Războiul românilor cu ei înșiși

. Citeste tot...

Noi, rămânii

“Noi, rămânii”. Fabulos titlu alternativ găsit de Andrei Furnică pe Facebook pentru articolul de ieri, La rămînere.


* * *

Articolul a generat pasiuni. Era de așteptat. E un subiect sensibil, ca un dinte care doare.

* * *

Unul din comentariile articolului. Mi se pare atît de personal, de puternic, de autentic, încît îl consemnez în întregime:

“audaces fortuna iuvat, inseamna in cernerea mileniilor de intelepciune ca sansa este de partea celor viteji. poate ca cei care mor pe campul de lupta nu ar trebui categorisiti, pt ca sunt eroi si atat. la fel cum nu sunt de acord cu categorisirea celor plecati sau ramasi.

dar daca s-ar face o radiografie, sunt sigur ca am exportat mai multi aventurieri si delincventi, decat destepti si muncitori. dintre cei de calitate, au plecat meseriasii, pt ca in meseriile manuale, castigul de acolo este net superior. absolventii de studii superioare care au plecat, ca sa fie ospatari sau orice altceva in afara pregatirii in care s-au licentiat aici sunt mult mai slabi decat ei ce au reusit aici.

eu am decis sa raman cand familia mi-a emigrat. astazi sunt licentiat in drept si am o firma de spatii verzi si una de imobiliare construite de la 0. mama mea lucreaza ca servitoare intr-o casa de doctori. pt o diferenta de salar de 400 de euro fata de ce lua in Romania ca si controlor de calitate la o firma de textile. frate-meu a renuntat sa fie mecanic auto in Romania, ca sa munceasca in constructii ca un rob pe schela pt probabil 800 de euro in plus pe luna. sa fie discriminat, sa fie pus la muncile mai grele etc. alimentele costa ca si aici, chiria mult mai mult.

mi-e teama sa-i intreb daca ar mai pleca o data sa nu trezesc in ei deceptia. poate norocul unora ca ei este criza. pt ca cu banii stransi, vor reusi sa-si ia un acoperis, care in 2007 parea o iluzie.

si iti mai spun ceva, majoritatea romanilor sunt acaparati de aparente. genul de chirias in garsoniera cu masina luxoasa. pt ca nu avem educatie economica si civica. in loc sa isi ia o garsoniera, sa o inchirieze si sa umble cu o masina second cu intretinere ieftina si pret de achizitie sub 5000 e euro. romanii de acolo fac la fel. imi povestesc clientii mei cum ii vad cu masini mai scumpe ca ale lor pe muncitorii platiti cu ziua.

deci nu, romanii de acolo nu sunt mai buni. sunt la fel ca cei de acasa, dar mai loiali nu locului de munca, ci faptului ca nu-si permit sa piarda un loc de munca, ca intretinerea si chiria si ciorba nu o mai pot imparti oricum cu ai casei. nu mai functioneza vorba... unde manca doi, e loc si de trei etc. acolo, esti singur impotriva tuturor.

am incercat si eu o data, inaintea alor mei. si italianul mi-a spus... ai faultate, du-te in tara ta, acolo e viitorul pt cei ca tine. si taica-sau muncise in Argentina si s-a intors in Italia, dar era muncitor. el nu a mai plecat, si-a facut firma si a prosperat in tara lui.

fiecare e liber sa aleaga, alegerea poate fi mai buna sau mai rea pt el, dar niciodata mai buna sau mai rea decat a altora. pt ca destinele sunt unice si personale. eu zic ca sunt mai castigati si mai dstepti tinerii care au ramas aici si si-au facut o cariera sau o firma.

si timpul imi va da dreptate.”

* * *

Un alt comentariu puternic la acest articol, semnat de Dan Mărășescu, pe care îl știu din copilărie, vecin de-al Ioanei Ghibănescu și băiatul profesoarei mele de engleză, doamna Monica Mărășescu. Dan este acum în Belgia, unde și-a aranjat soarta. Îl consemnez și pe acesta în întregime:

“Că au plecaţi cei mai buni este şi nu este adevărată. Uneori se rămâne din tărie şi se pleacă din slăbiciune, sau din comoditate, cum zicea cineva.

Cred (şi nu cercetez, decât în mine însumi), că suntem un popor complexat. Ştiu că nu e bine să generalizez, dar am impresia că românii au fie un complex de inferioritate, fie unul de superioritate, ceea ce e totuna. Suntem neîmpăcaţi cu noi şi nu găsim drumul de mijloc al justei măsuri. Nu ne găsim motivarea corectă, care e motorul progresului pe care îl propovăduieşte Turambar. O vreme am crezut că sunt o excepţie şi mă vedeam oarecum liber, în afara poporului meu. Apoi mi-am dat seama că tocmai faptul că nu mă vedeam ca membru al poporului meu era semn de complexare. Nu aveam simptome atât de vizibile ca la alţi compatrioţi, nu înjuram românimea, nu o glorificam (sau amândouă pe rând), nu eram virulent pe net, dar complexul era acolo. Poate încă este.

Conştientizarea ajută, dar nu ştiu dacă este atitudinea cea mai facilă sau cea mai naturală. Cred că valorizarea e mai eficientă şi mai firească decât acceptarea "mediocrităţii". Unul dintre motivele pentru care e bine să trăieşti o vreme "dincolo" e tocmai şansa valorizării. E mai uşor să găseşti calea de mijloc şi să te împaci cu tine când mai scapi de grija zilei de mâine şi când, fără să fii excepţional, poţi fi apreciat pentru muncă, dăruire, pricepere etc. Şansa există şi în România, dar e mult mai greu de găsit.

Ce nu găseşti însă în ţară e şansa calibrării. În străinătate, începi prin a vedea slăbiciunile poporului tău şi virtuţile poporului de adopţie apoi vezi slăbiciunile poporului de adopţie şi virtuţile poporului tău şi, în cele din urmă, fără să le exagerezi pe niciunele, le împaci pe toate în aceeaşi propoziţie. Apoi eşti calibrat. Te poţi întoarce în România. Sau poate copiii noştri...”

* * *

Nu vă amăgiți că cei care au plecat se vor întoarce.

Istoria, exemplele altor țări care au trecut prin hemoragii de populație asemănătoare cu cea a noastră: Italia, Irlanda, Grecia, ne arată că e foarte puțin probabil ca cei care au plecat să se întoarcă, chiar și cu ușurința de transport din zilele noastre.

Diferențialul de nivel de trai dintre țara de emigrație și România e suficient de însemnat, și acum și în viitorul apropiat și mediu, încît românii plecați să prindă rădăcini acolo.

Și pe urmă, peste douăzeci de ani, chiar și dacă s-ar mai micșora diferența, iremediabilul se va fi deja produs. Oameni în apropierea pensiei, cu copii destul de mari, deja maturi, cu ceva proprietăți și chiverniseală agonisite acolo, cu ceva textură socială deja țesută, prieteni, cunoștințe, amintiri, rutine zilnice, obiceiuri, inerții, tabieturi.

De ce s-ar mai întoarce? Într-un loc unde ar fi deja străini? Doar ca să se îngroape acasă? Poate că da. Dar va fi deja prea tîrziu. Și pentru noi. Și pentru ei.

Din cei deja patru milioane plecați după 1989, dacă se vor întoarce 500 de mii va fi mult. Vorbesc de întoarceri permanente, nu de fenomenul migrației circulare: pleacă, vine, pleacă vine, ca și cum ar face naveta între Telega și București. Sînt mulți și dintr-aceia. Dar ei sînt peste cei patru milioane. Stai, că n-au venit încă datele finale de la INSSE.

* * *

Iar cît despre copiii lor, cu atît mai puțin. Aceia chiar că sînt pierduți pentru România. Au crescut acolo, și-au făcut prieteni acolo, limba de acolo, spre deosebire de părinții lor, este nativă sau cvasi-nativă pentru ei. De ce s-ar întoarce, la ciudații ăia din fundul ăla de lume, din gubernia aia provincială a Europei, la sălbaticii ăia ciudați care taie porcul în curte în loc să-l cumpere frumos ambalat de la supermarket? Comme on. Din nou, istoria ne arată că sînt foarte puține șanse ca a doua generație să se întoarcă.

Evoluția e destul de simplă și destul de bine documentată.

Prima generație e cam speriată de bombe, păstrează nostalgii, nu se aculturează total, dar nici nu se întoarce, trage cu dinții să își facă rădăcini, se sacrifică pentru copiii lor.

Aceștia, a doua generație, fac tot posibilul să scape de stigmatul etnic, de toți markerii distinctivi: accent, obiceiuri, haine, și încearcă să devină mai catolici decît Papa, mai băștinași decît băștinașii, avînd în minte clar exemplul de evitat al părinților lor plasați mulți dintre ei relativ jos pe scara socială.

De-abia a treia generație, cea a nepoților, începe să recupereze simbolic moștenirea culturală a bunicilor, să se reintereseze de rădăcini, de locurile de unde cîndva bunicii lor au plecat, să nu le mai fie rușine că sînt italieni, irlandezi, români, greci, portughezi, columbieni, mexicani, ruși, ucrainieni.

Pînă atunci însă au trecut deja cel puțin 30 – 40 de ani, dacă nu chiar 50 de ani. Alte vremuri, altă istorie. N-o mai apucăm noi. E pentru copiii noștri.

* * *

Apare deseori argumentul că n-au plecat neapărat cei mai buni, că am exportat și multă pegră ori multă mediocritate. “Slavă Domnului că au plecat! Hoți, cerșetori, prostovani care nu găseau un loc de muncă pe aici și oricum ar fi îngroșat rîndurile șomajului”.

Hmmm. În privința șomajului în rîndul forței de muncă necalificate ori slab calificate, e și ăsta un punct de vedere. Intr-adevăr, sînt mulți dintre tinerii români care s-au dus în străinătate să presteze munci grele, slab calificate. Sînt celebrii căpșunarii, zilierii, zidarii, îngrijitoarele de bătrîni. O calificare la locul de muncă, într-adevăr, pe posturi pe care băștinașii nu le doresc, considerîndu-le neatractive, lipsite de prestigiu profesional.

Dar se ignoră un lucru: curajul, îndrăzneala de a-ți lua viața în dinți într-un mediu necunoscut, unde nu știi limba, unde de multe ori nu știi pe nimeni.

Cei care au plecat acum din România, chiar și din talpa țării cea mai puțin educată, sînt și ei tot un soi de cremă, nu după stocul de educație ori după cel de calificare profesională, ci după curaj. Ei sînt americanii noștri, cei de-o fibră cu cei care acum 150 - 100 de ani au plecat în necunoscut și au construit peste ocean o nație activă, creativă.

Săracii Europei, cei fără de viitor la ei acasă, cu ochii sticlind de foame și de speranță, care au ajuns pe Ellis Island cu o sarsana de bulendre și cu copiii cu muci la nas. Nici ăia nu plecaseră de bine. Nici ăia nu erau cine știe ce mari chiaburi și domni cu carte la ei acasă, în Germania, în Italia, în Irlanda, în Polonia.

Cît despre hoți, curve și alți devianți ai societății, părerea mea este că pînă și în această linie de activitate de mîna stîngă, după cum spunea un personaj în filmul Asphalt Jungle (maare film, vă recomand să-l căutați și să-l vedeți), pînă și în acest domeniu au plecat tot cei mai buni, după normele lor de performanță. Hoții cei mai pricepuți, curvele cele mai arătoase, cerșetorii cei mai convingători. Tot o selecție de competență a fost și în acel domeniu.

Și, din fericire pentru noi, și în această felie de societate cred că va funcționa același principiu al reticenței de întoarcere acasă. După ce s-au învățat să fure, să curvăsărească și să cerșească acolo, de ce s-ar mai întoarce aici, mai la sărăcie?

Ca să furi, trebuie să furi de undeva de unde ai ce fura, dintr-o zonă mai înstărită. Acolo are balta pește, e vad de acțiune mult mai bun decît în sărăcia asta de la noi. Și devianții noștri vor rămîne acolo, la fel ca și ceilalți.

Uitați-vă la francezi ce disperați sînt: îi pun pe avion, ei vin aici, trag un chiolhan și se întorc. Uitați-vă la lorzii interlopilor: își feresc pielea de bulău pe la Monte Carlo și prin Paris ori Barcelona.

