Mungiu nu știe să se uite în date, dar îi place să-i tragă de urechi pe români

Doamna Alina Mungiu Pippidi o comite din nou.

De la înălțimea indignării sale superioare și aproape perfecte, ceartă din nou ortodoxia. Reia vechea temă huntingtoniană a trosnelii civilizațiilor și a împărțirii lumii în ortodocșii răi și restul creștinilor buni și afirmă că religia ortodoxă generează moarte și suferință.

Pentru că, vezi Doamne, ortodocșii nu știu să gestioneze Covidul și atunci mor mult mai mulți oameni în țările ortodoxe din cauza sa.

Ookey. N-ar fi prima dată cînd diverse persoane indignate și superioare sar la gîtul poporului român cu astfel de explicații demonizante. N-ar fi nici prima dată cînd distinsa doamnă Mungiu își admonestează poporul din care se trage. Îi pute, n-avem ce face.

Nu discut de teribilismul simplificator și simplist al unor asemenea încercări de explicații culturale (cultural în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în sens estetic, referitor la artă). Nu mă bag în pretențioase contrări weberiene. Nu facem dispută teoretică aici.

Pur și simplu îi bat obrazul doamnei Mungiu o chestie mult mai simplă. Elementară. Că nu știe să se uite în date.

Unde avem datele privind Covidul la care ne uităm cu toții? Pe Worldometers, unde se centralizează cel mai complet informațiile oficiale despre pandemie. Cazuri, morți, populație. Tot tacîmul. Inclusiv standardizări la milionul de locuitori, ce ne interesează cel mai mult în această discuție.

O bază de date de 225 de linii, dintre care două entități non-statale (două vase de pasageri) și restul țări. Adresa e simplă. Oricine poate să acceseze site-ul cu pricina.

Ookey. Mergem acolo. Importăm baza de date și o prelucrăm. Nu e greu. Copy Paste. Pusă într-un Excel, curățată, etichetată, exportată apoi într-un SPSS. Orice sociolog cît de cît priceput ar trebui să știe să facă chestia asta, se învață prin anul întîi de facultate.

Da, ați bănuit corect, aveți dreptate: Pieleanu nu știe să o facă. Doar gura e de el. În rest nu prea știe chestii legate de sociologie cantitativă. Îi fac alții sondajele, nu știe să deschidă o bază de date SPSS, darămite să o construiască, să lucreze cu ea, să facă eșantioane sau alte chestii complicate.

Nu, restul bănuielii dumneavoastră nu e întemeiat. Doamna Munghiu știe și dînsa să facă chestia asta de care vă povestesc eu acuma. De-aia îi și explic, că înțelege. Nu e proastă, o duce capul, știe meserie. Doar n-are caracter, folosește științele sociale pe post de bîtă ideologică.

Deci, la muncă, pe urmele doamnei Mungiu.

În primul rînd, facem curățenie. Separăm țările de microțări. Dăm la o parte cele două vase de croazieră, dar mai ales țările minuscule, de fapt niște orașe deghizate. Ne uităm la distribuția statistică a numărului de locuitori și hotărîm unde să tăiem. Punem barieră la minim 1,5 milioane locuitori, să fie cît de cît țară, nu cine știe ce microteritoriu, gen Vatican sau Gibraltar sau Seychelles sau Sao Tome e Principe. Scoatem aceste microțări, vreo 76 la număr, din baza de date.

Înainte să ne apucăm de treabă, observăm în treacăt că lipsește cel puțin o țară intensă la cap, și anume Coreea de Nord, de unde evident că nu există date despre Covid, căci din țara aia nu prea există date despre nimic.

Asta e. Tot ne rămîn 149 de țări. Practic toate de pe globul ăsta. Un număr impresionant de date oficiale, mai mult decît suficient încît să faci o analiză statistică sănătoasă pe ele. E practic un recensămînt, nici nu e cazul să discutăm despre marje de eroare statistică.

Începem să lucrăm. Ne uităm după religie, evident, căci așa propune doamna Mungiu narativul demonizant. Le clasăm după religia dominantă. Avem date la fel de oficiale pe net, construim baza de date. Fiecare țară, ce religie are. Asta e ortodoxă. Asta e musulmană. Asta e catolică. La asta e dificil de tras o concluzie.

Ookey. După o necesară muncă de chinez bătrîn, rezultă șase categorii religioase mari și late și încă una la completare. Trei tipuri de creștinism, că așa procedează vulgata huntingtoniană: ortodoxe, catolice, protestante (în această categorie băgăm și religiile neo-protestante). Încă trei religii mari: musulmanii, hindusii și budiștii. Și a șaptea, “Altele”, la care intră fie țările unde nu există o religie dominantă (gen Liban), sau cele de altă religie decît cele deja menționate. Astfel, în total doar 11 țări, printre care Liban, Israel, China, le punem la “Altele”.

Și gata categoriile privind religia. Dacă vreți detalii, inclusiv baza de date, vă stau la dispoziție cu cea mai mare plăcere. Cereți și vi se va da – fie în format Excel, fie în format SPSS.

Dar stai așa, că totuși, nu doar distinsa doamnă Mungiu poate emite pretenții de clasificare. Totuși, țările pot fi clasate la fel de bine și după tot soiul de alte caracteristici, la fel de relevante. După nivelul de dezvoltare. După mărime. După poziția geografică. După sistemul politic. Să tot le grupezi.

Întrebarea e simplă și stă la baza disputei mele cu distinsa doamnă perfectă Mungiu. Care din aceste grupări sînt mai relevante în a decela diferențe privind principalul indicator referitor la gravitatea Covidului în țara respectivă, și anume numărul de morți standardizat la milionul de locuitori?

Eu am făcut două analize. Una după religie, ipoteza doamnei Mungiu. A doua analiză după o categorisire diferită, non-religioasă. O ipoteză alternativă, ipoteza mea, vă explic imediat cum am ajuns la ea. O combinație de dezvoltare, politică și geografie.

De ce am ales această agregare non-religioasă a țărilor? Pentru că e izbitor la ochi, dacă știi să te uiți în date, că principala diferențiere între țări afectate de Covid și țări mai puțin afectate de Covid este dată nu de religie, ci de istoria recentă de comunism.

De unde a plecat analiza mea? De la o chestie elementară: m-am uitat în date, mai ales în țările cu numărul cel mai mare de morți Covid raportat la milionul de locuitori. Am sortat baza de date în mod descrescător, după numărul de morți de Covid la milion. Am dat la o parte în gînd microțările, că alea mai mult încurcă la tras concluzii.

Și am început să număr: ortodoxă, nu ortodoxă, nu ortodoxă, etc. Și, numărînd conform propunerii distinsei doamne Mungiu, mi-am dat seama: stai așa, că nu-i așa. Stai așa, că se poate număra și altfel. Și fii atent că iese o aranjare mult mai evidentă, mai puternică. Ia fii atent, dom’ Palada, ia uite aici, doamna Mungiu, cum se poate număra: țară post-comunistă, încă una, și încă una, și...

Hoopa. În căutarea țărilor ORTODOXE, ne sare în ochi o concluzie mult mai evidentă și mai de bun simț. Mai toate țările din primele douăzeci cele afectate de Covid sînt țări POSTCOMUNISTE.

Aha. O ipoteză alternativă pertinentă. Ia hai s-o studiem, să vedem: doamna Mungiu avea dreptate cu ortodoxia ei, sau am eu dreptate, cu țările post-comuniste?

Să calculăm.

În primul rînd, la ochi. La analiza descriptivă, focalizîndu-ne pe țările cele mai afectate de Covid. Să numărăm.

După ce dai la o parte microțările, pentru a limpezi peisajul, și după ce sortezi în ordinea descrescătoare a gravității Covid, dată de morții de Covid, observi un lucru elementar. Că în topul gravității sînt mult mai multe țări postcomuniste decît țări ortodoxe.

În primele 20 de țări afectate de Covid, nici mai mult nici mai puțin de 15 din acestea sînt postcomuniste. Adică trei sferturi (75%). În schimb, din aceleași prime 20, doar 6 sînt ortodoxe, adică doar o treime (30%).

6 e mult mai puțin decît 15, cum de altfel și 75% e mult mai puțin decît 30%. Hopaa. Doamna Mungiu, avem o problemă. Elementară: de numărat.

Să continuăm.

Mai mult, în primele 20 de țări 10 din acestea, adică fix jumătate din ele, sînt catolice. Hopaa! Ce să vezi? A naibii religie ortodoxă, e bătută de bunătate de religie catolică. Din alea puternic afectate de Covid, sînt mai multe alea catolice decît alea ortodoxe. Hoooppa. 10 e mai mare decît 6.

Ce-avem noi aici? Măi să fie. Oare doamna Mungiu o fi observat asta? Sau pur și simplu nu știe să se uite în date, oricît de mare pricepută s-ar da dînsa, că face, că drege, că ca ea nu e nimenea?

Nu mă credeți? Uite aici tabelul.

Fig. 1. Tabel cu țările afectate de Covid ordonate descrescător Hai să vă formalizez analiza. Hai să vă explic categoriile.

La ipoteza A, cea care leagă mortalitatea Covid de religia țării, avem următoarele șapte categorii, deja prezentate mai sus, ca să verificăm ipoteza doamnei Mungiu:
• ortodocși
• catolici
• protestanți (inclusiv neoprotestanți),
• musulmani
• hinduși
• budiști
• alții (alte religii decît cele de mai sus, inclusiv țările fără religie dominantă, dar mai ales China, care nu e nici creștină, nici musulmană, nici budistă, e un caz aparte)

La ipoteza B, cea privind legătura dintre Covid și categoriile politico-geografice, avem următoarele opt categorii:
• țările postcomuniste, care sar în ochi în ierarhia țărilor afectate de Covid
• țările dezvoltate, așa numitul Occident extins, categorie care cuprinde, pe lîngă țările occidentale care au picat de partea bună a istoriei după al doilea război mondial (SUA, Canada, UK, Germania, Franța etc), și celelalte țări dezvoltate non-occidentale (Israel, Japonia, Australia, Noua Zeelandă)
• Africa
• America Centrală și de Sud, inclusiv Caraibele (adică restul Americii, în afara Statelor Unite și Canadei)
• Asia Centrală și Orientul Mijlociu, căci prezintă un specific diferit de restul Asiei
• India, că e imensă
• China, că e la fel de imensă
• restul Asiei în afara celor deja menționate (inclusiv micile țări ale Oceaniei, alea care depășesc 1,5 milioane de locuitori, că oricum sînt practic reziduale la numărătoare)

După ce v-am prezentat tabelul din Figura 1 și după ce v-am descris și categoriile, să vă arăt niște grafice, căci tare adevărată mai e butada: “un grafic face cît o mie de cuvinte”.

