Privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atîrnînd spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și rîzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întîlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sînt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
caci fără pricină sînt așa.
==== Nichita Stănescu, “Enghidu” ====
* * *
Omul, de la Ghilghameș încoace, se definește prin opoziție cu animalul.
Toată istoria civilizației umane este marcată de dorința omului de a se ridica deasupra animalului, de a ocupa locul central al existenței, buricul pămîntului, axis mundi. Structuri valorice și ideologice care proslăvesc dincolo-de-animalul. Four legs bad, two legs good, ca să-l parafrazăm pe Orwell.
Găsim peste tot această străduință a omului de a se civiliza, adică de a-și înfrîna pornirile sălbatice, “din pădure”, de a-și controla corporalitatea și poftele, străduință genial descrisă de exemplu de Norbert Elias în lucrarea sa The Civilizing Process – dar Elias nu este singurul care să fi făcut asta.
În toate civilizațiile apărute de cînd omul a început să cucerească natura, odată cu revoluția neolitică, peste tot avem același efort structurat la nivel de societate, de cultură, al omului de a se desprinde de natură. Nu contează că erau azteci, sumerieni, chinezi, vikingi, romani, indieni, hittiți, huriți, amoniți sau cine mai știu eu cine. Gîndirea e simplă: omul, bun; animalul, rău. Two legs good, four legs bad.
Departe de mine de a îmbrățișa ideea că omul e doar animal. Cu siguranță nu. Omul e și altceva decît animal, prin cunoaștere, prin spirit, prin morală, prin crearea de plus-valoare, îndeosebi de frumos, acest inutil necesar. “Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil…” E un adevăr atît de evident și de banal, încît nu are rostul să adăstăm asupra sa.
Însă nu la fel de banal și de evident este felul în care diferențierea aduce din păcate și negarea. În străduința sa altminteri de înțeles și de apreciat de a găsi diferența față de animal, omul face o mare greșeală uitînd de unde a plecat, uitînd că este și rămîne în continuare ȘI animal, cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă.
Omul, de secole bune, învață de mic copil că trebuie să-i fie scîrbă de el însuși. Cu fiecare lecție de bune moravuri primită, cu fiecare poveste despre lup, cu fiecare felie de friptură mîncată, cu fiecare gînd de superioritate față de animal, omul învață că tot ce-l definește, cu excepția gîndului și cuvîntului și inteligenței, e scîrbos.
Din păcate, renegînd și disprețuind animalul din sine, omul își face mult rău. Își face rău atît ontologic, dar mai ales operațional, la firul ierbii, în viața de zi cu zi.
Ontologic, omul se scufundă într-o baltă de iluzii de alteritate, de legătură cu zeul, nu cu natura, de descendență divină privilegiată. Asta, pe de o parte, îi conferă în mintea sa dreptul să stăpînească și călărească natura cum vrea mușchii lui de mic zeu capricios. Pe de altă parte, îl face să interacționeze cu lumea, cu realitatea, în vaste sisteme de cunoaștere întorlocate și neputincioase, tot soiul de sfere cerești ptolemeice, unele într-altele și multe și degeaba. Hybris de stăpîn crud și hybris de zeu fraier și prost.
În viața de zi cu zi, omul își face rău cu la fel de multă sîrguință respingînd animalul din el. Scîrba față de instincte, față de mațe, umori, sînge, ciclu, boală, bătrînețe și moarte. Neacceptarea faptului că viața se învîrte în jurul unor acte cît se poate de naturale și de necesare: respiratul, bătăile inimii, mîncatul, băutul apă, feritul de accidente și de suferință, făcutul copiilor, creșterea acestora, îngrijirea celor neputincioși.
Mai sînt și altele, evident, la fel de zăticnitoare. Torturarea sexualității cu tot soiul de sisteme valorice care de care mai victoriene și asupritoare, control patriarhal mascat al reproducerii și relațiilor sociale de putere. Credința bleagă că nu doctorul te face bine, ăla de-ți cunoaște mațele și oasele și sîngele și puroiul, ci cine știe ce miraculoase leacuri ce transced biologicul și se agață în spiritual, în “dincolo de carne”. Amăgirea celor preocupați de spirit, fie ei intelectuali, preoți, credincioși, că viața nu ar trebui să țină cont de cele ale naturii, de succesul de supraviețuire și de reproducere, că “viața e în altă parte”, că străduința vieții bune trebuie să disprețuiască natura, corpul, realitatea. Afară e soare și frumos și primăvară, eu stau să scriu chestii intelectuale și inutile, pe care le spulberă vîntul și nepăsarea.
Tot atîtea păcăleli și auto-chinuiri. Ne batem singuri cuie în talpă, ne torturăm inutil, căutînd viața bună și salvarea în altă parte, mereu în altă parte, și astfel nedîndu-ne seama că raiul e aici, acum, în jurul nostru, în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare respirație, în fiecare copil și frunză și floare și viperă și lup și balenă și șobolan și bacterie și brad și frasin și ulm și cerb și mac.
Și uite așa viața trece. Și uite așa, la ultima zbatere de biologic din noi, la ultima fluturare de bătaie de inimă, o să ajungem, de-om avea puterea, să gîndim ultimul gînd: “Și, doar atît a fost?”
.
Citeste tot...
Conținutul, tati!
Acum 8 ore