Stați liniștiți: nici ăia nu se întorc. De ce credeți că nu ne dau Schengen? De ce credeți că nu dau americanii drumul la vize?

* * *

Un alt subiect care trebuie atins este cel al creierelor. Brain drainul. Cei mai buni dintre noi, cei care produc plus-valoare de cunoaștere, stăpînii fizicii și ai chimiei și biologiei și matematicii și ingineriei, cei care își găsesc loc în universități de top și în firme de prestigiu și își lasă lapții creierului acolo, fertilizînd alte culturi, alte meleaguri. Poate cea mai mare pierdere.

Sînt puțini numernic, dar cocoșător de importanți. Ei îngrașă acum Harvardul și Microsoftul, Silicon Valley și DuPont. Nici ăștia nu se vor întoarce. Mai ales ăștia nu se vor întoarce. În atmosfera de mediocritate universitară și lucrativă din România nu au nici o motivație să se întoarcă. Au fost unii, cîțiva, care au făcut prostia și care se luptă acum cu morile de vînt, cu clici de mediocritate instituționalizată, de nepotism care bate competența. Exemplul de succes al lui Sergiu Moroianu este din păcate o excepție.

Partea bună este că aceștia, pe măsură ce îngroașă rîndurile creierelor supte de Occidentul cel decadent și înavuțit și plin de huzur, devin încet-încet o masă critică de prestigiu și de influență, o diaspora luminată la fel cum au de exemplu Ungaria sau Polonia, țări surori din acest punct de vedere. O pierdere care înseamnă un pic și de cîștig.

Slabă resemnare...

LATER EDIT: Tapirul vine si el sa striveasca in mod nemernic si sfarimatoriu corola de minuni a lumii de fantasme si de stereotipuri cu un alt comentariu pertinent pe care il reproduc in intregime:

"argumentului de genul "au plecat absolvenți de studii superioare să se facă ospătari" - și restul din categoria asta, sau ca să citez și eu comentariul de la postul precedent

Dar daca s-ar face o radiografie, sunt sigur ca am exportat mai multi aventurieri si delincventi, decat destepti si muncitori. dintre cei de calitate, au plecat meseriasii, pt ca in meseriile manuale, castigul de acolo este net superior. absolventii de studii superioare care au plecat, ca sa fie ospatari sau orice altceva in afara pregatirii in care s-au licentiat aici sunt mult mai slabi decat ei ce au reusit aici.

ii răspund așa: ăsta e un argument bazat pe o stereotipie, acela că a fi ospătar e mai prejos de a fi licențiat în drept. tot be blogul sor'mii am luat apărarea elenei băsescu care a declarat că avem prea mulți cu facultăți și prea puțini instalatori. (reacția acolo fiind "cum își permite fufa asta să ne dea lecții")

educația și ocupația și prestigiul serviciului sunt, din păcate - orice sociolog o știe - determinantele poziției sociale, cu subînțelesul "superior-inferior", cu o judecată de valoare adicătelea.

eu zic altfel. cei ce au plecat recuperează, acolo, ceva: o etică a muncii bine făcute. da, e mai bine să fii ospătar bun în franța decât licențiat în drept fără scrupule în românia.

e mai bine să fii căpșunar în spania decât asistat social în românia. munca cinstită și bine făcută nu ar trebui să aibă scări de valoare.

elvețienii sunt mai aproape de ideea asta, și de asta au procentul cel mai scăzut în europa de oameni cu studii superioare, iar meseriașii sunt plătiți bine și cu un bun prestigiu al muncii."



.
Citeste tot...

La rămînere

Unul din stereotipurile pe care ne place să le vehiculăm ca să arătăm cît de deștepți și de citiți sîntem este că în război mor cei mai buni.

În România, în ultimii douăzeci de ani, din 1992 pînă azi, populația a scăzut cu aproape 4 milioane de locuitori. 3,8 milioane, ca să fim mai exacți. 1,1 milioane în primii 10 ani. 2,7 milioane în următorii 10 ani.

Cea mai mare parte din scădere reprezintă consecința emigrației. Într-adevăr, și sporul demografic natural are o contribuție la această scădere, morții depășind pe cei născuți.

Dar ponderea cea mai mare o reprezintă cei plecați în alte zări. Predominant Italia și Spania, unde, mai ales de cînd s-au deschis granițele în 2007, au plecat aproximativ două milioane de români.

În al doilea război mondial, timp de aproape 6 ani de zile, din 1940 pînă în 1945, am pierdut aproximativ 800 de mii de oameni. E drept, la o populație ceva mai scăzută, de aprox. 15 – 16 milioane. Cam jumătate au fost pierderi militare, cam jumătate pierderi civile.

Să facem niște calcule.

În perioada celui de-al doilea război mondial, timp de să zicem 5,5 ani, am pierdut în medie 150 de mii de oameni pe an. În primul deceniu post-comunist am pierdut în medie 110 mii de oameni pe an. În al doilea deceniu, din 2002 pînă în 2012, pierderea de populație s-a accelerat, ajungînd la 270 de mii de oameni pe an.

În medie, cam un oraș aproape mare pe an. Cam un Ploiești mai mare sau un Cluj mai mic. Cam un Brașov pe an.

Pierderile de populație sînt comparabile. Demografic vorbind, România suferă de 20 de ani efectele unui adevărat război. În consecință, se poate aplica stereotipul cu care am început acest articol. “La război mor cei mai buni”.

În cazul anilor 1992 – 2002, n-au murit, ci după cum spuneam, au plecat. Au votat cu picioarele. Și-au luat sarsanalele și și-au mutat viața, soarta, speranțele, copiii, bulendrele, viitorul, profesia, priceperea în altă parte.

Dar principiul se aplică în continuare. Au plecat cei mai buni.

Știu că sună nașpa. Știu că această afirmație ne provoacă ditamai rana narcisică în ditamai pieptu-ne de aramă în care bate o inimă neînfricată de genii carpatine.

Dar să nu ne amăgim. E un proces firesc, inevitabil, inexorabil și inoxidabil. Se pleacă de la mic la mare, de la mai rău la mai bine, de la sat la oraș, de la periferie spre metropolă.

Iar odată cu ușurarea tehnologică dată de transportul aerian care în ultima perioadă s-a democratizat prin extinderea low costului, cît și cu ușurarea polițienesc-legislativă venită cu deschiderea granițelor, exodul românilor s-a declanșat.

Nu vă păcăliți că e din cauza regimului nemernic, fie al lui Iliescu, fie al lui Constantinescu ori al lui Băsescu. Românii ar fi plecat unde vedeau cu ochii și înainte de 1989, dacă n-ar fi fost prizonierii unui stat milițienesc-autoritar.

Nu ce se întîmpla atunci, ci ce se întîmplă acum e o stare de “normalitate”, cu ghilimelele de rigoare pe care sociologul se vede nevoit să le pună în jurul acestui cuvînt spre a arăta că vorbim de caracteristica de probabilitate, nu de dezirabilitate.

Nu tot ce se întîmplă pe lumea asta este moral ori de dorit, însă cu toate acestea se întîmplă cu aceleași regularități înspăimîntător de predictibile. Crima, foamea, suferința, minciuna, sărăcia, războiul, moartea, toate sînt fenomene “normale” în sensul că ne așteptăm să se întîmple, chiar dacă nu ni le dorim.

La fel și cu emigrația. Se întîmplă, la fel ca și ploaia.

E vorba despre schimbarea de loialități care încetul cu încetul se întîmplă pe lumea asta. De la biologia genei la mema nației și acum la eficiență, la loialitatea rațiunii individuale. Loialități în schimbare.

Și, din păcate, pleacă cei mai buni, la fel cum în război mor cei mai buni, pentru că sînt mînați de loialitatea eficienței.

Pleacă cei tineri, cei în putere, cei deștepți, cei care sînt în stare să facă ceva, cei care își asumă riscuri, cei cărora nu le e frică nici de adversități, nici de viitor, nici de privirile neprietenoase ale străinilor.

Pleacă cei care stăpînesc suficient de bine o meserie încît să se descurce și în America, și în Italia, și în Noua Zeelandă. Pleacă cei care au viitorul în față, cei care știu să-și facă viitorul. Pleacă crema țării.

Noi, ce de aici, care am rămas, sîntem ceva mai puțin buni decît cei care au plecat. Nu spun neapărat că sîntem niște loaze iremediabile, dar sîntem ceva mai mediocri decît cei care au plecat.

După mai toți indicatorii care separă oamenii în ierarhii după criterii de dezirabilitate socială, în buni și răi, în proști și în deștepți, în pricepuți și nepricepuți, în harnici și leneși, în cinstiți și fameni, în veseli și triști, în verticali și ticăloși, mai după toate aceste ordonări noi ăștia care am rămas aici în țară, restul de vreo 18 milioane de suflete, sîntem ceva mai puțin strălucitori.

Mediocri.

Mediocri. Și trebuie să facem ceva.

În primul și în primul rînd, trebuie să ne conștientizăm această stare de mediocritate, de sub-optimalitate, de zăticnire, de bicisnicie, de stază în purgatoriul lui “merge și așa”, în țara lui Papură-Vodă, unde chiorul este rege peste orbi (no pun intended).

Boala acceptată este pe jumătate vindecată.

Nevroza acceptată și decizia de a intra în terapie reprezintă jumătate din vindecare.

În momentul în care nu veți mai sări de cur în sus citind aceste rînduri generatoare de rană narcisică și nu îl veți înjura cu aspre înjurături pe Turambar care, vezi Doamne, își bate joc de genialitatea acestui popor care suferă de la turci și de la Ștefan cel Mare încoace ca să-și facă nesimțiții de occidentali catedrale, atunci să știți că ați făcut primul pas spre tămăduire.

Nu spre mîntuire, aia e altă călătorie a spiritului, dar măcar spre vindecare și spre un plus de adecvare la această realitate cîinoasă, care nu ne dă pace și ne pune la treabă.

Știu: e greu.

Știu: doare ca dracu.

Să te uiți în oglindă și să-ți spui: sînt cam nașpa, sînt cam vraiște, sînt cam loază, sînt mai puțin bun decît nemernicii ăia care au părăsit corabia și s-au dus la Harvard și la Sevilla și în Toscana și în Auckland să conducă taxiuri și să tundă oile și să fie fericiți la antipozi, ori între zăpezile din Toronto care nu omoară oameni precum zăpezile din Buzău, deși sînt mai mari zăpezile canadiene, ei bine, în acel moment e primul pas spre reparația capitală la cap.

E, cum ar zice chinezul cel mult mai înțelept decît noi toți mioriticii la un loc, primul pas din proverbul “Drumul de o mie de leghe începe cu primul pas”.

Cuvîntul magic este “perseverență”.

Cuvîntul magic este “disciplină”.

Cuvîntul magic este “consecvență”.

Știți cum zicea nemernicul ăla de năzuitor eficient și scandinav? “N-ai reușit? Continuă! Ai reușit? Continuă!”.

Și să fie el al dracului de scandinav superior și eficient, de japonez arogant și înțelept, a continuat toată viața și a supraviețuit acolo unde alții au murit, a ajuns acolo unde alții n-au ajuns, i-a rămas numele acolo unde toți își doresc să le rămînă numele: în mintea oamenilor.

În momentul în care o să acceptăm că sîntem ceva mai mediocri decît ne permite fișa postului de muritori de rînd și că trebuie să facem totuși ceva pentru asta, atunci ne va fi mai bine.

În momentul în care ne vom accepta soarta de mediocri, faptul că avem toți un pic de Udrea și de Igaș în noi, un pic de Vanghelie și de Mazăre, un pic de bicisnicie, de nemernicie, de ticăloșie, de amăgeală, de zăbavă, de nepricepere, de superficialitate, de comoditate, de inadecvare, atunci va fi primul pas în drumul de 1000 de leghe în care România să înceapă să se vindece după războiul de douăzeci de ani prin care tot a trecut și trece în fiecare zi.

Războiul nostru cu noi înșine.





. Citeste tot...