Rezultatele analizei mele descriptiv-univariate pot să fie prezentate mult mai convingător sub formă vizuală. Vă prezint în continuare țările afectate de Covid peste media globală, fie în funcție de religie (Fig. 2), fie în funcție de apartenența lor politico-geografică (Fig. 3).

În Figura 2, culorile sînt în funcție de religia țării. Vedem cum culoarea roșie, pe care am atribuit-o țărilor ortodoxe, e răspîndită relativ împrăștiat prin grafic și mai ales este practic năpădită de culoarea albastru deschis – țările catolice. Ipoteza doamnei Mungiu e cam încolțită de atîta albastru catolic.

Fig. 2. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de religie (morți Covid peste media globală) În schimb, cînd facem categorisirea în funcție de apartenența politico-geografică, ce să vezi? Dintr-o dată graficul se limpezește, lucrurile capătă mult mai mult sens. Roșul cu care de data asta am desemnat țările post-comuniste se agregă, se adună tot într-un loc, în fruntea ierarhiei. Iar albastrul deschis al țărilor din America Centrală și de Sud vine după aceea, împletit cu albastrul închis al țărilor dezvoltate.

Fig. 3. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de categoriile politico-geografice (morți Covid peste media globală) Concluzia? Una simplă, care cu siguranță nu-i convine distinsei doamne Mungiu, această Erynie perfectă și indignată și perfect de indignată la adresa poporului său. Aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt post-comuniste.

Repet, să vă intre bine în cap: aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt țări post-comuniste.

* * *

Să continuăm, că știu că pentru distinsa doamnă Mungiu niște biete grafice nu sînt îndeajuns. Distinsa doamnă Mungiu știe analiză statistică. Să-i dăm statistică, să-i scoatem pe nas Huntington și demonizarea poporului român.

Extindem analiza statistică de la cea simplă, chioară, descriptivă univariată, la cea bivariată. Avînd o variabilă independentă categorială și una dependentă metrică, rezultă pe cale de consecință că e nevoie să aplicăm analiza ANOVA.

Sînt sigur că doamna Mungiu a auzit de ANOVA și că știe că în asemenea cazuri aceasta este analiza statistică adecvată. Că dînsa e superioară și înțeleaptă și perfectă, nu ca primitivii de ortodocși.

Buun. Să facem analiză ANOVA pe toată baza de date, pe toate cele 149 de țări, cu două ipoteze alternative. A: ipoteza religioasă. B: ipoteza politico-geografică.

Hai, că nu vă împui capul, trecem direct la concluzii. Dacă vreți detalii, vă stau la dispoziție.

Rezultă un lucru simplu de pe urma analizei ANOVA. Ipoteza B, cea privind diferențierea politico-geografică, explică mult mai bine numărul de morți dintr-o țară decît ipoteza religioasă, dragă sufletului huntingtonian al distinsei doamne perfecte și scrupulos de indignate pe țara ei, Alina Mungiu Pippidi.

În cazul ipotezei B, politică / geografie, variația intragrup (Within Groups) e mult mai mică și variația intergrup (Between Groups) e mult mai mare decît în cazul ipotezei A, religie (vezi Fig. 4).

Agregarea politico-geografică e mult mai tranșantă, mai diferențiatoare decît cea religioasă. Ce se vedea la ochiul liber pur și simplu numărînd în rîndul țărilor cele mai afectate de Covid este validat de analiza statistică pe întreaga bază de date.

Să-i arate cineva tabelul ăsta doamnei Mungiu, din Figura 4. Știe să-l interpreteze, stați fără grijă. Nu e proastă. Știe cifre.

Fig. 4. ANOVA explică de ce Ipoteza B Politică / Geografie e mai pertinentă decît Ipoteza A Religie Această concluzie este întărită și de prezentarea vizuală a rezultatelor. După cum vă spuneam: un grafic face cît o mie de cuvinte.

Fig. 5. Ipoteza A Religie vs Ipoteza B Politico-Geografică. O comparație a mediilor de morți Covid la milionul de locuitori, în funcție de categoriile ipotezelor respective Se vede acolo, pînă în fundu’ clasei? Se vede graficul cum trebuie? Înțelege doamna Mungiu cum e cu pantele?

Vede că media de cazuri de morți Covid la milionul de locuitori este semnificativ mai mare în cazul țărilor postcomuniste (2,951) decît în cazul țărilor ortodoxe (2,515)?

Vede că diferența este cu aproximativ o cincime mai mare: aproape 3,000 față de 2,500?

Înțelege că factorul politico-geografic discriminează mult mai puternic decît cel religios?

Mai îl îmbrățișează necondiționat pe Huntington?

Mai demonizează poporul român degeaba?

Repet, să înțeleagă tot chiorul: ipoteza politico-geografică explică mult mai puternic variația de morți Covid decît ipoteza religioasă.

* * *

Să vă explic de fapt despre ce e vorba în toată această tărășenie. Pînă acum v-am prezentat doar cifre, grafice și analize statistice. Dar acum e cazul să înțelegem ce-o mînă pe doamna Mungiu în luptă.

Vedeți voi, dacă folosești argumentul “religie”, pe lîngă că lovești în mod convenabil în Biserica Ortodoxă, de fapt tragi la răspundere poporul român pentru tarele sale de caracter. Îl tragi de urechi. Îl tăvălești bine, mama lui de popor înapoiat.

Vai, ce popor nedisciplinat și neascultător. Niște primitivi medievali care nu acceptă glorioasele victorii ale științei. Precum secretarii de partid pe vremuri, distinsa doamnă perfectă Mungiu înfierează cu aspră furie și cu vehementă indignare lipsurile morale ale primitivilor de români.

E o meteahnă. E unul din motivele pentru care sîntem noi înapoiați și vom rămîne mereu la fel. Niște primitivi.

În schimb, dacă propui spre explicație ipoteza post-comunistă, dintr-o dată nu mai e de vină poporul, ci sistemul politic. Cauzalitatea se externalizează, vina morală se risipește în nisipul istoriei.

Dintr-o dată, poporul se transformă dintr-un medieval bicisnic într-un nobil Robin Hood, care este reticent la toate narativele oficiale pe care sistemul i le îndeasă pe gît, cum făceau comuniștii pe vremuri cu propaganda lor deșănțată.

Nu mai e o chestie de limitare morală, ci devine o chestie de dependență de cale (istoria recentă) și chiar de necesare trăsături de supraviețuire.

Dintr-o dată, românii nu mai sînt medievali, ci fac parte dintr-un complex valoric onorabil, alături de polonezii și de cehii cei catolici, de letonii și de lituanienii cei protestanți, toți trecuți prin malaxorul de harneală și de propagandă timp de jumătate de secol. Statistici false, îndemnuri ipocrite, forțare a adevărului pînă dincolo de orice limită a bunului simț. Prosteală pe față.

Și rezistența la această prosteală sistemică.

Comuniștii ziceau că e bine, că curge numa lapte și numa miere. Românii și polonezii și letonii și ungurii și lituanienii și rușii vedeau că de fapt totul pute în jur. Discrepanța dintre discursul oficial și realitate era strigătoare la cer.

Și atunci postcomuniștii făceau ce știau mai bine: rezistau, se opuneau, fie pe față, cu scandal, ca polonezii cu Solidarność, fie mai balcanic, mai indirect, de tip “pupă-i în bot și papă-le tot”, “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Indiferent însă dacă rezistența era pe față sau pe mutește, un lucru era comun tuturor acestor țări comuniste: nu credeam neam ce ne predică sistemul.

Această traumă nu are cum să nu lase urme. Toate popoarele postcomuniste prezintă o sănătoasă mefianță la adresa harnelii oficiale, inclusiv la adresa harnelii distinsei doamne perfecte Mungiu.

Drept urmare, nu vrea să se conformeze. Nu vrea să asculte de reguli, pentru că știe că ele nu sînt făcute în folosul lor, ci în folosul stăpînirii dictatoriale. Nu crede statistici. Știe că sînt false. Nu crede discursuri sforăitoare. Știe că sînt harneală. Nu crede îndemnuri la muncă voluntară și la lupta pentru pace. Știe că sînt prosteală pe față.

Drept urmare, nu crede nici în actualul discurs la adresa gravității Covid. Și nu vrea să asculte nici de îndemnurile suspect de insistente ale milițienilor de a se vaccina. Știe că sînt prosteală pe față.

De ce? Pentru că românii, la fel ca și polonezii ungurii cehii letonii lituanienii, au în sînge amintirile vremurilor cînd aceiași milițieni își băteau joc de oameni, cu legea în mînă. Și cu megafonul de propagandă proptit la gură.

Înțelegeți, distinsă doamnă perfectă Mungiu, de ce lumea nu pune botul la harneală? Înțelegeți de ce o halcă întreagă de glob, toate țările post-comuniste, nu vor să se vaccineze?

Nu știu dacă e bine sau nu, dacă mor oameni sau nu din cauza asta. Eu vă explic un lucru simplu: de ce lumea postcomunistă nu are încredere în narativul oficial. Nu e vorba aici de religie, de ortodoxie. E vorba de moștenirea de minciună sistemică a comunismului.

