Inadecvarea la popoarele bătrîne la cap

Mă uit la el cum se apropie. Bățos. Cu umerii drepți. Scund de statură. Pugnacious, cum se zice pe aici. Privirea în față, tăioasă, măturînd realitatea. Cel puțin șaizeci de ani. Haine conservatoare, dar nu ponosite. Riduri? Probabil. E cam departe să-mi dau seama. Se întoarce de la slujba de duminică? Probabil. Mai uite încă unul în spatele lui, două intersecții mai încolo.

Lume puțină pe stradă. Duminică dimineață, înainte de 10. Hmmm. Cam devreme să se întoarcă de la biserică. Sau poate doar la noi ține slujba atîta. Cine știe…Vreme mohorîtă, dar măcar nu plouă. Anglia, bloody Anglia, marvellous Anglia. Mai ales pe-aici, prin orășelele astea mici din Somerset. The real England. Real pe dracu. O fantasmă turistică all over the place. Îmi beau cafeaua în fața pensiunii, ca să pot fuma. Cana de cafea sprijinită instabil în vîrful gardului de metal. Humpty Dumpty, varianta espresso. Țigara sprijinită ceva mai stabil în colțul gurii. Hand rolled. Privesc lumea pe stradă, cum trece. Bloody marvellous pasttime, mai ales la țigară.

Lumea, adică el și încă vreo doi-trei. După cum spuneam, duminică dimineață. Mai e pînă să înceapă iureșul de turiști. Sînt toți așa ca mine, la micul dejun, filosofi pe bază de cofeină și nicotină. Se apropie. Știe că îl privesc. Încerc să nu mă holbez prea insistent. Trag din țigară. Expir. Fără filtru. Tutun cu gust de tutun. Aaaah. The feeling. Mai mă uit și la el, mai mă uit și în zare. Bloody tourist.

Se apropie. Mă uit la el. Se uită la mine. Mă salută, și din privire, și din vorbe: good morning. Dau din cap politicos și îl salut și eu: good morning, sir.

Trece mai departe. Cum trece timpul, cum trece vremea, așa trece și el. Se duce drept, bățos, totalmente inadecvat și mîndru. Surprinzător. Nu mă așteptam. Cine mai salută zilele astea străini pe stradă? Mai ales în orașul ăsta turistic?

Uite că el a făcut-o. Poate pentru că era lume puțină pe stradă. Poate pentru că-i amintea de vremurile cînd străzile erau mai puțin aglomerate, și de oameni, și de mașini. De vremea cînd toată lumea se știa mai cu toată lumea și toată lumea se saluta mai cu toată lumea. Pe cale de consecință. Ellementary, my dear Watson.

Dintr-o dată, s-a schimbat totul. Și dimineața, și percepția mea asupra realității. Și felul în care simt că-mi curge cafeaua prin mațe și sîngele prin vine. M-a stîrnit. Plăcut. Neașteptat. Bloody marvellous. Îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează spre intersecția din partea cealaltă de unde venise. În același timp, mă privesc cu ochii minții cum îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează în spațiu, dar mai ales în timp. Trag din țigară, alt gest cît se poate de inadecvat în vremurile astea, și învîrt gînduri prin cap.

Gînduri de nostalgie. Gînduri de tristețe. Gînduri de inevitabilitate istorică.

Cum se îndepărtează, mai ales în timp.

Oamenii pe vremuri se salutau pe stradă. Chiar dacă nu se cunoșteau. Oamenii pe vremuri fumau țigări fără filtru. Și nu le era rușine că fumează. Oamenii pe vremuri nu purtau cercei în urechi, decît Corto Maltese prin benzile desenate. Oamenii pe vremuri purtau haine de-astea non-fancy, mai aspre, mai mohorîte, mai…

Oamenii pe vremuri erau altfel.

Într-o anumită măsură, nu în totalitate, căci și eu sînt ciudat în multe privințe, mă simt un om de pe vremuri. Nu vremuri foarte de pe vremuri, cinci șase sute de ani. Ci mai încoace, de-acum cincizeci – șaizeci de ani. Anumite valori. Anumite tipicuri. Anumite colțuri fixe în creier, și îndărătnicii, și limitări, și bîzdîcuri. Și cuvinte. Multe cuvinte vechi, care urmează să piară de pe fața pămîntului, odată ce vom pieri și noi, bicisnicii lor purtători de înțeles în mintea noastră vremelnică și supusă pieirii și ea.

Inadecvați.