Mi-e silǎ cǎ avem dreptate

De regulǎ, ne stǎ în fire sǎ ne bucurǎm cǎ avem dreptate. Mai ales cînd ești berbec și orgolios, te bucuri cu asuprǎ de mǎsurǎ. “Aha! Ți-am spus eu!” îți vine sǎ exclami, satisfǎcut și resentimentar, cînd în cele din urmǎ viața îți dǎ dreptate, deși la început ai fost fie ignorat, fie admonestat pentru afirmațiile tale.

“Vezi cǎ stai prost în sondaje”. “Du-te de-aici cu sondajele tale! Voi nu știți sǎ faceți sondaje! Eu știu mai bine cum stau lucrurile aici la mine pe tarlaua mea localǎ”. Dupǎ alegerile pierdute cu brio, peste șase luni: “Aha! Ți-am spus eu!”

“Ai avut un rating prost”. “Du-te de-aici cu audiențele tale! Sînt mînǎrite! Sînt prost fǎcute! Lasǎ, cǎ știu eu cǎ a cumpǎrat Sîrbu jumate de eșantion...”. Dupǎ un sezon în care în mod repetat producția s-a fǎcut vraiște : “Aha! Ți-am spus eu!”

Exemple de-astea am destule. Sînt deja vaccinat și am pielea tǎbǎcitǎ. În general succesul se internalizeazǎ (“vezi, e datoritǎ priceperii mele...”), iar eșecul se externalizeazǎ (“au fost de vinǎ șerpilienii, vremea nefavorabilǎ, flacǎra violetǎ, institutele de sondaje, ne-au furat, noi merita sǎ cîștigǎm, o sǎ reclamǎm la CEDO, la ONU, la Marea Adunare Intergalacticǎ”).

Și atunci mai contabilizezi încǎ o linie pe rǎboj, încǎ un exemplu de “Ți-am zis eu”, încǎ un Schadenfreude inutil, care te bucurǎ dar îți mǎnîncǎ și ficații în același timp.

Dar de data asta sǎ moarǎ pisica flambatǎ la grǎtar dacǎ mǎ bucur. Mǎ afecteazǎ și ne afecteazǎ într-atît de mult încît mult mai degrabǎ m-aș fi bucurat sǎ greșesc, sǎ fiu o zdreanțǎ de sociolog fǎcut pe puncte care habar n-are de mǎsurare și de cifre, numere, statistici și alte chestii de-alea cu semne multe și mǎrunte.

Din pǎcate, n-a fost sǎ fie așa. Am dreptate.

De cel puțin patru ani de zile, dacǎ nu chiar de mai mult timp, tragem alarma despre ordinul de magnitudine al migrației recente. De cel puțin 3 ani de zile în calculele noastre de ponderare și de control al reprezentativitǎții eșantioanelor naționale folosim drept corecție a populației adulte valoarea de MINUS 2,7 milioane (aprox. 15% din total populație adultǎ oficialǎ). De trei-patru ani de zile tot comunicǎm clienților, mulți dintre ei fie factori decizionali, fie formatori de opinie, despre aceastǎ mare ranǎ a României, despre aceastǎ mare scurgere ireversibilǎ de vlagǎ, de putirințǎ, de energie și de viitor.

Și de patru ani de zile ni se tot dǎ cu flit, se tot minimizeazǎ acest rezultat. Deși mǎsurǎrile sînt convergente, fie cǎ e vorba despre proiecțiile demografice ale lui Vasile Ghețǎu, despre studiile de migrație ale lui Dumitru Sandu, despre ad literam sutele de sondaje fǎcute de comunitatea sociologicǎ, fie lucrativǎ, fie academicǎ, totuși nimeni nu a luat în seamǎ cu adevǎrat aceste cifre, le-au tratat cu sictir, cu mepris, cu dispreț, cu indiferențǎ, cu rǎcealǎ.

“Dați-vǎ dracu’ cu sondajele voastre! Habar n-aveți sǎ mǎsurați! Noi știm mai bine cum stau lucrurile în țǎrișoara asta!”

Și iete cǎ totuși am avut dreptate. Datele preliminare de la Recensǎmîntul 2011 comunicate cu cîteva ore în urmǎ vin sǎ confirme estimǎrile noastre. De la o populație de 21,6 milioane de români în 2002, în 2011 am ajuns sǎ fim doar 19 milioane. O scǎdere de 2,6 milioane care se justificǎ predominant pe seama componentei de migrație, preponderent pe seama populației adulte, adicǎ exact pe seama celor pe care tot îi sondǎm noi ad nauseam.

E prima datǎ cînd chiar îmi pare rǎu cǎ am dreptate. Mi-ar fi plǎcut sǎ fi greșit. Dar și mai mult mi-ar fi plǎcut ca cei care iau decizii, cei care cîrmesc politicile publice în țara asta sǎ ținǎ cont de convergența concluziilor studiilor noastre sociologice. Dumitru Sandu, Vasile Ghețǎu, profeți în deșert. Niște profesioniști remarcabili a cǎror voce se pierde în mîzga de lǎturi de vorbe inutile risipite generos și iresponsabil pe toate canalele media.

Fi-ne-ar deșertul sǎ ne fie... :(


PS: Iatǎ, pentru rigoare, articolele în care de cel puțin un an de zile vorbesc despre acest subiect:

- un articol scris acum un an de zile privind aceastǎ estimare de 2,5 milioane: 1 milion de români în România
- un articol din 2009, parte a lucrǎrii mele de dizertație de la Colegiul Național de Apǎrare, lucrare fǎcutǎ pe aceastǎ temǎ: Despre viitor, fǎrǎ patimǎ
- un articol tot din 2009 în care vorbeam de data asta despre componenta naturalǎ (nașteri și morți) a fenomenului evoluției demografice în România: Tranziția demograficǎ în România

Fig. 1. Estimarea numǎrului de români emigrați în Italia și Spania, 1999 - 2010


Fig. 2. Estimarea numǎrului total de români emigrați, 1999 - 2010




Citeste tot...

Loialități

La început a fost sîngele.

Frăția în sensul cel mai biologic al cuvîntului. Ai genă cu mine sînt frate cu tine. Nu intru în concurență pe resurse cu tine, ci te ajut, cooperez. Specie socială, ce naiba!

La rigoare, chiar îmi vărs sîngele, îmi sacrific existența, succesul de supraviețuire și, pe cale de consecință, succesul reproductiv, pentru a-ți ajuta genei tale pe care o împărțim. Gena mea moare, a ta merge mai departe, dar de fapt și a mea. Trupul e slab, bagajul genetic să trăiască. W.D. Hamilton a explicat cum funcționează calculul din spatele gîndirii altruiste, de la copii și frați la veri și nepoți și la veri de-a doua ș.a.m.d.

În mai toată natura, așa merg lucrurile. Nature red in tooth and claw. Gena, fioroasa genă. Și liantul care decurge din asta, sfoara, lipiciul, odgonul, the mighty binder: relațiile de rudenie. Agregările sociale din natură bazate pe înrudirea genetică. Sociobiologia, ca să ne atragem critici.

Agregări mai mult sau mai puțin riguros genetice, de la turmele vag definite care împărtășesc doar parțial bagajul genetic pînă la rigurozitatea cvasi-nepămînteană a stupului de albine și a mușuroiului de furnici, unde majoritatea indivizilor renunță la succesul reproductiv individual pentru a maximiza succesul reproductiv de grup, întrupat în regina care împuiază, împuiază, împuiază, înconjurată de lucrători și soldați sterili.

Dar noi nu sîntem doar natură. Creierul nostru ne-a făcut pocinogul și ne-a dat brînci întru umanitate, întru post-biologic, întru cultură și succes de reproducere mult mai mare decît al altor specii și întru control al naturii. Mediul înconjurător, acest mare dujman pe care încet-încet, de 100 de mii de ani încoace, tot îl răzbim, învingem, supunem, mai recent, de vreo cîteva sute de ani, chiar și sugrumăm, violăm cu mare viol.

Creierul ne-a împins de la genă la memă, de la biologie la cultură, de la sînge la limbă și lance, la scris și arc, la roată și șa, la dig și plug, la ulcior și la velă, la ac și la tanc.

Și dincolo de toate parafernaliile cu care ne înconjurăm pentru a supune pe Mama Natură cu mare putirință și aroganță, parafernalii cît se poate de necesare, dar nu și suficiente, dincolo de componenta materială a culturii, de infrastructură, cum ar zice marxiștii – apropos: v-am zic că ieri un popă m-a acuzat că sînt marxist? lol, era să izbucnesc în rîs în studio – dincolo de ac și de tanc tronează măreață componenta simbolică a culturii. (Atenție! Cultură în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în cel agricol ori în cel elitist, de producții artistice de excepție).

De fapt, sînt unii antropologi care spun că nu putem vorbi de cultură dincolo de simboluri, dincolo de valori, dincolo de componenta ideatică. Ei consideră acul și tancul doar niște biete consecințe inevitabile ale acestora, doar niște întrupări bicisnice ale ideilor. Platonici, mama lor de antropologi reducționiști, care alungă din poignet toată componenta tehnologică.

Dar să revenim. De la sînge, creierul ne trece la idei. De la genă, facem pasul la memă. În consecință, loialitatea și separarea în grupuri și grupulețe se desprinde încet-încet de relațiile de rudenie și se focalizează pe idee, pe credință. De la grupurile de sînge la comunitățile imaginare, cum spunea Benedict Anderson. La cele în care credem, în care principalul liant, the mighty binder, este gîndul, cuvîntul, credința, dorința, mintea, nu sîngele, nu instinctul, nu fidelitatea bazată pe gonade.

Și, vorba poetului, pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-a zis tot liant. Cel care leagă la loc. Re-legare. Re-ligare. Religia. Marele lipici ideologic, credința întru o idee comună, într-o năzuință comună, într-o izbăvire comună. Mare putirință. Aspru lipici. De 30 de mii de ani încoace tot ne leagă și ne va lega și în continuare, cu siguranță.

Celălalt mare lipici post-genetic care ne ține laolaltă de atîtea mii de ani împreună este cel etnic. Tot o credință, tot un grup de idei, tot o comunitate imaginată. E drept că etnicitatea este la jumătatea drumului între sînge și idee, ea este de fapt pasul intermediar care face trecerea de la genă la memă, care extinde aria de acoperire biologică dincolo de vărul de spița a șaptea și de trib și de gintă și de clan, agregările cu încărcătură biologică densă.

Pasul de la trib și gintă și clan la popor și grup etnic și nație este făcut prin extinderea puterii de convingere și de loialitate a sîngelui în jurul unui liant non-biologic, sau cvasi-biologic, sau biologic și ceva în plus. Un mănunchi de caracteristici post-biologice care să ne țină laolaltă. E vorba îndeosebi de limba comună, principala caracteristică ce definește de cele mai multe ori un grup etnic. Dar și de religie. Dar și de tradiții și obiceiuri.

Dar mai ales de credința într-o origine comună, într-o vreme mitică și într-un erou sau o mînă de eroi eponimi de la care ne tragem cu toții, chiar dacă nu prea semănăm unii cu alții și chiar dacă nu prea sîntem veri și unii sînt mai blonzi, alții mai bruneți, unii cu pomeți mai proeminenți, alții cu capul mai lunguieț pe verticală, alții cu oasele mai groase ori cu pielea mai rozulie și mai pistruiată.

Decebal și Traian, Cyrus cel Mare, Deukalion și Pyrrha, ori mai recent Theseus, Albert cel Mare sau Carol cel Mare sau Clovis sau Ghingis sau Qin Shi Huang sau Jinmu-tennō. Lista este atît de lungă, n-are rost să ne pierdem în detalii pedante aici. Să nu pierdem firul călăuzitor. De la genă la memă și mai ales și mai ales de la loialitatea genetică la loialitatea etnică și / sau religioasă. Loialitatea de memă tradițională.

De unde și trosnelile interminabile ale secolelor istoriei noastre recente din viața noastră de specie de om, de acum șapte mii de ani încoace, de cînd am învățat să stăpînim orezul și grîul și orzul și ovăzul și toate celelalte rezervoare de energie calorică ce ne-au permis să ne răspîndim pe toată fața pămîntului. De la ac la tanc, zece mii de ani de trosneală în numele zeului idee.