Iar voi, dragii mei cititori răbdători, înțelegeți acuma de ce e mai convenabil să dai vina pe biserică decît pe miliție? De ce distinsa doamnă perfectă Mungiu insistă pe o explicație care să demonizeze, nu pe una care să disculpe?

Evident că discuția e ceva mai elaborată. În plus față de acest complex valoric de mefianță la adresa discursului oficial, mai avem de luat în vedere și starea sistemului de sănătate din țările postcomuniste. Acele țări care au fost îndemnate vehement de elita neoliberală din Occidentul dezvoltat să-și “eficientizeze” sistemul de sănătate, adică să închidă spitale.

Nu mai spun de deciziile absolut cîinești ale conducătorilor din aceste țări postcomuniste, care au oprit tratamentele pentru orice altă boală decît Covid, ducînd astfel la creșterea suplimentară a morților. Nu mai spun de nivelul de sărăcie. Discutăm pînă poimîine, dacă chiar vrem să intrăm în analiză multivariată.

Nu e cazul aici. Important este să tragem o concluzie necesară: distinsa doamnă perfectă Mungiu fie nu știe să se uite în date, fie de manieră convenabilă ignoră aceste date. Căci datele duc la niște concluzii neconvenabile pentru ea. Și atunci distinsa doamnă Mungiu face ce face orice comunist care se respectă. Preferă să emită necesare texte de propagandă. Ortodoxia e rea, religia e rea, românii sînt vinovați și limitați moral. Ah, ce primitivi.

Da, da. Cum să nu. Să vă mai arăt încă o dată analiza statistică? Să vă mai explic încă o dată cifrele? Hai, că nu sînteți ca amărîtul ăla de Pieleanu, de nu înțelege nici măcar un grafic, darămite rezultatele unui test ANOVA. Dumneavoastră, distinsă doamnă, chiar vă pricepeți. Doar că, din păcate, vă cam puneți priceperea în slujba unor cauze urîte.

Ghinion.
Citeste tot...

Miliția și vaccinarea: un calcul simplu

O să fac acuma un lucru contraintuitiv. O să vă explic că eșecul vaccinării, în particular, dar și conceptul de Românie eșuată, în general, nu sînt de fapt în totalitate vina celor care în momentul de față vremelnic guvernează România.

Cu accent, evident, pe vremelnic, acest cuvînt tare drag tuturor funcționarilor publici (“e vremelnic, mai devreme sau mai tîrziu o să scăpăm și de ăsta.. noi sîntem adevărații nemuritori ai sistemului.”)

Încă de la începutul acestui an, de la începutul campaniei de vaccinare, în sondajele Sociopol realizate pe tema Covidului în general și a vaccinării în particular, în mod constant reieșea că aproximativ jumătate din populația adultă rezidentă a României era de acord să se vaccineze.

55%, mai exact. Aceștia se împărțeau în 40% total de acord și 15% oarecum de acord.

Ce înseamnă populația adultă rezidentă? Înseamnă adulții pe care îi găsim în țară. Noi nu putem să facem sondaje pe toată populația oficială a României, dacă ei nu sînt acasă, ci plecați fără acte în Spania, Italia, Germania, Anglia, unde-or mai fi ei plecați.

Noi nu-i putem găsi în țară decît pe cei care sînt în țară. Sună tautologic, dar asta e realitatea. Așa e cu sondajele. Nu ajungem la diasporezi, decît dacă din întîmplare îi nimerim prin țară, în vizită la neamuri.

Cîți sînt rămași în țară? Să socotim.

INS dă următoarele date oficiale. 22,1 milioane români în total, de-ăia oficiali, după acte, adică după domiciliu. Nu contează unde sînt. Contează buletinul, CNP-ul. Din ăștia 22,1 milioane, de fapt doar 18,2 milioane sînt adulți, peste 18 ani. Restul copii.

Rețineți. 18,2 milioane adulți oficiali.

Ookey. Aici începe povestea cu emigrația. Cu diferența dintre domiciliu (ăia din actele oficiale) și rezidență (ăia care de fapt sînt cu adevărat în România).

Din România au plecat în ultimii 15 ani 3,5 milioane de români. Aproape toți adulți, la muncă. Ei sînt cu buletinul și cu CNP-ul aici, în România. Dar de fapt cu trupul, cu viața, cu soarta în alte țări.

Această cifră de 3,5 milioane e bine documentată, atît în sondajele noastre Sociopol, cît și în alte date mai mult sau mai puțin oficiale. Toată lumea acceptă tacit această realitate, doar că nu o oficializează, să fim mai mulți pe hîrtie, să primim bani mai mulți de la Imperiu. Gubernia Nerealist De Populată România.

Scădem 3,5 milioane adulți plecați din 18,2 milioane de adulți oficial pe hîrtie.

Rezultă 14,7 milioane de români.

Doar atîția adulți sînt în România de fapt. Asta este baza de calcul la care trebuie să ne raportăm cu adevărat. Doar 14,7 milioane de fapt.

Cît înseamnă 40% total de acord să se vaccineze din 14,7 milioane? 5,9 milioane.

Cît înseamnă restul de 15% oarecum de acord să se vaccineze din aceleași 14,7 milioane? 2,2 milioane.

În total, vreo 8 milioane de români care spuneau că sînt de acord să se vaccineze. Dintre care de fapt doar vreo 6 milioane (5,9 milioane) care ziceau cu gura plină, "da, să moară pisica, dă-ncoace vaccinul ăla să mi-l dau în venă".

Cîți s-au vaccinat pînă acum, imensa lor majoritate adulți? 5,5 milioane.

Cîți ziceau în mod constant, încă de la începutul campaniei de vaccinare, că se vor vaccina,? 5,9 milioane cu adevărat. Restul de 2,2 milioane doar cu jumătate de gură, probabil sub presiunea conformismului mesajului oficial.

Care e diferența dintre 5,9 milioane care ziceau de la bun început că se vor vaccina și 5,5 milioane care în cele din urmă s-au vaccinat? Una destul de mică, la aceste volume de oameni.

Care e concluzia?

Campania de vaccinare nici n-a stricat, nici n-a ajutat. Întocmai precum apa sfințită. Doar a consumat niște resurse și i-a enervat pe cei care oricum nu voiau să se vaccineze.

Procentul de vaccinare în România, care în momentul de față este în mod real de 37% în rîndul adulților (5,5 milioane din 14,7 milioane total adulți care sînt cu adevărat în România) este pur și simplu o constantă socială, independentă de iureșul de comunicare.

Asta e România. Ăsta este profilul ei valoric, ăsta este mersul lucrurilor. Nu poți forța baba să treacă strada, nici copilul să nu se urce în pom. Nu poți forța românul care nu vrea să se vaccineze să și-o dea în venă. Nu comentez deocamdată motivele pentru care nu vrea să se vaccineze. Vorbesc doar despre conversia opinie – comportament.

Ce n-a reușit campania de vaccinare de fapt? Să-i convingă să se vaccineze pe cei aprox. 2,2 milioane români care erau cu jumătate de gură de acord în sondaje.

De ce? Pentru că în loc să adopte calea blîndeții, a empatiei și compasiunii, milițienii noștri care conduc țara și campania de vaccinare au făcut singurul lucru pe care-l știe miliția de la Nabucodonosor încoace: să beștelească lumea, să-i ordone, să țipe la lume, să se ștropșească la ea ca un sergent major îngîmfat și plin de sine.

Atîta știe miliția. Cum atîta știu românii, la fel și miliția: atîta știe. Nu te pui cu natura umană. Cu predispozițiile valorice, atitudinale.

E milițian? Și îi dai în mînă un megafon? Ce știe să facă milițianul cu megafonul? Un singur lucru: să urle plin de indignare în el. “Circulați! Circulați!”

Deci, dragi români și restul concetățeni, nu e nici un mister. De la bun început cam 6 milioane de români erau de fapt de acord să se vaccineze. Din ăștia s-au vaccinat aproape toți: 5,5 milioane.

Restul s-au uitat la miliție cum urlă și face spume la gură și au făcut ce au făcut românii dintotdeauna în fața autorității oprimante: s-au ascuns prin colțuri și au așteptat să treacă furtuna.

Zi ca ei și fă ca tine. Strategia multiseculară de supraviețuire a românului obidit, urgisit de Imperiu: turci, habsburgi, ruși, acuma mai nou bruxellezi, de fapt germani. Capu’ la cutie și joc de glezne. Mergi pe burtă, maică. O să plece și ăștia. O să scăpăm și de ăștia. Nu știu cînd. Acuma. Peste 10 ani. Peste o sută de ani. Nu știm cînd. Deocamdată lasă-i să urle.

Sînt vremelnici, maică, și ăștia. Vremelnici. Niște pițifelnici vremelnici. Nu mor românii cînd vor cîinii.

Din păcate, unii români mor. Dar asta e altă discuție. Nu discut de ce peste jumătate din români sînt reticenți să se vaccineze de gripă, nu de tetanos, poliomelită sau varicelă. Noi acum discutăm de ce miliția nu e în stare să convingă lumea.

Simplu: pentru că e miliție, și românii n-au avut niciodată încredere cu adevărat în miliție. În opresor.

Ghinion.





. Citeste tot...

Realitatea prezintă geometrie variabilă

Realitatea prezintă geometrie variabilă. Noi nu percepem realitatea nemijlocit decît în foarte mică măsură. În rest, ce aflăm de la alții. Deci nu e realitate. E narațiune. Poveste. Ceva spus de altcineva. Rude neamuri cunoștințe. Presă televiziune radio social media. Ai fost tu acolo? Nu. Ai aflat.

Realitatea, în consecință, ajunge în mințile noastre în funcție de interesele celor care construiesc narativul și ni-l servesc pe tavă, mai mult sau mai puțin credibil, gustos, epic.

Covidul și Wuhanul reprezintă un exemplu clasic de realitate cu geometrie variabilă.