Trag din țigară, o țigară foarte inadecvată, fără filtru. Mai sorb o gură din inadecvat de neîndulcita mea cafea care de fapt n-are gust de cafea, singura cafea adevărată știind cu toții noi ăștia inadecvați că e aia la ibric, inadecvată și vetustă și tare. Dar ăștia pe aici nu prea au cafea la ibric. Nu prea deloc, de fapt. Mă uit în zare, după inadecvatul bățoș și mîndru și scund și mai ales în vîrstă care m-a salutat, pe mine un necunoscut, un străin, un turist. Ridic inadecvat din umeri și mă bag înapoi în pensiune, unde Florentina mă așteaptă să-mi termin sărăcia aia de țigară, să ne putem începe ziua de turiști inadecvați.

Eleanor Rigby
Died in the church and was buried along with her name
Nobody came
Father McKenzie
Wiping the dirt from his hands as he walks from the grave
No one was saved
All the lonely people
Where do they all come from?
All the lonely people
Where do they all belong?



. Citeste tot...

Bloody England, marvellous England

Am fost recent în Marea Britanie, într-un loc fain, de Britanie adevărată, nu ca la nasoii ăia de londonezi. Tot într-un loc arogant, evident, căci toată Marea Britanie e un ocean de aroganță. Dar într-un loc de-ăla de vă povestea Tolkien cînd era tînăr.

Cîteva impresii la cald.

Nu se poartă mască aproape nicăieri. Cu excepția cîtorva magazine mici, ținute de persoane mai în vîrstă, care te roagă să-ți pui masca printr-un anunț la intrare, în rest nicăieri. Pe stradă vezi izolați cîțiva care o poartă în mod voluntar – cei mai mulți dintre ei asiatici.

Te uiți în jur și nu-ți vine să crezi: parcă nici n-ar fi Covid. Viață normală, nestînjenită de nimic. Am fost la meci de rugby. Tribunele înțesate. Nici o mască. Am fost la film, la Dune. Nici o mască. (Despre film v-am povestit deja – e de bine). Am fost prin malluri, prin magazine mari, în puburi. Nicăieri nimic. E o senzație de libertate și de normalitate de te înfiori.

Asta chiar dacă în momentul de față cazurile de Covid în Anglia sînt de vreo trei luni aproape de maximele istorice. Cazurile sînt sus, însă morții jos, căci mai toată țara s-a vaccinat.

Mai mult de-atît, nu poți intra în UK dacă nu ai dovadă de Covid. De fapt, poți intra, dar intri direct în carantină. În rest, arăți certificatul o singură dată, cînd îți faci înregistrarea online de localizare, la care trebuie să adaugi obligatoriu și acest certificat.

Mai mult de-atît. Nu doar că trebuie să arăți certificatul Covid, dar pe urmă mai trebuie să îți mai și faci un test Covid a doua zi după sosire, pe banii tăi, la care trebuie să te programezi înainte să sosești în țară.

Deci un filtru riguros. Dar pe cît de riguroasă e intrarea, pe atît de relaxată e viața mai apoi. Nu te mai verifică nimeni.

Pe lîngă Covid, pe lîngă toate celelalte idiosincrazii culturale de care englezii sînt vestiți: mersul mașinilor pe stînga, bateriile separate la apa caldă și apa rece la chiuvetă, lumina care se aprinde din tavan, felul absolut oribil pentru noi mediteraneenii în care bezmeticii de englezi umblă dezbrăcați pe frig – am făcut aproape o obsesie în a număra adolescentele în cracii goi pe frigul de octombrie, multe din ele și cu părul ud, proaspăt ieșite de la duș,

încă o chestie care m-a frapat puternic. Încă o chestie care să prefigureze viitorul, în cazul în care vă temeți cumva că sînteți controlați prea tare și că vi se bagă cipuri în vene și vi se periclitează sănătatea cu cinci ge-u’.

În multe locuri nu se mai primește plata decît cu cardul.

Cashul este atît de medieval, încît nu mai e primit. Din ce înțeleg de la persoane cu care am discutat pe această temă, în țările scandinave deja eliminarea cashului este aproape completă.

Deci așteptați-vă ca, în scurt timp, și la noi să fie la fel. Nu mai ai voie să mai aduni apă de ploaie. Nu mai ai voie să mai dai foc la frunze în grădină. Nu mai ai voie să mai folosești bani cash. Nu mai ai voie fără certificat de vaccinare. Nu mai ai voie fără mască. Probabil nu vom mai avea voie să creștem nici porci, nici găini. Nici să ne producem mîncarea. O să fie bine.