De ceva timp încoace, să tot fie de vreo două-trei sute de ani, grupul etnic s-a coagulat în națiune, adică în deținătorii de monopol asupra unui teritoriu bine definit, și în stat național. Granițe, violență legitimă, instituții autonome, suzeranitate, infrastructură, ideologie, tot tacîmul.

Și întru loialitate națională tot trăim de atunci încolo, vărsîndu-ne sîngele pentru idee. Am extins conceptul de frate dincolo de sînge și ne-am făcut frați de sînge cu milioane de alți frați și de alte surori, deși nu le-am văzut neam de neamul nostru și deși e destul de puțin probabil să împărtășim măcar vreo umbră de reziduu de cod ADN cu dînșii / dînsele.

Iată însă că fierberea mulțimilor și creierelor nu stă deloc pe loc și că oamenii fac tot timpul pasul un pic mai departe, un pic mai dincolo de carne. Fidelitatea genetică se varsă în fidelitatea națională ori religioasă iar acestea, încet-încet, de ceva timp încoace, încep să se verse și să se transforme în fidelitate rațională.

Ubi bene ibi patria, spun unii. Alții urlă indignați: trădătorilor! Vînzătorilor de neam și de țară!

Și totuși, milioane de irlandezi și de italieni și de sîrbi și de vietnamezi și de chinezi și de peruani și de mexicani și de greci și de ruși și, mai recent, și de români, se vîntură de colo colo pe fața acestui pămînt în căutarea acelui tărîm unde să-și pună sarsanaua și să-și sprijine fruntea și să ofteze: Ubi bene, ibi patria.

De la loialitatea de nație la loialitatea de eficiență, de valori ale bunăstării, cum ar zice cîinește sociologul. Te duci unde vezi cu ochii, pentru că tînjeala și fiorul pe care ți le dau patria s-au răcit încet-încet și gîndești cu ochii burții, ai eficienței, ai banului și ai rigorii.

Care e statul care îmi oferă cel mai bun raport calitate – preț? Unde îmi sînt convertite cel mai bine eforturile mele de cetățean, taxele mele, renunțările mele de libertate în servicii publice de calitate? Unde este eficiența instituțională cea mai bună? Unde este nivelul de trai cel mai ridicat? Unde umblă cîinii cu covrigii post-modernității strălucitoare și eficiente în coadă?

Acolo! Uite acolo!

Acolo? Acolo să mergem atunci! Înspre Canada, oștenii mei! Pe cai, moldovenii mei de la Gurahonț! Să dăm năvală în America, în Australia, în Noua Zeelandă, să jurăm credință altui steag, să ne fie bine să nu ne fie rău...

Cuuum? Nu ne (mai) primesc acolo? Bine, atunci în Spania și Italia, oștenii mei! Pe cai, pe microbuze, pe avioanele low-cost, în dubițe, pe tren, sub tren, pe deasupra trenului, pe oriunde numai să schimbăm această loialitate națională, de teritoriu și tradiție, cu una nouă, strălucitoare, de eficiență și respect.

Și așa se întîmplă de ceva vreme încoace. Nu numai la noi. După cum vă arătam înșiruirea de grupuri etnice de mai sus, nu noi am descoperit apa caldă și roata cea rotundă. Au plecat și alții din alte țări, făcînd pasul de la loialitatea națională spre cea a eficienței, a raționalității și a banului și fericirii.

“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

Pursuit of happiness, bre. Pursuit of happiness. În căutarea fericirii. Altfel de loialitate. Și s-au dus. Moartea datoriei naționale, a sacrificiului. De la sînge la religie și la nație și de la acestea la rațiune, matematică, ban, calcul de eficiență.

Știu, știu: s-au pierdut niște chestii. Multe. Hooo! Nu săriți cu gura, că le știu! Singurătate, tristețe, viață între străini, depresie, tînjeală și dor. Sodad, acest cuvînt specific românesc. Tînjeala după meleagurile natale, cum duios spune maneaua și cînticu popular.

Și totuși, milioane au plecat și nu se vor mai întoarce. Emigranții cei eficienți și plecați în căutarea fericirii au în vedere și această componentă de cost emoțional și o trec pe răboj, la socoteală, o pun în balanță și celor mai mulți le dă cu plus. Și atunci nu se întorc, rămîn acolo, le e bine, deși le e cam rău prin suflet. O rană cu care se învață să trăiască cu ea.

I-auziți aici o conversație recentă cu o prietenă din Germania, pe FaceBook, zilele astea:

Ea: habar nu ai cum e sa traiesti fara prieteni.. afara de copii nu am pe nimenea... na, si pe voi, prietenii vechi in internet.

Eu: Hai inapoi atunci in Romania

Ea: haha, si [c]e dracu sa fac acolo? aia mica are nevoie de terapie, ce nu stiu, cum sa-i pot gasi si plati acolo.... si scoala... si tot... si stii cum e, unde ar fi un loc de munca, de unde sa platesti chiria, unde ar fi chiria mai ieftina, nu sunt locuri de munca. asa raman in germania, copiilor le merge bine si daca e sa fie, mai vin pe la voi candva in vizita..

Deci vin în vizită, cu sufletul sînt aici, dar cu viața și cu proiectele de viitor sînt acolo. De la loialitatea de sînge la cea de tradiție la cea de calcul.

Banul. Bunăstarea. Cuantificarea fericirii. Nivelul de trai. Știința. Economia. Raționalitatea. Calculul eficienței. ROI.

Astea încet-încet înlocuiesc steagul și zvîcnirea de corason cînd auzi imnul și cînd auzi pe cineva vorbind în română lîngă tine în străinătate, de te întorci din drum și-l apuci de mînecă, să-l bagi în lipituri de sperietură, nu alta, doar să auzi pe cineva vorbind în română după ce luni de zile ai auzit doar engleză în jur, din sculare pînă în culcare.

Eu sînt dintre aceia care au ales. Fidelitatea mea este aici și acum. În România, în patria mea limba română, cum spunea poietu, în Telega, la platanul sub care sper că fetele mele vor fi suficient de pricepute să dea șpagă cui trebuie pentru a mă îngropa sub el, așa cum îmi doresc.

Aș fi putut să rămîn în America. N-am rămas. Mă seca dorul. De ai mei: fidelitate de sînge. De prieteni și de Telega și de București și de vorbitul în limba română, în limba în care visez. Fidelitate națională. Știu: poate m-aș fi descurcat și în State. Mulți se miră și acum cum de n-am rămas acolo. N-am putut să fac pasul. Nu m-a lăsat inima.

Și totuși, pe mulți i-a lăsat inima. Acest calcul de amestec de emoție și rațiune, habits of the heart and crispness of the mind i-a împins pe mulți, milioane de români, să plece în Italia și în Spania. Prea puțini se vor mai întoarce. Aud pe mulți profețind, fie în bine, fie în notă catastrofică, întoarcerea hoardelor de români. Sînt fie niște naivi, ca să mă exprim blînd, fie niște dobitoci, ca să mă exprim sociologic.

Majoritatea românașilor noștri din Malaga și din Peruggia și-au înfipt suficient de bine rădăcinile motivaționale în solul patriei noastre Imperiul Decadent Roman încît să-i mai poți întoarce în această gubernie primitivă și sub-optimală din punct de vedere al infrastructurii și serviciilor publice numită Republica Isterică România.

Doar dacă nu cumva se va întîmpla vreo catastrofă, doar atunci se vor refugia înapoi aici, cu coada între picioare, mulțumind zeului cel ortodox că i-a scăpat și de data asta. Însă istoria ne învață că în general prin părțile astea de lume catastrofele vin de la est la vest și că lumea fuge de aici înspre malul Atlanticului și nu invers.

Cînd acest Imperiu Neo-Bizantin numit Uniunea Europeană nu va mai rezista presiunii demografice musulmane, cînd zidurile Constantinopolului se vor dărîma din nou, ne vom retrage în reduta vestică, abandonînd Europa de Est, dacă ea nu e în stare să facă față. Să se descurce, dă-i încolo de împiedicați și de ciobani. Cum s-au descurcat pînă acum, să se descurce și de aici înainte.

Dar stați așa, că povestea nu e terminată. Mai e o loialitate. Loialitatea post-rațională, post-calcul cost / beneficiu. Loialitatea spirituală. Cea a conștiinței că sîntem toți la fel și călătorim în aceeași barcă, pe aceeași plută a Meduzei, corabia Pămînt.

Mai încolo, mult mai încolo, ne vom da seama din ce în ce mai mulți de asta. Și atunci nu va mai conta atît de mult sîngele ori religia ori nația. Arabi sau greci, români sau chinezi, musulmani ori ortodocși, catolici, atei sau budiști, va conta mai puțin. Capitaliști sau comuniști, ban sau idee, cînd marea zăticneală ne va ajunge din urmă sper că ne vom da seama că de fapt sîntem cu toții frați. De la frăția de sînge la cea de idee la cea de matematică la cea de după profit.

Vă aștept într-o viață viitoare, după ce cenușa îmi va fi fost ventilată prin rădăcinile platanului și prin crengi și prin frunze, cînd agregarea de carne și sînge care sînt acum va fi intrat din nou în marele ciclu al carbonului în natură, un viermișor, un pitpalac, o vulpe, un șobolan, un cîine și un corb, vă aștept să ne întîlnim dincolo de furia sîngelui, dincolo de patima limbii și a religiei, dincolo de cîinoșenia banului, într-o lume în care mielul se pupă cu tigrul și fratele alb se pupă cu sora cea neagră și cu copilul de aur și în care toți trăim în Telega spiritului nostru de oameni întregi la cap, înțelepți și blînzi și fioroși și luminoși precum balaurul.

Imagine there's no heaven
It's easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today

Imagine there's no countries
It isn't hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people living life in peace

You, you may say
I'm a dreamer, but I'm not the only one
I hope some day you'll join us
And the world will be as one

Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world

You, you may say
I'm a dreamer, but I'm not the only one
I hope some day you'll join us
And the world will live as one


Citeste tot...

România dupǎ rǎzboi

Saptamana trecuta “faceam politica” cu un prieten incercand sa intelegem noile miscari de “trupe pe harta mioritica”. Cine, unde si de unde? Omul, mult mai detasat politic decat mine, cu un scepticism sanatos pentru meseria practicata de el, a reusit sa-mi traga un “upercut” care m-a facut sa gandesc destul de mult la ceea ce am discutat.

Zicea omul ca ceea ce s-a intamplat in Romania poate fi asemuit numai cu rezultatul unui razboi devastator. Numai intr-un razboi o tara isi pierde 30% din resursele umane de buna calitate la varsta de creativitate maxima (25-45).

Slava Domnului, razboiul asta nu a fost fatal pentru oamenii-cetateni ai tarii ci numai pentru statul Roman! Socoteala este simpla – daca Romania are 9 milioane de oameni activi si mai mult de doua milioane si jumatate isi gasesc soarta in afara granitelor tarii, cam asta este rezultatul.

Romania a trecut un “razboi” in care o mare parte a populatiei ei active s-a salvat plecand in bejenie. Un argument extrem de greu de combatut. Faptul ca o mare parte din acesti oameni mai contribuie intr-un fel sau altul la economia nationala trimitand bani, de multe ori legati sufleteste si material de cei ramasi acasa, nu atenueaza cu nimic faptul ca ei isi percep viitorul in afara granitelor Romaniei. Hotararea acestor oameni a survenit de multe ori fortat, din lipsa unor alternative viabile si a unei sperante intr-un viitor mai bun.

Pentru a intelege proportiile adevarate ale hemoragiei umane de care sufera Romania in zilele noastre va amintesc ca pierderile umane ale Romaniei in cel de al II-lea Razboi Mondial au fost de 4,2% din populatia tarii, care au insemnat cam 25% – 28% din populatia activa a Romaniei in granitele dinaintea razboiului (19,934,000).

Theophyle: România dupa război

. Citeste tot...

Transferurile de bani ale românilor din strǎinǎtate

Impulsionat de Khris (BusinessDay.ro), care a scris acum cîteva zile despre asta, m-am decis sǎ fac cîteva grafice ca variație pe aceastǎ temǎ. Dupǎ cum probabil v-ați dat seama, în general prefer expresia graficǎ a evoluțiilor pe termen (ceva mai) lung, ca sǎ înțelegem ceva din ce se întîmplǎ pe lumea asta.