De la bun început s-a vehiculat ideea că e foarte posibil ca acest virus să nu fie de sorginte naturală, sălbatică, de la liliac și de la pangolin, ci foarte probabil să fi fost creat în laborator. În care laborator? Păi în ăla din Wuhan, specializat fix în așa ceva și de unde de altminteri a și pornit toată tărășenia mondială.

La vremea respectivă, o astfel de narațiune nu corespundea nevoilor celor care gestionau realitatea occidentală. Stăpînii undelor și ai realității oficiale se confruntau cu o reticență din partea populației în a accepta gradul ridicat de periculozitate al virusului Covid. Nu există. E doar o gripă obișnuită. Sînt în pericol să moară de la el doar ăia care oricum sînt cu un picior în groapă.

În fața acestei reticențe, ideea că ar mai fi și făcut în laborator nu venea decît să alimenteze celelalte teme narative care împiedicau propaganda oficială. Deci trebuia combătută cu orice preț.

Cum așa să fie făcut în laborator? E o prostie. Fake news! Fake news! Scoteți-vă din cap așa ceva! Fiți raționali, nu medievali! Vă spunem noi că nu e făcut în laborator! Știm noi mai bine decît voi. Acceptați narativul oficial. Doar noi avem voie să proiectăm narative pe acest subiect. Voi tăceți din gură și conformați-vă. Medievalilor. Conspiraționiștilor. Subversivilor. Penalilor.

Ooookeey. Între timp s-a derulat primul an de pandemie și de isterie Covid. S-au îmbolnăvit oameni. Au murit oameni. S-a blocat un glob întreg. Au murit oameni și de alte boli, că nimeni nu mai avea voie să fie tratat decît de Covid.

Au inventat pe urmă vaccin. S-au străduit să vaccineze cît mai multă lume. S-au lovit și aici de reticență și de narațiuni concurente, divergente. A venit vara. A trecut valul al treilea. Cifrele de bolnavi și de morți Covid au scăzut, cel puțin în zona euro-atlantică. Lumea a dat cu nasul de căldură și de o oarecare umbră de normalitate. Covidul nu mai pare chiar așa de bau-bau ca acum șase luni.

Dintr-o dată, în acest climat schimbat de opinie socială, nevoile hegemonului s-au schimbat. Nu-l mai doare atît de mult faptul că se vîntură idei alternative despre Covid, cît îl doare faptul că China refuză să se oprească din marșul ei de creștere a puterii.

Hoooopa. Nasol. Ne-am întors la business as usual, la geopolitică de-aia normală, de dinainte de boală. Statele Unite și China, noul război rece. Și cine e la butoane acum în Statele Unite? Democrații sînt la butoane. Și democrații vor o atitudine mult mai dură la adresa Chinei. Să-i dea la bubă. Cum îndrăznește China să fie la concurență cu Statele Unite?

Dintr-o dată, discursul privind crearea Covidului de către om a căpătat utilitate geostrategică. Și pentru că e un narativ util, dintr-o dată nu mai e demonizat. Ba din contră, este împins pe canalele mari mass media, să afle toată lumea cum nasoii de chineji au produs ditamai bestia de Covid să moară tot globul. Niște nasoi. Niște agresivi. Niște violatori. Arma biologică. Ne omoară! China e de vină!

Oookeeey. Dintr-o dată, narativul se schimbă. În funcție de nevoile hegemonului, ale celui care deține puterea de comunicare și de legitimare a narațiunii dominante.

Vă place cum se schimbă realitatea? În șase luni e cu totul altă poveste care vă este oferită. Să haliți altă harneală, cum ar zice specialistul în comunicare. Și voi o haliți. Uitați repede că pînă recent un astfel de discurs era demonizat. Și vă repeziți cu același entuziasm naiv în contra-narativ, în povestea spusă pe dos.

Nu mă credeți? Uite aici, articol în presa imperialistă. Washington Post, 25 mai 2021. “Timeline: How the Wuhan lab-leak theory suddenly became credible”.

Articol frumos documentat, ca la carte. Unde micuții imperialiști ne prezintă dovezile pentru care ei consideră că e din ce în ce mai credibil că virusul Covid de fapt a fost produs în laborator.

Dovezi? Sau propagandă? Adevăr? Sau o nouă harneală convenabilă? Au cumva nevoie să prezinte China ca fiind marele demon? I-a apucat acuma marea strădanie jurnalistică? De ce taman acum? De ce nu acum șase luni, sau nouă luni, cînd era Trump la putere și spunea cam același lucru? Atunci nu era convenabil să vorbească aceleași vorbe ca și Trump. Jurnaliștii? Niște deontologi convenabili.

V-am spus. Realitatea prezintă geometrie variabilă. Beți încet, căci conține adevăruri în continuă schimbare.

PS: În sondajele pe care le realizez pe tema Covid măsor încă de anul trecut, printre altele, și felul în care lumea crede în astfel de idei alternative despre acest virus. Taman acele idei pe care hegemonul comunicațional le consideră drept manipulare, “fake news”.

Dintre toate aceste idei alternative, două sînt cele pe care românii le consideră în mod constant adevărate de un an încoace, indiferent de cît de multă propagandă oficială le toarnă autoritățile în urechi.

Primo: că virusul nu e din natură, de la liliac și de la pangolin, ci e produs în laborator.

Secundo: că statisticile oficiale privind evoluția Covid prezentate de autorități sînt false.

Pe măsură ce trece timpul, cu atît ne dăm seama că poporul român, de fapt, e al naibii de înțelept. The wisdom of crowds, cum ar spune metodologul.

Cum ar zice proverbul. Poți prosti puțină lume mult timp. Poți prosti multă lume puțin timp. Dar nu poți prosti un popor întreg la nesfîrșit.

Ghinion.



. Citeste tot...

Robor, această armă de dînșii inventată

Vreți să vedeți cum face BNR politică în România și cum ține cu Raiffeisen, ăia mici și deontologi și anti-pesediști care ieșeau în piață să protesteze împotriva corupților de pesediști care nu-i lăsau să-și facă meandrele cum vor ei?

Ia uitați-vă aici: cît timp au fost premieri de-ăia, cum le zice, iubitori de sistem, adică sistemofili, Cioloș, Grindeanu, Tudose, ROBOR-ul n-a avut nici un fel de problemă să stea la valori minime istoric, sub 1%. Cum a venit un premier mai civil, Dăncilă, cum i-au dat cu ROBOR-ul în cap.

Și asta e doar jumătate de problemă. Restul constă în mașinăria de zgomote a sistemului. În presa deontoloagă civilă cu epoleți, care urlă din unitate la comandă.

Ani de zile ROBOR-ul a fost la valori mari și mult mai mari decît acum.

Pe vremea lui Boc era la 16, apoi a scăzut “doar” la 6. Adică dublu decît acum. Ați auzit pe cineva să urle? Să-și sfîșie cămașa de civil pe el că e jale cu ROBOR-ul?

Vă spun eu: n-ați auzit.

Doar acum, că e ordin pe unitate să se mai inventeze un subiect de demonizare, doar acum și-au scos deontologii corzile vocale la tocit, să jelească pe mormîntul ROBOR-ului care a “explodat” la 3.

După ce aproape 10 de ani a fost în stratosferă, peste 50 și uneori și peste 100, iar alți vreo 10 ani de zile, din 2005 pînă prin 2013, pe vremea lui Ponta, alt premier pesedist demonizat la vremea respectivă, a fost peste 6.

Acuma, că e doar 3.32, e dezastru pentru deontologi. Subiect de întărîtat tefeleii care habar n-au de viața lor și urăsc ce li se spune să urască.

Vă place cum își ia BNR țara înapoi și o dă la austrieci?? Ar trebui să vă placă. Face chestia asta de ani buni de zile, și noi nu zicem nimic. Raiffeisen. Raiffeisen everywhere.

PS: ca să nu avem discuții, sursa datelor este cea mai foarte oficială, de la BNR citire.







. Citeste tot...

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...

Salariul de la stat nu e mai mare decît cel de la privat

Hai să vă explic cum funcționează propaganda tefelistă și cum naivii sunt fraieriți cu mare fraiereală retorică, să crească în ei furia împotriva știrbilor și săracilor și comuniștilor și pesediștilor și celor de la stat.

Știți, zilele astea tot circulă știrea aia virulentă și tefelistă că cei de la stat cîștigă mai bine decît cei din privat. Concluzia e limpede: huo PSD, huo Dragnea, sîntem cu ochii pe voi, corupților, rezistăm, ce vă mai bateți joc de țară și de-alte sloganuri de-astea de mare patetism tefelistic.

Afirmația ascunde o mare păcăleală. Se compară mere cu șuruburi.

Unul din modurile cele mai des întîlnite în care se categorisesc ocupațiile este în funcție de tipul de activitate, o combinație de complexitate, domeniu de activitate și loc de desfășurare.

De la simplu la complex și de la mai puțin bine plătit la mai bine plătit, ordinea este:

- ocupații manuale o agricole (adică agricultori, adică țărani și alți tractoriști) o non-agricole, în exterior (de ex. zidari, lucrători salubritate) o non-agricole, în interior (de ex. vînzători, manipulați marfă în depozite, laboranți) o

- ocupații non-manuale, fără funcție de conducere o fără studii superioare (de ex. secretară, contabil studii medii) o studii superioare, fără funcție de conducere (de ex. inginer, programator, medic) o

- funcții de conducere / patronat o funcție de conducere, fără afacere proprie (de ex. director de vînzări) o afacere proprie (patron, mic întreprinzător) o

După cum spuneam, cu cît urci această scară de complexitate profesională, cu atît în medie salariile sînt mai mari.

Și aici intervine păcăleala. Aici ajungem să comparăm mere cu șuruburi.

La stat, prin prisma specificului activității, sînt angajați preponderent cu studii cel puțin medii, de regulă superioare și îndeosebi cu ocupații non-manuale (adică de birou – nu vă gîndiți la alte prostii la care eu nu m-am gîndit).

