V-am mai scris și altădată despre momentul adevărului. Un concept foarte util în ziua de azi, cînd tancul și portavionul sînt mult mai importante decît bannerele de tip JeSuis de pe Facebook.
Conceptul e simplu. Un concept medieval. E vorba despre acele situații din viață cînd nu poți păcăli realitatea.
Vedeți voi, generațiile mai recente, inclusiv a noastră într-o bună măsură, au fost socializate din ce în ce mai puternic în logica lui Undo. Bunăstarea ne răsfață și ne pune la dispoziție un context de viață din ce în ce mai îngăduitor. Faci greșeli? Nici o problemă. Consecințele sînt reversibile.
Să vă dau exemple.
Pe vremuri, scriai de mînă sau la mașina de scris. Greșeai, se produceau stricăciuni. Ștergeai, cîrcăleai, dădeai cu pastă corectoare. Arăta ca dracu. De aceea erai forțat să te strădui să scrii fără greșeală. De cînd cu editorul de text, e dintr-o dată infantil de simplu. Ai greșit o literă? Imediat Undo.
De la începutul acestui text, am folosit de cel puțin zece ori această opțiune. Am tastat aiurea o literă, am șters-o, am scris înapoi litera corectă. Nici nu se vede. Pagina este albă, curată, textul corect. Am greșit? Nici o problemă. Se repară imediat.
Faci o cumpărătură pe online? Îți vine ceva ce nu-ți convine? Ai greșit? Ai comandat o măsură prea mare? Sau nu-ți place cum arată ce ți-a adus curierul? Nici o problemă. Trimitem produsul înapoi. Să-l înlocuiască. Sau să ne dea banii. Simplu. Curat. Fără consecințe.
De cînd cu Internetul și cu mediul virtual, sîntem consumatori din ce în ce mai mari de produse simbolice. Ce le unește? Logica lui Undo. Nu ne place o emisiune la televizor? Zapp. Alt canal. Avem nevoie să facem pipi sau să răspundem la un mesaj pe telefon? Nici o problemă. Punem pauză la film și ne vedem de altceva. Joc un joc video și m-au omorît nasoii? Nici o problemă. O luăm de la capăt. De data asta știm de unde vin monștrii și-i învingem fără nici un fel de probleme.
Această degrevare de consecințe se înfige insidios în mintea noastră și ne permează valorile. Suferim practic o infantilizare. Precum niște copii răsfățați care sînt protejați de realitate, căci părinții sînt îngăduitori și ne iartă nouă greșalile noastre. Avem o altă atitudine față de risc, căci sîntem mai protejați de tehnologie, de stat, de textura socială.
Această infantilizare pătrunde și în mentalul politic al societății. Protestele sînt regizate, niște făcături de paiață. Nu sînt proteste pe bune. Doar niște biete scene de teatru. Nu există consecințe. Căci știi că jandarmii sînt îngăduitori și-ți permit toate isteriile.
Activiștii? Pe vremuri Ghandi și Mandela și Walesa au făcut pușcărie pentru ideile lor. Acuma? O butaforie ieftină. Poți intra în Parlament să te tăvălești elegant pe preșuri, în văzul camerelor de luat vederi care de-abia așteaptă să-ți transforme isteriile tale de copil răsfățat în ditamai Breaking Newsuri patetice.
Poți să-ți împrăștii indignarea și invectivele în stînga și-n dreapta, căci nu se întîmplă consecințe. Ești de partea bună a istoriei, a propagandei. How dare you? se strîmbă teatral Sfînta Greta Trotineta, această ieftină actriță civică.
Multe din mișcările politice din ultima perioadă sînt ipocrite, false, de mucava. Căci sînt în logica lui Undo. Nu se produc consecințe adevărate.
Pînă vine tancul. Atunci nu mai ai ce face. Dintr-o dată, descoperi cu stupoare că realitatea nu-ți lasă loc de întors. Viața are momente în care degeaba apeși tasta Undo / Delete / Backspace, căci ești sub puterea evenimentelor ireversibile.
Te urci pe motocicletă, crezînd că ești într-un joc online, unde ai parte de 10 vieți. Degeaba. Fizica își face efectul și-ți împrăștie organele pe asfalt sute de metri la rînd, dîre dîre de sînge mațe și oase sparte. Te duci pe munte în șlapi, crezînd că ești la plajă și că n-are cum să ți se întîmple nimic. Și mori ca prostul. Te apropii de urs, căci ai văzut prea multe filme tîmpite în care urșii sînt niște animăluțe pufoase de pluș. Și ursul te sfîșie fără milă.
Sau deschizi gura în politică și crezi că ești într-un film, unde poți să tragi cîte duble vrei tu. Precum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, fost actor, care probabil a crezut că țara se conduce la fel cum se pune în scenă o piesă de teatru.
Din păcate, relațiile internaționale nu sînt întotdeauna o piesă de teatru. De cele mai multe ori sînt. Multă ipocrizie. Multă vorbăraie. Multă gargară ieftină.
Dar sînt pînă nu mai sînt.
Pînă începi să numeri tancurile și soldații masați la granițele tale. Și te uiți în spate, la puterile occidentale care te-au îndemnat să faci gura mare, să te dai puternic și viteaz. Și vezi că în spate nu e nimeni. Ca în bancul cu lupul: du-te tu primul, Zelenski, că pe noi ne bufnește rîsul.
Nu e prima dată cînd în relațiile internaționale cei mici sînt sacrificați fără pic de milă de către cei mari. Vă mai aduceți aminte de kurzi? Cum au fost ei îndemnați să se semețească, să-și declare dorința de independență, pentru că vor fi cu siguranță ajutați de aliații lor?
Au fost călcați în picioare fără milă. Și aliații lor le făceau înțelept cu mîna de dincolo de ocean. Mergeți, mergeți, că noi vă veghem zbaterea de aici. Ne și rugăm pentru voi. Vai, ce rău ne pare că muriți. O să facem și un film pe acest subiect.
La fel și acum. I-au întărîtat pe ucrainieni să fie niște bieți actori într-o piesă de teatru globală. Hai, că puteți. Hai, că sîntem în spatele vostru. Hai, că ne băgăm și noi.
Și acuma ucrainienii sînt singuri, în fața tancurilor rusești. Care deja au intrat în Kiev. Iar sancțiunile economice sînt năprasnice, doar că foarte selective. Îi pedepsim pe ruși, cum să nu. Dar nu închidem totuși SWIFT-ul, căci parcă mai avem nevoie de tranzacții cu gaz. E foarte bun gazul rusesc. Zelenski, pune-ți bre vesta aia antiglonț și îmbracă te rugăm frumos cămașa de martir. Vai, ce frumos îți stă cu ea. Hai, acuma urcă-te pe scenă și mori glorios.
Aoleu, stai așa, bre. Stai că am uitat să-ți spunem. Nu e ca la piesa de teatru, unde doar te prefaci că mori. Aoleu, ți-am dat indicații regizorale greșite. Nu ai variantă de Undo. Mori și gata.
Lasă, nu-i nimic. Ne rugăm pentru tine. O să facem și un film pe acest subiect.
Nasol cînd te bizui prea mult pe strategia Undo.
PS: Să nu uitați să vă rugați pentru ucrainieni. Chiar trebuie. Un popor care suferă din cauza unei invazii. E cu moarte și cu suferință. Dar vă rog să fiți consecvenți. Să vă rugați la fel cum v-ați rugat și pentru morții îngropați în saci de plastic. La fel precum v-ați rugat și pentru Iugoslavia.
Rugăciunile fac foarte bine. Mai ales la generația asta, pe care ați învățat-o să disprețuiască babele medievale care-și fac cruce. Dă, maică, să fie pace în lume, să nu fie război.
