Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

Homo homini ursus

Dan Șelaru, într-un articol superb, dar din păcate foarte trist, Programul “Primul urs” (neapărat de citit) ne arată un lucru foarte simplu. În cele mai izolate locuri de pe lume, locuri pustii, fără oameni, unde sînt rezervații naturale dedicate în mod special ursului, în Alaska și în British Columbia, există maxim 30 de urși la mia de kilometri pătrați. 29 în Alaska, 22 în British Columbia. În munții din România, tocmai s-a încheiat un prestigios studiu care, pe bază de analiză genetică, au găsit că sînt în jur de 170 – 180 de urși pe mia de kilometri pătrați.

Repet. 170 – 180.

Repet: 170 – 180. De șase ori mai mulți decît în Alaska sau în British Columbia.

Dan a făcut un calcul simplu. Oriunde te-ai afla în pădurile patriei noastre, Republica Tîmpită La Cap România, ești la o distanță de max. 1,33 km de un urs. Calcule simple, elementare, de-alea cu pi er pătrat, de ați făcut mișto de civila de Veorica.

Voi vă dați seama cît de cretini sîntem? Cît de tîmpiți la cap? Cît de bestii sîntem, de am ajuns să iubim mai mult urșii și cîinii vagabonzi decît oamenii? Pe pensionari îi călcăm în picioare, îi disprețuim. Și în același timp permitem ca în pădurile României să fie densitate de șase ori mai mare, repet: DE ȘASE ORI MAI MARE, decît în cele mai izolate locuri de pe lumea asta unde sînt urși: Alaska, British Columbia.

Ne merităm soarta. Ne merităm soarta pînă la cotor. Vorba lui Dan: “Pentru că suntem idioți, și nu privim realitatea în față, avem prea mulți urși pentru țărișoara asta, mult prea mulți, au ajuns să ne vâneze ei în loc să-i vânăm noi”.

Lăsați. E bine. O să fie și mai bine. Asta au vrut românii? Asta au. Și o să aibă și de aici încolo cu vîrf și îndesat. Beți încet, căci conține milă față de animale, dar nu și față de oameni.

Și nu uitați. Românii merită tot ce e mai bun.

A. Era să uit. Și nu uitați: mai tîmpiți la cap decît noi nu se prea există popor pe lumea asta plină de tîmpiți.

Ghinion.



. Citeste tot...

Ghinion, încă zece ani

Am o veste excelentă să v-o împărtășesc. Mă grăbesc să v-o dezvălui, să vă fac vacanța mai ușoară și viața mai frumoasă.

La următoarele alegeri prezidențiale, cele ce vor fi ținute în 2024 (deși sînt unele voci răuvoitoare care spun că ar fi convenabil niște alegeri prezidențiale anticipate, în 2023 – prietenii știu de ce),

persoana cu pontențialul cel mai ridicat să devină noul președinte al României este...

tu du duuuummm

// tobe, suspans, luminile reflectoarelor stinse, un strigăt de angoasă în întuneric //

tu duuuu duuuummmm

// vum! se aprind reflectoarele pe mijlocul scenei, intră triumfătoare învingătoarea //

... este Laura Codruța Kovesi.

// aplauze ovații mici leșinuri de plăcere //

Nu vă dau date. Oricum n-o să le credeți. Oricum voi credeți în sondaje doar cînd este prea tîrziu.

Sondez de ceva timp acest scenariu și, indiferent cum l-aș măsura, tot aia îmi iese. Cum o dau, cum o cotesc, tot Kodruța nimeresc. Mă doare la bască dacă credeți ce vă spun sau nu. Eu știu ce-mi iese din cifre.

Cînd spuneam încă din 2012 că Iohannis e singurul care îi face față lui Ponta, mi se rîdea în nas. Pe urmă strălucitorii au crezut cînd era prea tîrziu. Cînd spuneam încă din 2017 că Iohannis va cîștiga al doilea mandat în 2019 cu două treimi, iar mi s-a rîs în nas. Îmi aduc aminte de alți strălucitori cu cîtă emfază îl clamau pe Cioloș președinte. Ei, aș. Pînă a cîștigat Iohannis cu două treimi, fix cum îmi ieșea mie în sondaje.

La fel va fi și acum. O să rîdeți, o să disprețuiți cele spuse de mine. Pînă va fi prea tîrziu.

Sînt deja vaccinat de reticența voastră. Mă doare la bască ce credeți. Acuma doar atît vă spun: Laura Codruța Koveși președinte în 2024 (sau 2023, dacă pleacă Iohannis la NATO).

Las asta aici, să fie semn, să rămînă dovadă. Să discutăm această profeție în 2024.

Hai, rîdeți și distrați-vă. Faceți mișto. Cît încă mai puteți. Mai sînt doi-trei ani pînă atunci. O eternitate.

O să fie bine. O să vă placă. O să doară umpic la început, că o să fie fără alifie. Dar pe urmă o să vă învățați și chiar o să dezvoltați un sănătos sindrom Stockholm.

Ghinion.





. Citeste tot...

Momentul adevărului

Cristian Ronaldo, cînd dă gol, în ciuda faptului că hoarde de apărători se străduie să-l împiedice, reprezintă un moment al adevărului. Un moment care nu poate fi falsificat. Cu freza aia a lui absolut enervantă, el reușește să facă chestii pe care alții nu le fac.

Brîncuși, cu barba aia a lui enervantă, de tefeleu christic, a făcut chestii pe care la vremea lui prea puțini puteau să le atingă. Niveluri de spiritualitate, de eleganță și de semnificație cu mult înaintea vremii sale.

Tudor Gheorghe, atunci cînd cîntă, plîng salcîmii. Alt enervant. Ați văzut ce mustață enervantă poate să aibă? Unora poate le place cum cîntă Tudor Gheorghe. Pe alții îi lasă reci. Dar pe bune că atunci cînd începe să cînte lăutarul, salcîmii se scutură de nervi, de draci că nu pot să cînte și ei la fel de frumos din florile alea ale lor.