Adică vestiții funcționari publici – mai toți cu studii superioare. Profesorii din învățămîntul de stat – practic toți cu studii superioare. Medicii din sistemul medical de stat – toți cu studii superioare. Polițiștii. ANAF-iștii, procurorii, judecătorii, securiștii, miniștrii și restul angajaților de la stat. Cei mai mulți dintre ei cu studii superioare și cu o complexitate semnificativă a fișei postului.

Evident că la stat mai există și ceva ocupații manuale, de ex. șoferi, dar acestea sînt clar în minoritate. Majoritatea covîrșitoare e compusă din ocupații non-manuale, fie cu studii medii, fie de multe ori cu studii superioare. Pe aceștia îi găsim în zona medie și superioară a ierarhiei mai sus menționate.

Deci mai bine plătiți, prin prisma meseriei. Deci trag media în sus, da? Că nu avem tractoriști și mecanici auto în rîndul angajaților de stat.

Pe de altă parte, mai toate ocupațiile manuale le găsim în mediul privat. Agricultori zidari laboranți tehnicieni lucrători de salubritate instalatori mecanici toate meseriile pămîntului care implică pus osul și mînuța pe vaselină și pe mătură și pe sapă și pe șaibă și pe marfă le găsim la privat. Că așa e sistemul capitalist, am vrut privatizare, de vreo 30 de ani am mutat toată zona asta din zona proprietății de stat în zona proprietății private.

Deci ăia plătiți mai slab sînt toți în mediul privat. Deci ei contribuie la medie, la socoteală doar în cazul mediului privat. Deci trag media în jos, da?

Mai mult de atît, ocupațiile din mediul privat foarte bine plătite, unele din ele nu se regăsesc în calculul salariilor – atenție, al SALARIILOR, căci pe această cifră se bazează tefeliștii în afirmația lor incriminatorie.

De ce? Simplu. Pentru că oamenii ăia foarte bine plătiți nu primesc salarii. Asta nu înseamnă că muncesc pe gratis. Ci că nu iau salariu. Ci altceva.

Ei își încasează cîștigurile altfel. Mulți dintre ei pe firmă sau pe PFA, și scot banii prin intermediul dividendelor. Foarte mulți au acolo un salariu minim pe economie, să aibă carte de muncă, să meargă vechimea, și restul se încasează prin dividende.

Alții, mai bengoși, cei din coada foarte ultimă a distribuției veniturilor, ăia cu cel puțin zeci de mii de euro lunar, prin intermediul vestitelor contracte de consultanță în paradisurile fiscale, maniera cea mai des întîlnită prin care companiile mari sifonează banii în străinătate. Ăștia nici măcar nu mai plătesc acea modestă taxă pe dividende, le vin banii în contul fizic direct din Seychelles și aia e. Nema taxe.

Deci cei cu cîștiguri foarte mari nu intră nici ei în socoteala calculului salariului din mediul privat. Deci trag și ei media în jos, prin omisiune. Că dacă erau luați în socoteală, o trăgeau în sus.

Nici nu mai spun de vestitele plăți la negru, de banii în mînă primiți în mediul privat. La stat nu se poate așa ceva. Nu se poate, punct. Totul e pe hîrtie. În privat, uneori nu e pe hîrtie. Dar acolo nu știu distribuția, să zicem că banii negri sînt și la ăia săraci, și la ăia bogați, deci e posibil să nu afecteze calculele.

Rămînem doar la primele două motive pentru salariul mediu din zona privată rezultă că e mai mic decît salariul mediu de la stat: a) ocupațiile manuale, prost plătite, existente practic doar în mediul privat și

b) salariile mari care unele sînt plătite altfel, nu drept salarii, ci drept prestări servicii, care se concretizează în venituri prin intermediul dividendelor (firme din țară sau din străinătate).

Iată cum salariul din mediul privat devine mai mic decît cel din mediul de stat. Căci comparăm mere cu șuruburi.

Dacă am fi corecți și nu tefeliști propagandiști deontologi, ar trebui să comparăm categorii comparabile. Doar mere cu mere.

Adică să decupăm doar subsetul celor din mediul privat cu ocupații non-manuale sau cu funcții de conducere și atunci să cîntărim, să vedem care cîștigă mai bine:

- Funcționarul public cu salariul între 300 și 1500 de euro sau IT-știi cu salarii plecând de la cel puțin 1500 de euro și care pe deasupra mai sînt și asistați social, mai ceva ca șomerii din Vaslui, că nu plătesc taxe, le plătește statul român în locul lor? -

- Directorii din ministere, inspectorii școlari, profesorii universitari de la stat sau directorii din bănci care vehiculează salarii uriașe, făcute pe cîrca diferențialului medieval de mare între dobînzile încasate și dobînzile oferite, diferențialul cel mai mare din Uniunea Europeană? -

- Profesorii de liceu ori de școală generală, sau profesorii din învățămîntul privat? Medicii și asistentele medicale, sau medicii și asistentele medicale de la privat? Secretarele din ministere, sau zuzele de assistent manager îmbrăcate în taioare scumpe și care vorbesc o romgleză marketizată și care de fapt nu fac nimic, doar freacă menta și cafeaua prin birourile multinaționalelor? -

Vedeți voi, voinicii moșului cel știrb, de-aia nu are ursul coadă. Că i-au mîncat-o tefeliștii și au transformat-o în propagandă pe bază de statistici false, să încingă inima în voi, să vă umple de furie împotriva celor care compun statul român.

Hai, nu mai puneți gurița la toate prostiile otrăvite pe care vi le picură în urechi deontologii tefeliști. Mai gîndiți și voi cu capul vostru din dotare, că de-aia aveți cap, să nu vă plouă în radiator.

PS: Data viitoare vă explic și cum sînteți fraieriți cu cealaltă gogoriță economică, aia cum că Uber, vezi Doamne, plătește mai multe taxe decît taximetriștii – altă invenție recentă a tefeliștilor globaliști corporatiști anti-pesediști și anti-România.

Cum ar zice Stalin, și cum de altminteri a fost cazul și în exemplul de față: the devil is in details.



. Citeste tot...

Probabilistic vorbind, un cap în gură nu se întîmplă decît în cel mult 1% din cazuri

Dugușlucilor,

Voi, care ca tot românul, evident că vă pricepeți cît se poate de cel mai foarte perfect la folbal, politică și sondaje, evident că știți cu toții poezia aia tocită și răstocită cu marja de eroare de +/- ceva aferentă unui volum de eșantionare de altceva. Cel mai des o știți în forma obosit-predictibilă “+/- 3% la un volum de eșantion de 1,100 de cazuri” sau “+/- 3.2% la un volum de eșantion de 1,000 de cazuri”.

Asta pentru că sînteți învățați că nu există viață înainte de 1000 de cazuri și că toate sondajele sînt cele mai foarte reprezentative de la 1000 de cazuri încolo și cele mai foarte nașpa și varză de la 999 de cazuri în jos. Așa ați învățat voi la școala vieții, la această maaare facultate de mediocritate îngălată numită “privitul la tembelizor”.

Drept pentru care, atunci cînd vă faceți mari și forțoși și deveniți clienți, de-ăia cu burtă, gușă și multă, multă aroganță, pe măsura banilor pe care nu vreți să-i dați, prima întrebare pe care o puneți de la înălțimea catedrei voastre de profesor universitar doctor docent academician emerit și chiar candidat cu șanse la Consiliul Local este “e reprezentativ eșantionul?”,

prin această întrebare dovedind că habar n-aveți de diferența dintre reprezentativitate și exactitate, că ați cu brio cursurile Facultății Televizate Post-Doctorale de Artimetică Aplicată și că la sfîrșit va fi simplu: dacă rezultatele sondajului vă convin, veți trage concluzia că este cel mai foarte calitativ sondaj, făcut de iată, nu-i așa? un adevărat geniu în domeniu (ăsta sînt eu, dacă n-ați înțeles).

Dacă în schimb rezultatele sondajului vă dezavantajează, vă scoate nenorocitul de sondaj că nu veți fi în stare să obțineți nici măcar un post la Comisia De Etică și Disciplina Științelor Paranormale, atunci pe cale de consecință în mod firesc rezultă că nenorocitul de sondaj e un nenorocit de falș neadevărat, făcut de un nenorocit de nemernic (ăsta aș fi tot eu, dar nu bag mîna în foc) care încearcă fie să fraerească bunătate de politician,

fie și mai rău, trădare! este de fapt reprezentantul coloanei a cincea din partea celorlalți, nemernicii de rit politic opus, care lasă că știm noi că ești omul lor și ești trimis aici cu un scop, cu o misie, să măsluiești sondajele și să ne bagi ceață la mal.

Dar asta, evident, doar cînd sondajele nu convin respectivului om mare, cu burtă, gușă și multă multă aroganță la purtător, care urăște sondajele și nu are încredere în ele dar i se scurg extremitățile sinapselor după o bucățică de fărîmă de informație moca și pe gratis, care nu vrea să comande nici un sondaj dar parcă totuși ar vrea unul, care...

Lasă, că mai sînt și alți care.

Unde naiba rămăsesem?

A, vroiam să vă spun și aia cu “probabilitate de 95%”, adicătelea sîntem destul de siguri, adică 95% siguri, că rezultatele sondajului chiar sînt în intervalul acela de măsurare definit de două marje de eroare, cuuuum? două marje de eroare? păi n-ai zis 3%? da, +/- 3%, adică pe litere plus minus 3%, undeva pe-acolo, stimabile.

E clar, dacă vă mai spun că din cînd în foarte cînd, adică în aproximativ 5% din cazuri, adicătelea cum ar veni dacă faci 100 de sondaje măcar în vreo cinci, rezultă pe cale de consecință că măsurătoarea pe bază de eșantion este cumva dincolo de intervalul ăsta de “suficientă exactitate”, de ce? de-aia, că e măsurătoare aproximativă, probabilistică, pentru că nu e farmacie, înjurați-l pe Gauss, nu pe mine,

ah, și dacă stau să mă gîndesc, credeți-mă, am făcut mai mult de 100 de sondaje la viața mea de nemernic nenorocit, înseamnă că...