Hai, învățați să vă rugați. Fiți medievali și rugați-vă. A venit și vremea aia.
Ghinion.
.
Citeste tot...
duminică, 13 martie 2022
Nu mai avem Undo pe stoc
Scris de Turambar at 19:05 13 comentarii
Etichete: Antropologie, Geostrategy, Romania, Rusia, Sensu vietii pentru oamenii ocupati la cap, Tefelei, Ucraina, War
marți, 25 mai 2021
Realitatea prezintă geometrie variabilă
Realitatea prezintă geometrie variabilă. Noi nu percepem realitatea nemijlocit decît în foarte mică măsură. În rest, ce aflăm de la alții. Deci nu e realitate. E narațiune. Poveste. Ceva spus de altcineva. Rude neamuri cunoștințe. Presă televiziune radio social media. Ai fost tu acolo? Nu. Ai aflat.
Realitatea, în consecință, ajunge în mințile noastre în funcție de interesele celor care construiesc narativul și ni-l servesc pe tavă, mai mult sau mai puțin credibil, gustos, epic.
Covidul și Wuhanul reprezintă un exemplu clasic de realitate cu geometrie variabilă.
De la bun început s-a vehiculat ideea că e foarte posibil ca acest virus să nu fie de sorginte naturală, sălbatică, de la liliac și de la pangolin, ci foarte probabil să fi fost creat în laborator. În care laborator? Păi în ăla din Wuhan, specializat fix în așa ceva și de unde de altminteri a și pornit toată tărășenia mondială.
La vremea respectivă, o astfel de narațiune nu corespundea nevoilor celor care gestionau realitatea occidentală. Stăpînii undelor și ai realității oficiale se confruntau cu o reticență din partea populației în a accepta gradul ridicat de periculozitate al virusului Covid. Nu există. E doar o gripă obișnuită. Sînt în pericol să moară de la el doar ăia care oricum sînt cu un picior în groapă.
În fața acestei reticențe, ideea că ar mai fi și făcut în laborator nu venea decît să alimenteze celelalte teme narative care împiedicau propaganda oficială. Deci trebuia combătută cu orice preț.
Cum așa să fie făcut în laborator? E o prostie. Fake news! Fake news! Scoteți-vă din cap așa ceva! Fiți raționali, nu medievali! Vă spunem noi că nu e făcut în laborator! Știm noi mai bine decît voi. Acceptați narativul oficial. Doar noi avem voie să proiectăm narative pe acest subiect. Voi tăceți din gură și conformați-vă. Medievalilor. Conspiraționiștilor. Subversivilor. Penalilor.
Ooookeey. Între timp s-a derulat primul an de pandemie și de isterie Covid. S-au îmbolnăvit oameni. Au murit oameni. S-a blocat un glob întreg. Au murit oameni și de alte boli, că nimeni nu mai avea voie să fie tratat decît de Covid.
Au inventat pe urmă vaccin. S-au străduit să vaccineze cît mai multă lume. S-au lovit și aici de reticență și de narațiuni concurente, divergente. A venit vara. A trecut valul al treilea. Cifrele de bolnavi și de morți Covid au scăzut, cel puțin în zona euro-atlantică. Lumea a dat cu nasul de căldură și de o oarecare umbră de normalitate. Covidul nu mai pare chiar așa de bau-bau ca acum șase luni.
Dintr-o dată, în acest climat schimbat de opinie socială, nevoile hegemonului s-au schimbat. Nu-l mai doare atît de mult faptul că se vîntură idei alternative despre Covid, cît îl doare faptul că China refuză să se oprească din marșul ei de creștere a puterii.
Hoooopa. Nasol. Ne-am întors la business as usual, la geopolitică de-aia normală, de dinainte de boală. Statele Unite și China, noul război rece. Și cine e la butoane acum în Statele Unite? Democrații sînt la butoane. Și democrații vor o atitudine mult mai dură la adresa Chinei. Să-i dea la bubă. Cum îndrăznește China să fie la concurență cu Statele Unite?
Dintr-o dată, discursul privind crearea Covidului de către om a căpătat utilitate geostrategică. Și pentru că e un narativ util, dintr-o dată nu mai e demonizat. Ba din contră, este împins pe canalele mari mass media, să afle toată lumea cum nasoii de chineji au produs ditamai bestia de Covid să moară tot globul. Niște nasoi. Niște agresivi. Niște violatori. Arma biologică. Ne omoară! China e de vină!
Oookeeey. Dintr-o dată, narativul se schimbă. În funcție de nevoile hegemonului, ale celui care deține puterea de comunicare și de legitimare a narațiunii dominante.
Vă place cum se schimbă realitatea? În șase luni e cu totul altă poveste care vă este oferită. Să haliți altă harneală, cum ar zice specialistul în comunicare. Și voi o haliți. Uitați repede că pînă recent un astfel de discurs era demonizat. Și vă repeziți cu același entuziasm naiv în contra-narativ, în povestea spusă pe dos.
Nu mă credeți? Uite aici, articol în presa imperialistă. Washington Post, 25 mai 2021. “Timeline: How the Wuhan lab-leak theory suddenly became credible”.
Articol frumos documentat, ca la carte. Unde micuții imperialiști ne prezintă dovezile pentru care ei consideră că e din ce în ce mai credibil că virusul Covid de fapt a fost produs în laborator.
Dovezi? Sau propagandă? Adevăr? Sau o nouă harneală convenabilă? Au cumva nevoie să prezinte China ca fiind marele demon? I-a apucat acuma marea strădanie jurnalistică? De ce taman acum? De ce nu acum șase luni, sau nouă luni, cînd era Trump la putere și spunea cam același lucru? Atunci nu era convenabil să vorbească aceleași vorbe ca și Trump. Jurnaliștii? Niște deontologi convenabili.
V-am spus. Realitatea prezintă geometrie variabilă. Beți încet, căci conține adevăruri în continuă schimbare.
PS: În sondajele pe care le realizez pe tema Covid măsor încă de anul trecut, printre altele, și felul în care lumea crede în astfel de idei alternative despre acest virus. Taman acele idei pe care hegemonul comunicațional le consideră drept manipulare, “fake news”.
Dintre toate aceste idei alternative, două sînt cele pe care românii le consideră în mod constant adevărate de un an încoace, indiferent de cît de multă propagandă oficială le toarnă autoritățile în urechi.
Primo: că virusul nu e din natură, de la liliac și de la pangolin, ci e produs în laborator.
Secundo: că statisticile oficiale privind evoluția Covid prezentate de autorități sînt false.
Pe măsură ce trece timpul, cu atît ne dăm seama că poporul român, de fapt, e al naibii de înțelept. The wisdom of crowds, cum ar spune metodologul.
Cum ar zice proverbul. Poți prosti puțină lume mult timp. Poți prosti multă lume puțin timp. Dar nu poți prosti un popor întreg la nesfîrșit.
Ghinion.
. Citeste tot...
Scris de Turambar at 12:18 2 comentarii
Etichete: Aceste rotzi ne doare, China, COVID, Geostrategy, Manipulare, Media / Publicitate, Romania, Sondaje, Statistica, USA
luni, 23 iulie 2018
Prea multă rigoare uneori poate strica
De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.
Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.
Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.
Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.
Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.
O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.
Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.
O să încep cu cele universale.
În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.
Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.
Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.
Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.
Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.
Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.
De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.
Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.
Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.
A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.
Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.
Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.
Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.
Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.
Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?
Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.
Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?
Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.
Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.
Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.
Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.
Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.
Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.
Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.
De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.
Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.
Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.
De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”
În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.
Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.
Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.
Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.
Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.
Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.
Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.
Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.
Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?
Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.
Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.
Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?
Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.
După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.
Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.
Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.
Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.
Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.
Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.
Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.
La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.
V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.
România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.
Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.
Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.
Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.
Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.
Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.
Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.
Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.
Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.
Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.
Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.
Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.
Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.
Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.
Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.
De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.
Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,
unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.
Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.
Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.
Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.
În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.
Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.
Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.
Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.
Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.
Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.
Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.
Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.
Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.
Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.
Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.
Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.
Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.
Exact ce fac ungurii și polonezii acum.
Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 13:01 0 comentarii
Etichete: Antropologie, Biologie, Biology, Economie, Evolution, Filosofie, Furie, Geostrategy, History, Justitie, Matematica, Politics, Responsabilitate sociala, Romania, Scriitura, Sociologie, Wallerstein, War, World
sâmbătă, 14 iulie 2018
Fotbalul, această geopolitică
Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.
Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.
Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,
emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.
Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?
Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.
Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.
Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.
Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,
acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.
Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.
Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.
Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.
Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.
Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.
În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.
Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.
Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.
Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.
Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.
Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.
Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.
Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.
Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.
E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.
Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.
Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.
Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.
Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.
Hai Luke Skywalker! Hai Croația!
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 11:49 4 comentarii
Etichete: Aceste rotzi ne doare, Campionatul Mondial, Complexitate, Complicat de simplu totusi, Croația, Emotii, Fotbal, France, Geostrategy, History, Politics, Romania, Sociologie, UE, Wallerstein
vineri, 13 iulie 2018
Serviciul militar reluat în Franța
Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.
De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.
Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.
Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.
E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.
Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 12:29 1 comentarii
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Anarhie te halesc, Antropologie, Armata, Bizant, France, Geostrategy, Responsabilitate sociala, Sociologie, UE, War
sâmbătă, 12 august 2017
Germania ori America? O alegere simplă
Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.
În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.
Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.
Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.
Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.
Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.
Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.
Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?
Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.
Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.
În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.
Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.
E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.
Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.
Să vezi atunci propagandă.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 21:16 9 comentarii
Etichete: Europa, Geostrategy, Germania, NATO, Politics, Responsabilitate sociala, Romania, Rusia, Sociologie, UE, USA
vineri, 9 iunie 2017
Adevăr să fie, dar nu și pentru căței
I feel vindicated.
Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.
A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.
Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.
Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.
Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.
Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.
Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.
În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.
După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.
Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 13:02 0 comentarii
Etichete: Aceste rotzi ne doare, Geostrategy, Germania, Hipsteri pufosi, Politics, Romania, Stari si zile, Turcia, UE, USA
miercuri, 25 noiembrie 2015
Aoleu! Să vezi că începe!
Zilele astea, lumea se împarte simplu: între cei care cred că începe războiul și cei care cred că nu. Evident că mai e și o a treia parte, a much better informed one, care știe că războiul a început deja. Dar aia nu intră în categorisirile sociologice, în structurările statistice. They are just the few ones that matter only in the rooms full of smoke. Ei nu se pun la socoteală, pentru că ei fac socoteala.
E vorba, bineînțeles, nu de orice fel de război. Mai mereu avem un “orice fel de război” în desfășurare undeva într-un colț al lumii. E vorba despre Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică. E vorba de Războiul Mondial. Al treilea război mondial. Ăla mare. WW3. Ăla mare și rău, din care s-ar putea să nu scăpăm. Să nu mai scape nimeni.
Incidentul foarte recent cu avionul rusesc (ptiu! era să scriu “sovietic”; old habits die hard, cum ar spune Tarkovski) dă un și mai mare sens de urgență acestei teme de dezbatere. Avem, din păcate, o premieră nefericită. E prima dată cînd un stat NATO atacă de manieră cît se poate de explicită o capabilitate militară non-trivială a unui alt stat important din punct de vedere geostrategic. În cazul de față Rusia, the good ol’ classic foe of NATO since it all began back în 1950 something.
Spun “capabilitate militară non-trivială” pentru că în acest eveniment au fost implicate elemente semnificative (și puternic simbolice) ale forțelor armate respective. Nu a fost “doar” o “simplă” trosneală diplomatică din vorbe. Sticks and stones can break my bones, but words do me no harm. Nope. Nyet. Nu a fost nici “doar” o “simplă” mermeleală proastă și naivă între niște pifani proști și naivi, dotați cu niște pocnitori de arme simple.
A fost un ditamai avionul de vînătoare, unul din vîrfurile de lance tehnologică ale proiecției puterii militare a unui stat, doborît de un alt ditamai avionul de vînătoare. Milioane de dolari ori de euroi și milioane de ore-muncă investite în ele și milioane de unități de energie distructivă care au fost făcute praf de o unitate militară echivalentă. Complicat. Semnificativ. Important. Simbolic.
Dacă îi zicem “incident”, deja forțăm rău sensul acestui cuvînt. Sau poate prin folosirea lui avem cumva dorința magică de a modela realitatea în jurul cuvintelor. Poate dacă folosim cuvinte moi, blînde, punctuale, atunci poate și realitatea va rămîne moale, pașnică, pufoasă. Doamnă pom, a fost “doar” un incident. Vă rog eu, doamnă pom: să nu înceapă războiul. A fost “doar” un incident.
Dincolo însă de wishful thingkingul nostru, de pledoaria noastră către Doamna Pom care ne îndeplinește toate dorințele, Doamnă Pom, vă rugăm noi să nu înceapă războiul, uite, folosim cuvinte moi, pașnice, întrebarea rămîne la fel de puternică. Începe sau nu începe?
Acest incident nu cumva este și el la rîndul lui vîrful de lance al unei chestii mult mai mari și mai rele și mai nemernice care stă să se prăvălească asupra noastră? Sau rămîne la stadiul de incident, ceva punctual, contingent, containable? Este el trîmbița Apocalipsei, a portent of things to come? Sau doar un plouf în băltoaca fluxului de evenimente care azi reprezintă tot, mine nu-și mai aduce aminte nimeni de ele?
Tendința, dacă este să ne rotim privirea roată împrejur și să ne uităm prin opinia publică, fie ea structurată și pertinent-competentă-cea-mai-foarte-înțeleaptă din presa premium care de fapt e varză, dar își spune că e premium, fie în zona mai difuză și confuză a mediei sociale, unde toate trăirismele isterice și paranoice conviețuiesc în cea mai pașnică democrație comunicațională -
[[ waw, ce frază! De la capăt, mai simplu, că v-am făcut capul varză ]]
Dacă facem o analiză de conținut a diverselor tipuri de discurs public, vedem că tendința dominantă în momentul de față este de tipul “să fugim, ne mănîncă!”. Multă lume crede că sîntem pe cale să înceapă războiul. Pînă și eu, un pufos care prin forța împrejurărilor am fost nevoit să învăț precauția, mă tem că s-ar cam putea să înceapă.
Temerea este cît se poate de firească și de necesară. E bine în general să te temi, să-ți faci griji, să te gîndești la ce e mai rău. Istoria și teoria probabilităților ne învață că de regulă cei care nu se tem or fi ei eroi, dar au și șanse mult mai mici de supraviețuire. Deci e bine să ne temem. Ne temem cînd trecem strada, să nu dea mașina peste noi. Darămite acum, cînd e mult mai important.
Temerea noastră însă s-ar putea să fie mult accentuată datorită faptului că nu învățăm nimic de la istorie. Asta pentru că, de regulă, nu știm istorie. Sau – varianta mai bicisnică – nu ne interesează istoria. Știți voi butada aia: cine nu cunoaște istoria e sortit să o repete. Cine cunoaște istoria e sortit să privească neputincios cum restul celor mulți care nu știu istoria o repetă.
Istorie, pufoșilor. Să ne uităm un pic la istorie.