Toate aceste exemple expresive, chiar dacă pline de păr enervant, întrupează ideea de moment al adevărului.

Nu-l poți falsifica. Tragi la țintă și nimerești sau nu. Faci o mașină mai bună, sau mai ieftină, sau mai potrivită nevoilor clienților decît alții, sau n-o vinzi. Alergi și prinzi căprioara, sau mori de foame.

Lumea, natura, realitatea se așează în general după momentele ale adevărului. În ideologia modernității, aceste momentele ale adevărului sunt în strînsă legătură cu ideea de meritocrație. Cînți de plîng salcîmii. Dai gol de zgudui lumea. Sculptezi de-l faci invidios pe Dumnezeu.

Momentul adevărului și corolarul său, meritocrația, merg mînă în mînă cu cealaltă mare idee ce stă în spatele modernității: complexitatea. Ai nevoie de din ce în ce mai multă pricepere să poți gestiona complexitatea.

Viermele e alergat de cîrtiță, iar frunza e alergată de melc. Dar, de-a lungul sutelor de milioane de ani, pe măsură ce viermele s-a transformat în căprioară, iar frunza în gazelă, lupul a trebuit să alerge mult mai repede decît cîrtița, iar leul mult mai aprig decît melcul dacă voiau să nu moară de foame, să le rîză prînzul în nas de nepricepuți ce sînt.

La fel și cu Ronaldo, și cu Brîncuși, și cu Tudor Gheorghe. Vrei să joci în Divizia Județeană, la Liga a Patra? E suficient să știi să te legi la șireturi. Uneori nici de șireturi n-ai nevoie. Vrei în Liga Campionilor, la glorie și la bani, să-ți dai părul cu gel și să cîștigi milioane, poate chiar miliarde, ca strălucitorul de Ronaldo? Ehehe, puțini ajung, și mai puțini reușesc să se mențină. Competiția e atît de năprasnică, priceperea de care ai nevoie e atît de aproape de perfecțiune, încît e foarte foarte complicat să răzbești acolo.

Vrei să faci reactoare nucleare? Vrei să faci portavioane? Vrei să faci circuite integrate la nivel de nanometri, aproape de granița cu atomii? Vrei să stăpînești complexitatea procedurală a lumii de azi?

Ai nevoie de din ce în ce mai multă educație.

Educația e hrana creierului pentru complexitatea lumii din ziua de azi. Pînă și pentru a folosi banala telecomandă de la televizor ai nevoie de mult mai multă școală decît bunicii noștri, care ne exploatau pe noi drept telecomandă: ia du-te, măi ficior, și schimbă canalul, mută-l pe tevere doi, să vedem ce prostii mai spun ăia și acolo.

Problema e că educația se poate face pe bune, dar se și poate falsifica. Uneori, în țările astea mediocre ale noastre, educația reușește să ocolească momentul adevărului.

În științele exacte și în științele naturii mai greu. Mai ales în zona de STEM, acel domeniu care guvernează lumea: Science Technology Engineering Mathematics. Însă prin științele non-exacte, umaniste, merge și cu mermeleala.

Cum? Facem niște mici coterii în care toată lumea se recunoaște cu toată lumea, se gratulează reciproc, se firitisește, scot cărți, își dau titluri și se prefac că sînt pricepuți. Și gata fandacsia, gata păcăleala instituționalizată, gata uzina de diplome calpe, de școală profesională pe bază de doctorat.

Sînt o grămadă de asemenea oaze de bălteală prin învățămîntul nostru superior. Pe unele le știu și eu. Pe altele le bănui, după ce producții de absolvenți puiesc. Iar pe altele le tot vedem expuse în toată splendoarea goliciunii și găunășeniei lor, cum ar fi bunăoară distinsele instituții de forță cu distinșii lor doctori făcuți la apelul de seară.

Aici au dreptate cei care se străduie să-i vîneze pe cei cu lucrări făcute pe genunchi, sau și mai rău, făcute de alții ori plagiate.

Educația românească s-a dus în ultimii douăzeci de ani în cap.

În primul rînd, pentru că rolul social al profesorului a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Îndeosebi prin nivelurile oribil de scăzute de salarizare, care au gonit pe mai toți posibilii noi candidați decenți ce puteau să înlocuiască generațiile vechi, ieșite la pensie. Dar și prin continua aruncare în derizoriu a acestei tagme profesorale. Statusul social al unui cadru didactic ajunsese să fie mai puțin prestigios decît al unui vînzător.

Însă un alt motiv la fel de important pentru care educația românească s-a dus în cap în ultimii douăzeci de ani este și faptul că momentul adevărului n-a mai contat.

Examenele au putut fi luate și cu mită, nu doar pe bune. Copiatul a devenit politică de stat în învățămîntul românesc. Nivelul de dificultate la subiectele examenelor a scăzut încontinuu – zilele astea am reușit trista performanță să fac toate subiectele de la bacalaureat la matematică în gînd, în maxim 10 minute.

Iar lucrările de concretizare a atingerii unui anumit nivel de complexitate educațional: lucrare de licență, proiect de stat, cum îi zicea pe vremuri, lucrare de master sau de doctorat au ajuns să fie realizate de alții, să fie plagiate, să ajungă un motiv de jenă intelectuală.

Educația a tot primit continue lovituri serioase în ultimii 30 de ani, dar mai ales în ultimii 20 de ani, de cînd au ajuns să predea cei deja educați după 1990, cînd ștacheta momentului adevărului a fost dramatic lăsată jos.

Acum culegem roadele acestei atitudini non-moderne, non-meritocratice pe care am dovedit-o față de educație.

Copiii noștri nu învață cu adevărat carte decît dacă fac meditații. Creierele cele mai bune preferă să urmeze învățămîntul universitar în străinătate, căci aici universitățile au cam ajuns să pută, mai ales în comparație cu rigoarea și calitatea educației din Occident.