Drept pentru care m-am dus la BNR și am luat datele de acolo și am fǎcut ce știu mai bine: grafice. Evoluția transferurilor de bani ale românilor din strǎinǎtate cǎtre Românica, de cînd BNR în generozitatea sa de transparențǎ instituționalǎ ne dǎ date, din 2005.

În primul rînd, evoluția lunarǎ.

Fig. 1. Evoluția lunarǎ a transferurilor de bani ale românilor din strǎinǎtate.
2005 – 2011. Sursa. BNR


Ce observǎm? În primul rînd, un lucru de bun simț: sezonalitatea sǎrbǎtorilor de iarnǎ. Vine sfîrșitul anului, vine Crǎciunul și transferurile de bani fac un vîrf. Pe urmǎ luna ianuarie cunoaște o scǎdere bine definitǎ.

Asta însǎ doar pînǎ în 207. Din 2008 încoace, începe încet-încet sǎ înțarce bǎlaia. Din crescǎtoare, linia încet-încet devine orizontalǎ, ca pe urmǎ, în anul de glorie catastroficǎ 2009, sǎ facǎ un salt culcat pe burtǎ, o cǎdere lunarǎ de vreo 200 milioane de euro, de la un plafon de 550 – 600 de milioane lunar la 350 milioane lunar. Scǎderea se continuǎ și în 2010, 2011, chiar ușor sub 300 milioane. Deci aproape la jumǎtate.

Explicații? Cel puțin douǎ.

În primul și în primul rînd, criza economicǎ. Dupǎ cum știm, marea majoritate a emigraților recenți din România, cei plecați din motive predominant economice și care încǎ mai țin legǎtura afectiv și financiar cu țara, sînt în Italia și în Spania (aprox. douǎ treimi dintre toți cei plecați în anii 2000).

Ei bine, dacǎ în 2008 aceștia încǎ își mai puteau permite sǎ ținǎ un nivel de transfer al banilor oarecum comparabil cu al anului 2007, ultimul an înainte de crizǎ, în schimb în 2009, al doilea an de crizǎ, au început sǎ sughitǎ. O combinație de șomaj în creștere și mai ales de nesiguranțǎ psihologicǎ, de percepție negativǎ a viitorului pe termen scurt, i-a fǎcut sǎ nu mai trimitǎ atîția bani în țarǎ.

O parte din scǎderea transferurilor se datoreazǎ scǎderii cîștigurilor lor, o altǎ parte cu siguranțǎ se datoreazǎ precauției și reticenței de a mai da banul din mînǎ. Lasǎ-l aici, la teșchereaua proprie și personalǎ, cǎ cine știe cînd mîine-poimîine avem nevoie de el.

Însǎ o altǎ motivație cred eu cǎ începe sǎ rǎsarǎ și sǎ conteze în economia lucrurilor, în aceastǎ tendințǎ de scǎdere a transferurilor din strǎinǎtate. E vorba despre maturizarea ciclului de emigrație. E vorba de faptul cǎ, încet-încet, cei plecați în anii 2000 au început sǎ-și schimbe planurile de viațǎ, mindset-ul.

Încet-încet, aceștia au început sǎ se transforme din persoanele alea de acum cîțiva ani care intenționau sǎ stea cîțiva ani prin Spania, Italia, Jǎrmania și alte Franții și pe urmǎ se se întoarcǎ acasǎ la pǎrinți și la casa de neam-prost pe care rudele între timp i-au construit-o în sat, la Cucuieții din Deal.

Acuma, încet-încet, din ce în ce mai mulți și-au schimbat gîndul și intenționeazǎ sǎ rǎmînǎ acolo, mai ales în Italia și Spania. Au vǎzut cǎ nu e dracul chiar atît de negru, cǎ și oamenii de acolo tot douǎ mîini douǎ picioare au, cǎ vorbesc o limbǎ aproximativ asemǎnǎtoare (în Spania și în Italia), cǎ e cald și bine, nivelul de trai evident mai ridicat, salariile mai bune, infrastructura și autoritǎțile locale mai bune. Și atunci de ce sǎ te întorci în Românica, la Bǎsescu și la Dragnea și la mermeleala aia de prost gust de acolo?

Și-au tras copiii dupǎ ei, unii și-au tras și pǎrinții, și sînt din ce în ce mai mulți dintre cei care gîndesc “lasǎ, mai bine sǎ-mi meargǎ greu în Spania decît sǎ-mi meargǎ greu în România, cǎ peste tot e crizǎ. Ne-am descurcat noi pînǎ acum, n-om muri de aici înainte”. Și încet-încet legǎturile emoționale cu țara se rup, pǎrinții bǎtrîni mor, nu prea mai are rost sǎ trimitǎ bani în țarǎ. Cui? La verișori? La unchi și mǎtuși? Comme on...

Evident cǎ e vorba doar de o tendințǎ emergentǎ și nu de un fenomen predominant. Dar aceastǎ tendințǎ cu siguranțǎ se va accentua pe mǎsurǎ ce trece vremea. Chiar și dacǎ va trece criza economicǎ actualǎ și românii din strǎinǎtate vor începe sǎ cîștige din nou mai bine, nu vor mai fi la fel de motivați sǎ trimitǎ bani înapoi în strǎinǎtate.

Fig. 2. Evoluția anualǎ a transferurilor de bani ale românilor din strǎinǎtate
2005 – 2010. Sursa. BNR


În consecințǎ, e destul de probabil ca anii de glorie 2007 - 2008. ai miliardelor de euroi trimiși anual, aproape 7 miliarde anual, sǎ nu se mai repete. Atenție, Ministerule de Finanțe! Nu prea te mai baza pe banii cǎpșunarilor, cǎ s-ar putea sǎ visezi castele în Spania și fresce cu cai verzi prin Italia... :(

Citeste tot...

Cît se poate frauda prin intermediul votului prin corespondențǎ?

SIMULARE: CINE ŞI CÂT CÂŞTIGĂ ÎN 2012
DIN INTRODUCEREA VOTULUI PRIN CORESPONDENŢĂ

Unora le strălucesc ochii de bucurie şi speranţă, alţii se încruntă. Chiar dacă mai e un an şi jumătate până la alegerile parlamentare din 2012, iar în sondaje, Opoziţia e pe val, lucrurile sunt de parte de a fi tranşate.

În contextul în care PDL a anunţat că introducerea votului prin corespondenţă este prioritate legislativă, o întrebare simplă macină minţile actorilor politici: cum va influenţa votul această eventuală decizie, în cazul în care acesta va trece prin Parlament?

De aici, încep scenariile.

Mirel Palada
Sociolog, Director executiv CCSB
Articol scris pentru revista Cult

DE CE? MOTIVAȚIE
Subiectul pe care vi-l propun analizei este unul cît se poate de important pentru economia alegerilor care stau sǎ vinǎ, chiar dacǎ mai este un an și jumǎtate pînǎ la ele: alegerile parlamentare din 2012.

Întrebarea este simplǎ și în mințile tuturor actorilor politici: cum va influența introducerea votului prin corespondențǎ, în cazul în care acesta va trece prin Parlament?

Este evident cǎ avem de-a face cu o încercare a taberei puterii pedeliste de a-și atenua eroziunea electoralǎ, încercînd sǎ acceseze un rezervor de vot care nu a fost încǎ suficient exploatat: votul din strǎinǎtate.

Pînǎ acum, românii din strǎinǎtate au votat în numǎr prea mic, atît în comparație cu voturile din țarǎ, cît și în comparație cu numǎrul total al celor cu drept de vot aflați peste hotare.

La un volum total de români emigrați estimat de manierǎ convergentǎ de mai multe surse (Ministerul de Interne, institutele de cercetare, mediul academic) a se situa undeva în jur de 2,5 milioane de cetǎțeni cu drept de vot aflați în strǎinǎtate, în mod constant la urne pînǎ acum au venit doar niște zeci de mii, undeva în jur de 50 – 100 de mii de voturi de obicei, 150 de mii în mod excepțional la alegerile prezidențiale din 2009.

Niciodatǎ nu s-a depǎșit pragul de 200 de mii, iar dacǎ este sǎ raportǎm prezența cea mai ridicatǎ la vot în strǎinǎtate: 150 de mii, la volumul total estimat: 2,5 milioane, rezultǎ un procent maxim de participare la vot cît se poate de mediocru: doar 6%.

E clar cǎ avem de-a face cu un rezervor, cu o pungǎ de voturi insuficient foratǎ, ca sǎ folosim analogii din zona extracției petroliere.

Și atunci întrebarea vine de manierǎ naturalǎ: cum forǎm acest rezervor? Și cine beneficiazǎ de pe urma acestui foraj suplimentar? Rǎspunsul, dupǎ cum spuneam, este pe buzele tuturor de ceva timp: ne luǎm dupǎ alte țǎri și introducem votul prin corespondențǎ.

Voi trece peste tehnicalitǎțile destul de complicate ale înscrierii în rîndul celor care pot vota prin corespondențǎ, deși și ele au un cuvînt de spus în analiza care urmeazǎ. Mǎ voi focaliza pe rǎspunsul la cea de-a doua întrebare: cine profitǎ de pe urma acestui foraj?

De fapt, știm deja rǎspunsul: PDL va profita.

De ce? Simplu: din douǎ motive. Pe de o parte, pentru cǎ istoria de vot ne aratǎ cǎ votanții din strǎinǎtate voteazǎ în general anti-PSD. Iar în momentul de fațǎ PDL este partidul cel mai evident poziționat în opoziție cu PSD.

Pe de altǎ parte, pentru cǎ PDL, aflîndu-se la putere, controleazǎ instituțiile statului care au de-a face cu relația cu românii din strǎinǎtate: Ministerul de Externe și punctele sale de lucru, ambasade și consulate. Iar unii rǎutǎcioși ar completa punînd și SIE pe aceastǎ listǎ...

Deci rǎspunsul la întrebare e destul de simplu: PDL. Însǎ rǎspunsul la continuarea întrebǎrii: cît de mult va beneficia PDL de pe urma introducerii acestui tip de vot? putem cuantifica acest efect? nu mai este atît de ușor de dat precum precedentul.

Rǎspunsul la aceastǎ întrebare face obiectul acestui articol. Cît de mult va beneficia PDL de pe urma introducerii votului prin corespondențǎ?

NECESITATEA CALCULULUI ÎN VOLUME ABSOLUTE (VOTURI)
Dat fiind cǎ vorbim de cuantificare, trebuie sǎ transformǎm totul în numere. Mai mult decît atît, trebuie sǎ folosim un limbaj comun, același tip de mǎsurǎtoare. Deși pe parcursul discuției unele cuantificǎri vor începe prin a fi în formǎ procentualǎ, în timp ce altele vor fi avansate în format absolut (numǎr de voturi), este imperios necesar sǎ convertim totul în aceeași unitate de mǎsurǎ pentru a putea face calcule și a evita greșeala de a aduna mere cu șuruburi.

Numitorul comun, unitatea de mǎsurǎ în care putem face calcule este numǎrul de voturi. Calculele trebuie fǎcute în numǎr de voturi.

În consecințǎ, pendularea va fi de genul urmǎtor: începem cu identificǎri și estimǎri procentuale, transformǎm totul în numǎr de voturi, facem calculele adiționale pentru a estima efectul votului prin corespondențǎ, apoi convertim totul în procente, unitatea cea mai des vehiculatǎ în parlance-ul politicienilor cînd vine vorba de estimarea eficienței unui act politic.

IDENTIFICAREA FACTORILOR DE INFLUENȚǍ
Pentru a controla incertitudinea, trebuie sǎ estimǎm cît mai exact toți factorii care pot influența votul prin corespondențǎ.

Subuniversurile succesive în orice populație, atunci cînd este vorba de vot, sînt urmǎtoarele:
• totalul populației: cîți români au dreptul oficial de vot?
• dintre aceștia, subuniversul celor care voteazǎ: cîți dintre aceștia vor vota în 2012?
• dintre aceștia, subuniversurile votanților pentru fiecare partid în parte: cîți vor vota cu fiecare partid în parte?

Acestea sînt elementele votului cǎrora trebuie sǎ le cercetǎm variabilitatea.

