Stance: Tsubaki Sanjūrō (1962)

. Citeste tot...

Cîștigă cine moare ultimul

Acum ceva timp, am primit la dojo-ul nostru Itsushin, condus de sensei Nicolae Mitu, vizita unui specialist în lupta cu cuțitul.

Dincolo de cele discutate și prezentate, mi-a rămas adînc înfiptă în cap zicala din Asia de Sud-Est, nu mai știu dacă din Filipine sau din Malaezia, țări unde lupta cu cuțitul are o îndelungată istorie.

Zicala spune așa: “În lupta cu cuțitul cîștigă ăla care moare ultimul”.

E o zicere puternică, adîncă, înțeleaptă, ce vorbește, printre altele, despre superbia și aroganța și mai ales naivitatea celui care crede că poate învinge într-o asemenea luptă, în care inevitabil îți va fi atins un vas de sînge vital mai devreme sau mai tîrziu.

Zicala are mare putere de aplicare în politică, pufoșilor. În politică, la fel ca și în lupta filipineză cu cuțitele, cîștigă ăla care moare ultimul. Căci e o luptă fără cruțare, fără reguli, fără milă și mai ales și mai ales fără cîștigător.

Cine crede că a cîștigat se amăgește. De fapt doar încă n-a murit. În rest e ca și mort. Ca și ceilalți. Ca și toți ceilalți. Uitați-vă la ei: sînt morți și încă nu știu asta.

Și asta mă trimite la o altă mare înțelepciune asiatică, sub forma unui vestit haiku al probabil celui mai vestit poet japonez, Matsuo Bashō. El zice așa, în cuvinte scurte și eliptice și necruțătoare:

Iarba verii.
Tot ce a mai rămas
Din visele războinicilor de’odinioară.

Nu uitați, pufoșilor: cîștigă cine moare ultimul. Căci, de fapt, realitatea e alta decît amăgirea din capul războinicilor. E una mult mai simplă: de toate se alege praful.

Memento mori, pufoșilor. Memento mori.



. Citeste tot...

Mărășeștii mamii voastre de pufoși!

Zilele astea am avut parte de niște meciuri memorabile în RWC 2015, Campionatul Mondial de Rugby aflat în plină desfășurare.

Inevitabil, nu pot să nu fac comparația între două meciuri intense, fiecare în felul său.

Între cel dintre Japonia și Africa de Sud, unde Japonia a realizat surpriza secolului, învingînd dubla campioană mondială, și meciul de aseară dintre România și Canada, două echipe la nivel valoric relativ egal, meci la care ne-a stat inima în loc tuturor celor care l-au urmărit.

Greu găsești două meciuri mai diferite. Și totuși, comparația lor ne relevă lucruri semnificative, nu numai pentru rugby, ci pentru noi toți, ăștia care facem umbră pămîntului în această țară. E din nou un meci cu valențe sociologice.

La vremea respectivă, vorbeam despre meciul Japoniei cu Africa de Sud ca despre o întrupare a spiritului de luptător samurai, a codului Bushido. În meciul respectiv valorile pluteau prin aer, laolaltă cu jucătorii și cu mingea și cu sîngele.

Iar ideea care descria cel mai bine iureșul nebun, dar totuși atît de disciplinat al japonezilor era cel de mushin no shin, “mintea cea fără de minte”, un concept central al filozofiei zen budiste.

Japonezii au fost în ziua aceea un adevărat koan întrupat, iar victoria lor a fost rezultatul unei străduințe de samurai bine antrenați mental.

Nimic mai diferit în meciul de aseară.

Dacă japonezii au fost samurai, românii noștri aseară au fost niște oameni beți care s-au trezit din pumni. O cu totul altă logică de luptă, o cu totul altă stare, concretizată în cu totul alte posturi corporale, priviri, limpezimi ale albului ochiului, rapidități de mișcare a extremităților, coordonări ale mișcărilor.

Au fost două filme total diferite. Dar la fel de intense și de pline de răsplată pentru cei care iubesc rugbyul.

Românii noștri au fost aseară ca fiarele pădurii speriate de vînător. Ca un urs care e scos din bîrlog din hibernarea lui de o haită de cîini dresați să-l mursece. Ca un bețiv care se întoarce noaptea acasă de la crîșmă și e încolțit de golani, să-i fure restul de bani pe care n-a apucat să-i bea.