Iar meritocrația a ajuns să fie evitată, vînată, nu numai în sistemul de educație, dar și în cel public – uneori chiar și în cel privat. Examenele sînt pregătite în așa fel încît să ia cine trebuie, nu cine se pricepe. Avansările se fac pe bază de fidelitate, nu de performanță.

Și astfel ne scufundăm din ce în ce mai mult în mediocritate. Ne-am scufundat deja. Iar azi, degeaba încercăm să întoarcem mortul de la groapă.

Azi, distinsul nostru președinte mediocru poate să se dea și cu fundul de pămînt, că nu rezolvi nimic bătînd din palme, din trei evenimente festive și din cinci conferințe sterpe, dar inutile. Se chinuie și el să încălzească o ciorbă mucegăită, că prea n-a făcut nimic în mandatele sale.

Educația în România? O glumă. O bătaie de joc. Felul în care România își pregătește românii să ocolească momentul adevărului, performanța, meritocrația.

Sau să le caute în altă parte.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Niște medievali, n-ai cu cine

Orban al Ungariei este demonizat căci tocmai a dat o lege prin care împiedică minorii să fie expuși ideologiei homosexuale. Toată Europa modernă și progresistă și înțeleaptă a sărit cu picioarele pe el la modul cel mai înțelept. Mai aveau un pic și-l violau în public.

Oookey. Să zicem că cei care îl critică pe Orban cel Rău au dreptate. Nu știu. Poate că da. Poate că nu. Habar n-am. Cine sînt eu să judec comportamentul sexual la copii? Am doar doi copii, nu știu dacă mă pricep.

Nu sînt decît doar un mîrșav de părinte. Decît doar o bestie. Un medieval. Alții trebuie să-mi crească mie copiii, nu eu. Repet: ALȚII. Eu nu am nici un drept. Mă bucur că am privilegiul și onoarea că Barna, care slavă Domnului că n-are copii, poate să-mi educe copiii în locul meu.

Deci să zicem că înțelepții de la Bruxelles care-l demonizează pe Orban cel Rău al Ungariei au dreptate. Nu părinții trebuie să-și educe copiii, ci oricine altcineva. Să zicem Barna sau Cioloș.

Oookey. În acest caz, cu respect vă atrag atenția că în România se comit niște abuzuri impardonabile, care trebuie remediate în mod urgent.

Sînt niște legi medievale care trebuie musai, dar musai modificate. Chiar eliminate. Domnii Barna și Cioloș, ca niște politicieni înțelepți, dețin instrumentele politice pentru a îndeplini această necesară corecție socială.

Să vă explic. Le iau pe rînd. Ca să nu vă încarc ochii progresiști cu texte obositoare și medievale, voi pune textele juridice la sfîrșit, în anexă. Cine vrea, citește. Cine nu, îl crede pe cuvînt pe Barna.

* * *

În primul rînd, copiii nu au voie să aibă acces la pornografie (Legea 196 / 2003).

Adică la ce e mai dulce și mai necesar în nobila, necontenita educație de care trebuie să aibă parte copiii noștri progresiști. Cuum? Îi faci educație sexuală, îl înveți homosexualitate, masturbare, penetrări, vulvă labii penis scrot și tot instrumentarul, și apoi nu-l lași să consume produse culturale pe acest subiect?

Niște bestii. Niște medievali. Unde e interesul superior al copilului? Matematică da, buci nu? Păi matematica oricum e mai perversă și mai obscenă decît orice altceva pe pămîntul ăsta.

Ce bestii. Oribil. O prevedere absolut medievală. De eliminat.

Stai așa, că nu numai că există lege în acest sens. Dar au inventat și monstruoase instituții medievale de monitorizare a felului în care minorii își exercită libertatea de consum de produse culturale prestigioase.

Pe televizor se numește CNA și mănîncă degeaba banii poporului. O instituție medievală finanțată de la stat să sufoce expresivitatea infantilă, visele și fantasmele umede ale copiilor care (încă) mai consumă TV și (încă) nu s-au mutat pe Internet.

Acest medieval de CNA emite niște monstruoase reguli medievale, numite “protecția minorilor privind programele TV aflate sub jurisdicția României”. Ele nu lasă copiii să privească țîțe, buci, penetrări și alte plăceri explicite.

Căci nu e voie cu de-astea pe micul ecran decît după unșpe noaptea, cînd știm cu toții că orice copil progresist e rupt de somn, și-a executat deja programul de oliță și s-a retras disciplinat în vastele-i apartamente, să se masturbeze înainte de culcare.

Cum de vă permiteți, mișeilor medievali, să îngrădiți libertatea copiilor? Cum de le impuneți niște reguli oribile, niște îngrădiri naziste?

Jos cu regulile medievale! Aboliți CNA! Lăsați copiii să se uite la ce vor ei, cînd vor ei, nestingheriți!

Pe Internet la fel. Cînd ți-e lumea mai dragă și vrei și tu să vezi chestii, nu ai voie decît dacă ai 18 ani. Ba că site cu parolă. Ba că trebuie să-ți verifici vîrsta. Ba că-ți blochează site-ul dacă lași minorii să intre pe-acolo.

Monstruoasa monitorizare pe Internet e realizată tot de o instituție de-aia de stat care mănîncă banii contribuabililor: Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.

Nu intru în detalii, că iar mi-aduc aminte de doamna educatoare ce plină de lumină erotică era și la vremea respectivă monștrii medievali nu m-au lăsat să-mi exprim libertatea. Cum puneam mîna, cum mi-o furam. Și mă bufnește plînsul și tristețea. Nici pe Internet n-am mai găsit-o. Și, Doamne, ce-am mai căutat-o...

* * *

În al doilea rînd, și mai grav, copiii nu au voie să se căsătorească (Codul Civil, Titlul II, Căsătoria).

Înainte de 18 ani bestia de lege medievală nu-i lasă. Există o excepție, de la 16 ani cu acordul părinților.

Stai așa, adică cum? Adică îi faci educație sexuală, dar nu-l lași să o pună în practică? Nu-i lași să se bucure de corpul lor, să facă chestii cu el?