Însǎ, dupǎ cum din pǎcate știm – altminteri nu ne-am mai fi apucat sǎ scriem articolul de fațǎ – și votul ǎsta este și el de douǎ feluri: cel legitim și cel nelegitim. La votul legitim nu trebuie sǎ uitǎm sǎ adǎugǎm componenta frauduolasǎ, votul pe lîngǎ vot, votul fictiv, frauda. Cît va fura fiecare partid în parte?

Deci din punct de vedere al votului, avem patru factori de luat în considerare: populația cu drept de vot, participarea la vot, votul legitim și frauda electoralǎ.

În plus, avem douǎ zone geografice distincte: în țarǎ și în strǎinǎtate. Cea de-a doua zonǎ geograficǎ, cea din strǎinǎtate, se împarte și ea la rîndul ei în douǎ maniere de vot: votul clasic, ca pînǎ acum, la urne, și votul prin corespondențǎ, elementul nou introdus în jocul politic cǎruia încercǎm sǎ-i identificǎm efectul.

Geografic vorbind, avem deci trei dimensiuni: votul în țarǎ, votul în strǎinǎtate la urne, votul în strǎinǎtate prin corespondențǎ.

Rezultǎ, în consecințǎ, o combinație de 4 x 3 = 12 factori ce trebuie avuți în considerare. Vezi structura lor în Tabelul 1.

Tabel 1. Factorii de influențǎ semnificativi în discuția noastrǎ


Hmmm. Destul de mulți factori. O sǎ avem ceva de furcǎ în a-i cuprinde pe toți. Mai trebuie sǎ mai începem sǎ simplificǎm din ei...

SURSE DE ESTIMARE A FACTORILOR
Pentru a vedea ce putem simplifica și ce rǎmîne – deocamdatǎ – în suspensie, trebuie sa facem pasul urmǎtor. Sǎ rǎspundem la întrebarea: care sînt sursele de estimare ale acestor factori? De unde putem sǎ-i cuantificǎm, sǎ punem numere pe ei? Rǎspunsurile, pe scurt, în tabelul urmǎtor.

Tabel 2. Estimarea factorilor de influențǎ ai efectului votului prin corespondențǎ


Dupǎ cum puteți observa, în unele cazuri putem sǎ estimǎm suficient de exact cifrele încît sǎ luǎm o singurǎ variantǎ în calcul (de exemplu în cazul populației oficiale a României ori a migrației în strǎinatate).

În alte cazuri, însǎ, e nevoie sǎ introducem mai multe variante, mai multe scenarii. Vǎ propun sǎ lucrǎm pentru fiecare dintre factorii pe care nu îi cunoaștem aprioric cu trei niveluri: minim, mediu, maxim, analog cu scenariile de estimare demograficǎ.

NECESITATEA CONTROLULUI NUMǍRULUI DE SCENARII. SIMPLIFICǍRI
Dacǎ ar trebui sǎ presupunem trei scenarii pentru fiecare dintre factori, am ajunge la o analizǎ crîncen de complicatǎ. Dacǎ este sǎ asociem fiecǎruia dintre cei 12 factori distincți – de fapt 11 factori distincți, cǎci populația în strǎinǎtate e aceeași, indiferent de tipul de vot – cîte trei paliere diferite: minim, mediu, maxim, rezultǎ în total 3 la puterea a 11a scenarii. Adicǎ 177,147 de scenarii, dacǎ e sǎ folosim cifre exacte.

Aproape 200 de mii! Se sparie gîndul! Trebuie sǎ simplificǎm. Trebuie sǎ facem tot posibilul sǎ identificǎm valori cît mai exacte cu putințǎ pentru cît mai mulți dintre factori, în așa fel încît la sfîrșit sǎ avem cît mai puține variante de luat în calcul, cît mai puține cazuri de trei paliere: minim / mediu / maxim pe care sǎ le bǎgǎm în mașinǎria infernalǎ a ridicatului la puterea lui 3.

Din fericire, este destul de ușor sǎ simplificǎm numǎrul de scenarii. Iatǎ cum.

Populația și participarea în România
Dacǎ ne uitǎm cu atenție, ne dǎm seama cǎ în cazul populației putem folosi estimǎri medii suficient de credibile încît sǎ renunțǎm la ipotezele de tip minim / mediu / maxim în aceastǎ privințǎ.

În cazul populației din țarǎ, folosim cifra oficialǎ propusǎ de BEC: 18,2 milioane de votanți, deși ea cuprinde și pe cei plecați în strǎinǎtate și deși ar fi nevoie de o discuție separatǎ privind discepanța dintre cifrele BEC (18,2 milioane) și cele INSSE (17,7 milioane) privind același orizont temporal populațional.

Însǎ o lǎsǎm deocamdatǎ așa, spre simplificare. Folosim cifra de 18,2 milioane de oameni cǎreia îi vom aplica un procent destul de bine documentat de participare la vot: 40%, care rezultǎ atît din mǎsurǎtorile prin sondaj din ultimul timp, cît și din experiența de vot de la alegerile parlamentare din 2008.

În combinație, cele douǎ numere ne dau un volum de 7,3 milioane de români pe care îi estimǎm cǎ vor veni la vot în țarǎ.

Dacǎ aplicǎm un factor de corecție de 95% voturi corecte, la fel de bine documentat și de stabil, ținînd cont de experiența de la voturile parlamentare anterioare, rezultǎ cifra de români pe care îi așteptǎm sǎ voteze corect în toamna lui 2012: 6,9 milioane.

Buun. Am rezolvat numǎrul de votanți din România: 6,9 milioane.

Populația în strǎinǎtate
Dupǎ cum spuneam și mai sus, existǎ de ceva timp o serie destul de bine documentatǎ de estimǎri convergente, venind dinspre mai multe surse: Ministerul de Interne, institutele statistice oficiale ale țǎrilor cu emigrație puternicǎ româneascǎ (Italia, Spania), institutele de sondare a opiniei publice, mediul academic din zona științelor sociale, care estimeazǎ cǎ în strǎinǎtate sînt aprox. 2,5 milioane de români cu drept de vot.

Gata. Am mai scǎpat de o putere a lui 3 din calcul.

Participarea legitimǎ la vot în strǎinǎtate, la urne
Datoritǎ experienței de pînǎ acum a ponderii mici a votului în strǎinǎtate la urne, putem concluziona cǎ îl putem estima și pe acesta la o valoare medie, fǎrǎ a greși prea mult.

E vorba doar de cîteva zeci de mii de voturi care ar exista între palierele minim, mediu și maxim, lucru care într-o discuție privind milioane de voturi nu adaugǎ prea mare eroare, doar dacǎ nu cumva vorbim de un rezultat la fel de strîns precum cel de la prezidențialele din 2009 – însǎ este puțin probabil, ținînd cont de evoluția procentelor partidelor politice de pînǎ acum.

În consecințǎ, ne uitǎm la ultimele alegeri recente, parlamentare 2008 și prezidențiale 2009. La parlamentarele din 2008 au votat în strǎinǎtate aprox. 25 mii de români. La prezidențialele din 2009, în turul 1 au votat aprox. 80 de mii, în turul 2 aprox. 150 de mii.

E mai probabil ca participarea la vot în toamna lui 2012 sǎ fie de aceeași intensitate cu cea a alegerilor analoage, parlamentarele din 2009, mai ales cǎ acum o parte din ei vor putea sǎ voteze și prin corespondențǎ, sǎ nu se mai deplaseze.

Deci sǎ spunem max. 30 mii de voturi – oricum o cantitate neglijabilǎ, pe lîngǎ milioanele din țarǎ.

Participarea legitimǎ la vot în strǎinǎtate, prin corespondențǎ
Tot pentru simplificare, vǎ propun sǎ încercǎm sǎ identificǎm o valoare medie și pentru tipul de vot prin corespondențǎ legitim, cei care chiar vor vota “din inimǎ”, în mod corect, prin corespodențǎ.

De data asta voi gîndi în procente. Plec de la procentul absolut ridicol de votanți la urne în strǎinatate, la cele mai recente alegeri parlamentare din 2008: 24 de mii din 2,5 milioane înseamnǎ nici mai mult, nici mai puțin decît doar 1%. Asta ne aratǎ interesul foarte scǎzut pentru politicǎ al românilor din strǎinǎtate, combibat cu dificultǎțile logistice (de deplasare, de bani, de acte de rezidențǎ etc.).

Ținînd cont de dificultǎțile birocratice impuse de legea electoralǎ a votului prin corespondențǎ, combinat cu apetitul scǎzut pentru vot, nu cred cǎ vor fi totuși mulți cei de bunǎ credințǎ, cu adevǎrat interesați sǎ depunǎ efortul pentru a strînge toate hîrtiile doveditoare și pentru a trece prin tot hǎțișul procedural implicat în înregistrarea ca votant prin corespondențǎ.

Dacǎ la urne au venit 1% la parlamentare, 3% în turul 1 la prezidențiale și 6% în turul 2 la prezidențiale (deși putem considera cǎ o parte din aceștia de la turul 2 au fost de fapt voturi frauduloase), atunci este destul de puțin probabil ca la votul prin corespondențǎ sǎ fie mult mai mulți, hoarde entuziaste care dintr-o datǎ sǎ accepte toate furcile caudine birocratice pentru a obține mult visata țidulǎ administrativǎ care sǎ le dea dreptul sǎ voteze în plic.

Ca sǎ nu mai vorbim cǎ o bunǎ parte din românii din strǎinǎtate vor fi excluși din acest proces datoritǎ faptului cǎ nu vor putea sǎ își certifice domiciliul, una din etapele obligatorii pentru înscrierea la votul prin corespondențǎ.

În concluzie, pentru a gîndi tot procentual, nu cred cǎ vor catadisci mai mult de 10% din românii din strǎinǎtate sǎ se înscrie la votul prin corespondențǎ. Palierele în acest caz ar fi: minimal 6%, mediu 8%, maxim 10%.

Pǎstrǎm palierul mediu, spre simplificare, și calculǎm: 8% din 2,5 milioane de români cu drept de vot în strǎinǎtate înseamnǎ 200 de mii de votanți în plic pe bune, cu inima, de bunǎ credințǎ, nu carne de tun pentru frauda electoralǎ.

Buuun. Am mai bifat un factor simplificat. Mergem mai departe.

Votul legitim în strǎinǎtate
Ținînd cont de nivelurile reduse de vot legitim în strǎinǎtate (30 de mii la urne, respectiv 200 de mii prin corespondențǎ), unii ar putea spune cǎ nici nu are rost sǎ ne mai chinuim sǎ îi bǎgǎm în ecuație, în calculul final. Hai sǎ nu fim totuși atît de rǎutǎcioși și sǎ recurgem la un singur expedient: sǎ identificǎm cea mai plauzibilǎ structurǎ a lor de vot și sǎ rǎmînem doar cu ea, tot spre simplificarea numǎrului de factori variabili pe care trebuie sǎ-i luǎm în considerare.

Mai mult. O judecatǎ psihologicǎ elementarǎ ne spune cǎ cele douǎ subpopulații din strǎinǎtate, votanții la urne și cei prin corespondențǎ, nu au nici un motiv sǎ voteze diferit. Ei prezintǎ cam aceeași structurǎ de vot.

Dacǎ ne uitǎm la istoria lor de vot de pînǎ acum, vedem cǎ votul în strǎinǎtate este unul predominant anti-PSD (15% la parlamentare în 2008, 12% la prezidențiale în turul 1 în 2009). Ținînd cont atît de istoria de vot, dar și de evoluțiile din sondajele recente, estimǎm cǎ PDL va lua 50% din voturi, aproximativ cît a luat și la parlamentarele din 2008, iar USL vor lua 45%, ceva mai mult decît au luat combinat în 2008 (36%), respectiv în 2009 (30%).

Am mai eliminat astfel un palier de incertitudine.

Frauda electoralǎ în România
Un alt domeniu unde consider cǎ putem simplifica discuția, ținînd cont de istoria recentǎ, este cel al fraudei electorale în România.

Dacǎ facem comparație între rezultatele oficiale ale alegerilor și estimǎrile realizate prin intermediul cercetǎrilor de tip Exit Poll, observǎm diferențe destul de mici, de max. 2-3 puncte procentuale (2 puncte în cazul lui Crin Antonescu în turul 1 la alegerile prezidențiale, 2 puncte în cazul PNL la parlamentarele 2008, 3 puncte în cazul PSD+PC la parlamentarele din 2008).