Bezmetici, necoordonați, total depășiți de situație, total pe lîngă partitura pe care probabil o repetaseră înainte, la vestiar, cu antrenorul, românii noștri au avut o repriză și ceva de hăbăuceală perfectă. Nimic nu le-a ieșit. Și-au furat-o ca la Verdun, de manual.

I-au hărțuit canadienii zglobii pe trei sferturi cum au vrut ei, știindu-le slăbiciunea în această parte a jocului. Mingea a circulat fără efort la canadieni, tot timpul găsind în capătul liniei de atac un om în plus față de cîți aveau ai noștri în apărare.

Aripile lor, și aia de pe stînga – Van der Merwe, unul din cei mai buni jucători ai lor, care a dat un eseu în fiecare meci al grupelor, performanță nereușită decît de un singur alt jucător în istoria Campionatului Mondial, de legenda galeză Shane Williams - și aia de pe dreapta – Hassler, care a primit titlul de om al meciului, deși nu l-a meritat – ne-au tocat mărunt pe trei sferturi, pe lîngă uvertură, pe lîngă centri, pe lîngă fundaș, peste tot pe unde au vrut ei, pînă au dat amîndoi eseu.

Iar ai noștri, în loc să-și valorifice superioritatea pe grămadă, au greșit tot ce se putea greși. Au scăpat toate mingile pe care le-au avut la dispoziție. Cum în sfîrșit puneau și ei mîna pe minge - și a fost al naibii de rar acest prilej în prima repriză! – cum maxim la a treia pasă o dădeau de gard, o mermeleau de ziceai că-i pepene fierbinte, o trînteau, o scăpau, o lua dracu.

Cum aveam o șansă de control a jocului, cum o fușeream. În loc să dăm în tușă cele două lovituri de pedeapsă de care am beneficiat, să fim aproape de terenul lor de țintă, să-i luăm la împins, am dat la bețe și am ratat. Cum am avut și noi o grămadă în cinci metriul lor, cum taloneurul a reușit contraperfomanța să o mermelească, să fie singura grămadă în care ei au fost cît de cît egali cu noi.

Am fost varză.

Era minutul 50, deja repriza a doua, era scorul 15-0 și totul era clar și limpede precum sclipește luna în cuțitul tîlharului, chiar înainte să ți-l înfigă în burtă, să-ți dea lovitura de grație. Totul era pierdut. Nu mai aveam cum să mai recuperăm diferența. Nici o altă echipă nu mai recuperase pînă acum această diferență la vreun campionat mondial.

Și pe urmă am recuperat.

Ne-am trezit din pumni și am recuperat. După 50 de minute de coșmar, au venit 10 minute de cît de cît normalitate, urmate de ultime 20 de minute de vis. România cum n-a fost niciodată, decît la Mărăști și Mărășești.

Pentru că Verdunul din prima repriză s-a transformat în a doua repriză în Mărăști și Mărășești. La fel cum nimeni nu credea în 1917 că biata armată română va face față tăvălugului eficient nemțesc, nimeni nu mai credea că românii noștri aseară vor reuși să-și revină. Și totuși și-au revenit.

Iar bețivii noștri cei țărani și ciobani și urși blegi și somnoroși și vai de capul lor s-au transformat în soldați în izmene și cu uniformele zdrențuite, dar soldați, soldați țărani și furioși și răi, care au dat adversarul cu cracii în sus, atac la baionetă după atac la baionetă, nu contează morții, nu contează răniții, dă-i să plîngă, pe ei pe ei pe ei pe mama lor, hai Ioane, hai Gheorghe, hai Macovei, hai futu-vă rasa voastră, hai că mai avem un pic, hai că sînt căzuți, dacă nu putem acum, atunci cînd?

Și am putut. Paștele mamii ei de viață și paștele mamii lor de jucători, am putut.

Ne-au făcut să facem infarct. Ne-au dus inima la gît. O țară întreagă a asudat și suferit și înjurat și scuipat și urlat și spart televizorul. Și i-am bătut la mustață. Pentru că ne-am trezit din pumni.

Și cînd te trezești din pumni începi să vezi. Să vezi terenul. Să vezi jocul. Să înțelegi ce ai de făcut. Și mai ales, să nu mai greșești.

A fost un mushin noshin foarte balcanic și foarte dacic și foarte ciobănesc. A fost o mermeleală înghesuită, urîtă, dar eficientă. Românii noștri au jucat ce-au știut ei mai bine. Au beneficiat de faptul că li s-a terminat gazul canadienilor. Și au dat cu ei de pămînt.