E vorba de istoria foarte recentă, dar totuși istorie. Istoria de regulă este înțeleasă de lume ca fiind “toate acele chestii multe și complicate care nu s-au întîmplat pe timpul vieții mele”. Ei bine, avem de-a face cu o perioadă istorică recentă, foarte recentă, pe care istoricii pedanți o bagă la categoria “istorie contemporană” și care poate să fie de folos pentru a înțelege momentul actual, această situație de cumpănă politică, în marginea Marelui Război.
E vorba de perioada Războiului Rece. De toți acei ani între 1950 și 1990 pe care cei mai mulți dintre noi fie nu i-am trăit, fie i-am prins fiind copii, fie – cei mai în vîrstă dintre noi – i-am prins, dar nu prea știm mare lucru despre ei. Și neștiind mare lucru despre acei ani, nu-i cunoaștem. Deci nu știm istorie. Deci sîntem sortiți să o repetăm. Nu putem folosi lecția trecutului pentru a o aplica în prezent.
De ce nu știm istoria? Mai bine spus, de ce nu rezonăm emoțional la această bucată de istorie totuși foarte recentă? De ce nu avem înfiptă în fibra ființei noastre această istorie recentă, să fim vaccinați la ceea ce se întîmplă acum?
Pe rînd.
Cei care sînteți prea tineri asta este, sînteți prea tineri. Eu nu. Voi da. Tinerii frumoși și liberi și sălbatici care v-ați născut după 1980, după 1990. E istorie pentru voi, nu ați trăit-o. Știți de ea din cărți, din manuale. Fie că citiți de Revoluția Franceză, fie că citiți de Războiul Rece, tot aia e.
Cei de vîrsta mea, care cam sîntem pe la vîrsta de mijloc și am prins ceva din perioada aia, să zicem anii 80, am prins-o copii fiind și tot nu relaționăm cu ea. Sîntem și noi tot ca tinerii frumoși și sălbatici care n-au prins-o nici măcar fizic.
La fel cum pentru tinerii din ziua de azi Revoluția de la 1989 e ceva îndepărtat, străin, citit din manualele de școală, chiar dacă erau totuși născuți atunci, și pentru noi Războiul Rece e ceva vag, aflat prin prisma interesului vîrstei de copil. Eram născuți, am prins o bucată de Război Rece, dar nu îl avem imprimat în scoarța creierului, să putem face recurs la el cînd avem nevoie. Poate ne afecta cearta dintre Reagan și Andropov, poate (și) din cauza aia nu era mîncare la Alimentară, dar noi nu știam. Eram copii.
Iar cei în vîrstă, care au prins vremurile alea, părinții și bunicii noștri, ei trăiau din păcate într-o bulă de izolare comunicațională, pe vremea comunismului, cînd zgomotul lumii înconjurătoare se auzea doar în surdină. În afară de cei cîțiva care mai ascultau Europa Liberă, restul nu știau despre lume decît ce spunea Scînteia și România Liberă și Radio România Actualități și cele două ore de televiziune zilnice de la TVR 1.
Că atît era pe vremea aia. Nici cablu, nici internet, nici presă străină. Drept pentru care nici ei nu au imprimată în scoarța creierului experiența Războiului Rece, să poată face recurs la ea cînd au nevoie, decît în varianta locală, românească, săracă informațional, specifică lagărului socialist.
Drept pentru care practic toți românii din ziua de azi trăiesc evenimentele de acum ca pe o filă nouă, albă, învață istoria the hard way, repetînd-o.
Nu avem experiența iminenței începerii celui de-al treilea război mondial, iminență care a caracterizat aproape zilnic viața publică occidentală din anii 50 pînă în anii 90, cînd în cele din urmă hegemonul militar american și alianța din jurul său, NATO, au răzbit atît în războiul rece militar, dar și în cel economic și ideologic.
Cel puțin pe moment, cel puțin următorii douăzeci – treizeci de ani, pînă în zilele noastre, făcîndu-l pe Fukuyama să proclame sfîrșitul istoriei. Ce fraier. Ce pufos...
Pe vremea aceea, dragii mei pufoși recenți, pe vremea Războiului Rece, în anii 50 sau 60 sau 70 sau 80, americanii ori rușii ori francezii ori nemții – federali ori democrați – ori italienii se așteptau aproape în fiecare zi să înceapă Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică.
Și pentru că se temeau că începe războiul cel mare, WW3, își făceau adăposturi anti-atomice în fundul curții sau învățau cum să fugă repede repede în adăpostul anti-atomic de sub școală ori de la Primărie
și stăteau cu inima în gît și cu infarctul la subțioară în fiecare zi și se temeau și se căcau pe ei de frică
și citeau în ziare cum iar se ceartă rușii cu americanii și iar e război în Coreea în Cambodgia în Algeria în Vietnam în Afganistan
cum explodează bombe în Germania, puse de anarhiști și de teroriști și de Zorii Roșii și cum explodează bombe în Italia și cum se răpesc oameni și premieri și lumea moare
și e foarte posibil să înceapă războiul, războiul cel mare, și pregătiți-vă, căci un avion american care zbura la mare altitudine a fost doborît deasupra Siberiei, făcea spionaj,
ați auzit de U2?, nu, nu e trupa de glam rock care îl are pe Bono solist, e un tip de avion strategic, Lockheed U2, după care de altminteri și-a luat numele trupa U2, și care zboară sus sus de tot, în stratosferă, și face poze ce e jos sub el, adică spionează.
Și rușii l-au doborît și a ieșit mare scandal și era cît pe-aci să se întîmple. Să înceapă.
Dar de Golful Porcilor ați auzit? Poate da. Poate nu. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Dar de Criza Rachetelor ați auzit? Da, tot în Cuba s-a întîmplat. Poate ați auzit. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Atunci chiar era să înceapă.
Dar de incidentul cu submarinul atomic rusesc din anii 80 ați auzit? Cînd comandantul, pe baza zice-se a unor informații false venite de la senzori, vroia să dea drumul la rachete, și de-abia cu greu l-a convins secundul că nu e cazul, să mai aștepte, hai să avem și confirmarea?
Și evident că acum secundul e erou național în Rusia și-l laudă de asemenea și toată presa occidentală și a primit distincții pentru pace de la diplomația NATO și toți oamenii cu capul pe umeri în consideră unul din marii oameni ai secolului XX, că a împiedicat începerea celui de-al Treilea Război Mondial.
Dar nici de ăsta n-ați auzit. Pentru că, la vremea respectivă, nimeni n-a auzit. Doar rușii au știut de incident. Și pe urmă, la ceva timp, au spus și celorlalți.
Dincolo de detalii, ce vreau să vă spun este că alții, la vremea lor, au trăit fix aceeași incertitudine și teamă și sfîșiere cumplită de mațe pe care o trăim noi în zilele astea. Aoleu, nu cumva o să înceapă? Lumea a stat într-un echilibru instabil, pe muchiar prăpastiei, zeci de ani la rînd, într-o confruntare de tipul “aoleu, stă să înceapă! Aoleu, să vezi că acum chiar începe“ care de fapt a fost CHIAR Războiul Rece.
Acest “aoleu! Să vezi că începe“ este eticheta pe scurt a Războiului Rece. Un al Treilea Război Mondial care aproape a început, între exact antagoniștii din ziua de azi, NATO și Rusia – la vremea respectivă Uniunea Sovietică. Dar care n-a început.
Nu știu dacă drept urmare a avionului rusesc doborît de turci va începe WW3. Poate da, poate nu. Nici occidentalii din 1960 sau 1970 nu știau. Făceau tot posibilul să nu înceapă. Să sperăm că oamenii din camerele pline de fum, care zilele astea nu prea mai sînt pline de fum, că pînă și generalii și stăpînii lumii s-au cam lăsat de fumat, vor avea înțelepciunea să găsească o soluție în așa fel încît incidentul cu avionul rusesc doborît în Siria să rămînă chiar așa: un incident.