În rest, nu mă apuc acum să vă povestesc cum e Anglia. N-are rost. Oricum n-o să credeți, sau o să luați în derîdere, sau o să căutați nod în papură. Las’, că vă știu eu pe voi.

Doar atît vă spun: sus acolo, în vîrful dealului la Glastonbury, chiar există spirite. Bătea vîntul atît de tare încît căpătase materialitate. Era ca un demon vînos care se încolăcea în jurul nostru și voia să ne dea de-a dura, să ne zvîrle de acolo, din înaltul măgurii, să ne interzică să punem piciorul pe acel loc unde probabil doar celții au voie.

Celții. Niște celți, mama lor de celți...



. Citeste tot...

Movie Review: Dunkirk (Christopher Nolan, 2017)

Două filme mi-au venit în minte, aseară când am ieșit de la Dunkirk: Lawrence of Arabia și A Bridge Too Far.

Lawrence al Arabiei pentru îndrăzneala vizuală și muzicală (da, o muzică neașteptat de bună, obsedantă, inspirațională, intensă, Hans Zimmer at his best, preluând niște teme muzicale de la Edward Edgar).

Dar îndeosebi pentru îndrăzneala de a folosi spațiul gol, simplitatea privirii, o focalizare de esențializare cvasi-zen în puritatea sa dureros de intensă. Natura în puterea imensității sale.

Filmul Dunkirk este epic în cel mai deplin sens cinematografic al cuvîntului “epic”. Și cînd spunem “epic”, dincolo de toate consecințele sale narative, de definire a personajelor, în primul rînd spunem “imagine”.

Cerul acela imens și marea aceea imensă între care se gonesc avioanele, insignifiante, dar mortale în baletul lor de furnici de fier și de moarte.



Marea aceea învolburată și plină de spumă murdară, în care bărcile sînt niște pete de nesiguranță, dar și de speranță.



Nisipul acela pe care soldații se tîrăsc dintr-o parte în alta a ecranului, deși ei merg în pas săltat, în marș forțat.



Plaja aceea pe care coloanele de soldați în așteptare este desenată cu o meticulozitate de geniu autist.



Digul acela cu capetele acelea de soldați care se mișcă la unison cînd începe sunetul acela înfiorător de Ștuka în picaj. Pînă nu auzi cum urlă Ștuka în acest film, nu înțelegi ce înseamnă aia să-ți vină să intri în pămînt de frică. Ad literam în pămînt de frică.



Cel de-al doilea film care mi-a venit în minte în seara asta, Un pod prea îndepărtat, pentru mesajul pe care îl transmite despre război. Neputința și dedicația și sacrificiul și suferința și aleatoritatea morții și chinul, chinul, chinul, neputința, frica de moarte, consecința căderii unui vas bombardat peste tine și a căderii unor bombe peste tine, cînd ești înțepenit pe docul ăla, și... Și...



Figurile soldaților. Expresia ochilor lor. Hăituiți. Încolțiți. Epuizați. Speriați de moarte. Buimăciți de soartă. De la Un pod prea îndepărtat nu am mai văzut ochii aceia. Ochii războiului.



Știu. Nu-i frumos să compari un film cu altul. Dar eu vă spun ce am simțit. Demult n-am mai simțit atît de puternic un film. În jurul meu, vedeam cu coada ochilor colegii spectatori pe vîrful scaunului, stînd gata să sară, încordați, într-o emoție pe care doar un film mare ți-o poate da.

Erau acolo, le era frică, venea vasul peste ei, pica Ștuka peste ei, se sufocau, se sufocau, le intra apa în plămîni, geamul de plexiglas nu se spărgea, erau cu gîfa în gît, uitau să respire, erau senzațiile acelea viscerale cînd uiți de tine și trăiești în pielea celuilalt, mare film, mare bestie de regizor genial cel care poate să te fure în halul ăsta din pielea ta și să te zvîrle în pielea cea udă a soldatului care stă să moară înecat.

Trebuie neapărat să-l mai văz o dată. Prea puternic. Prea ca pe vremuri.



PS: Nu vă lăsați păcăliți. Istoria o scriu învingătorii. Orice film este și o propagandă. O propagandă frumoasă, înălțătoare, o operă de artă, dar totuși rămîne o propagandă. Dacă ar fi cîștigat nemții războiul, altfel se scria istoria, altfel se făceau filmele. Pentru că nimeni n-a făcut pînă acum niciodată un film despre furtuna de foc ce a cuprins Dresda și a ars în chinuri groaznice zeci de mii de civili.

Citeste tot...

