Deci așa încep toate. În religie, în rugby, în muzicǎ, în politicǎ. Un establishment care pe urmǎ este contestat, reformat, transformat și sublimat, ieșind totalmente altceva din lupta pentru pace din care nu mai rǎmîne cǎrǎmidǎ peste cǎrǎmidǎ.
Iisus așa a început. Luther la fel. Rock’n’rollul la fel. Jimi Hendrix, ce sǎ mai zic. Dar The Who? Cine își mai amintește de The Who, primii care au introdus stricatul chitǎrii în stil en gros pe scenǎ?
Ei bine, iatǎ cǎ istoria își ține totuși la frigider doza inevitabilǎ de ironie și zilele astea a gǎsit de cuviințǎ s-o scoatǎ de la rece, s-o amestece cu doo sute de vodcǎ de-aia proastǎ, din comerțul socialist de stat, și sǎ ne forțeze s-o consumǎm pe de-a nemestecatelea.
Doamnelor și domnilor, se rebelizeazǎ naturelul simțitor. Se scoalǎ tǎrîța revoltei în manea. La costum, la papion, și totuși cît de sǎlbatici.
Ce furie! Ce angst! Ce sǎmînțǎ de potențialitate de Black Sabbath și de Iron Maiden și de Sex Pistols în aceste mișcǎri stinghere, dar sincere și dezinteresate.
Iatǎ istoria, iatǎ primii pași ai omului pe lunǎ, iatǎ cum se ridicǎ geniul de pe olița de la grǎdinițǎ și zvîrle cu hormonul în sus pînǎ atinge nava cosmicǎ de gheațǎ și de sticlǎ.
Damn it. Unde dracu am pus vodca aia? Cǎ așa simt nevoia sǎ sting lumina în cartier, numa numa...
Sîntem niște ticǎloși. De la aceastǎ axiomǎ trebuie sǎ plecǎm. În fiecare zi. Niște ticǎloși care ne ducem niște vieți ticǎloase, conduși de niște ticǎloși mai ticǎloși decît noi.
Asta este viziunea apocalipticǎ pe care o trǎim, o simțim, o vibrǎm în fiecare zi. Nu e neapǎrat povara generației noastre, sau a țǎrii noastre. De cînd e lumea lume și religia religie și de cînd s-a inventat noțiunea de pǎcat și, în corolar, cea de mîntuire, de atunci oamenii se simt ticǎloși, trǎiesc în ticǎloșie și se zbat sǎ scape de ea, uneori prin moarte, uneori prin faptǎ, uneori prin vis.
Cei care vor.
Accentul trebuie sǎ cadǎ pe spǎlarea incrementalǎ, pe mîntuirea infinitesimalǎ, perseverentǎ, precum musca ce se chinuie sǎ rǎzbatǎ prin geam, precum coralul ce lipește milimetru cu milimetru de scuipinol pînǎ face recif, morți dupǎ morți, trupuri dupǎ trupuri de bicisnici și de ticǎloși care stau la baza frumoșilor atoli din Pacific.
Singura noastrǎ șansǎ este sǎ ne asumǎm ticǎloșia, sǎ ne scǎldǎm în ea precum muribundul în sudoare și sǎ facem cîte un micron de zvîc în fiecare zi. Un pic mai sus. Un pic mai mult. Un pic mai puțin. Altius citius fortius. Licht, mehr Licht!
Știți concrețiunile acelea de structuri biologice care sînt rezultatul multor multor generații și sacrificii și eforturi minuscule? Coralii sînt un exemplu. Mai sînt și altele. Efort zadarnic lîngǎ efort zadarnic lîngǎ efort zadarnic care în acumularea lor duc la un moment dat la un imposibil salt calitativ, cum ar spune ticǎloșii de marxiști, la o lebǎdǎ neagrǎ probabilisticǎ, la o sublimare, la un drum al Damascului, la o mîntuire și spǎlare și nirvanǎ și epifanie și insight și iluminare și strǎpungere.
Doar cǎ noi ne închipui toate acestea cu degetul pe butonul de repede înainte, ca în benzile desenate cînd totul se întîmplǎ în clipirea de ochi de la un cǎsuțǎ desenatǎ la alta. Strǎpungerea de tip vavavoum care sparge sticla hîrtiei și izbucnește în avalanșe de mișcare, de inevitabilitate explozivǎ.
Ne e silǎ fricǎ greațǎ sǎ ne închipuim procesul lent, curgerea de puțǎ de furnicǎ, avansul de stalactitǎ și de stalacmitǎ. Anii zecii de ani sutele de ani hoardele de milenii. Creșterea platanului pentru cei care nu sînt încǎ, atunci cînd tu nu vei mai fi.
Spǎlarea ticǎloșiei, mîntuirea, izbǎvirea, lepǎdarea de pǎcat, spuneți-i cum vreți, o voi religioșilor care vǎ adǎpați de la acest puternic rezervor de benzinǎ emoționalǎ, se face lent, incremental, obositor de încet.
Și atunci adevǎratul pǎcat nu este cǎ ești ticǎlos, ci cǎ renunți la înaintarea de melc de a nu mai fi ticǎlos, de a fi doar 99,999573% din ticǎlosul de ieri, din bicisnicul de alaltǎieri, din nemernicul de sǎptǎmîna trecutǎ, din bestia de acum 100 de ani și restul revoluții, crime, gîtlejuri tǎiate în numele unor cauze nobile și a unor ceasuri furate.
Cei care vor.
Dar și trebuie sǎ fii învǎțat sǎ vrei.
Vǎ doresc sǎ ajungem dupǎ moarte sǎ ne regǎsim în nepoții noștri care vor face asta, ce vedeți în filmul de mai jos.
Fețe luminoase valori umaniste serenitate și blîndețe și pace luminǎ împǎcare. Împǎcare cu sine cu probabilitatea cu lumea cu șansa cu mersul contingent al realitǎții. Îngeri în viațǎ, hedoniști inutili mînați de puterea energiei de la soare sublimatǎ transformatǎ în ecosisteme și diverse hidrocarburi de dinozauri morți. Haine frumoase pe fețe frumoase pe oameni frumoși și blînzi, pǎziți de pe stîlpii piețelor publice de copii frumoși și înțelepți.
Îmi doresc ca tot ce fac, modulo marja de eroare a vieții mele proprii și personale, sǎ fie precum scuipatul de furnicǎ în aceastǎ privințǎ. Incremental inutil și totuși, în mod paradoxal, plin de folos. Un fulg de zǎticnire dacǎ vǎ fulguiesc pe sinapsǎ, e bine. Mǎ simt fulguit în fulguirea mea de pîlpîire de vorbe. Il neige, il neige sur Liege. Pe termen scurt, sîntem toți morți. Pe termen lung, sînteți toți flori.
Hai, înfloriți încet și trist, ticǎloșilor care esteți.
Video courtesy of Andrei Crivǎț, un alt ticǎlos care se trudește întru zidire și trezvie și limpezealǎ, zi de zi, ceas de ceas, inconsecvent, aleator și trudnic. Mama lui de ardelean... :) :friends:
