niște buni tolkieniști ce sînteți.
Are forță epică. Are sensibilitate pentru detaliile dragi pătimașilor de Tolkien. Are o căsuță de hobbit și o petrecere de început absolut delicioase. Are o secvență memorabilă în măruntaiele muntelui, cînd Bilbo Baggins își depășește condiția de fraer, iar Peter Jacskon pe cea de simplu tinichigiu de vise.
Și are mai ales un actor în pielea lui Bilbo cel Tînăr, Martin Freeman pe numele lui de mirean, absolut proaspăt și donnish și mic-burghez de anii 30. O surpriză faină într-un rol care foarte ușor putea să fie ratat, fiind dat unui pufos de secol XXI.
Nu! Martin Freeman este pe rînd fraer, mic burghez de Oxford, precum Tolkien, papagal pufos englez, om speriat și, încet-încet, erou. Peter Jackson are bunul simț britanic să nu pună prea multă tușă, iar Martin Freeman are bunul simț britanic să se țină de rețetă și să joace nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu reluctanță, cu manierisme cînt trebuie, cu naturalețe poticnită cînd trebuie, cu patos mitic cînd trebuie.
Mai sînt și altele: actorul din rolul lui Thorin, Scut de Stejar: Richard Armitage. Continuitatea stilistică și de actori dinspre LOTR (Galadriel, Gandalf, Elrond, Frodo). Ritmul așezat, cum lui Tolkien cu siguranță i-ar fi plăcut. Secvența cu trolii, fabulos de gastronomică. Sînt multe, dar eu în 5 minute trebuie să decolez spre o emisiune TV.
Bucurați-vă! Aveți un film fain de văzut! :)
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 20:18 3 comentarii
Etichete: Art, Arta, Destul de perfect, Impresii de calatorie, Movies, Oamenii frumosi si zadarnici, Personal, Respect, Scriitura, Tolkien
marți, 11 septembrie 2012
Bel paese, într-adevǎr
Au dreptate, mama lor. O vezi o datǎ, nu-ți mai iese de la inimǎ.
Toscana si Umbria, Italia, 2006.
Spoleto
Orvieto
Assisi, locul de unde nu ai mai pleca
Citeste tot...
Scris de Turambar at 00:15 2 comentarii
Etichete: Art, Arta, Beauty, Bliss, Destul de perfect, History, Impresii de calatorie, Italia, Nostalgie
luni, 10 septembrie 2012
Comme une memoire
Paris, 2005.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 23:11 3 comentarii
Etichete: Art, Arta, Foto, France, Impresii de calatorie
Triști și cocoșați, vii și totuși frați
Edirne, Turcia, 2012
Berlin, Germania, 2012
Panaghia & Theologos, Thassos, Grecia, 2011
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 22:52 0 comentarii
Etichete: Antropologie, Foto, Grecia, Impresii de calatorie, People, Stances, Turcia
Trecerea muntelui, vama singelui
Trecatoarea Dukla, intre Slovacia si Polonia. Locul unora dintre cele mai singeroase lupte din Carpati in cel de-al doilea razboi mondial.
Primavara lui 2011, in drum spre concertul lui Roger Waters din Polonia.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 22:40 0 comentarii
Etichete: A sense of wonder in the warm spring air, Art, Arta, Death, Foto, Impresii de calatorie, Moarte, Polonia, Rusia, Russia, WWII
Turn de grandoare, hybris si sudoare
Turnul televiziunii din Berlin. Alaturi de Primaria Rosie si de un bloc de locuinte.
Grandoare. Ingimfare. Sudoare. Soare.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 22:31 0 comentarii
Etichete: Arhitectura, Art, Arta, Foto, Germania, Impresii de calatorie, SF
Tot un perete de piatra cioplita, piatra slefuita
Poarta pietii din Milet. Muzeul Pergamon, Berlin, 2012.
Alte pietre. Alte fantome.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 22:25 0 comentarii
Etichete: Arhitectura, Art, Arta, Germania, Grecia, History, Impresii de calatorie
Vin alegerile!
Berlin, vara lui 2012. Din beneficiile secundare ale mersului la concert la Pearl Jam.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 22:22 0 comentarii
Etichete: Art, Arta, Foto, Germania, History, Impresii de calatorie