Analiza puterii predictive a sacului scrotal în privința comportamentului de vot la tinerii frumoși și cockney

Vedeți Dvs, prea cinstiții mei pufoși, dragii mei tineri frumoși și blambeci,

Diferența dintre englezi și români este ca cea dintre cetățean și slugă. Și se bazează îndeosebi pe cantitatea de substanță activă prezentă în sacul scrotal.

Găsești ceva prin sacul scrotal? Înseamnă că ești englez. Nu prea găsești nimic pe-acolo, nici măcar de-o chenzină, de-o pîine, de-o pereche de cătușe înainte de pîine? Se cheamă că ești român.

Englezii, cînd au vrut să voteze ceva, au votat. Că e bine, că e rău, asta e altă discuție. Oricum n-o să mă credeți voi pe mine, eu sînt un ticălos nemernic, un kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji. Lasă, că o să vă explice în detaliu Tapalabă și Guran și Turcescu și Mîndruță ce și cum, că ei știu cel mai bine, în ei aveți toată încrederea, de la ei vă luați lumina.

Dar cînd au votat, au votat. Aia a fost. Așa a rămas. Cu toate consecințele de rigoare, și bune, și rele. N-a venit mai apoi Merkel și Macovei să spună că henț, că de fapt erata de la miezul nopții, stai așa că nu-i așa, știm noi mai bine. Nu, frate. Vot și atît. Brexit, oștenii mei? Brexim, Măria Ta!

În schimb, cînd tot milioane de glasuri unite în cuget și-n simțiri au dat glas din pieptul lor unei singure voințe, cu glas voios de pionier, și anume "Muie Băsescu!", atunci stai așa, că nu-i așa. Neah. Stai să vă escplicăm noi, înțelepții și principialii de serviciu, cum stă de fapt treaba. Voi de fapt, fraerilor, n-ați votat așa, ci invers. Nu era bicicletă, era motocicletă, și nu vi s-a dat, vi s-a luat. Și nu era "Muie Băsescu", era de fapt "Glorie Kaiserului Merkel".

Și v-au ecsplicat pînă v-ați înțeles pe voi. Macovei Tapalabă Turcescu Guran Mîndruță, adică tot ăia care, la doi ani distanță, v-au dat și următoarea mutare în plic, mirabilul nemaipomenitul galacticul Iohannis. Și melcul țușt, luați de aici președinte.

Culmea ironiei este că Băsescu, cel care la vremea respectivă a fost beneficiarul scutului cezaro-crăiesc de la Bruxelles, acuma tocmai începe să descopere deliciile dictaturii și să schelălăie pe margine ce tare îl doare buba. Să schelălăie, mama lui de principial. Să învețe și el că dreptatea nu e pentru căței și că el a ajuns un biet cățel.

În rest, să auzim numa și numa de bine. Brexitul va genera un domino destructiv în fața căruia n-o să putem spune decît “Văleu!”. Va începe să cadă acolo, la ei, în Vestul prosper și decadent. Dar efectele cele mai mari se vor simți, cum se întîmplă de regulă, acișilea, la noi, la periferia ruptă în cur a esticilor care stăm zgribuliți în chiloți în fața crivățului, care cu toții știm că vine din Siberia.

Siberia? Ups. Stai așa. Am zis cumva „Siberia“? Ehe, pufoșii moșului. De-abia acolo, în Siberia cea imperială, cînd o să vă dați jos din tren, acolo o să înțelegeți voi cu adevărat sensul expresiei “cătușe înainte de pîine”. Rîdeți, glumiți, dar habar n-aveți voi ce serioși sînt oamenii ăia cu cătușele, atunci cînd le miroase a hipster prin preajmă.

Deci rețineți: componența sacului scrotal este unul din cei mai buni predictori ai comportamentului de vot. Are Merkel sac scrotal? Are. Are englezul? Are și el. Putin are? Are, cum să nu. El să n-aibă?. Dar voi? Voi aveți? Nu prea.

Q.E.D.





. Citeste tot...

Tae think again

O Flower of Scotland

Mîine, adică în curînd azi, că mai sînt mai puțin de două ore pînă la miezul nopții, o bucată însemnată de Mare Britanie va recita Miorița, mai ales bucata "și la nunta mea / va cădea o stea".

Scoția, acest Maramureș hiperboreean, își joacă mîine joi 18 septembrie soarta la urne. Scoțienii au referendum pentru independență. Ce nu au reușit de-a lungul istoriei hoarde de celți entuziaști și dornici de libertate, ce nu au reușit Robert the Bruce sau William Wallace cu sabia și pieptul gol în fața cotropitorului anglo-saxon e foarte posibil să reușească mîine hoarde pașnice de Johns și Marries cu buletinul de vot în mînă.