Înseamnă că trecem la următorul subiect, cel de-al doilea complicatoriu al acestui curs de fiere și restul cifre și procente, de-alea cu semnul ăla “%” în coadă.

Păi e vorba despre probabilitatea apriorică. Adică aia care știm noi că există undeva acolo în sălbăticia de necuprins și de nemăsurat a realității, dar totuși există și noi o surprindem și o mermelim de manieră aproximativă prin intermediul măsurării pe bază de eșantion.

Să zicem că e vorba de biciucliști. Sau de stîngaci, că e mai simplu. Uite, în ultimele trei sondaje naționale (18+) ne-a rezultat că în cadrul populației României (adultă, neinstituționalizată, pe teritoriul României) ar fi 6.5%, 5.1%, respectiv 5.0% stîngaci. În plus, ar mai fi 5.8%, 4.9%, 4.3% ambidecștri, de-ăia de-și dau cu ciocanul în deget și cu stînga și cu dreapta.

Adică cum ar veni începem să avem o idee pe undeva pe-acolo: sînt cam 5% stîngaci și cam 5% ambidecștri. Aproximativ oarecum, cu marjele de eroare aferente. Avînd volume de sondaj de aprox. 1000 de cazuri, ar fi vestitul ăla de +/-3.1%. Adicătelea cum ar veni scădem, respectiv adunăm 3.1% și rezultă undeva între 2% și 8% intervalul în care am găsi stîngacii, respectiv ambidecștrii.

Corect? Nyet. Greșit. Zbîrka, bre.

Păi de ce?

Păi aici intervine complicăciunea.

Cînd calculăm marja de eroare, folosim o formulă simplificată, care pe scurt se poate aproxima suficient de bine cu formula unu pe radical din volum eșantion.

Asta pentru că în general nu știm probabilitățile apriorice ale apariției evenimentului pe care îl măsurăm în populație: votanți USL, fumători, consumatori de cafea decofeinizată, stîngaci, privitori de Prima TV, oameni cu venituri peste 1000 de euro pe lună, purtători de ochelari, ce-o mai fi acolo de măsurat/

Și atunci facem următorul egzerciț de simplificare conservatoare: orice fenomen în natură, deci și în universul social, se poate descompune / simplifica într-o sumă (finită / infinită) de evenimente binomiale, de tipul “fie se egzistă, fie nu se egzistă”.

Aceste distribuții binomiale sînt caracterizate în mod fundamental de o valoare simplă, probabilitatea de apariție: p. Cît la sută din total populație “se egzistă”, adică prezintă respectiva caracteristică: votează cu USL, fumează, bea cafea decofeinizată ș.a.m.d.?

Păi nu știm, că de-aia măsurăm.

Păi atunci ne bazăm pe nenea Gauss și pe toate rudele sale care ne spun că un fenomen cu probabilitatea de apariție p prezintă împrăștierea cea mai mare, lipsa de precizie, abaterea de la valoarea sa cea mai mare atunci cînd p este 50%.

Adicătelea simplu: cînd dai cu banul: jumătate este, jumătate nu este. Dacă mergi la ghici, greșești în jumătate din cazuri. În rest, cu cît te îndepărtezi de la această distribuție p / non-p de 50% / 50%, adicătelea de orbecăială maximă, de maximă ceață la mal, de maximă eroare, cu atît ești mai exact în predicții, în măsurători, pentru că distribuția 50% / 50% este cea mai bleagă, cea mai laxă, e mai împrăștiată, mai fleașcă decît restul: 55% / 45%, 60% / 40%, 80% / 20%, 90% / 10% și toate celelalte infinite combinații intermediare.

Asta se datorează formulei abaterii standard a acestei distribuții binomiale, care este radical din p * (1 – p), adică radical din probabilitate ori complementara sa (1 – p).

Păi p * (1 – p) știm noi din clasa a șaptea că face p – p2, adicătelea pe pătrat, și dacă rezolvăm condiția de maxim a acestei parabole, vedem că are soluții la jumătate între valorile ecuației, care sînt 0 și 1, adicătelea la 0.5. Adicătelea la 50%. Acolo este maximum de abatere standard, de împrăștiere a acestei distribuții. Restul devine din ce în ce mai strîns, din ce în ce mai exact în estimările pe bază de eșantionare.

Formula completă a marjei de eroare este +/- z(p) * eroarea standard, unde z(p) e o valoare asociată riscului pe care vrem să ni-l asumăm. Cum acesta de regulă este de 5% (adică vrem să fim siguri în 95% din cazuri), atunci z(p) asociat este de 1,96. Iar eroarea standard este abatere standard pe radical din n (n = volumul eșantionului). Iar abaterea standard este radical din p (1 – p).

Rezultă formula mare dar imensă:

marja de eroare = + / - 1,96 * radical ( p * (1 – p) / n).

Doar că nu îl știm pe p. Și atunci devenim conservatori, punem răul în față și considerăm că nu se poate mai împrăștiat și mai varză și mai lipsit de exactitate decît în cel mai rău caz, cazul în care dăm cu banul, 50% / 50%, și atunci p = 0.5 și 1 – p tot 0.5 este și astfel 0.5 iese de sub radical și dacă aproximăm pe 1,96 cu valoarea rotundă de 2, că sînt oricum foarte apropiate, rezultă 2 * 0.5, deci 1, deci gata, am găsit simplificarea formulei marjei de eroare, unu pe radical din n.

Însă nu toate fenomenele sînt de tip 50% / 50%, și atunci de fapt marja de eroare aferentă acestora este mult mai mică, pentru că la o distribuție de tip 10% / 90% dacă facem calculele rezultă că abaterea standard este de 0.3, mai mică decît 0.5, cam la 60% din ea. Iar la o distribuție de tip 5% / 95%, cum ar fi de exemplu în cazul stîngacilor, avem o abatere standard de doar 0.22, adică doar 44% din aia clasică, pe care o calculăm de regulă. Nu mai spun de distribuții de tip 1% / 99%, unde abaterea standard este de doar 0.1, adică doar o cincime (20%) din abaterea standard inițială.

Și astfel marjele de eroare aferente, intervalele de aproximare în care joacă de fapt valoarea reală se strîng și ele. Iar în cazul stîngacilor de exemplu, unde după mai multe măsurători ne cam prindem noi că probabilitatea apriorică e pe undeva în jur de 5% ( p = 5%), atunci intervalul nu mai este 5% +/- 3%, ci 5% +/- 1.35%, adică mai strîns, nu (3% ... 8%), ci (3.6% ... 6.4%). Muuult mai exact dintr-o dată.

Și astfel se explică de ce atunci cînd avem scoruri procentuale de-alea mici, pe la partide reziduale, gen PNȚ-CD sau PNG sau PER sau PC, cu procente de votanți estimate între 1% și 2%, cînd vine întrebarea superior-ironică “păi dacă aplici marja de eroare de 3% îți dă cu minus, cum faceți mă voi sondajele alea?”,

nu ai decît să îi dai un cap în gură clientului, să învețe statistică, și după aia, cînd se șterge de sînge la gură, întins pe jos, pe coate, văitîndu-se după dinții rupți, să-i arăți graficul următor, timp în care să-i citești acest text de maximă rigoare științifică, pentru că e scris cu diacritice:



Dar evident că noi nu putem să dăm capete în gură clienților aroganți-disprețuitori care nu știu statistică, dar fac pe deștepții. Nu se face. Nu de alta, dar pe urmă nu mai plătește...

Ah, ce ne-am face noi fără puterea terapeutic-vindecătoare a fantasmei puse pe hîrtie?


Citeste tot...

O Telegă e tot globul. Despre vot și domiciliu

După cum probabil deja știți, sîntem din Telega, și eu și soția mea și – prin extensie, deși sînt născute în București - și fetele noastre.

Chiar dacă de aproape 20 de ani ne-am legat viața de București, acest mare Ankh-Morpork balcanic murdar și viu și isteric și urît și vesel și plin de oportunități, chiar dacă de aproape 10 ani am obținut și “buletin de București”, am rămas totuși cu casă și aici, la Telega, pe care o întreținem mai ceva decît pe cea de la București și la care venim destul de des – chiar acum scriu de pe terasa făcută pe locul fostului grajd, în dulce susur de manele de Bach (da, știu: sînt snob; ăsta să-mi fie păcatul).

De cînd ne-am făcut mari și adulți și responsabili și triști, si Bucureștiul a devenit “acasă”, dar și Telega a rămas “acasă” și va rămîne cu siguranță. Vom îmbătrîni aici și vom fi îngropați aici, lîngă ceilalți ai noștri – cemetiile ne așteaptă cuminți și tăcute.

Dar un lucru cel puțin nu-l mai facem: nu mai votăm în Telega. Deși încă sîntem legați de comunitate, deși investim binișor în economia locală la cîte ziduri și pereți și îmbunătățiri constructorale am tot făcut de vreo șapte ani încoace, deși grătarele și curentul și benzina și lemnele și tot ce mai cheltuim pe aici îngrașă economia locală, totuși nu mai avem drept de vot aici. Local, evident. Acesta este cuvîntul cheie: local.

Am plecat la București, să ne fie de cap: nu mai avem dreptul să ne spunem părerea despre mersul lucrurilor în această mirabilă comună cu oameni leneși și cu multă sare, multă cătină și restul rămășițe de petrol și tone de prune care se tranformă în țuică eftină și proastă.

Evident că această introducere pășunistă este pretext pentru a discuta referendumul și implicațiile mișcărilor demografice din România asupra mersului politicii. Nu este un subiect trivial, de la sine înțeles, pe care să-l expediezi din poignet. De la demografie la filosofie politică, e un subiect fertil.

Ambele tabere care își varsă patima discursivă au dreptatea lor. Ca la judecata înțeleptului rege Solomon, și cei care clamează dreptul inalienabil de a vota al celor care sînt plecați în străinătate au dreptate, cum de asemenea au dreptate și cei care, rămași în țară, își văd ploile electorale modificate, stricate, încurcate de către cei din Italia, Spania et ailleurs.