Și mai stai un pic, că iar mă enervez în mod progresist. A pronunțat cineva cumva cuvîntul ăla medieval, “părinte”? Cuum? Adică să vină bestia medievală de părinte să-mi spună mie, copil superior de șase ani sau de 17 ani, ce trebuie să fac, dacă să mă căsătoresc sau nu?

Niște medievali. Simt cum mi se ridică toate pe mine de indignare. Cum ar zice Sfînta Greta Trotineta: How dare you?

Copiii, dacă au voie să fie expuși la ideologie homosexuală și la instructaj de penetrări și dacă pot decide după capul lor să-și schimbe sexul și să-și facă ditamai operația iremediabilă, atunci în mod indubitabil ar trebui să aibă voie să se și căsătorească atunci cînd vor ei, indiferent de medievalele procese biologice: pubertate, menstră, poluție, alea alea.

Unde e interesul superior al copilului? Dacă sînt îndemnați să se masturbeze la 4 ani (hmmmm, de ce n-am avut parte și eu de o asemenea lege generoasă?), atunci trebuie musai să fie lăsați să se și căsătorească atunci cînd vor ei.

Vă dau exemplu de cuplu de succes. El opt ani, deja clasa a doua, cu un bagaj deosebit de experiență de viață. Nu mai face la oliță. Știe să se și semneze. Ea șase ani, grupa mijlocie, dinți de lapte bio, proaspătă, dornică, probabil virgină. Ca o floare. Ce e în mintea voastră? De ce nu lăsați copiii să-și trăiască viața?

Oribil. Niște medievali. De eliminat.

* * *

Să continuăm, că a început să-mi placă.

Nu numai că tu, ca și copil, n-ai voie nici să privești, nici să te căsătorești. Dar de fapt n-ai voie să faci nimic. Bă, da’ nimic.

Fiți atenți. E plin de legi Codul Penal privind legătura dintre copii și comportamentul sexual. E practic o monstruozitate medievală, scrisă de niște torționari medievali.

N-ai voie nici să dai, nici să iei, nici să primești, nici să te bucuri, nici să faci și tu un ban cinstit cu sudoarea corpului tău, că gata! Imediat haț! medievalii vin și-ți sufocă orice bucurie la drum de seară. Bă, da’ nimic! Niște bestii. Niște primitivi.

Avem așa:

Folosirea prostituției infantile (CP, Art. 216^1, Art. 217)
Actul sexual cu un minor (CP, Art. 220)
Coruperea sexuală a minorilor (CP, Art. 221)
Racolarea minorilor în scopuri sexuale (CP, Art. 222, Art. 222^1)
Pornografia infantilă (CP, Art. 374)


Nu intru în detalii. Am avea nevoie de un întreg curs universitar la Drept să le studiem pe toate cum trebuie. Suficient să reținem că toate sînt scrise avînd în vedere în mod special sexualitatea la minori. Unele sînt indiferent de vîrstă, important e să nu aibă 18 ani. Altele, din contră, se referă doar la copiii pînă în 14 ani. Altele doar la copiii peste 14 ani. La altele, bariera între diversele intensități penale este la 16 ani.

Adică ăștia, în legile astea ale lor medievale, chiar țin cont de vetustele, medievalele repere biologice care spun că în jur de 14 ani se întîmplă chestii biologice în corpul copilului și înfloresc funcțiile sexuale.

Îi zice pubertate și cînd eram la grădiniță doamna educatoare nu mi-a spus nimic de asta.

Aha! Deci minorii nu au voie să aibă un comportament sexual explicit??? Ce zici tu acolo, măi medievalule măi? Și nu au voie să beneficieze de uzufructul pasiunii lor, să facă și ei un ban cinstit cu corpul lor, de care ar trebui să se bucure în mod liber, neîngrădit de nici un fel de moravuri medievale? E strigător la cer!

Deci copiii ăia care sînt expuși la schimbare de sex și la ideologie homosexuală, la penetrări și la vulve și la penisuri, după ce că-i învățați să se masturbeze de la 4 ani

(Hmmmm… De ce au dat legea asta atît de tîrziu? De ce pe vremea noastră nu erau oameni înțelepți care să ne lase la patru ani să facem ce vrem?

Hmmmm…. Încerc să-mi aduc aminte cum arăta doamna educatoare. Hmmmm….)

Unde rămăsesem, că m-am luat cu gîndurile frumoase?

Aha. La Codul Penal. La toate articolele alea care interzic orice.

... deci săracul minor, după expuneri repetate la ideologie progresistă de-aia necesară, de fapt nu are voie să facă și el niște chestii elementare, ce țin de drepturile omului și de libertatea lui intimă?

Asta pentru că vii tu ca un medieval să-i îngrădești visele, năzuințele, aspirațiile sale de libertate și de transpirație pe bază de fornicare?

Ce bestii! Ce oameni medievali! Cine a inventat, dom’le, tîmpenia asta de Cod Penal medieval?

Jos cu legea medievală! Lăsați copiii în pace să fie liberi!

* * *

Deci, spre recapitulare. Dacă ești copil, aceste prevederi medievale nu-ți dau voie nimic din ce ar trebui pe lumea asta progresistă și înțeleaptă.

Nu-ți dau voie să ai drept de folosință asupra corpului tău și libertăților tale sexuale.

Nu-ți dau voie să consumi prestigioase și necesare produse culturale pe bază de sex. Nici pe hîrtie. Nici pe televizor, nici pe Internet.

Nu ai voie nici să te căsătorești, pentru a-ți pune la treabă corpul în mod plenar.

Nu ai voie nici în afara căsătoriei să faci chestii erotice cu oamenii majori, cu ăia care chiar te pot învăța din experiența lor îndelungată. Doar minor cu minor, ceea ce, practic, e o pierdere de vreme și o bătaie de cap.

Nu ai voie nici să faci un ban cinstit cu ajutorul corpului tău prin mijloace erotice, de-alea plăcute, pe bază de consens.