Ursul a spulberat cîinii care îl hărțuiau. Bețivul, cu trei cuțite în spinare și cu unul în burtă, a înfipt mîna în beregata unuia din tîlhari, l-a transformat în ghioagă umană și i-a zdrobit pe ceilalți, punîndu-i pe fugă. A fost atît de aprig și de furios și de nebun în suferința lui de fiară încolțită încît a băgat spaima în dujmani.

Așa a fost la Mărășești. Cam așa – evident, păstrînd proporțiile – a fost și aseară cu canadienii.

Și i-am bătut cu nici două minute înainte de fluierul final. Canadienilor nu le venea să creadă. Aveau victoria practic în mînă. Și le-a scăpat. Alor noștri nu le venea să creadă. Neam de neamul nostru nu făcuse vreodată așa ceva. Surugiu, scos din teren că se accidentase, plîngea pe margine ca un copil. Tribunelor nu le venea să creadă.

Unei țări întregi nu-i venea să creadă.

Multora dintre noi nici acum nu ne vine să credem, la o zi după.

A fost magnific. Și a fost groaznic de urît și de nașpa. Și de periculos pentru ce ne așteaptă în curînd.

Pentru că, dacă vom juca la fel cu italienii duminică, atunci cînd avem ultimul meci din grupă, ne vor măcelări macaronarii cu grație, cu zîmbetul pe buze, ca un asasin fără milă și fără de greșală. Din vîrful floretei, cu o mînă la spate.

Asta pentru că tipul acesta de berserkărie vikingă și ciobănească de care au dat dovadă băieții noștri aseară merge atunci cînd lupta este de uzură. În acele nobile încleștări smardologice cunoscute sub numele generic de mermelewaza. De ciobăneală. Pricepere de ceafă groasă. Că e MMA, că e trosneală între smardoi, că e box, că e luptă corp la corp, accentul cade pe cine obosește primul.

Pe perseverență și pe încrîncenare și pe capacitatea de a încasa lovituri fără să obosești și fără să mori, fără să fii făcut knock out. Te bazezi că celălalt va fi epuizat și aștepți să revii atunci, pe sfîrșit de meci / de luptă / de trosneală.

A fost chiar și o declarație azi a unuia, nu mai știu dacă jucător sau din corpul tehnic, care cam asta spunea: “dacă în minutul 60 diferența de scor e de maxim 14 puncte, putem reveni, bazîndu-ne pe oboseala lor“. Diferența a fost de 15 puncte, cam pe acolo. Și a dat Dumnezeu și s-a făcut minunea imposibilă și am revenit.

Dar sînt meciuri și meciuri pe lumea asta. Meciuri, ca cel de aseară, unde mermelewaza, ciobăneala de epuizare, smardoiala urîtă, sînt productive, dau rezultate. Și meciuri unde se aplică logica artelor marțiale din Orientul Îndepărtat: China, Japonia, Vietnam, you name it.

Spre deosebire de logica de luptă de epuizare, în logica artelor marțiale asiatice, lupta durează puțin. Se caută rezolvarea fulgerătoare. Cine e tăiat primul, cine cade secerat în cîteva secunde. Nu transpirăm. Nu tremurăm. Nu aproximăm. Clar și limpede, rapid și precis, lovitură fulgerătoare, tăietură ucigătoare.

Și gata. Pac. A căzut pufosul la pămînt și nu se mai ridică. Un pic de sînge pe lama katanei. Șfichiuim lateral lama în aer și sîngele se desprinde. Apoi băgăm sabia la loc în teacă și ne vedem de drum, că avem treabă, să nu se răcească ceaiul verde turnat în bolul de ceramică translucidă.

Știu. Rugbyul se joacă 80 de minute. Știu. De la minutul 50-60 încolo începe să se facă diferența. Dar dacă ne-o luăm în prima repriză de la italienii clar mai tehnici decît noi cu vreo 30-40 de puncte, nu mai recuperează handicapul ăsta nici Superman.

Putem noi să sperăm la zece lupte ca la Mărășești, că vom fi deja făcuți lasagna. Trece sabia prin noi de cinci-șase ori și gata. Sîntem frigărui. Mai lipsesc doar pastele al dente.