Rezultatul e pe muchie. Sondajele vorbesc despre o egalitate instabilă, fluctuantă. Cînd promotorii independenței, cînd unioniștii ar cîștiga, conform sondajelor. Se va juca pînă la ultimul vot. Prima șansă o au naționaliștii, promotorii independenței. Deja articole din ce în ce mai alarmate vorbesc despre Marea Britanie post-Scoția.

Lumea privește cu ochii larg măriți evenimentele. Alte regiuni europene cu dorințe separatiste de-abia așteaptă un rezultat pro-secesiune. Catalanii își suflă în pumni, la fel ca și bascii. Kosovarii își doresc și ei o legitimare dinspre o regiune mult mai prestigioasă. Mai sînt și alții, deocamdată mai ascunși, mai reticenți, care de-abia așteaptă un brînci pentru trecerea de la o Europă a Regiunilor la o Europă a Secesiunilor.

Să le urăm mîine scoțienilor înțelepciune. Să le urăm mîine acestora mintea scoțianului cea de pe urmă. Eu, personal, nu cred că ar beneficia de pe urma secesiunii. În secolul 19, poate. Acum, poate mai puțin. Petrolul nu e pour toujours. Scoția separată ar avea putere mică de negociere în fața organismelor internaționale în care ar dori să intre / fie reprimiți pe persoană separată.

Dar oricare ar fi rezultatul referendumului de mîine, să ne amintim că mulți dintre noi ăștia de pe Internet sîntem niște celți ascunși. Cine nu a rezonat la O Flower of Scotland își merită soarta: o sută de ani de singurătate...

Am fost pe Murrayfield și știu cum e să tremure carnea pe tine cînd un stadion întreg cîntă să se ducă nasoii acasă la ei acolo.

Tae think again.

O flower of Scotland
When will we see
Your like again
That fought and died for
Your wee bit hill and glen
And stood against him
Proud Edward's army
And sent him homeward
Tae think again

:)



Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Stance: The Libertine (2004)

. Citeste tot...

A real knight, in armour bright, wearing his madness with splendourous delight

A real knight,
in armour bright,
wearing his madness
with splendourous delight.

David Gilmour, CBE, knighted by Her Majesty in 2003.

One of these days I'm gonna smile you into little pieces...

:)




Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] quants don't have very good social skills [...]

"We are currently offering one course in ethics, taken by 10-20% of students. What would happen if we offered an entire semester with only ethical courses? I suspect many of our students would have serious problems passing those. If they had to engage with complex ethical issues in debates … many would fail. These are people with a strong mathematical bent, the future 'quants', many with mild Asperger-like qualities.

I am a quant myself, of sorts. I'd say the disconnect between quants and the rest of the world is an important key to understanding the financial sector today. If you allow me to generalise:

Quants are extremely good at recognising patterns and structures, and at working in very detailed and systematic ways. Quants feel a strong psychological need for those structures, too, and they tend to presume the existence of such structures and patterns for the world to behave predictably, in ways that can be modelled.

Quants don't have very good social skills. If you react to a quant in a way that requires empathy, this is difficult for them. Say two students are chatting over at the coffee machine. The quant professor recognises his student and stops to say 'look, I really didn't think your latest paper was good enough'. Then he walks on.

For most people this would be hard to take; wrong time, wrong choice of words. The quant would fail to see the problem, as in his mind the professor has simply made use of an opportunity he saw to communicate something that needed communicating.

The thing to take away from this: quants are more likely than others to miss certain aspects of social reality, as their brains are less attuned to them. When they then build a model, they are less likely to incorporate those aspects."

Joris Luyendijk interviews a London-based Economics Professor in The Guardian.

Courtesy of Hymerion aka Dan Popa, care a dat in noi cu o lista faina de recomandari de lecturi economice.


. Citeste tot...

United we stand, divided we fall

Tocmai m-am întors de la conferința ținutǎ de Tony Blair la Universitatea Româno-Americanǎ. Mulțumesc Fundației Multimedia pentru Democrație Localǎ pentru invitație.

A meritat. Tony Blair s-a dovedit a fi la înǎlțimea așteptǎrilor: a vorbit cu pasiune, a fost șarmant, a vorbit despre lucrurile cu adevǎrat importante: putere, globalizare, valori, locul Uniunii Europene în lume, locul României în Uniunea Europeanǎ, armatǎ și securitate, criza economicǎ și convergențǎ, schimbare, merit, China și tehnologie.