Tabăra lui Băsescu este indignată pînă la amenințarea cu închisoarea. “Cum să interzici unui cetățean al României să voteze?” Și au dreptate. Evident că au dreptate: nu poți ridica dreptul de vot al unui cetățean. Dar, cum se întîmplă de obicei în asemenea situații încurcate, nu au dreptate total. The devil is in details.

Cetățeanul României din Castillon, chiar dacă a rămas cu buletinul de Mizil sau de Drăgășani, dacă vrea să voteze la alegerile locale, trebuie să-și miște fundul acolo unde are domiciliul și unde MAI îl numără pe listele electorale permanente. Nu poate vota pentru primarul de Drăgășani de la umbra palmierului din Valencia. Trebuie să se prezinte în persoană cu bolentinul în dinți la secția de votare unde este arondat.

Adică acolo unde are domiciliul stabil. El, cetățeanul din Castillon de Valencia, chiar dacă are drept de vot - și nimeni nu i-l ia – e obligat de specificul alegerilor să-mi miște fundul la Drăgășani dacă vrea să aibă un cuvînt de spus asupra mersului urbei locale.

Sistemul de vot local nu implică cvorum – cel puțin recent, după ce s-a renunțat la sistemul în două tururi. Prezența sau absența lui Dorel de Castillon nu încurcă, nici nu strică mersul lucrurilor electorale de la Drăgășani.

Dacă vrea să voteze, să vină acasă. Dacă nu vrea – cel mai probabil, căci costă totuși un drum de acolo aici – atunci nu votează și cu asta basta. Non-implicarea sa nu încurcă. Are dreptul să voteze, dar dreptul său nu impietează zona geografică bine delimitată pe care a hotărît s-o părăsească.

La parlamentare, așijderea: deși are buletin formal în Drăgășani, dacă nu-și mișcă fundul pînă acasă, atunci în cel mai bun caz votează în însorita și secetoasa Spanie și atunci votează pe liste suplimentare.

Nimeni nu-l împiedică să voteze, e dreptul său cvasi-inalienabil, doar dacă nu-l bate cumva gîndul să înnebunească sau să comită nemernicii penale și să-și piardă dreptul de vot. Doar că votează pe liste separate și – atenție! – votul său se pune nu la numărătoarea parlamentarului de Drăgășani, ci al celui de Castillon, sau de Europa, sau cum se numesc ele circumscripțiile externe: 4-5 parlamentari la ditamai droaia de milioane de români de peste hotare.

S-a hotărît să-și mute soarta în altă geografie, atunci se arondează acelei geografii și nu încurcă cu absența sa la vot – după cum știm, participarea la vot în rîndul românilor din străinătate este cronic foarte redusă, în jurul a maxim 5% - 7% la alegerile cu miză, cum sînt cele prezidențiale (100 mii – 150 mii din aprox. 2,5 milioane), iar în cazul celorlalte alegeri în jurul unui bicisnic 1% 3%.

Cuvintele cheie care definesc dezbaterea se învîrt în jurul geografiei și locuirii: “circumscripție”, “domiciliu stabil”, “liste electorale permanente” și, mai nou, “validitatea listelor electorale permanente”.

Vine acum discuția privind cel de-al treilea tip de alegeri, cele prezidențiale. În acest caz, teritoriul României nu mai este fragmentat prin nici un fel de împărțire administrativă. De colo colo este o singură circumscripție, Republica Isterică Electorală România, y compris teritoriile de peste mări și tări, the overseas, cum ar zice imperialiștii britanici, l’outre mer, cum ar zice imperialistul eșuat francez.

Doar că în cazul imperialistului de Mizil lucrurile sînt încurcate. Avem de-a face cu milioane de români care de cînd s-au deschis granițele, de prin 2000 dar mai ales și mai ales de prin 2004 – 2007, au dat năvală nu să cucerească utrămerurile și să aducă aurul mayaș ori pe cel al maharajahilor înapoi acasă, ci să le colonizeze cu brațele lor harnice de sclavi voluntari, de furnicuțe dornice de o viață mai bună pe bază de muncă manuală prost remunerată la negru.

Și astfel ne trezim cu mai multe numărători.

Avem în primul și în primul rînd numărătoarea cea mai foarte completă, făcută de MAI și de BEC, cea care spune că sîntem aprox. 18,3 milioane de români cu drept de vot.

Nu contează unde este acum fizic, cu trupul, ei cu spiritul sînt români de cînd s-au născut și, în consecință, după CNP-ul de cetățenie și care garantează că este în viață :) au dreptul de a vota în circumscripția unică Republica Isterică Electorală România.

Următorul nivel de numărătoare oficială este cel al INS, și el cu vreo două arome distincte. Amîndouă se referă la o subcategorie distinctă de români, românii din România, cel puțin cei formal în România, cu acte de domiciliu stabil în România.

Aroma întîi este cea de pe site, dinainte de actualizarea controversatului Recensămînt de anul trecut. Conform acesteia, am cam fi aprox. 17,6 ... 17,7 milioane de români adulți cu domiciliul stabil în România.

Adică din cei 18,3 milioane îi dăm deoparte pe cei care sînt cu acte în regulă în Canada, SUA și în alte țări unde de obicei, datorită asprelor reguli de imigrație și a barierelor fizice, geografice, nu prea puteai să pleci decît pe cale formală, cu acte, în văzul autorităților, permițîndu-le astfel acestora să facă modificările de rigoare în catastifele Evidenței Populației.

Da, dom’le, a plecat în Australia. Știm că și-a schimbat domiciliul, e în continuare român, are dreptul să voteze la Consulat, dar INS să facă bine să-l scoată din scriptele de domiciliu stabil în România.

După cum vedeți, aceștia ar cam fi 18,3 – 17,6 = aprox. 0,7 milioane români în străinătate cu acte în regulă, prezenți în scriptele de emigrare formale.

Buuun. Doar că pe lîngă aceștia sînt hoardele de alte milioane de Doreli și de Vasile din Castillon și din Allicantes și din Roma și Brescia care cu buletinul sînt în continuare vajnici cetățeni aprigi de Mizil și Drăgășani și Dorohoi și alte localități semi-fantomă din România. Însă ei de fapt sînt plecați la construcții, la văruit, la taximetrizat, la șterslacurizat și la menajerizat și la ospătărizat și la curvisizat prin Europa, îndeosebi prin Italia și Spania.

Ei, conform sondajelor noastre, căci aici deja altă socoteală nu se mai poate face, o numărătoare riguroasă precum și-ar fi dorit-o cei de la USL fiind practic imposibilă, sînt undeva cam la 15% din populația adultă oficială a României.

Dacă vreți detalii metodologice, ei de fapt pe sondaj la nivel declarativ (“Este vreo persoană din gospodăria Dvs care în momentul de față să fie plecată în străinătate, pentru o perioadă mai lungă de timp (minim 3 luni de zile), nu doar în concediu sau vacanță?” sînt ceva mai mulți undeva spre 20%, dar cînd recalculezi ținînd cont și de numărul mediu de persoane în gospodărie și însăși de ei în calcul, îți iese în mod constant această valoare: 15%.

Asta înseamnă aproximativ 15% x 17,6 = aprox. 2,6 milioane de emigranți recenți, după Recensămîntul din 2002, plecați cu motivație preponderent economică, al treilea val, spre deosebire de primul val, de dinainte de 1989, sau de cel de-al doilea val, după persecuțiile minerești, unde motivațiile au fost preponderent politice / ideologice.

Deci 17,6 – 2,6 milioane (noi folosim 2,5 milioane, pentru ușurința memorării, cît și pentru a fi prevăzători) ar însemna aprox. 15 milioane de suflete adulte cu domiciliul stabil în România. Adică de români care chiar mai sînt în România.

Mai nou, recent, INS a venit deja cu o nouă aromă de cifre, cu varianta b), cu o valoare revizuită a românilor cu domiciliul stabil în România, valoarea provizorie de la Recensămîntul 2012, cvasi-oficială dar nu îndeajuns de oficială încît să fie luată în seamă la calculele electorale ale acestui an. Valoarea este din total populație, y compris copiii, și este de 19 milioane.

Dacă aplicăm coeficientul de aprox. 82,5% care sînt adulți în ultimul timp în România (tot conform datelor oficiale INS în rîndul populației cu domiciliu stabil), asta ar însemna cam 15,5 milioane.

Iată cum, pe două căi diferite, una privată, pe bază de date de sondaj, alta administrativă, pe bază de recensămînt, ajungem aproximativ la aceeași valoare: 15 milioane și ceva. Un volum foarte asemănător cu cel obținut anterior, după ce-l dăm deoparte pe Dorel de Castillon din sondaj.

Deci tot acolo ajungem. Undeva între 15 și 15,5 milioane de români care chiar sînt în România. Total diferit atît de cele 18,3 milioane ale BEC-ului, cît și de cele 17,6 milioane ale INS de dinainte de ajustarea prin recensămînt.

Bun, veți zice. Și ce-i cu asta?

Păi acum mă întorc înapoi la analogia cu Telega. Acești oameni au plecat din România (Telega) și acum, deși păstrează drept de vot în România (Telega), participă foarte puțin la trebile cetății. Undeva sub 100 mii la turul 1 al prezidențialelor din 2009 (85 mii, dacă nu mă înșel). Undeva în jur de 150 mii la turul 2 al prezidențialelor din 2009 (Mihaela, dragostea mea!). Acum, la referendum, în jur de 70 mii de participanți.

Din cele aprox. 2,5 milioane + 0.7 milioane = 3.2 milioane de români în străinătate, asta înseamnă undeva între 5% și 2%.

E oribil de puțin între 2% și 5%. Înseamnă că nu-i mai interesează. Înseamnă că de fapt nu mai sînt legați cetățenesc de țara lor decît în proporție de 2%, de 5%, de un pic la sută.

