[...] and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret [...]

“On the back part of the step, toward the right, I saw a small iridescent sphere of almost unbearable brilliance. At first I thought it was revolving; then I realised that this movement was an illusion created by the dizzying world it bounded. The Aleph's diameter was probably little more than an inch, but all space was there, actual and undiminished. Each thing (a mirror's face, let us say) was infinite things, since I distinctly saw it from every angle of the universe. I saw the teeming sea; I saw daybreak and nightfall; I saw the multitudes of America; I saw a silvery cobweb in the center of a black pyramid; I saw a splintered labyrinth (it was London); I saw, close up, unending eyes watching themselves in me as in a mirror; I saw all the mirrors on earth and none of them reflected me; I saw in a backyard of Soler Street the same tiles that thirty years before I'd seen in the entrance of a house in Fray Bentos; I saw bunches of grapes, snow, tobacco, lodes of metal, steam; I saw convex equatorial deserts and each one of their grains of sand; I saw a woman in Inverness whom I shall never forget; I saw her tangled hair, her tall figure, I saw the cancer in her breast; I saw a ring of baked mud in a sidewalk, where before there had been a tree; I saw a summer house in Adrogué and a copy of the first English translation of Pliny -- Philemon Holland's -- and all at the same time saw each letter on each page (as a boy, I used to marvel that the letters in a closed book did not get scrambled and lost overnight); I saw a sunset in Querétaro that seemed to reflect the colour of a rose in Bengal; I saw my empty bedroom; I saw in a closet in Alkmaar a terrestrial globe between two mirrors that multiplied it endlessly; I saw horses with flowing manes on a shore of the Caspian Sea at dawn; I saw the delicate bone structure of a hand; I saw the survivors of a battle sending out picture postcards; I saw in a showcase in Mirzapur a pack of Spanish playing cards; I saw the slanting shadows of ferns on a greenhouse floor; I saw tigers, pistons, bison, tides, and armies; I saw all the ants on the planet; I saw a Persian astrolabe; I saw in the drawer of a writing table (and the handwriting made me tremble) unbelievable, obscene, detailed letters, which Beatriz had written to Carlos Argentino; I saw a monument I worshipped in the Chacarita cemetery; I saw the rotted dust and bones that had once deliciously been Beatriz Viterbo; I saw the circulation of my own dark blood; I saw the coupling of love and the modification of death; I saw the Aleph from every point and angle, and in the Aleph I saw the earth and in the earth the Aleph and in the Aleph the earth; I saw my own face and my own bowels; I saw your face; and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret and conjectured object whose name is common to all men but which no man has looked upon -- the unimaginable universe.

I felt infinite wonder, infinite pity.”
― Jorge Luis Borges

. Citeste tot...

Declarație pe proprie rǎspundere, sub incidența codului literar nostalgic de rit imposibil

Pe vremuri, juram pe Borges și îmi doream sǎ ajung sǎ scriu ca el. Copil tembel, cum tembeli sîntem toți romanticii leșinați care fac umbrǎ acestui pǎmînt cinic și balzacian. Cuțitul oglinda tigrul umbra visul și labirintul bibliotecii din care nu-mi doream sǎ gǎsesc ieșire.

Pe urmǎ, încet-încet, mi-am dat seama de ce Borges a ajuns sǎ-și schimbe dramatic scriitura și chiar sǎ-și repudieze dantelurile din tinerețe. Imposibil de înflorat, damn it. A ajuns sǎ-și doreascǎ sǎ scrie precum vechile saga islandeze. Cuțitul toporul sîngele furia viața bolovanul oaia femeia drakkarul.

Mintea argentinianului cea de pe urmǎ. Înțelepciunea budistului bǎtrîn: “La început, cînd nu știam ce-i aia zen, munții erau munți și apele ape și stîncile stînci. Pe urmǎ, cînd am început sǎ înțeleg zenul, munții dintr-o datǎ nu mai erau munți, nici apele ape, nici stîncile stînci. Acum, cînd cunosc zenul, munții sînt din nou munți și apele ape și stîncile stînci”.

Pe urmǎ, la fel de copil tembel fiind, Ah, din fugă săream sub arţar, smulgându-i o frunză cu dinţii, îmi doream sǎ pot scrie precum Brian Aldiss. Decadența Helliconia peregrinarea cruzimea povestea convoluția. Cred cǎ și azi îmi doresc. N-am eu snaga asta. Ah, din minte sǎream peste mine, smulgîndu-mi speranța cu dinții.

Acum îmi doresc sǎ scriu precum Raymond Chandler și precum Cordwainer Smith. Cîinesc, impecabil, inevitabil și sacadat și fluid. Cruzimea, cruzimea...

Pune-ți ținte imposibile și mergi cǎtre ele, copile. Cum spunea sir Launcelot, încǎlecînd pe calul care de fapt era iapǎ: “Sǎ mergem sǎ cǎutǎm ceea ce nu vom gǎsi niciodatǎ”.

Ah, din minte tot sar peste mine, strepezindu-mi cuvintele cu dinții.




. Citeste tot...

Îmi amintesc monstruos și scriu incomensurabil

Muuuamǎǎǎ! Citesc și nu-mi vine sǎ cred: astea-s scrise de mine? Muuuaaamǎǎǎ! Ce mișto scriu! Mai am un pic și ajung sǎ mǎ invidiez de unul singur.

Muuuaaamǎǎǎ! Și sînt și modest pe deasupra. Ce mai, azi e cea mai foarte perfectǎ zi care mi s-a întîmplat pe toatǎ durata zilei de astǎzi. Stai sǎ mǎ duc sǎ mǎ uit și în oglindǎ, poate-poate s-a schimbat ceva între timp, poate-poate sînt dintr-o datǎ blond și înalt, poate-poate sînt ceva modificǎri și în zona aia de proficiențǎ fizico-eroticǎ...

:)

Și de’abia acum simt că îl înțeleg pe Borges. De’abia acum îmi dau seama de ce bibliotecarul care a început prin a scrie alambicat și prețios și întorlocat și complicat și gigeamos a ajuns, spre apusul vieții, să’și renege artificialitatea stilistică și să aprecieze scriitura aspră, dîrză, cu suc de bardă și zeamă de topor a islandezilor care despre asta povesteau: despre ce trăiau.

Despre viață, despre fapte petrecute, despre moarte și sînge și violență și zbatere și reușită și eșec și făcut copii și omorît dușmani și crescut vite și muls vacile și mers la thinguri (adică la politică avant la lettre) și despre încuscrire și înmormîntări și case date foc cu oamenii înăuntru, sa arză de vii, mama lor de fraieri, și despre nunți și mîndrie și furie și superbie și aroganță și smerenie și înțelepciune și tulburarea minții.

Totul în cuvinte simple clare puține și rele. Stark. Grim. Harsh. Doom. Cu astea rimează saga islandeze de care orbul genial șef peste piețele de orătănii din pampasul argentinian s’a îndrăgostit spre sfîrșitul vieții.

Restul vǎ duceți Dvs. frumos sǎ citiți cel mai foarte perfect articol scris acum doi ani, acum douǎ eternitǎți, în urmǎ cu douǎ vieți: Scriu monstruos și citesc inutil.

Cine nu citește se cheamǎ cǎ nu știe ce pierde și se va zvîrcoli la noapte în pat, chinuit de remușcǎri, de coșmaruri cu voturi anulate și chiar și de pureci. Eu i-am trimis. În vis. Paradis. Prescris. La fix.

:) :p Citeste tot...