Nu știu dacă va începe războiul. Dar știu că trebuie să știm istoria și mai ales să o înțelegem. Nu e suficient să citim istoria ca pe o carte stupidă și plictisitoare, să memorăm date și domnitori și cîmpuri de bătălie. Mai ales și mai ales trebuie să citim istorie ȘI să îi înțelegem pe cei care, la vremea respectivă, au trăit-o.
Vă propun un necesar act de cunoaștere dublată de empatie care ne va ajuta să înțelegem mai bine prezentul. Adică să ne înțelegem propria istorie, asta pe care o trăim și care se țese zi de zi, secundă de secundă, fix sub picioarele noastre, prin inimile și creierii noștri.
Și să înțelegem că trăim un nou Război Rece. Care s-ar prea bine putea să devină un Război Cald. Doamne ferește! :(
PS: După cum probabil ați putut observa, pe tot parcursul acestui articol am tot folosit expresii engleze.
Asta pe de o parte pentru că îmi vin la îndemînă, engleza avînd unele sintagme și expresii parcă făcute pentru asemenea situații. Pe de altă parte pentru că fac parte dintre acei pufoși de intelectuali recenți și superficiali care atunci cînd calcă pe greblă, nu-și mai aduc aminte cum îi spune în limba română, deși coada rake-ului îi vine drept în față, peste dinți.
Pe de a treia parte, nici nu știu limba rusă, cu excepția lui nyet, karandaș, ia pișu (nu, nu înseamnă ce credeți voi că pișu pișu – înseamnă “eu scriu”) și “Ivan, davai mai avtamat”, “Ia liubliu tebya, Natașa”. Deși sînt acuzat, de cînd m-am dat cu PSD-ul, că sînt un nemernic kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, încă nu știu nici rusă, nici chineză, doar engleză și franceză.
Iar Brel rămîne în continuare profetul meu, deși de cînd m-am apucat de călărit am început să-l înțeleg mult mai bine pe nebunul de Vîsoțki cu caii lui scăpați din frîu.
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 10:34 2 comentarii
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Aceste rotzi ne doare, Antropologie, Geostrategy, History, NATO, Politics, Responsabilitate sociala, Romania, Rusia, Scriitura, Sociologie, SUA, Turcia, War
miercuri, 22 octombrie 2014
S-a întîmplat un watershed
Zilele astea multă lume simte și clamează, unii cu fiori de speranță, alții cu fiori de teamă, că s-a întîmplat un watershed, cum ar spune românul verde care nu știe să se exprime decît în engleza de Cambridge cînd discută politică la masă cu soția.
Watershedul respectiv ar fi, evident, declanșarea campaniei de toamnă de dosare la hectar.
Mamă, ce le face! Mamă, ce efect devastator! Mamă, vezi Băsescu ce se pricepe? Mamă, ăștia încă mai ascultă de el! Mamă, ce măcel! Mamă, ce watershed!
Ia uite, nevastă, watershedul cum lovește. Ia uite cum rotește DNA-ul paloșul pe deasupra capului și cum cad căpățînile de dujmani ai poporului, de corupți care evident că doar acum, în campanie electorală, era cazul să fie dintr-o dată dezvăluiți și puși sub acuzare.
Ia uite, nevastă, cum taie paloșul sfoara la dosar și ia uite cum se duc pe apa sîmbetei căpățînile și voturile.
Adică, în cuvinte complicate, de consultant politic: efectele electorale prezumate în aceste exclamații cvasi-expletice sînt evident considerate a fi hotărîtoare, răspîntioase, watershedice.
(Dumnezeule! Mai am un pic și chiar scriu precum Pleșu! Nu-mi vine să cred în ce hal estetico-retoric am ajuns! Nici eu nu mai mă recunosc. E clar: de la campanie și de la cafea mi se trage. Adică ECDCC: efect campanic detrimental catalizat cofeinic).
Femeie, tu muiere tu, mai pune o cafea, mai toarnă o pălincă. Sună-l pe Pleșu, spune-i că-l iubim! Acum e atunci. Ăsta este momentul de cumpănă al acestor alegeri,
Ăsta este paiul care va rupe spinarea cămilei, la fel cum a fost spa-ul lui Vîntu în 2009.
Mă rog, unii mai avizați ar spune că nu spa-ul ar fi contat hotărîtor, ci filmulețul. Dar nu te poți pune cu stereotipul popular. Dacă le-a intrat oamenilor în cap că spa-ul l-a făcut pe Geoană să piardă alegerile, nu ai cum să le arăți cifre că nu-i așa.
Că oamenii nu cred în cifre. Neah. Oamenii pe aici nu cunosc înțelepciunea Mosfilm: "Moscova nu crede în lacrimi". Din contră, oamenii noștri cred în lacrimi și în emoții și mai ales și mai ales în preconcepțiile din capul lor cel înțelept și plin de preconcepții adînc înrădăcinate.
La fel și acum. Degeaba v-aș povesti eu că sondajele care nu minte și nu greșește spun că prezumatul efect apocaliptic al campaniei de toamnă de secerat dosare la hectar este de fapt un fîs. Nu e scris în stele, e scris în SPSS. Se vede în sondaje.
Dar voi oricum nu credeți în sondaje și veți fi ferm convinși că Palada vă manipulește. Că așa știți voi, a scris și la gazetă. Așa v-a spus Turcescu și Pora în emisiuni și Tapalagă în cuvinte: Palada vă păcălește, doar noi vă spunem adevărul. Ce zicem noi, aia e. Ce zice Palada e doar campanie electorală, că el e omul lui Ponta, noi sîntem liberi și independenți și nu sîntem oamenii nimănui.
Deci, așadar și prin urmare, probabil că n-o să mă credeți cînd vă spun că strategia băsesciană de dat drumul din lanț la dulăii războiului dosaristic are o eficiență limitată, că să mă exprim eufemistic.
N-o să mă credeți, dar așa este. A încercat, dar nu prea i-a ieșit. Cum la fel a încercat, dar nu prea i-a ieșit nici mațocăria cealaltă, aia cu ofițerul acoperit. Nici aia nu a produs efect electoral.
Nu-i nimic că nu mă credeți. Mai e un pic, mai sînt trei săptămîni, și vom vedea cine a avut dreptate și cine doar a făcut zgomot de campanie: eu, sau independenții lu' pește prăjit care citesc de pe punctajele lui Băsescu.
La fel și în privința watershedului. Nu e ăsta care îl credeți voi, cu dosariada apocaliptico-dna-electorală. E un altul. E unul care s-a întîmplat foarte recent. Un watershed mai discret, fără mare tam-tam.
Adevăratul watershed s-a întîmplat ieri, cînd vicepreședintele SUA Joseph Biden l-a sunat pe Ponta și au discutat subiecte ce definesc fișa postului de președinte: politică internațională, armată, situația regională, Parteneriatul Strategic.
Repet: Biden l-a sunat pe Ponta, nu pe Băsescu, să discute subiecte militare și de politică internațională și de securitate națională.
Înțelegeți semnificația acestei discuții?
Este un gest simbolic de o încărcătură mult mai mare decît tindeți Dvs pe persoană fizică să credeți.
Este, de fapt, momentul în care ducele de Orleans iese în balcon și strigă "Le roi est mort! Vive le roi!".
Este momentul în care apa începe să curgă în partea cealaltă. Adică watershed, cum ar spune consultantul politic de bucătărie cînd discută alegeri cu soția, dimineața la cafea.
* * *
PS: pentru minoritatea de 0,71% dintre Dvs care nu știți ce înseamnă watershed.