Deci aceste legi medievale trebuie puse în dezbatere publică, neapărat cu niște ONG-uri de casă, de-alea progresiste, și pe urmă șterse de pe fața pămîntului with extreme prejudice.

Că ne facem de rîs de cît de medievali putem să fim în fața lumii civilizate, occidentale, acolo unde penetrarea e și necesară, ba chiar și obligatorie în ultimul timp.

Gata, vă las. Nu mai pot, am obosit de-atîta scîrbă medievală. Sînt indignat pînă peste poate. Oricum, trebuie să închei, că sună cineva la ușă. Cred că e doamna educatoare.

Hmmmm... Doamna educatoare. Ce dor mi-e de ea. Și ce bine că sună la ușă la ora asta înaintată. Cred că a adus și jucării, că aud niște clinchete metalice, de instrumente de-alea de-ți pune la mînă, să fie jocul erotic mai picant.

Ce păcat că pe vremea mea nu era domnu’ educator, că mă simțeam și mai european, și mai plenar împlinit sub clar de lună progresist.

Ghinion.

* * *

ANEXĂ. LEGI MEDIEVALE DE ȘTERS DE PE FAȚA PĂMÎNTULUI

CĂSĂTORIA
Codul Civil
Titlul II, Căsătoria,
Capitolul II, Încheierea căsătoriei
Secțiunea 1, Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Vârsta matrimonială
Art. 272
(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.

PORNOGRAFIA
Legea privind Prevenirea si Combaterea pornografiei (Legea 196 / 2003)

Articolul 4
(1) Persoanele care deţin sau administrează localuri în care se prezintă programe de striptease sau erotice trebuie să asigure următoarele condiţii:
a) desfăşurarea acestor activităţi în spaţii inaccesibile privirilor din exterior;
b) interzicerea accesului minorilor în aceste localuri.
Articolul 5
Publicaţiile având caracter pornografic sunt destinate exclusiv persoanelor majore, sunt marcate cu un pătrat de culoare roşie pe prima copertă, sunt prezentate în ambalaje care nu permit răsfoirea publicaţiei la stand, se comercializează numai în spaţii special amenajate, autorizate conform legii, şi nu se vând minorilor.
Articolul 7
(1) Persoanele care realizează site-uri cu caracter pornografic sunt obligate să le paroleze
Articolul 8
Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care sunt realizate, se vor închiria sau vinde numai în spaţii cu destinaţie specială şi nu vor fi închiriate sau vândute minorilor.
Articolul 11
(1) Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii primeşte sesizări cu privire la nerespectarea prevederilor art. 7.
(2) În cazul primirii unei sesizări şi al verificării conţinutului site-ului, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii solicită furnizorilor de servicii pentru internet blocarea accesului la site-ul în cauză.

Legea Audiovizualului (Legea 504 / 2002)
Art. 39
(1) Este interzisă difuzarea de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conțin pornografie sau violență nejustificată.
(2) Difuzarea programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepției, minorii nu au acces audio sau video la programele respective.

CNA
Codul de reglementare a conţinutului audiovizual stabileşte de restricţii de difuzare în intervalul orar 6,00 - 23,00, care vizează în special producţiile care prezintă, în mod repetat, violenţă fizică, psihică sau de limbaj, scene de sex, limbaj sau comportament obscen.

CODUL PENAL
Folosirea prostituției infantile (CP, Art. 216^1)
Întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituția se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Actul sexual cu un minor (CP, Art. 220)
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 14 și 16 ani se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută la alin. (1), săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Fapta prevăzută la alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între 16 și 18 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi dacă...:

Coruperea sexuală a minorilor (CP, Art. 221)
(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Racolarea minorilor în scopuri sexuale (CP, Art. 222)
(1) Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 374, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Pornografia infantilă (CP, Art. 374).
(1) Producerea, deținerea, procurarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani.
(1^1) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și îndemnarea sau recrutarea unui minor în scopul participării lui în cadrul unui spectacol pornografic, obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia participă minori sau exploatarea unui minor în orice alt fel pentru realizarea de spectacole pornografice.
(1^2) Vizionarea de spectacole pornografice în cadrul cărora participă minori se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

. Citeste tot...

O ciorbă de burtă la primitivu de mine și o lopată peste bot în fund, la doamna tunsă cu castronu

Dincolo de continua isterie de comunicare, de fapt ce se întîmplă în momentul de față în societatea românească e mărturie tot a tensiunii ireconciliabile dintre moderni și premoderni. Ce vă tot povestesc eu de mai mult timp, ca sociologul care vă freacă la cap cu chestii de sociologie.

E vorba de tensiunea dintre rațiune și emoție. Dintre ordin și negociere. Dintre Securitate și Partid. Dintre perfecțiunea nazistă a ingineriei sociale și compromisul mermelitor și corupt, ah cît de corupt și de penal, al continuei negocieri sociale, al compromisului și mediocrității.

E vorba de tensiunea dintre tehnocrație și politică.

Să recapitulăm. E simplu. Doamna tunsă cu castronul, deja fosta secretară de stat Andreea Moldovan, voia nici mai mult nici mai puțin decît să închidă toată țara pentru două săptămîni. Ah, cu cîtă poftă superioară rostea acele cuvinte necruțătoare: toți în carantină, altminteri nu se poate.

Pe urmă chiar a comis o necesară șulfăreală administrativă și a publicat în Monitorul Oficial normele metodologice modificate prin care asta chiar putea fi pusă în aplicare, la o simplă apăsare pe buton, în urma unor simple cifre adunate.

De ce? Păi nu v-am spus că e simplu? Pentru că distinsa doamnă știe ea mai bine că așa trebuie. Cifrele îi spuneau asta. Le aduni și-ți rezultă că trebuie să bagi lumea la coteț. Rațiunea îi spunea asta. Doamna, fiind tehnocrată, știe mai bine. Face parte din elita intelectuală și decizională a țării și se poartă cum știe ea mai bine.