Dincolo de cele ale geostrategiei, a vorbit și despre cele personale: despre leadership, the gut feeling, despre perseverențǎ, despre ezitare și siguranțǎ.

Evident cǎ a știut sǎ ocoleascǎ elegant întrebǎrile sensibile. A ținut sala atentǎ, deși a vorbit – cu rǎspunsurile la întrebǎri – mai mult de o orǎ.

Și mai ales și mai ales a atins o notǎ care trebuie spusǎ și rǎs-spusǎ: a vorbit despre optimism.

Domo arigato gozaimashita, Barairu San!






. Citeste tot...

Fighter, fighter, flying low, How the heck should the radar know?

Fighter, fighter, flying low
How the hell should the policeman know?
Pilot, pilot, flying fast,
Why the hell didn’t you fire that bloody blast?


Courtesy of Andrei Postelnicu.

Citeste tot...

The winter is coming

Sursa: National Geographic

. Citeste tot...

Cîte pliculețe de zahǎr?

“... și un ceai negru, vǎ rog”

La McDonalds, evident. Mi-era foame, eram pe fugǎ, doar nu vroiați sǎ mǎnînc la restaurant?

“Cîte pliculețe de zahǎr?”

“Nici unul”.

Și atunci, pentru a nu știu cîta oarǎ, vǎd expresia aceea de uimire, de nedumerire, de aproape revoltǎ: Cuuuum? Fǎrǎ zahǎr?

Și fix în momentul ǎla, ca un fulger de iluminare, mǎ lovește: damn it! Asta este o trǎsǎturǎ culturalǎ care spune ceva despre noi, despre români, ca și despre alte popoare de prin pǎrțile astea orientale ale lumii. Cum de nu vrei cu zahǎr? Cum de nu îți îndulcești aceastǎ viațǎ grea, dar dificilǎ? Cum de nu te dedulcești? Cum de nu pui botul la plǎcere?

Arabii beau ceaiul negru cu cantitǎți imense de zahǎr. Aproape cǎ stǎ lingurița în poziție verticalǎ de cît zahǎr pun în dînsul. Turcii la fel: mǎnîncǎ și beau dulce într-o gǎlǎgie. În schimb, pe partea cealaltǎ a globului, japonezii sînt în stare sǎ spele katana în tine dacǎ pui zahǎr în ceai. Nici englezii nu prea se dau în vînt dupǎ ceaiul îndulcit. Mǎ rog, ei îl beau cu lapte – maaare tîmpenie, dar nu despre asta este vorba aici.

Cum facem saltul de la un incident cotidian la marea teorie sociologicǎ ce explicǎ toate misterele lumii? Elementul de legǎturǎ este conceptul de amînare a gratificǎrii. De sacrificiu. De minimalism. De auster. De ascezǎ.

Ǎsta este cuvîntul. Ascezǎ. Sǎ îți înfrînezi poftele, dorințele, pentru atingerea unui scop nobil, superior, pentru sublimare. Sǎ bei ceaiul amar ca dracu pentru a-i simți gustul cum trebuie, toate damfurile cele subtile care rǎzbat din zeama aia cu gust de otravǎ parfumatǎ. Sǎ strîngi din fǎlci, din buci, din toate articulațiile din dotare, pentru a depǎși un obstacol.

Push, damn it, push! cum spunea Martin Johnson cînd au rǎmas cu un om în minus pe grǎmadǎ în finala Cupei Mondiale. Push, damn it! Lasǎ farafastlîcurile și împinge! Strînge din dinți! Nu mînca prea mult! Nu te îngrǎșa! Mǎnînci prea mult zahǎr! Sacrificǎ-te! Înfrîneazǎ-ți poftele! Transpirǎ! Hai, cǎ poți mai mult! Doar atît? Mai mult!

Amînarea gratificǎrii. Cea care a construit imperii și a dus la progresul umanitǎții. Cea care i-a fǎcut pe japonezii cei aroganți sǎ construiascǎ o societate riguroasǎ, elegantǎ, funcționalǎ și cîinos de eficientǎ. Cea care i-a fǎcut pe englezi sǎ cucereascǎ mǎrile și sǎ inventeze toate invențiile lumii și sǎ fie una din marile nații, culturi. Cea care a fǎcut pasul spre modernitate, eficiențǎ, spre societatea teoretizatǎ de Weber. Sacrificiul. Perseverența. Austeritatea protestantǎ, budistǎ, confucianistǎ, orice dar nu ortodoxǎ. Lipsa de dedulcire. Asceza. Înfrînarea. Controlul.