Aceasta ne indicǎ nivelul maxim de fraudǎ electoralǎ de care sînt în stare partidele politice în România. De cele mai multe ori, acestea trebuie sǎ alerge cu toatǎ viteza pentru a sta pe loc, i.e. pentru a contracara efectele fraudei electorale ale celorlalte partide.

Per ansamblu, estimarea noastrǎ este cǎ aceste efecte se neutralizeazǎ, cel puțin în cazul partidelor mari. Experiența confruntǎrii din alegerile prezidențiale din 2009, sintetizatǎ de manierǎ publicǎ în declarațiile liderilor PDL și PSD (Blaga, Videanu, Hrebenciuc, Ponta), ne aratǎ cǎ este foarte probabil ca cele douǎ blocuri politice mari, USL pe de o parte, PDL și sateliții sǎi de partea cealaltǎ, sǎ prezinte priceperi relativ asemǎnǎtoare de fraudǎ internǎ.

În concluzie, pînǎ la noi indicii, estimez cǎ frauda internǎ per ansamblu se va neutraliza și nu o voi lua în considerare în calculele ce urmeazǎ, spre simplificare. Zero. Mergem mai departe.

Frauda electoralǎ în strǎinǎtate, la urne
Dacǎ se va introduce votul prin corespondențǎ, estimǎm cǎ efortul de fraudǎ electoralǎ se va deplasa dinspre zona de urne spre zona prin corespondențǎ. În plus, oricum participarea la vot la urne în strǎinǎtate estimǎm cǎ va fi una rezidualǎ, un motiv în plus sǎ ignorǎm aceastǎ componentǎ.

* * *

Gata. Dupǎ toate aceste eforturi de simplificare, ce a mai rǎmas încǎ în suspensie puteți vedea în tabelul de mai jos.

Tabelul 3. Nevoia de simplificare a estimǎrii. De la sute de mii la 27 de scenarii


SCENARIILE REZULTATE
Dupǎ cum puteți vedea și în Tabelul 3, rǎmîn doar trei domenii unde nu avem cum sǎ fim suficient de exacți, pentru cǎ nu prea știm ce se va întîmpla pînǎ în 2012. E vorba despre:
• structura votului în România
• participarea la vot prin corespondențǎ, la nivelul votului fraudulos,
• structura fraudei în strǎinǎtate, prin intermediul votului prin corespondențǎ

Rezultǎ un numǎr de 3 x 3 x 3 = 27 de scenarii, pe care urmeazǎ sǎ le estimǎ separat, conform celor trei paliere propuse mai sus: minim / mediu / maxim. Deja sîntem la un cu totul alt nivel de complexitate, ce poate fi gestionat relativ ușor. Una este sǎ ai sute de mii sau chiar și mii de variante, alta este sǎ ai 27.

ESTIMAREA SCENARIILOR
Urmǎtorul pas este sǎ estimǎm de manierǎ cît mai plauzibilǎ, veridicǎ, validǎ cele trei scenarii rǎmase: Votul în în România, Nivelul fraudei prin corespondențǎ, Structura votului fraudulos prin corespondențǎ.

Structura votului în România
În cazul primului factor rǎmas în suspensie, votul în România, lucrurile sînt destul de complicate. Avem deja experiența unei variații destul de mari a votului politic în ultimii ani. Vezi Fig. 1.:

Fig. 1. Variația votului politic în România în ultimii 2 ani.
Sondaje CCSB. Subunivers: populația estimatǎ a merge la vot. Medie mobilǎ 2


Pînǎ în toamna lui 2012 mai e un an și jumǎtate. Se mai pot întîmpla multe. Mai ales cǎ între timp a apǎrut și aceastǎ nouǎ alianțǎ politicǎ, USL (PSD + PNL + PC). Și totuși, trebuie sǎ încercǎm sǎ minimizǎm necunoscutul.

În consecințǎ, pe baza evoluției sondajelor, a discuțiilor și analizelor politice publice, cît și pe baza flerului propriu, propun trei scenarii de vot în România toamnei lui 2012:

• Minimal: PDL total tǎvǎlit, în jurul lui 15%. USL victorios, la 55%
• Mediu: PDL stǎ la nivelurile actuale, în jur de 20%, USL 50%
• Maximal: PDL își revine la 25%, USL sub 50 (45%)

Mai sînt și alte variații, în cazul PP și PRM. Vezi mai jos, Tabelul 4 pentru detalii.

Intensitatea fraudei în strǎinǎtate în cazul votului prin corespondențǎ
Cea de-a doua întrebare destul de greu de rǎspuns este: cît vor fi în stare sǎ fure, dacǎ se introduce votul prin corespondențǎ?

Inițial, într-o formǎ anterioarǎ a articolului, avansasem niveluri sensibil mai ridicate de fraudǎ. Însǎ în urma discuțiilor cu diverse persoane care cunosc domeniul (politicǎ, sisteme de vot, românii din strǎinǎtate) mi-am dat seama cǎ aceste trei paliere de fraudǎ electoralǎ (20% / 40% / 60%) e destul de puțin probabil sǎ fie atinse. Asta datoritǎ mai ales dificultǎților birocratice generate de structura legii votului prin corespondențǎ de care pomeneam deja mai sus în mai multe locuri.

Dar mai este și un alt motiv pentru care mi-am revizuit în jos estimarea de fraudǎ electoralǎ. În 2009, la alegerile prezidențiale, în acea perioadǎ fierbinte dintre turul 1 și turul 2, circula pe piața consultanților politici o remarcǎ fǎcutǎ de apropiații echipei bǎsesciene: “dacǎ diferența este de maxim 2 puncte procentuale, putem sǎ întoarcem jocul. Pînǎ în douǎ procente nu ne facem probleme, cîștigǎm alegerile”.

Ce vroiau sǎ spunǎ? Cǎ și chiar dacǎ Mircea Geoanǎ ar fi ieșit învingǎtor în țarǎ cu pînǎ în 2 puncte procentuale (adicǎ o diferențǎ de plus / minus 200 de mii de voturi, deci un ecart total de 400 mii de voturi, la prezența de atunci de 10 milioane de votanți în turul 2), mașinǎria electoralǎ pedelistǎ ar fi avut suficiente resurse în strǎinǎtate încît sǎ întoarcǎ rezultatul alegerilor.

Dupǎ cum s-a dovedit de altfel, distanța a fost de +/- 0.3% în țarǎ (adicǎ un ecart de aprox. 60 de mii de voturi), care a fost ușor rǎsturnatǎ de mașinǎria externǎ cu o contrapondere de 140 de mii de voturi, adicǎ de +/- 0.7%.

În concluzie, dacǎ de la 400 de mii încolo reprezentanții mașinǎriei bǎsesciano-pedeliste se temeau cǎ va începe sǎ dea rateuri, asta înseamnǎ cǎ chiar și cu o metodǎ îmbunǎtǎțitǎ, cea a votului prin corespondențǎ, de la un anumit nivel în sus nu se prea mai poate face mare lucru, din motive de atingere a limitǎrilor logistice.

Iatǎ de ce am considerat cǎ este nevoie sǎ cobor estimǎrile inițiale și sǎ vǎ propun urmǎtoarele trei paliere revizuite ale intensitǎții totale de fraudǎ prin corespondențǎ:

• Minimal: fraudǎ de 10% din total români din strǎinǎtate. S-au chinuit sǎ introducǎ votul prin corespondențǎ, dar nu reușesc sǎ fructifice decît 10% din total rezervor. Avantajul introducerii votului prin corespondențǎ nu este concretizat
• Mediu: fraudǎ de 20%
• Maximal: fraudǎ de 30%. Avantajul introducerii votului prin corespondențǎ este concretizat cu vîrf și îndesat, la marginea nesimțirii și a protestelor internaționale

Structura politicǎ a fraudei în strǎinǎtate în cazul votului prin corespondențǎ
Bine, bine, se va frauda la votul prin corespondențǎ. Bine, bine, e foarte probabil ca principalul beneficiar al fraudei sǎ fie PDL. Dar chiar ceilalți vor sta cu mîinile în sîn și nu vor face nimic? Puțin probabil.

În consecințǎ, vǎ propun urmǎtoarele trei paliere de structurǎ de pricepere de fraudǎ:

• Minimal: USL (PSD + PNL) reușesc sǎ contracareze mișcarea PDL și profitǎ și ei de introducerea votului prin corespondențǎ. PDL e în stare sǎ ia doar jumǎtate (55%) din voturile fraudate, USL ia 35%. Avantajul deținerii MAE și SIE nu este concretizat
• Mediu: PDL ia 65% din voturile fraudate, USL ia 25%
• Maximal: profitǎ predominant PDL. PDL ia 75% din voturile fraudate, USL doar 15% din ele

Una din ipotezele implicite în cazul acestor structuri de fraudǎ este cǎ partidele mici nu vor reuși sǎ profite de frauda electoralǎ. Vezi Tabelul 4 pentru detalii

* * *

Gata. Acum, o datǎ ce am bǎtut în cuie toate variabilele, putem sǎ trecem la calculul propriu-zis. De-abia acum începe aritmetica...

PAȘII DE CALCUL.
TRECEREA DE LA PROCENTE LA MILIOANE DE VOTANȚI
Important este sǎ convertim toate scenariile și toate calculele în milioane de votanți, pentru a putea aduna mere cu mere și a estima structura totalǎ a votului, în numǎr absolut, urmînd ca pe baza acestor cifre absolute noi sǎ calculǎm noile procente.

Deci pașii de calcul sînt:
1. Estimare procentualǎ de participare la vot + Estimǎri procentuale structurǎ de vot în România; Conversie în mii de voturi în România pentru fiecare partid în parte. 3 SCENARII
2. Același lucru pentru votul în strǎinǎtate la urne. 1 SCENARIU
3. Același lucru pentru votul în strǎinǎtate prin corespodențǎ legitim, “natural”. 1 SCENARIU
4. Același lucru pentru votul în strǎinǎtate prin corespondențǎ fraudulos. 9 SCENARII (3 niveluri de fraudǎ x 3 scenarii de structurǎ de vot)
5. Suma tuturor voturilor, în milioane de voturi
6. Transformarea milioanelor de voturi în procente
7. Comparație diferențe între votul inițial (înainte de introducera votului prin corespondențǎ) vs votul final (dupǎ votul prin corespondențǎ)
8. Concluzii. Cît cîștigǎ PDL?

Pentru calculele în detaliu, vezi Tabelul 4:

Tabelul 4: Calculul estimǎrii diferitelor tipuri de vot.
Conversie de la procente în milioane de votanți


REZULTATE. 27 DE SCENARII
Dupǎ ce facem toate calculele și toate adunǎrile, conform celor 27 de scenarii, rezultǎ, urmǎtoarele variante de voturi suplimentare obținute de fiecare din partide:

Tabelul 5. Rezultatul estimǎrii celor 27 de scenarii. Milioane de votanți

Acum transformǎm din milioane de votanți înapoi în procente, unitatea de mǎsurǎ în care se discutǎ eficiența politicǎ:

Tabelul 6. Rezultatul estimǎrii celor 27 de scenarii. Procente


CONCLUZII
Din toate aceste calcule alambicate, ne intereseazǎ îndeosebi coloanele de diferențǎ, cele scoase în evidențǎ în figurile anterioare cu roșu.

Pentru o mai mare ușurințǎ a înțelegerii, le sortǎm de data asta dupǎ magnitudinea efectului. Putem sorta fie dupǎ milioane de votanți, fie dupǎ procente. Consider cǎ mai important este efectul procentual. Deci sortǎm dupǎ coloana procentualǎ.

Tabelul 7. Pentru ce am muncit atît.
Diferențele fațǎ de înaintea
introducerii votului prin corespondențǎ


Ce concluzie tragem? cǎ trebuie sǎ facem și un grafic, sǎ vedem mai bine :)

Fig. 2. Diferențele. Cît estimǎm cǎ va cîștiga PDL
de pe urma introducerii votului prin corespondențǎ?
27 de scenarii


De-abia acum putem sǎ tragem o concluzie clarǎ. În urma introducerii votului prin corespondențǎ, estimǎm cǎ PDL va cîștiga în medie aprox. 6 puncte procentuale, adicǎ, în numǎr absolut, undeva în jur de 200 de mii de voturi net, dupǎ ce dǎm la o parte faptul cǎ și USL va face tot posibilul sǎ beneficieze și ea de pe urma acestei legi.