În primul rînd, în sensul propriu al cuvîntului, înseamnă cumpănă de ape. Adică, pentru cei geografically challenged, muchia aia de deal unde într-o parte apa se duce într-un rîu, în partea cealaltă apa se duce în alt rîu. Iară nu cumpăna de lemn de la fîntînile din picturile lui Grigorescu, căci altă fîntînă cu cumpănă n-ați văzut în viața voastră, pufoșilor urbani ce sînteți :) E un loc înalt care separă bazine hidrografice, nu un simplu lemn.
În al doilea rînd, făcînd trecerea spre cele sfinte, spre simbol, spre idee, înseamnă cumpănă de situații, răspîntie de moment important. (Chiar, cine mai folosește azi acest fabulos cuvînt desuet? cine mai știe cum arată o răspîntie de uliți?).
Adică un eveniment hotărîtor, cînd începe să se schimbe soarta lucrurilor.
Un moment apoteotic de-ăla de se întîmplă cînd vedeți voi prin filme că Gandalf țîpă cu toiagul în cheatră și dă mare glas de vorbă înțeleaptă: the tide has turned, ficior!
Deci să nu ziceți că nu v-am spus: the tide has turned, pufoșilor :)
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 11:21 0 comentarii
Etichete: Alegeri, Geostrategy, Politics, Romania, Scriitura, SUA
miercuri, 17 septembrie 2014
Tae think again
O Flower of Scotland
Mîine, adică în curînd azi, că mai sînt mai puțin de două ore pînă la miezul nopții, o bucată însemnată de Mare Britanie va recita Miorița, mai ales bucata "și la nunta mea / va cădea o stea".
Scoția, acest Maramureș hiperboreean, își joacă mîine joi 18 septembrie soarta la urne. Scoțienii au referendum pentru independență. Ce nu au reușit de-a lungul istoriei hoarde de celți entuziaști și dornici de libertate, ce nu au reușit Robert the Bruce sau William Wallace cu sabia și pieptul gol în fața cotropitorului anglo-saxon e foarte posibil să reușească mîine hoarde pașnice de Johns și Marries cu buletinul de vot în mînă.
Rezultatul e pe muchie. Sondajele vorbesc despre o egalitate instabilă, fluctuantă. Cînd promotorii independenței, cînd unioniștii ar cîștiga, conform sondajelor. Se va juca pînă la ultimul vot. Prima șansă o au naționaliștii, promotorii independenței. Deja articole din ce în ce mai alarmate vorbesc despre Marea Britanie post-Scoția.
Lumea privește cu ochii larg măriți evenimentele. Alte regiuni europene cu dorințe separatiste de-abia așteaptă un rezultat pro-secesiune. Catalanii își suflă în pumni, la fel ca și bascii. Kosovarii își doresc și ei o legitimare dinspre o regiune mult mai prestigioasă. Mai sînt și alții, deocamdată mai ascunși, mai reticenți, care de-abia așteaptă un brînci pentru trecerea de la o Europă a Regiunilor la o Europă a Secesiunilor.
Să le urăm mîine scoțienilor înțelepciune. Să le urăm mîine acestora mintea scoțianului cea de pe urmă. Eu, personal, nu cred că ar beneficia de pe urma secesiunii. În secolul 19, poate. Acum, poate mai puțin. Petrolul nu e pour toujours. Scoția separată ar avea putere mică de negociere în fața organismelor internaționale în care ar dori să intre / fie reprimiți pe persoană separată.
Dar oricare ar fi rezultatul referendumului de mîine, să ne amintim că mulți dintre noi ăștia de pe Internet sîntem niște celți ascunși. Cine nu a rezonat la O Flower of Scotland își merită soarta: o sută de ani de singurătate...
Am fost pe Murrayfield și știu cum e să tremure carnea pe tine cînd un stadion întreg cîntă să se ducă nasoii acasă la ei acolo.
Tae think again.
O flower of Scotland
When will we see
Your like again
That fought and died for
Your wee bit hill and glen
And stood against him
Proud Edward's army
And sent him homeward
Tae think again
:)
Citeste tot...
Scris de Turambar at 22:54 1 comentarii
Etichete: Alegeri, England, Geostrategy, History, Libertate, Politics, Responsabilitate sociala, Scotland, UE, UK
luni, 18 iunie 2012
Sǎ nu uiți, Darie, sǎ nu uiți...
Mulți dintre Dvs. probabil știu cǎ una din marotele și punctele mele sensibile o reprezintǎ Rusia.
Și nu anume trǎirisme filosofice precum spiritul rus, poporul rus, cultura rusǎ, intensitatea ruseascǎ. Ci un lucru mult mai simplu, mai pragmatic: relația asimetricǎ de exploatare de tip cǎlǎu – victimǎ care de vreo douǎ sute de ani s-a instaurat între Rusia și România.
Mai ales în cea de-a doua parte a secolului XX, bucatǎ de istorie care ne-a afectat direct și cǎreia încǎ îi simțim reverberațiile otrǎvite.
Nu conteazǎ cǎ se numește comunism sau Uniunea Sovieticǎ sau Stalin sau Putin sau Pantiușa Bondarenko. Conteazǎ cǎ ei au luat fǎrǎ ca noi sǎ vrem sǎ dǎm.
Conteazǎ cǎ ne-au cucerit cu tancurile, cǎ ne-au omorît oamenii cei mai buni, cǎ ne-au luat petrolul, uraniul, grînele, cǎ ne-au distrus elita și cǎ timp de cincizeci de ani ne-au spǎlat creierele și ne-au îndobitocit cu metodǎ, cǎ ne-au învǎțat sǎ le fim slugi, ba chiar sǎ ne și placǎ.
Vrem nu vrem, am fost colonia lor. E o mare ranǎ a acestui popor. Și, din pǎcate unii dintre noi încǎ mai doresc sǎ fim, chiar și la douǎzeci de ani dupǎ marea reașezare geostrategicǎ din 1989 - 1990. Nu pe fațǎ, ci de manierǎ mai șulfǎreascǎ și mai vicleanǎ, dar cu aceeași finalitate.
Pentru asta e necesarǎ o continuǎ vaccinare. Pe principiul “Cine uitǎ istoria riscǎ sǎ o trǎiascǎ din nou”, trebuie sǎ ne repetǎm periodic la nivel de conștiințǎ publicǎ de manierǎ ritualicǎ, precum creștinul Tatǎl Nostru, “am fost exploatați de ruși și nu trebuie sǎ uitǎm asta”.
Nu sîntem singurii. Toatǎ Europa de Est a avut mai mult sau mai puțin aceeași soartǎ. Cu cît ești mai spre est și mai aproape de Moscova, cu atît e mai mare nevoia de ritualicǎ, necesarǎ, periodicǎ amintire.
Mai ales polonezii nu uitǎ. Au fost aproape zdrobiți de înțelegerea cîineascǎ ruso-germanǎ, au fost tǎvǎliți și mǎcelǎriți și aproape șterși de pe fața pǎmîntului, și totuși s-au ridicat. Și acum nu uitǎ.
Nici noi nu trebuie sǎ uitǎm. La fel cum în Germania este o continuǎ, periodicǎ, ritualicǎ reamintire pentru generațiile recente despre ce a fost nazismul și de ce nu mai trebuie sǎ se mai întîmple, la fel și la noi, chiar dacǎ nu e politicǎ de stat, trebuie sǎ ne repetǎm, și nouǎ și copiilor noștri: ce au fǎcut rușii și ce nu trebuie sǎ mai facǎ.