Știți cum spune popa, nu? Sǎ nu te dedulcești la... Știți cum spune Herakles? Sǎ alegi calea cea grea. Știți cum spun cei din Legiunea Strǎinǎ? Mergi sau crǎpi. Știți cum spun cei de la privat celor de la stat? Încercați și voi fǎrǎ zahǎr. Hai, cǎ puteți...
Citeste tot...

Stance: The Village of the Damned (1960)

Dupa The Midwich Cuckoos, al lui John Widham.

Ma uit acum la el pentru a nu stiu cita oara.
The good ol' TCM, our stalwart provider of obsolete junk.

:)

Citeste tot...

De ce uneori nu e rușinos sǎ plîngi

Vǎ mai aduceți aminte cînd ați plîns ultima datǎ?

Eu știu foarte bine momentul: ieri, în mașinǎ.

Mǎ rog, nu a fost plînset pe bune, ci senzația aia cǎ-ți dau lacrimile și cǎ totul se ridicǎ în tine, din mațe în plǎmîni în plexul solar în gît în ochi în creer, precum un val cǎruia nu i te poți împotrivi.

Știu, nu sunǎ bǎrbǎtește deloc. Știu, ce urmeazǎ sǎ vǎ povestesc sunǎ al naibii de telenovelistic. Emoții eftine, nu?

Nu. Deloc.

Totul începe cu felul în care îmi petrec timpul în mașinǎ.

Precum mulți alții, în mașinǎ ascult radio. Logic, nu? Cam singurul loc unde ascult radio. Fie muzicǎ -- și aici e altǎ discuție, pentru alt articol -- fie știri. Azi discutǎm despre știri.

Pînǎ acum ceva timp ascultam Realitatea FM. De cînd au devenit atît de cretin biasați mi-am bǎgat picioarele în ei. Și, descoperind cǎ nu reușesc sǎ ascult altceva, m-am întors la BBC, pe 88 FM. Sînt și ei obositori uneori, cu predilecția lor pentru Orientul Mijlociu, locul de unde vine sucul pe pǎmînt, dar mult mai puțin obositori și evident biasați decît guvizii noștri de jurnaliști mioritici.

Therefore, BBC.

Ieri s-a întîmplat cǎ am nimerit într-una din emisiunile nu de știri, ci de reportaje: Outlook. Cam pe la mijloc. Pe parcurs mi-am dat seama cǎ este vorba despre povestea unei fete care a crescut într-o familie de drogați.

Era sǎ schimb, pentru cǎ în general nu rezonez la asemenea trǎirisme, consider cǎ este responsabilitatea fiecǎruia cum își trǎiește viața și ce riscuri își asumǎ, cum îți așterni, așa dormi.

M-a frapat însǎ elocvența celei intervievate. Și am început sǎ ascult mai cu atenție. Și acolo am rǎmas.

Despre relația sa cu pǎrinții. Despre iubire. Despre condițiile groaznice de viațǎ. Despre dependențǎ. Despre iertare. Despre furie și neputințǎ. Despre stigmǎ. Despre mersul la școalǎ și diferența fațǎ de ceilalți copii. Despre abandonul școlar. Despre trǎitul pe strǎzi. Despre SIDA. Despre iubirea pentru cǎrți. Despre imposibilele proiecte de viitor. Despre ajutorul dat de ceilalți. Despre perseverențǎ.

Despre felul în care o fatǎ provenind dintr-o familie fǎcutǎ pulbere de droguri a ajuns la Harvard. Jumǎtate noroc, jumǎtate perseverențǎ. Cea de-a treia jumǎtate, niciodatǎ rostitǎ explicit, dar întotdeauna acolo: inteligențǎ.

Doamnelor și domnilor, vǎ provoc sǎ vǎ rupeți niște minute din viațǎ pentru a asculta o fatǎ deșteaptǎ și tristǎ și greu încercatǎ de viațǎ, cǎreia i-a trecut glonțul pe la ureche, o fatǎ cît se poate de elocventǎ și de expresivǎ și de înțeleaptǎ far beyond her age, vorbind despre iad, despre iubire, despre educație, despre moarte, despre pǎrinți, despre droguri și despre Harvard.

Și poate așa veți înțelege de ce Turambar chiar a plîns ieri în mașinǎ. Mama lui de pǎmpǎlǎu, cǎruia de data asta nu îi este deloc, dar deloc rușine cǎ a plîns. Redemption is strong sometimes.