Efectul net – repet: net, dupǎ ce dǎm la o parte contracararea USL – variazǎ între un minim de 2 puncte procentuale / 100 mii de voturi, în cazul în care nici PDL nu va fi în stare sǎ producǎ prea multe voturi frauduloase prin aceastǎ metodǎ, iar USL la rîndul sǎu se va dovedi în stare sǎ contracareze priceperea administrativǎ a PDL, și un maxim de aprox. 10 puncte procentuale / 500 de mii de voturi, în cazul în care PDL va fi în stare sǎ mobilizeze mașinǎria la turație maximǎ, iar USL va lǎsa complet garda jos și va ignora segmentul românilor din strǎinǎtate – cum a fǎcut-o de altminteri la alegerile prezidențiale din 2009, cu rezultatele cunoscute.

Cum însǎ în general extremele sînt rareori concretizate în naturǎ, estimǎrile noastre finale se îndreaptǎ spre zona medie.

Cel mai probabil, PDL va cîștiga în jur de 6 puncte procentuale. Asta brut, înainte de redistribuirea procentelor partidelor care nu intrǎ în Parlament. Datǎ fiind incertitudinea privind ce tip de lege electoralǎ va fi în cele din urmǎ aplicatǎ, nu am mai luat și acest aspect în considerare.

Destul, nu? Nu cocoșǎtor de mult, dar nici nesemnificativ. Chiar și la nivel mediu, PDL va recupera 6 puncte procentuale. Adicǎ o bunǎ parte din ceea ce a pierdut prin eroziune în perioada anilor în care a luat mǎsuri de austeritate.

Dacǎ mai adǎugǎm și PP, partidul satelit inventat de PDL pentru a opri hemoragia electoralǎ, un partid care conform evoluțiilor sale în sondaje de pînǎ acum este destul de probabil sǎ facǎ 5% – 7%, iatǎ cǎ este posibil sǎ avem de-a face cu o recuperare de cel puțin 10 puncte procentuale, cu puțin noroc poate chiar de 15 puncte procentuale.

Adicǎ de o recuperare aproape completǎ spre palierul de aprox. 30% la care se situa PDL în 2009, înainte de alegerile prezidențiale și mai ales înainte de mǎsurile de austeritate.

Într-adevǎr, meritǎ sǎ te zbați sǎ introduci votul prin corespondențǎ, nu-i așa?...
Citeste tot...

Ubi bene?

În cele ce urmează e vorba despre două subiecte dragi mie. Despre educație, pe de o parte. Despre statistică și grafice și cifre și analize cantitative, pe de altă parte.

Și despre al treilea subiect, la care inevitabil ajungem, mai spre sfîrșitul discuției, pentru că știm cu toții că toate lucrurile importante care vin în perechi sînt trei, că așa zice și la Biblie, și la masoni, și la budiștii cei asiatici și triști.

Să vă explic.

Camil Stoenescu ne arată un grafic din The Economist care vorbește despre interesul din ce în ce mai ridicat al studenților american pentru studii chinezești, coroborat cu ponderea studenților chinezi care studiază în Statele Unite ale Americii.



Te uiți la grafic și ce exclami? Waw! Ai naibii chineji, ce gîndire strategică, dom'le, cum se gîndesc ei la lucrurile cu adevărat importante și de ce au recuperat economic și din punct de vedere al calității vieții așa de mult în ultimul timp.

Hmmm. Stai așa că nu-i așa.

Păi de ce? Păi simplu. Pentru că această pondere a studenților străini în SUA trebuie coroborată cu ponderea total populației pe glob (ca să nu mai spun că ar trebui de fapt pusă în relație cu ponderea populației de vîrstă școlară de pe glob, dar hai totuși să nu despicăm firul în patru chiar atît de laborioso-academico-pedant).

E simplu. Cu cît o țară e mai numeroasă, cu atît ne așteptăm ca studenți de-ai ei să fie mai numeroși în rîndul studenților străini din SUA. Asta în condițiile ipotezei nule, cînd considerăm că nu există nici o altă legătură între țări și propensiunea lor de a avea / trimite oameni la studii în SUA.

Hai să vedem. Mai întîi căutăm o sursă de informații despre populația țărilor de pe glob. Google să trăiască. De fapt, nu. Și mai populist și anti-științific: Wikipedia să trăiască.

Comme on. Să nu-mi spuneți că trebuia să mă duc pe cine știe ce site al ONU, World Bank, CIA, Unesco sau Ministerul Mediului din Noua Zeelandă ca să-mi crească precizia la a doua sau a treia zecimală după virgulă, că zvîrl cu wirelessul după voi.

Buuuun. Primul pas a fost făcut. Știm populațiile țărilor, de manieră destul de recentă și de decentă.

Pasul doi este să calculăm ponderea populației fiecărei țări din total populație pe glob. Atenție!, fără populația SUA, că universul analizei îl reprezintă țările care trimis studenți străini în SUA, deci SUA se exclude.

Obținem o cifră de aprox. 6,5 miliarde de locuitori, fără SUA (6,531,194,906 pămînteni, ca să fim pedanți), din care, pasul următor, calculăm procente (vezi tabel mai jos).

Pasul următor îl reprezintă să comparăm procentele rezultate cu cele din graficul The Economist. Ia să vedem? Sînt mai mari decît cele ce ar rezulta pe baza volumului de populație sau nu?



Concluziile trase de pe urma acestei analize comparative sînt total diferite față de cele care am fi fost tentați să le tragem dacă ne uitam doar la graficul inițial, cel din The Economist.

Păi ce reiese? Că China are atîția studenți în Statele Unite dintr-un singur motiv: că sînt mulți ei pe glob, nu de alta. Raportul studenți : populație este apropiat de 1, de 100%, de media postulată de ipoteza nulă, de fapt chiar ușor sub 100%, 90%.

Deci chinezii trimit atît de mulți studenți în SUA pentru simplul motiv că sînt al naibii de mulți, miliarde, ei de fapt trimițînd ceva-ceva mai puțin decît "ar fi cazul", dacă ar fi să ne luăm după ponderea lor în total populație globală, fără SUA.

Aceeași concluzie o tragem și la adresa Indiei. Are ea mulți studenți în SUA, dar asta se datorează doar faptului că este țară mare, a doua de pe glob. De fapt, ea trimite doar 83% din ce ne-am aștepta să trimită. Nu își concretizează potențialul, cum ar veni.

Adevărații cîștigători, de departe, ai acestei analize sînt Coreea de Sud și Taiwanul. Aceste două țări asiatice prezintă în Statele Unite a proporție cocoșător de mare de studenți, raportată la ponderea lor din total lume.

Coreea de Sud trimite de 14 ori, atenție! de 14 ori mai mulți studenți decît ne-am aștepta.

Nici Taiwanul nu se lasă cu mult mai prejos și trimite de 11 ori mai mulți decît ponderea ce ar fi rezultat din simpla distribuție de volum global al populației.

De-abia aici putem spune cu siguranță că avem de-a face cu o strategie bine gîndită și riguros aplicată, cu perseverență și cu efort financiar susținut, pentru a căpăta singurul lucru de pe lumea asta care contează cu adevărat: materia cenușie bine mobilată, creierele, cunoașterea. Ai carte, ai parte. Nu ai, ștergi babe de rahat la fund prin Italia și Spania. Mă rog, altă discuție.

Alte țări stau și ele mai bine decît ne-am fi așteptat: Canada, de 4 ori. Dar să nu uităm că în acest caz Canada este practic tot Statele Unite, așa de apropiate cultural și geografic sînt cele două țări (except snow and polar bears, of course).

Deci Canada pur și simplu își exploatează proximitatea geografică (ceea ce nu se poate spune despre Mexic – vezi mai jos).

Arabia Saudită este o altă țară care trimite muuult mai mult studenți, de 5,5 ori mai mult decît ne-am fi așteptat în condițiile ipotezei nule.

Miroase a strategie, nu? De la o populație care huzurește de pe urma exploatării resurselor minerale în condiții de cvasi-monopol (OPEC), încet-încet emirii pregătesc culcușul pentru un viitor post-petrodolaristic. Not bad at all, not bad.

Cine mai scoate capul? O singură țară: Japonia, cu o pondere de aproape două ori mai mulți studenți (185%) decît ne-am fi așteptat.

Știm că pe vremuri, în anii 60-70, Japonia a urmat aceeași strategie de knowledge drain pe care Coreea de Sud și Taiwan le urmează acum. În momentul de față, fie se consideră că universitățile lor din Japonia au atins un nivel de proficiență intelectuală similar cu cele din Statele Unite, datorită eforturilor generațiilor precedente, fie pur și simplu avem de-a face cu un mal d'etre generațional, cu une lassitude, cu o lene dată de tihna nivelului ridicat de viață. Mama ei de îmbuibare, cum lenevește simțurile și adoarme voința.

Ce mai observăm? Că Mexicul, deși în coasta de sud a Americii, simetric cum ar veni față de Canada, la o aruncătură de băț peste zidurile anti-imigrație, de-abia de-abia își atinge potențialul de studenți, cu un raport de 110%. Mediocru, ca să nu fiu și mai critic.

Nici restul lumii nu-și concretizează potențialul. Însă în unele cazuri se datorează probabil nivelurilor universitare de acasă (Anglia, Franța, Germania, Israel, în general țările occidentale dezvoltate). În alte cazuri sărăcia și / sau distanța își spun cuvîntul.

Ce contează însă cel mai mult îl reprezintă identificarea unui pattern cultural bine definit. Țările din Asia: Japonia mai întîi, pe urmă Coreea de Sud și Taiwanul, mai recent China, fac eforturi bine gîndite și susținute la nivel statal de a recupera din handicapul de cunoaștere care le desparte de principala țară în această privință, Statele Unite.

Asta bazîndu-se pe un fapt la fel de simplu: pe patriotism. Nimic nu-i împiedica pe japonezii tineri, pe sud-coreeni ori pe chinezi să rămînă în Statele Unite. Și totuși, mulți dintre ei s-au întors, chiar dacă fie în condiții de trai mai scăzute, fie chiar în regimuri sociale nu chiar atît de dezirabile, mai ales în comparație cu democrația din Statele Unite.

De aici trebuie să plecăm cu întrebarea: România unde este pe acest tabel? Și unde ar trebui să fie în următorii 10 ani, 15 ani, 20 de ani?

Pentru că dacă nu trimitem la studii în Statele Unite (forget Uniunea Europeană – the bloody Americans rule, education-wise) valuri-valuri de tineri care în primul rînd să bage la cap, iar în al doilea rînd să nu-i apuce huzurul pe acolo, că se trăiește mai bine și e mai mult soare în California, și să se întoarcă acasă, unde plouă și e urît și e plin de țigani și regimul dictatorial Băsescu mănîncă intelectuali pe pîine, în timp ce înțeleptul Iliescu privește cu seninătate la trecut și cu indiferență la viitor, visînd la mineri și la inginerii sociale cu pulanul de kagebist.

Și de aici începe o luuungă și vehementă discuție: cine e de vină? Regimul dictatorial Băsescu (Iliescu, Năstase, Constantinescu, Țopescu, Enescu, Dumnezeiescu), cel care în mare nemernicia sa n-a făcut nimic în această privință? Sau valorile naționale aproximativ oareșcum cam nu prea, moartea datoriei specifică post-moderniștilor din noi, care gîndesc mai degrabă în termeni de Ubi bene, ibi patria?

Aduceți-vă aminte, dragii mei cîrcotași de peste ocean (cu unii dintre voi chiar mă și voi întîlni la revederea de 20 de ani de la terminarea liceului în această vară): Ask not what your country can do for you - ask what you can do for your country.

Și asta a fost spusă de un american, rasa mă-sii de viață, că tot apreciați voi cele americane, că altminteri n-ați fi plecat fără să vă mai întoarceți.

:(




PS: de citit si articolul lui Cosmin Alexandru, ca tot vorbim de educatie.
Citeste tot...