Recent, ambadasorul Rusiei declara cǎ în ultimul timp Rusia și-a pierdut interesul pentru România. E foarte bine cǎ a fost așa! Și așa trebuie sǎ rǎmînǎ. E bine. Voi vǎ vedeți de treaba voastrǎ, noi de-a noastrǎ, voi ne înjurați cǎ ne-am dat cu americanii, noi vǎ întrebǎm ce mai faceți cu chinezii ǎia care tot intrǎ în Siberia. Și ne vedem la ONU.
Viclean oștean, ambasadorul fǎcea legǎtura între slǎbirea relațiilor comerciale și instalarea scutului antirachetǎ. Vezi Doamne, piața aia de mobilǎ pe care noi am pierdut-o și tot o pierdem de vreo 20 de ani în Uniunea Sovieticǎ este cea fǎrǎ de care nu mai merg lucrurile în țara asta. Și poate ar fi totuși mai bine sǎ renunțǎm la scutul ǎla antirachetǎ ca sǎ ne cumpere Rusia din nou mobila.
Ambasadorul mai declarǎ cǎ “existǎ multe elemente emoționale” în relația Rusia-România. Da, existǎ. Și e foarte bine sǎ existe. Emoția întǎrește amintirea. Ar trebui sǎ fim în continuare foarte emoționați de ceea ce ne-au fǎcut rușii și sǎ nu uitǎm.
Sǎ nu uiți, Darie, sǎ nu uiți. Fie și de-ar trebui sǎ ne punem mobila de export pe foc, tot nu trebuie sǎ uitǎm. Ce au trǎit bunicii și pǎrinții noștri e mult mai important decît deranjurile diplomației rusești ori decît succesul industriei de mobilǎ cu îngerași.
Scriu aceste rînduri ca urmare a citirii interviului luat recent unui american care de ceva timp stǎ în România.
Da, veți spune, noul val de Pantiușa. Noii spioni care lucreazǎ pentru prinderea României în sfera de influențǎ americanǎ. Ce mi-e unii, ce mi-e alții, tot niște colonialiști care vor sǎ ia.
Însǎ din ce îmi aduc eu aminte nici un rus nu a spus vreodatǎ despre România urmǎtoarele:
"In Romania, principala povara tine de resursele naturale. Si e motivul pentru care nu a devenit o tara pana in 1918, care oricum a durat 20 de ani este din nou dat de resursele naturale, de petrol . Si motivul pentru care aceasta este principala problema este ca modelul si reflexul economic este de a fi o colonie, anume de a-i lasa pe oameni sa fure resursele, sa le duca in China, Suedia, Ungaria sau Italia sa le proceseze iar apoi sa le vanda inapoi aici. Este o mentalitate de colonie si un dezstru pentru tara. Sper ca oamenii din Romania aleg lideri. Aveti alegeri in toamna care se traduc in “cum sa devenim altceva decat o colonie”. Economic vorbind."
Nici un rus n-a venit sǎ se instaleze în capul munților, la Cuca Mǎcǎii în Apuseni, sǎ-i învețe pe români sǎ nu-și mai taie pǎdurile și sǎ nu-și mai batǎ joc de ceea ce au.
Nici un rus n-a venit sǎ învețe românii sǎ se gospodǎreascǎ și sǎ-și vadǎ interesul, ci din contrǎ.
Nici un rus n-a venit pînǎ acum în România sǎ facǎ voluntariat, sǎ dea din preaplinul lui, de cunoaștere, de bani, de timp. Ci a venit sǎ ia.
Drept pentru care vǎ recomand sǎ citiți articolul și sǎ nu uitați cǎ dincolo de cele mǎrunte, tactice, în România pentru ceva timp de-aici încolo vor rǎmîne la fel de actuale întrebǎrile:
Cu cine crezi cǎ e mai bine sǎ fim aliați: cu americanii sau cu rușii?
În a cǎror sferǎ de influențǎ geopoliticǎ crezi cǎ e mai bine sǎ fim?
Ce tabǎrǎ alegi?
Știți cum spunea Lenin: poate tu nu ești interesat de rǎzboi, însǎ rǎzboiul este cu siguranțǎ interesat de tine.
La fel și în acest caz: poate pe tine te doare în cot de geopoliticǎ și de America și de Rusia. N-ai însǎ cum evita interesul lor, interesul țǎrilor mari pentru România.
Și atunci trebuie sǎ conștientizezi acest interes, sǎ-i acorzi atenție și sǎ alegi. Sǎ alegi în cunoștințǎ de cauzǎ, știind istoria și cunoscîndu-ți interesul.
Sǎ nu uiți, Darie, sǎ nu uiți...
Citeste tot...
Scris de Turambar at 09:29 25 comentarii
Etichete: Geostrategy, Politics, Responsabilitate sociala, Romania, Rusia, Russia, Scriitura, SUA
joi, 3 mai 2012
[...] folclor sponsorizat de ruşi [...]
Oficialii companiei americane ne-au declarat că, potrivit unui reputat expert austriac în geologie petrolieră, prof.univ.dr. Reinhard F. Sachsenhofer, există informaţii potrivit cărora România ar putea adăposti zăcăminte de gaze de şist mai mari chiar decât cele din SUA, estimate la câteva trilioane de metri cubi, în condiţiile în care cea mai puternică ţară din lume îşi asigură jumătate din necesarul de gaze din astfel de exploatări.
În prezent, Chevron explorează în patru perimetre din Polonia şi se află în tratative cu Bulgaria şi România. Recent, însă, bulgarii au decis să anuleze licenţa de explorare acordată Chevron, românii acordându-le în schimb permisiunea, printr-o decizie luată de guvern, în urmă cu puţin timp. Optimismul americanilor este atât de mare, încât se vorbeşte deja de România ca mare exportator de gaze, dacă Chevron dă cep gazelor de şist din zonele Bârlad şi Constanţa.
Tocmai în acest context, sunt foarte interesante informaţiile potrivit cărora în spatele protestelor anti-Chevron se află importante fonduri alocate de ruşi, care nu vor să piardă statutul ultra-privilegiat de principal funizor de gaze pentru Europa.
EXCLUSIV: Pericolele exploatării, folclor sponsorizat de ruşi?
Chevron crede că România ar putea adăposti zăcăminte de gaze de şist mai mari decât cele din SUA
(Replica, 2 aprilie 2012)
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 09:11 0 comentarii
Etichete: Energie, Geostrategy, Manipulare, Media / Publicitate, Politics, Romania, Rusia, Russia, USA
luni, 26 martie 2012
United we stand, divided we fall
Tocmai m-am întors de la conferința ținutǎ de Tony Blair la Universitatea Româno-Americanǎ. Mulțumesc Fundației Multimedia pentru Democrație Localǎ pentru invitație.
A meritat. Tony Blair s-a dovedit a fi la înǎlțimea așteptǎrilor: a vorbit cu pasiune, a fost șarmant, a vorbit despre lucrurile cu adevǎrat importante: putere, globalizare, valori, locul Uniunii Europene în lume, locul României în Uniunea Europeanǎ, armatǎ și securitate, criza economicǎ și convergențǎ, schimbare, merit, China și tehnologie.
Dincolo de cele ale geostrategiei, a vorbit și despre cele personale: despre leadership, the gut feeling, despre perseverențǎ, despre ezitare și siguranțǎ.
Evident cǎ a știut sǎ ocoleascǎ elegant întrebǎrile sensibile. A ținut sala atentǎ, deși a vorbit – cu rǎspunsurile la întrebǎri – mai mult de o orǎ.
Și mai ales și mai ales a atins o notǎ care trebuie spusǎ și rǎs-spusǎ: a vorbit despre optimism.
Domo arigato gozaimashita, Barairu San!