Concluzia? Pentru numele lui Dumnezeu, don’t do drugs!

Articolul aici.

Streamul audio aici. Ascultați!

Cartea, Breaking Night, aici.


Citeste tot...

Un weekend oval

Ieri, respectiv alaltaieri, am avut ocazia sa vedem patru meciuri de rugby. Asta pentru ca intre timp au inceput atit Turneul celor 6 Natiuni, cit si European Nations Cup.

Unul din meciuri, nu am reusit sa-l prind, dar am inteles ca a fost neasteptat de echilibrat: Irlanda vs Italia. Fie italienii vin din urma, fie irlandezii se lasa pe tinjala, fie o combinatie ale ambelor cauze.

Cert este ca Italia incepe sa puna probleme din ce in ce mai des. Da, stiu, nostalgicilor: unde sint zilele in care ii bateam cu echipa de juniori? Am tot auzit poezia asta in ultimul timp de mi s-a acrit. Ce-a fost a fost, ce este e diferit.

Alt meci, cel mai asteptat dintre toate, s-a dovedit a fi mai putin spectaculos decit ne-am fi dorit: Tara Galilor - Anglia. La galezi acasa, acestia nu au reusit sa faca fata unei Anglii din ce in ce mai bine pusa la punct.

Galezii nu au dat dovada de nici un pic de fler in jocul pe trei sferturi, nu au stralucit de ingeniozitate combinatorica, asa cum ne-am fi asteptat de la ei. In schimb, englezii au aratat un joc neasteptat de deschis, de proaspat, de spumos, fara a ignora insa cele elementare: temeinicia gramezii, rigurozitatea jocului in aparare, efortul la breakdown.

Pe scurt, nasoii de englezi au invins, insa pe meritate.



Cel de-al treilea meci a fost surpriza acestui sfirsit de saptamina: Franta - Scotia.
O Scotie pe care toate asteptarile o dadeau victima sigura in fata unei Frante la ea acasa, dornica de singe dupa un sezon de meciuri test de toamna nu prea stralucit.

Intr-adevar, Scotia in cele din urma a fost invinsa. Dar ce meci! Ce inclestare si ce egalitate de forte pe teren! Sub conducerea tehnica a lui Andy Robinson, fostul antrenor al acelei Anglii de legenda care a cistigat malgre tout campionatul mondial din 2003, Scotia a aratat o deschidere de joc si o capacitate combinatorica nemaintilnite de ceva vreme la aceasta echipa.

De unde pina recent Scotia juca un rugby mermelit, fara de creativitate si de explozie de atac, acum scotienii au pus probleme, dar reale probleme francezilor. Au fost momente in meci in care scotienii au jucat mai francez decit francezii... :)

Dar nici francezii nu s-au lasat mai prejos si au taiat halci mari in apararea scotienilor. Greseli destul de usor de evitat din partea apararii scotiene au dus la faze foarte periculoase din partea francezilor, unele din ele concretizate in eseu.

Pe scurt: nasoii de francezi au batut si cealalta echipa celtica cu care am tinut saptamina asta, desi la un scor mai apropiat si de o maniera mai echilibrata decit ne-am fi asteptat.

Felicitari scotienilor pentru jocul aratat. Felicitari francezilor pentru jocul aratat. Un spectacol de rugby pe cinste.



Cel de-al patrulea meci, Romania - Portugalia...

Dar mai bine lasa. Nu vreau sa-mi stric total ce-a mai ramas din weekend. Considerati ca pur si simplu acest meci nu a existat.

Mama noastra de aproximativi...

:(

Photos courtesy of BBC / Rugby Union. Citeste tot...

Nu-i nimeni aici, doar niste femei

Lol. Care este diferenta intre oameni si femei?

Pai vedeti mai jos cum se raspundea la aceasta intrebare in 1911 in Marea Britanie, intr-un context oficial (recensamint). Si cum probabil inca se mai raspunde prin alte colturi de lume (tarile arabe, Mizil, Telega, Pantilimon dupe blocuri) si in ziua de azi.

Courtesy of Camil Stoenescu. Mama lui de misogin. Ar trebui sa fie prins de o haita de feministe si sa fie torturat prin chinuire.

:) :rofl:

Citeste tot...

De ce nu stiam eu de chestia asta?

Cum de n-am auzit eu pina acum de Lady Godiva?

Cum de vorbeam eu precum tzaranul in proza, fara sa stiu?

Damn it. Life is so short and useless things to know are sooo many.

:blink:

Citeste tot...