Ca un doctor care pe secție este Dumnezeu pe pămînt. Decizia sa e cuvînt de lege. Respirația sa e suflu de zeu, respectiv de zeiță. Nimeni nu mișcă în fața sa. Toți roiesc în jurul său, încercînd să-i obțină cea mai mică favoare. Dictatura perfectă.

De ce? Pentru că doctorul știe mai bine. Doar el știe. Dacă nu faci ca el, te ia dracu.

Ei bine, doamna tunsă cu castronul, rece și rațională și mînată de cele mai alese sentimente superioare, adică fix doctrina robespierreană de pe vremuri, și mai apoi doctrina nazistă de îmbunătățire a societății pe bază de intervenție tehnocrată, s-a mutat prin avansare din secția de spital direct la conducerea țării.

Unde a continuat să facă ce știe mai bine: să ia decizii conform cu presupusa sa competență profesională. Ca o tehnocrată perfectă și necesară. Ca Bill Gates, care știe el mai bine ce trebuie să facă omenirea în următoarele două secole.

Toți doctorii de la putere, nu doar distinsa doamnă Moldovan, ci și Arafat și care or mai fi ei pe acolo, fiind dînșii doctori, asta fac: ce au învățat. Fix ce știe un doctor. Să taie și să spînzure, ca la ei pe moșiile lor instituționale de la spital, unde toată lumea îi adulează ca pe niște zei / zeițe.

Iar atunci cînd ajung la putere, în mod inevitabil, preiau practicile folosite în mod cotidian în secția de spital. Că doar atîta știu. Decizii unilaterale și dictatoriale și superioare și necruțătoare. Măsuri dure, aspre. Legatul oamenilor de mîini și de picioare pentru binele lor. Închisul secției cu cheia să nu mai iasă muflonii de bolnavi afară, păziți de asistente aprige, cu ochii în flăcări.

Și aplică aceste practici necesare, superioare, tehnocrate la nivelul întregii societăți. Precum porcușorul isteric care intră în restaurant, întreabă dacă primesc ăia comenzi și apoi începe să urle satisfăcut la ei, ca un Gauleiter îmbuibat și trufaș: CUUULCAAAATTTT!

La fel și doamna tunsă cu castronul, răposată fie-i amintirea instituțională. A venit din secția de spital și voia să bage toată România în carantină. Cuulcaaaattt!! Căci e tehnocrată și știe că altminteri nu se poate. N-auzi mă, vierme primitiv și irațional? CUULLCAAAAATTT!!

Doar că societatea nu se ghidează după rațiunea necruțătoare robespierreană. Societatea, politica, lupta pentru putere și pentru autoritate instituțională prezintă alte reguli. Parșive. Complexe. Întorlocate.

Negociere. Continua schimbare a deciziei și continua geometrie variabilă. Negocierea din nou. Compromisul. Zîmbetul însoțit de trădare. Cuțitul pe la spate. Găsirea de aliați. Iar negocierea eșuată.

Chiar și, la rigoare, mirosirea atmosferei sociale. Că totuși mai trebuie din cînd în cînd să mai ții cont și de zbieretele enervate ale slugilor denumite în limbaj științific “populație”, “cetățeni”, “contribuabili”, dar mai ales “votanți”.

Nu merge cu decizia necruțătoare tehnocrată în politică. Nu merge cu acte de putere spitalicească, precum Bill Gates, să dai pe nepusă masă un Ordin de ministru prin care să poți băga în mod științific orice localitate în carantină.

Căci politica și lupta pentru putere este și despre oameni, și despre nevoile lor, și despre economie, și despre Paști, și despre vară și vacanțe, și despre compromis, și despre bani, și despre împăcarea multor interese divergente, și despre complexitate mermelită, și despre votanți.

Mai ales despre votanți. Votanți iraționali, primitivi, dar totuși cu ștampila în mînă.

Nu poți să vii precum celălalt distins domn tehnocrat – ăla avea prea mult păr în exces sălbatic, clar nu era tuns cu castronul – și să declari tîmp și satisfăcut: știți cum îți dai seama că o decizie e bună? Cînd enervează multă lume.

Pentru că dacă enervezi prea multă lume, atunci vine un tehnocrat și mai mare și mai fioros, să zicem că poate fi chiar și aproape civil, și-și dă seama că se poate strica coșmelia socială și să iasă cu deranj. Că într-adevăr prea enervează multă lume.

Și atunci, decît să ia civilul o lopată peste bot, poate chiar și un dosar penal, poate chiar și un perete la Tîrgoviște, mai bine să ia distinsa doamnă tunsă cu castronul. Decît să plîngă mama la civilul necesar, mai bine să plîngă doamna mama lu’ dumneavoastră, doamnă doctor tunsă cu castronul.

Și atunci doamna doctor tunsă cu castronul a luat în mod elegant o lopată peste bot. Și au dat-o afară. Au trimis-o înapoi la dînsa pe secție, să urle și să taie și să spînzure și să facă pe zeița acolo la ea pe tarlaua ei de mică putere locală. Că acolo cauzează mai puțin deranj social și mai puțină enervare.

Și pentru că doamna doctor tunsă cu castronul de fapt conducea cu adevărat ministerul sănătății, nu papițoiul ăla elegant, atunci l-au dat afară și pe distinsul papițoi, pe arogantul neputincios, dar plin de scîrbă superioară. Pe dragul de VeVe.

Și acuma începe măcelul politic.

De ce? Simplu. Pentru că lupta pentru putere e pe bază de politică și de compromis și de negociere și de emoție. Nu pe bază de rațiune. E pe bază de emoții. Și de lume enervată. Și de voturi. Și de dorințe iraționale.

Cum ar fi de exemplu să trăiești normal la cap, fără lopată peste bot, fără mască peste bot, fără necruțătoare amenințări de carantină, fără cimitire închise cu jandarmii, fără bolnavi scoși în miez de noapte afară în frig, fără călcat în picioare demnitatea și tratat oamenii precum niște cîini turbați.

Că așa e lumea. Primitivă și emoțională și irațională și medievală. Și dornică de libertate.

Ghinion.



. Citeste tot...

Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. E îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.



. Citeste tot...

Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

. Citeste tot...

Mă seacă chestia asta

Sînt enervante eforturile de marketing ale caselor de producție muzicale care, periodic, mai scot nu știu ce așa-zisă "ediție aniversară" a cîte vreunui album, teoretic diferită de cea inițială, pentru a masca pur și simplu nevoia de reeditare a acestuia.

Punerea laolaltă a materialului original, așa cum a fost el conceput de autori la vremea respectivă, cu tot soiul de alte giumbușlucuri menite să legitimeze caracterul nou al respectivei ediții strică de fapt intenția inițială a autorilor. Tot soiul de piese live și de retake-uri și de cîntări la radio și de alte prostioare înghesuite de-a valma la sfîrșit care măcelăresc fengșuiul albumului.

De regulă, albumele muzicale - cel puțin alea care contează - sînt niște opere artistice bine gîndite, bine echilibrate, cu cap și coadă. Se termină cînd trebuie să se termine. Sfîrșitul trebuie să fie sfîrșit, nu doar a ț-șpea piesă oarecare după care, în loc de necesara pauză care să te facă să tragi aer în piept meditativ și să guști albumul, să te înclini în fața frumuseții sale rotunde, de fapt să mai vină cine știe ce rahat de versiune inedită, de fapt o gîjîitură obosită.

Mă seacă chestia asta. Ar trebui să facem un ONG. Să-i zicem "Salvați Albumele Din Mîinile Tefeliștilor" și să-l facem de utilitate publică.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...

Mutați-vă mai departe, boșorogilor

Pufoșilor, în România nu există stînga și dreapta, nu există nici măcar PSD și anti-PSD, singurele structuri politice pertinente în țara asta. În România nu există de fapt decît etapele vieții, cum ar zice psihologii, și diversele nevoi diferite ale acestor etape, și diversele atitudini față de resursele publice ce rezultă din aceste nevoi distincte.

În România nu există de fapt decît tineri și bătrîni.

Tinerii vor zice: decît tineri frumoși și liberi și bătrîni bășinoși și comuniști, mama lor, nu mor mai repede. Bătrînii vor zice: decît tineri proști și aroganți, niște tefelei nesimțiți, și bătrîni care au muncit o viață întreagă și acum nu-i mai bagă nimeni în seamă, îi aruncă la coșul de gunoi al istoriei.

Pe măsură ce treci prin viață, ai o relație diferită cu resursele publice, deci și cu politica.

La început, ești tînăr și nu ai de prea multe și ai nevoi clar specifice: să te distrezi, să faci școală, să faci carieră, să babardești, chestii necesare, da?

N-ai mașină, n-ai casă, n-ai terenuri, n-ai familie, n-ai copii, n-ai probleme de sănătate. Și atunci te doare la bască de relația cu resursele publice, urăști statul cu ură sinceră și contează mult mai mult libertatea decît egalitatea.

Deci ești anti-PSD.

Pe urmă, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, îți cumperi mașină, îți cumperi casă, faci familie, faci copii, începi să fii preocupat de taxe, de școala copilului, începi să fii preocupat de sănătate, pe urmă te îndrepți spre vîrsta a doua și începi să fii preocupat de pensie.

Dai cu capul de pragul de sus al vieții și de multe ori doare și începi să sufli în ciorbă, după ce ai zburdat pe cîmpiile imaginare ale tinereții și tefelismului. Și atunci începe să conteze mai mult egalitatea decît libertatea, redistributivitatea și responsabilitatea socială.

Și uite așa, încet-încet, devii pro-PSD.

Mă amuzam ieri cu niște cunoștințe cu care discutam despre PSD și despre felul în care marii analiști clarvăzători de acum 15 ani prevedeau dispariția PSD, căci, nu-i așa, PSD e un partid al oamenilor bătrîni și “ăia bătrîni mor, le dispare electoratul, deci PSD își va pierde din influență clar”.

Iată că au trecut 15 ani și, ce să vezi ? PSD e mai puternic decît oricînd. Da, așa e cum ziceau vizionarii de analiști: unii din alegătorii PSD de acum 15 ani au murit, Dumnezeu să-i odihnească. Dar între timp bazinul electoral s-a umplut la loc cu alții care au înaintat în vîrstă și și-au redefinit relația cu realitatea și cu resursele publice. Au plecat dinspre bazinul anti-PSD și au intrat în bazinul PSD.

Dar nici partidele anti-PSD nu au scăzut (prea mult), căci ce au pierdut prin înaintarea în vîrstă a unora au cîștigat de partea cealaltă a țevii vieții, intrându-le contingente noi de tefelei tineri, proaspeți, entuziaști și la fel de furioși pe bătrîni ca și predecesorii lor.

E o chestie de etapă a vieții, pufoșilor. E simplu. E panta rhei.

Scriu aceste rînduri ca urmare a știrilor despre Untold, despre tensiunea otrăvită dintre ăi tineri și ăi bătrîni acolo la ei la Cluj, pardon, la Cluuuuuj,

dintre ăia care au nevoie de zumga bunga, să le sune muzica tare în cap pînă la patru noaptea, tare repede și iute, sînt tare mîndri de acest festival de renume mondial, ia uite, avem și noi în sfîrșit un festival foarte fain, aduce bani în oraș, aduce oameni, turiști, vorbește lumea frumos despre noi, ne distrăm, ce cool e festivalul, mai vrem,

și ăia care au nevoie de somn și nu-și doresc scandal în mijlocul orașului și ar vrea festivalul mutat înspre cîmp, mai încolo, faceți dracului și voi un Woodstock pe dealuri, nu aici să treziți copiii și să nu putem să ne odihnim că mîine mergem la muncă, nu ca voi, și îi băgați și mai rău în boală pe amărîții ăia care sînt internați în spitalul de alături, chiar de lîngă scenă.

Fiecare grup de vîrstă are nevoi diferite. Pe ăia tineri și frumoși îi doare la bască de nevoile celor bătrîni. Pe ăia care nu mai sînt tineri îi doare la bască de nevoile tefeleilor.