.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 20:54 4 comentarii
Etichete: Geostrategy, Politics, Respect, Responsabilitate sociala, Romania, UK
Bîrlad au fost, Bîrlad sînt încǎ
La Birlad, acest tirg domol al Moldovei pe care se intimpla sa il stiu, avind si eu radacini din zona aia, s-a intimplat zilele trecute un egzercitz.
Unii zic un egzercitz de democratzie. Unii zic un egzercitz de manipulare. Altii, mai albastri la suflet si mai negri in cerul creerului, zic ca n-ar fi mare diferenta, ca de fapt tot cam aia e.
Dintr-o data, dulcele nostru tirg al Birladului a devenit centrul lumii care este, axis mundi de la piciorul din stinga spate al camilei intzeleptului din Damasc.
Geopolitica si lupta pentru resurse s-a mutat fix pe malul Bahluiului, KGB-ul sau GRU-ul sau care se ocupa de problema si-au incrucishat manushile peste tara cu CIA-ul sau FBI-ul sau care se ocupa de problema dinspre partea ceastalanta si au facut o mica, dar mare demonstratzie de fortza.
"Vretzi sa luatz gazul de la gura copilashilor noshtri? Vretz sa va extindetz sfera de influentza dincolo de Siret? Au nu stitz voi, dragi consultantzi americani de rit neo-capitalist si feroce, ca Moldova nu e a voastra, nici a urmashilor vostri, nici a lui Stefan cel Mare, ci a Gazpromului si a nepotzilor nepotzilor nostri, la fel cum Rosia Montana nu e a lui Gheorghe, ci a lui Isztvan si a nepotilor lui?
Ce credetz voi, ca putetz sa provocati micro-cutremure fara stiinta si acceptul nostru? Pai mai acestia, hai sa va aratam noi cum se provoaca micro-cutremure, in strada, cu popi cu crucea in frunte!"
Drept pentru care s-a intrunit o preacrestineasca adunare cu ful de popi in cap si cu primar in coada, cu portavoci, boxe, steaguri si alte parafernalii minutios preparate in mod spontan si au demonstrat abitir, dar viguros, impotriva napadirii tarii de toate sleahtele cele occidentale si asupritoare si cotropitoare.
Si daca in Piata Universitatii ingineria sociala a dat rezultate suboptimale, in Birlad in schimb priceperea organizatorica si retorica si agitatorica a fost la inaltimea asteptarilor si pregatirii specifice. Dintr-o data, dulcele tirg unde de regula nu se intimpla nimic s-a umplut de lume. Zice ca 5000, ceea ce este deja mai mult decit s-ar fi asteptat oricine. Lume speriata, lume bagata in lipituri, lume inflamata, lume indignata, lume cu vinisoarele de la git umflate de emotii.
Deci, doamnelor si domnilor, distinsi contribuabili si traitori in umbra marelui urs care libertate ne-a adus, tabla este intinsa, pionii au fost deja desfasuratzi. Ivan nu se lasa. Same old story. The game continues. Hai, noi sa fim sanatosi, ca gaze putem produce oricind, oricum, ca le luam eftin din Siberia.

http://vlad.ursulean.ro/marea-adunare-de-la-barlad/
Citeste tot...
Scris de Turambar at 10:23 2 comentarii
Etichete: Energie, Geostrategy, Manipulare, Politics, Religie, Romania, Rusia, Russia, Servicii secrete, USA
joi, 8 martie 2012
Cum o dai, cum o cotesti, tot in Rusia nimeresti
"Traian Băsescu a dat azi, prin discursul rostit în parlament, un semnal puternic pro-american și anti-rusesc într-un moment în care nervii rușilor sunt întinși la maxim, iar în culisele politicii din mai multe state se pun la cale și se execută lovituri zdravene.
Discursul prezidențial constituie o opțiune fără echivoc într-o chestiune de importanță națională, europeană și chiar mai mult de atît.
E de așteptat ca el să fie urmat de o replică tăioasă a rușilor, într-o formă sau alta, un examen sever care ne așteaptă și care ar putea demonstra în ce măsură Moscova mai poate influența jocurile politice autohtone. Să vedem, însă, despre ce e vorba.
[...] Zăcămintele de gaze de șist sunt considerate a fi, în acest moment, cea mai serioasă alternativă europeană la importul de gaz rusesc.
Grație lor, Europa ar scăpa pentru decenii bune de șantajul Moscovei, iar americanii s-ar bucura și ei, pentru că sunt maeștrii tehnologiei de extracție, deloc ușoară, deci ar încasa bani frumoși.
Or, cele mai mari zăcăminte de gaze de șist se găsesc în România, Polonia, Ungaria și Bulgaria.
Intrată pe piața prospecțiunilor din Bulgaria și România, compania americană Chevron a depistat și obținut licența de exploatare pentru asemenea zăcăminte.
În Polonia, americanii de la ConocoPhilips au început deja exploatările.
Rusia nu putea sta cu mîinile în sîn, urmărind cum îi zboară de sub nas piața pentru unul dintre cele mai importante produse de export, gazul metan.
În consecință, în Bulgaria izbucnesc ”spontan”, acum cîteva săptămîni, proteste de stradă în întreaga țară împotriva efectelor nocive asupra mediului pe care le-ar avea exploatarea gazelor de șist.
Urmarea e că scena politică sofiotă începe să tremure de frică, iar parlamentul dă rapid o lege prin care licența acordată Chevron e anulată, iar exploatarea gazelor de șist e interzisă sine die.
În replică, secretarul de stat american Hillary Clinton își programează o vizită urgentă la Sofia, pentru a lămuri problema. O vizită de nivel înalt într-o țară pe care liderii americanii au cam ignorat-o în ultimii 20 de ani.
În paralel, ieri, Traian Băsescu efectuează o vizită pe platforma Exxon din Marea Neagră, după care anunță, azi, în parlament, că există zăcăminte încă și mai mari decît cele anunțate oficial de americani.
Tot în parlament, el afirmă răspicat că România are nevoie de gazele de șist și de cele din Marea Neagră.
Ambele exploatate de americani.
Ambele, menite să dea frisoane Gazprom și Rusiei.
Spre deosebire de Bulgaria, care a bătut în retragere în fața unor proteste naționale cusute cu ață albă – de unde atîta conștiință ecologică pe capul bulgarilor? -, România dă, prin președintele Băsescu, într-un discurs oficial rostit în fața parlamentului, un semnal clar că a ales o tabără.
Care nu e cea rusească.
Zarurile au fost aruncate, urmează replica Rusiei.
Cum alegerile bat la ușă, e de așteptat ca poziția lui Băsescu să determine imixtiuni mai mult sau mai puțin discrete ale Moscovei în jocul electoral.
Deocamdată, s-au dat doar avertismente de mică anvergură, dacă ne gîndim la ciudata manifestație pusă la cale ieri de cîteva zeci de protestatari, în frunte cu Briana Caradja și Claudiu Crăciun, în fața ministerului Economiei, exact cînd erau primiți oficialii Chevron.
Ai zice că prințesa Caradja arde periodic pentru cîte o cauză națională, de la drepturile homosexualilor la cele ale maidanezilor și, mai nou, la chestiunea gazelor de șist. Și e al naibii de bine informată în legătură cu programul de primiri al miniștrilor.
Mai probabil e că, la fel ca în alte dăți, s-a apelat la niște protestatari ”de profesie” pentru a se crea o anume atmosferă în timpul vizitei americanilor.
E aproape sigur, însă, că lucrurile nu se vor opri aici. "
Bogdan Tiberiu Iacon, "Discursul lui Basescu – o directa napraznica in falca Rusiei" (InPolitics.ro)
Citeste tot...
Scris de Turambar at 16:32 10 comentarii
Etichete: Energie, Geostrategy, Politics, Quotes, Rusia, Russia