Asta e problema cu speranța că ursul se va trezi și se va înfuria. Să nu cumva ursul să moară înainte să apuce să se ambaleze, să se înfurie. Și uite așa să vindem noi blana ursului din pădure cînd afirmăm că avem obiectiv la acest Campionat Mondial să obținem două victorii. Adică și cu Italia.

Greu. Greu. Foarte greu.

Hai, că duminică iar facem infarct. Hai România!

Mama voastră de pufoși care ne-ați băgat în boală aseară, să murim tineri din cauza voastră...





. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Dincolo erau zei și demoni și stele

Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.

Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).

Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.

N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.

Despre istorie.

Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.

Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.

Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.

Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.

Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap. Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.

Și cum a dat! În ce stil!

Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.

Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.

În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.

Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.

Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.

Demoni.

Demoni.

Și le-a ieșit.

Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.

Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.

Pe Africa de Sud.

In-cre-di-bil.

Is-to-ri-e.



De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.

Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.



Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.

Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.

În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.

Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.



Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.

În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.

Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.

Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.

Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...





. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

Stance: Rashomon (1950)

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Onegaishimasu!

Pentru cei care.

Pentru cei care au fost.
Pentru cei care n-au putut ajunge.
Pentru cei care stiu.
Pentru cei care nu stiu.

Pentru cei care.

. Citeste tot...

Pentru cei care

Pentru cei care știu ce înseamnǎ. Pentru cei care au fost acolo. Pentru cei care vor fi acolo, altǎ datǎ.

Onegaishimasu!



Citeste tot...

Those were the days

Saito Shihan (în picioare, al doilea din stînga, ținînd copilul) și Isoyama Shihan (în picioare, al doilea din dreapta. Templul Aiki, Iwama, Japonia, anii 50.

. Citeste tot...

La multi ani, Sensei!

Azi, Miyazaki Sensei implineste 72 de ani.

O viata de monstru in care a creat numai monstri.

Monstri de tandrete, monstri de intelepciune, monstri de eleganta vizuala si narativa. Monstri de semnificatie intr-o viata din ce in ce mai searbada, mai gaunoasa, mai standardizata intru banalitate.

Sa-ti fie viata ca o ikebana, Sensei, si sa ne bucuri in continuare cum ne-ai bucurat si pina acum.

Domo arigato gozaimashita, Sensei! :bow:



Citeste tot...

Cuvintele nu pot sǎ

. Citeste tot...

Felicitare pe un caiet de matematică

În dimineața asta, chiar înainte să mă trezesc să duc fetele la școală, am visat-o pe Mami, bunică-mea cea de zece ani moartă și care m-a crescut, că îmi trimitea un soi de carte poștală, de felicitare, în fapt un caiet școlar care la mijloc avea imprimată direct pe paginile caroiate mărunt, ca la caietul de matematică, o fotografie ștearsă, cu ea, cu maică-mea și cu mătușa Aglăița, sora maică-mii.

Fotografia era făcută în mijlocul camerei casei de sus, de pe deal, unde am copilărit, în camera care între timp a suferit modificări mari, de aproape că nu o mai recunosc. Și camera și casa erau dărăpănate, cu pereții sparți și dărîmați, și din ea dădeai de fapt direct afară, în curtea îngustă laterală, ca un soi de coridor, între casă și zidul care ține malul și pe care crește o boltă de vie din aia țărănească, căpșunică fără nici un fel de fason de noblețe.

Și camera și curtea erau tot una, otova și dărîmate și ușor umede și umbrite, și de colo colo era mare petrecere, neamurile de la Moldova și vecinii și cei morți și cei vii și babele și moșii și tot neamul meu cel amestecat, cum amestecate sînt toate neamurile lumii acesteia corcite.

Și mare petrecere și bucurie și dans și nuntă era, și unchiul Mihai se bucura alături de ficiori-so Ionuț, care acum este în Anglia, și lîngă ei era unchiul Valerică, fratele geamăn al Aglăiței, și printre ei lume, soldați, cetățeni, oameni. Toți cumsecade și toți veseli și unii morți și alții vii.

Și am luat felicitarea în formă de caiet școlar și era și o urare pe ea, o poezie din acelea naive de care scriam prin oracole, ceva de bine evident, n-am reținut versurile, chiar mi-aduc aminte că n-am reușit în vis să citesc versurile, m-am străduit dar n-am înțeles decît frînturi, sînt dintre cei care țin minte figuri și emoții din vis, iară nu cuvinte, știu însă clar că era de bine, o urare pentru nepotul ei care de fapt i-a fost copil, pe care l-a crescut, și alături celelalte două mame, maică-mea Nina și mătușă-mea Aglăița, și era de bine, era o urare și un mesaj de continuitate, și morții și viii se bucurau împreună.