Citesc, jumătate amuzat, jumătate disperat, comentariile tefeleilor la adresa celor care spun că festivalul produce probleme altor oameni. Ia uite aici:

- Am muncit la fiecare Untold, nu am avut timp sa merg, am muncit, dar nu ma deranjeaza deloc! Cui nu-i convine, mars .....

- Ai putea sa dai exemplu. Mars din Cluj!

- Ce comunist invidios eşti bă lachete

- Vreți liniște ? Mutați-va la țară // Eu stau la tara, la 7 km, se aude pana aici porcaria asta, e o rusine. // Muta-te mai departe...

- Recomand dopuri de urechi.

Înțelegeți? Dacă nu vă convine, puneți-vă dopuri în urechi sau, și mai bine, mutați-vă dracului de aici, să scăpăm de voi, mama voastră de boșorogi nemulțumiți. E simplu. E gîndire de tînăr. Ce să le ceri? Nu le mai ceri nimic.

Închei spunînd ca Shakespeare: nu e nici o șansă de mîntuire, pufoșilor. Deși la Shakespeare cam era. Eu sînt mai cinic și mai pesimist. Pentru că nu mai sînt tînăr.

Two households, both alike in dignity,
In fair Romania, where we lay our scene,
From ancient grudge break to new mutiny,
Where civil blood makes civil hands unclean.

. Citeste tot...

Pădurea nebună se răsbună

Zilele astea e o adevărată întrecere socialistă în a demoniza oamenii săraci, amărîți, bătrîni. Oameni cu puține resurse. Cu puțină carte, cu puțini bani, cu puțin noroc în viață. Cu puține zile rămase. E una din marile falii ale acestei lumi, dintre haves și have nots. Dintre cei ce au și cei ce nu au. Dintre îmbuibați și amărîți, cum ar spune oamenii nasoi.

E o modă în rîndul celor care au, care au glagorie, bani, slujbe faine, mașini și haine, case și bucurii, vacanțe în străinătate și asigurări private de viață și de sănătate, e o modă în rîndul clasei de mijloc, a elitei, a formatorilor de opinie să facă mișto de ăia mulți și proști și amărîți și să întărîte tinerii împotriva bătrînilor, orășenii împotriva țăranilor, ardelenii împotriva vasluienilor și teleormănenilor.

Teleorman, un cuvînt care a ajuns ocară în gura tinerilor frumoși și sălbateci. Uite acum că Teleormanul a votat. A votat un Teleorman cît un continent întreg. Teleormanul din Oklahoma. Teleormanul din Kentucky. Teleormanul din Utah Wyoming Idaho Alabama Arkansas Indiana Louisiana Missouri. Dar mai ales și mai ales Teleormanul din Pennsylvania, din Florida, din Ohio, din Michigan.

Un Teleorman mare cît o lume. Un Teleorman care tace și face. Care bagă capul în pămînt, nu răspunde la sondaje, dar votează. Care vine vine vine, calcă totul în picioare, brexituiește trumpuluiește peseduiește și spune simplu: noi vrem pămînt. Și mai ales și mai ales, să nu dea Dumnezeu cel sfânt, să vrem noi sânge, nu pământ!

Hai, să nu uitați să votați cu Cioloș și cu Nicușor Dan și mai ales și mai ales cu Clotilde. Să nu uitați. Clotilde, aia care vă vrea tot binele de pe lume, cît nu puteți voi duce. Și mai ales să nu vă mirați cînd o să vedeți ce-o să mai vină Teleormanul peste voi. Azi e 9 noiembrie. Țineți minte data asta. 11/9, un soi de 9/11. Și mai țineți minte o dată: 12/11. Peste o lună. Să vedeți 11 decembrie cum o să fie. Teleorman. Teleorman everywhere.

De ce? Pentru că sînteți tineri și proști și sălbateci și frumoși și naivi și ticăloși și nu credeți că ceilalți din jurul vostru sînt tot oameni. Două mîini două picioare. Cu aceleași drepturi ca și voi. Și pentru că în superbia voastră de tineri frumoși și proști îi disprețuiți, o să vină Teleormanul peste voi. Proștilor.

. Citeste tot...

Fulgurații obiective, deci fericite, despre o inevitabilă stare de disperare liberală

Bușoiești, nu bușoiești, vremea bușoielii trece.

* * *

Să vezi acum orbaniadă la Antena 3, organizată în mod riguros spontan.

* * *

PNL-ul este precum soldatul sovietic: din dezastru în dezastru, spre victoria finală.

* * *

Ludovic care este el Ludovic, dar nu și rege, doar lăutar, cu ocazia asta și-a semnat declarația de moarte politică. În schimb, Predoiu se păstrează pentru următorul episod de sinucidere electoralo-liberală.

* * *

Disperare mai disperată ca la pufoșii aștia de pedeliști deghizați în partid istoric și respectabil n-am mai văzut de pe vremea lui Constantinescu. Să fugim, ne mănîncă! Ne-au învins structuriliii...

* * *

Cu o moarte sîntem cu toții datori, pe persoană fizică. Cu un dezastru electoral sînt cu toții datori, pe persoană politică.

* * *

Sondajele care acum cîteva luni spuneau că PNL e varză în București erau tratate cu dispreț și ură, ca fiind niște manipulări nemernice și kaghebiste. Exact aceleași sondaje, care spun egzact fics aceleași cifre, adică un 13-14-15 chinuit, să se facă de rîs și ei, și tot neamul lor, acum stai așa că de fapt sînt cele mai foarte obiective și vorbesc despre o marjă de eroare cea mai foarte obiectivă, pe baza cărora se iau decizii riguroase, științifice, de tipul "retragere pe poziții dinainte stabilite".

Să muriți în chinuri probabilistice, dragii mei sondajofobi, să n-aibă cine să vă țină coliva de atomi procentuali.

* * *

Doamne, ce primăvară frumoasă e afară!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Au trecut alegerile

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...