Să-ți fie bine, maică, ține-o tot așa, sînt alături de tine, din mormînt sînt alături de tine, și cei morți și cei vii sînt alături de tine și te iubim și te înțelegem și ești și tu alături de noi, chiar dacă ești departe, pentru unii imposibil de departe. Dar avem unde ne întîlni, ne întîlnim în vis, și roagă-te să-ți amintești visele cînd te trezești.


Și nu știu cum va fi mai încolo, dar acum știu că e bine, sînt pe calea cea dreaptă. Și întorcîndu-mă de la școala unde am dus-o pe Andra, fata noastră cea mică, intrată anul acesta în clasa întîi, mi-a țîșnit fără efort în minte și fraza și imaginea și persoana și înțelesul: ikiru. Un film pe care nu l-am mai văzut de 20 de ani și care a țîșnit cu forța prezentului și a necesității și a inevitabilității. Domnul Watanabe în pragul morții, și totuși atît de împăcat cu viața.

Ikiru. A trăi, măi nuntași bre. A trăi. Ikiru.
Și restul e tăcere. Și chatarsis. Și valuri, fiori, fierbințeli.

Gata. Onegaeshimasu! Shitsureshimasu, că trebuie să plec la treabă, la întîlniri, la viață.

Să nu uitați: Ikkiru, bre nuntași bre.

V-am spus că într-o altă viață am fost japonez?
V-am spus că mi-e dor de Mami, de bunică-mea?

. Citeste tot...

はじめまして

De sus in jos si de la dreapta la stinga. Damn it... :)

は
じ
め
ま
し
て

! Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Stance: Hana bi (1997)

Deprimant film, damn it... :/




. Citeste tot...

Ca o desprindere, ca o smulgere din paradigma țuicii și a rodniciei creștine

Dacǎ veți privi imagini trǎiriste precum acest filmuleț, bunǎoarǎ, veți fi frapați – nu atît de tîrziu precum am fost eu, pentru cǎ de-aia sînt aici, sǎ vǎ cǎlǎuzesc pașii, sǎ vǎ catalizez trezvia și iluminarea, o voi recenților și atomicilor și prea-trǎiriștilor – veți fi frapați deci de un detaliu mǎrunt, dar esențial: grǎdinile zen nu au pomi roditori.

Au doar pomi, copaci, elemente naturale care nu sînt în logica rodniciei, a utilitǎții, ci a naturii pentru ea însǎși. Meditația contemplația inutilitatea transcederea logicii sudorii, chiar dacǎ aceastǎ transcedere e fǎcutǎ cu cel puțin tot atîta sudoare ca și datul la sapǎ sau la coasǎ.

Esteticul care te ajutǎ sǎ înțelegi neomul, realitatea nu prin filtrul nostru perceptiv. prin umweltul nostru mînat de inevitabilele interese, cele douǎ mari succese: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere, alǎturi de toate celelalte pseudo-succesuri triviale: orgoliu, vanitate, diversele tipuri de iluzii cu care ne perdeluim mintea, de fricǎ sǎ nu ne holbǎm în abis și abisul sǎ se holbeze înapoi în noi.

De la logica umanǎ, țǎrǎneascǎ, roditoare, de la pruni și meri și porumb și fasole și ce mai crește prin grǎdina țǎranului japonez din Mizilaki, cum intri în Japonia pe dreapta, în drumul spre Buzǎu, la logica post-umanǎ, trans-umanǎ, non-umanǎ, la logica pietrei și a atomului de cesiu și a copacului și a frasinului și a tigrului și a marelui monstru de abur care plutește pe cer și n-avem ce-i face.

Greu. Al dracului de greu sǎ te descentrezi și sǎ pui pǎianjenul și galaxia și firul de praf care plutește prin aer pe același nivel de importanțǎ ontologicǎ precum tu, o mare buric al Universului, o tu persoanǎ privilegiatǎ, o tu zeule care gîndești în termeni de prun și prunǎ și țuicǎ și bani și utilitate, nu în termeni de frasin și mesteacǎn și piatrǎ de calcar și apǎ și nor.

Onegaeshimasu!

:bow:



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...