Păi dacă nu mai sînt legați, să nu mai încurce. Să nu mai fie contabilizați la cvorumuri șî la de-alde socoteli de-astea formale, căci ei sînt plecați informal și nici un recensămînt de tip Rus a la nea Vasile nu-i va socoti cu exactitate. Dacă nu mai vor să mai joace acest joc numit “de-a România”, să nu mai fie numărați atunci cînd se face echipa.

Nimeni nu spune să li se ridice dreptul de vot, căci într-adevăr e un drept obținut prin naștere, nu prin alt efort moral, acțional ori material. Dar nici să nu-i mai încurce pe cei de aici, din Republica Isterică Electorală România.

Cum există deja regulile de strictă delimitare spațială de la locale ori de la parlamentare, cum că dacă vrei să votezi trebuie să fii spațial prezent în zona respectivă ori, dacă nu votezi, nu se ține cont de non-votul tău, la fel și în orice altă situație de tip electoral, dacă nu ai chef de votat decît în măsură reziduală, de 2% sau de 5%, atunci nu mai încurca soarta blambecilor bizantin-balcanici care au ales să-și continue existența bicisnică în mirabilul spațiu bicisnic carpato-danubiano-pontic (na, că nici aici nu scăpăm de Ponta!).

Evident că subiectul prezintă și alte implicații, cele mai multe dintre ele deja scoase în evidență în spațiul public.

De la fondurile de convergență primite de la Maica Generoasă UE, care sînt și ele socotite pe cap de cetățean furajat, pînă la numărul de europarlamentari pe care îi trimitem pe scaunele parlamentare la aceeași Maică Generoasă UE pînă la fondurile locale distribuite de Maica Semi-Generoasă București spre administrațiile locale, tot în funcție de capete de Vasile furajați, pînă la numărul de parlamentari aici în Republica Deosebit de Electoral-Isterică România, toate se lovesc de de numărul de votanți, de corpul electoral stabilit cu deosebită precizie aproximativă de către instituțiile abilitate să numere steagurile a la Pristanda, în bună tradiție ceaușistă, cînd eram meșteri la raportări la hectar.

Și totul se lovește de cvasi-imposibilitatea numărării exacte – deocamdată, cel puțin, pînă nu vin datele INS, la anul.

E un subiect al naibii de delicat și de filosofic în esența sa. Ai plecat dintr-un loc, ce drept mai ai să decizi asupra locului respectiv?

La prima vedere, nu prea, după cum de altminteri am și început acest articol cu analogia cu Telega.

Pe de altă parte ai, pentru că te naști cetățean al României și mori cetățean al României, chiar și de-ai fi în Mozambic, atîta timp cît tu de manieră voluntară nu renunți la cetățenie.

În consecință, compromisul ar putea fi undeva printre cele trei soluții deja vehiculate și ele:

1. Una moale, care să spună că poți vota, dar că nu trebuie să încurci cvorumul prin non-combatul tău – soluție care de altminteri începe să se întrezărească în eforturile conjugate trans-partinice ale administrațiilor Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta de a face trecerea de la sintagma “liste electorale” la “liste electorale permanente”.

2. O altă soluție tare, represivă, care să spună: vrei să votezi? vino în țară și votează fizic aici. Ca la primărie. Și așa mai sînteți interesați doar maxim 5% de mersul trebilor electorale din țară.

3. În fine, cea de-a treia soluție, liberală și tehnică și globalizatoare: votul prin corespondență, votul electronic, soluție care diluează legarea de glie, care topește distanțele și face tot globul o Românie mai mare, un sat mai mare, o Telegă mai mare, de la urșii polari ai Groenlandei pînă la pinguinii Polului Sud.

Fig. 1. Evoluția emigranților români în ultimii ani în principalele două țări de emigrație, Italia și Spania:



Fig. 2. Evoluția emigranților români pe tot globul, plecînd de la cifrele oficiale deținute în cazul Spaniei și Italiei


Notă: 60% reprezintă o estimare de pondere de emigrare în Italia și Spania din total emigrare pe baza mediei sondajelor CCSB din ultimii ani (întrebare: cîți sînt plecați? în ce an? în ce țară?)

SURSE STATISTICE:
INS: populația adultă cu domiciliul stabil în România
BEC: populație cu drept de vot
BEC: voturi în străinătate
Migranți români în Italia
Migranți români în Spania


.

Citeste tot...

There's beauty hidden there in them bloody stats

. Citeste tot...

Reprezentativitate și exactitate, sau despre căutarea punctului G pe întuneric

Una din întrebările pe care le primim mereu la adresa sondajelor noastre este “e eșantionul reprezentativ?”

Sînt două cazuri mai frecvente în care ni se pune această întrebare.

În cel mai fericit caz, atunci cînd vine vorba despre maniera de culegere a datelor, pentru că în ultimul timp noi ne-am focalizat preponderent pe culegerea telefonică a datelor.

Cînd interlocutorii (clienții, politicieni, formatori de opinie, alți soldați și figuranți) află că sondajul e realizat telefonic, imediat se trezește metodologul feroce din ei. Pentru că, nu-i așa?, după cum știm, toată lumea se pricepe la folbal, politică, sondaje de opinie și la găsirea pe întuneric a punctului G.

Și atunci, pentru că se pricep cu toții la sondaje, imediat ridică cunoscători din sprînceană, disprețuitori și nemuritori și scîrboși și reci, și conchid cu un aer demn de Bruce Lee, de Chuck Norris sau de Cosmin Gușă în zilele lor cele bune: nu e bun sondajul! nu e reprezentativ!

Asta evident însă că nu-i împiedică să ia în considerare rezultatele sondajului și evident că se întîmplă doar cînd nu le convin rezultatele, dacă sînt parte implicată direct, ori cînd contravin contracepțiilor lor despre lume și viață.

Pentru că ei oricum știu tot ce mișcă pe lumea asta, nici n-aveau nevoie de fapt să afle rezultatul sondajului că oricum știau cum stau lucrurile acolo, de fapt a făcut și Marius Pieleanu un sondaj recent, dar în teren, care are cu totul alte rezultate, deci...

Deci noroc că ne pricepem toți la sondaje.

Buuun. Asta este o discuție pentru alt articol, chestia asta cu culegerea telefonică a datelor. Acum să ne aplecăm asupra celui de-al doilea tip de situație des întîlnită privind îndoiala critică descartiană la adresa reprezentativității sondajelor.

E vorba despre situația cînd interlocutorul ridică din sprînceană la adresa volumului eșantionului.

Cuuuum? Doar 700 de cazuri? Păi nu mai e reprezentativ, coane! Habar n-aveți să faceți sondaje! Sînteți varză! Mă și mir că mai stau de vorbă cu voi! Mă duc la Dîncu, la Pieleanu, să ne dea ei niște sondaje cu adevărat adevărate, cele mai foarte adevărate! Știam eu de ce nu aveam de gînd să vă plătesc...

Buun. În mintea omului priceput la sondaje și la găsirea punctului G pe întuneric s-a înfipt bine de tot, precum lancea în coasta Răstignitului, ideea că orice eșantion sub 1,000 de cazuri este nașpa, nasol, nereprezentativ și că rezultatele sondajului sînt nule, neavenite și nu merită să fie luate în considerare.

Dacă eșantionul este de 1,001 cazuri, e foarte bine. Ar fi de preferat să fie de 1,200, că așa știm noi, că 1,200 e un număr magic, dar merge și 1,000. Însă 999, ferească sfîntul!

Cuuum? Începe cu 9?? Dumnezeule, aruncă-l la coș! Yuk! Cîh! Cîîîît? 950. Absolut inutil. Pierdere de timp. Cîîîît? 850? Oribil! Dă banii înapoi! Ba nu: să mă plătești tu din buzunar, sociologule, că-mi pierd vremea cu de-alde dăștia ca voi.

E un reper simbolic bine înfipt în mintea oamenilor, mia asta de cazuri. Vorbește despre puterea stereotipului, a lucrurilor puține, dar prost înțelese, a sfertodoctismului care ne guvernează mințile, alături de magie și alcool.

În asemenea cazuri, lumea, specialiștii în sondaje și în punctul G pe întuneric fac confuzia între două concepte distincte: cel de reprezentativitate și cel de exactitate.

Ele sînt autonome. Poți să ai date reprezentative, dar nu prea exacte. Eșantionul a fost construit cum trebuie, dar alas! dommage! vai vai vai! a fost prea mic. Și știm că ce-i prea mic nu e prea mare și nu bun, nu bun deloc. Small is nașpa, Big is better.

Dar poți să ai și eșantioane nereprezentative care, ghinion de întîmplare, să-ți iasă în mod paradoxal exacte. Greu de atins această situație, dar se poate întîmpla.

În general, greșeala care se comite în mințile celor care se pricep atît la sondajele de opinie, cît și la sondarea punctului G pe întuneric este să confunde mărirea cu priceperea. Un obicei prost care se datorează cel mai probabil obsesiei pentru punctul G și alte părți anatomice înrudite. Ei cred că cu cît mai mare, cu atît mai bun. Nope. Greșeală. Mare greșeală.

După cum învățați din orice manual de kamasutra cu poze, nu dimensiunea contează, ci tehnica.

Poți să ai un plăvan de eșantion de jde mii de cazuri care însă să fie ales absolut vraiște și aiurea și să-ți dea în consecință niște date absolut neadevărate. Adică niște statistici biasate, niște estimări pe bază de eșantion care nu corespund cu valorile din întreg universul, ca să vorbim ca la cartea plictisitoare de statistică.

Să mă explic.

Vă povesteam mai deunăzi că omul, maimuță primată orientată preponderent dupe simțul vizual, că așa ne-am crescut noi în pădurile primordiale din care ne-am desprins acum aprox. 1-2 milioane de ani, este foarte receptiv la analogiile vizuale.

Păi să facem analogii vizuale.

Să zicem că vrem să aflăm tot soiul de lucruri despre orașul Caracal. Dar n-avem nici bani, nici dispoziție, nici timp să mergem noi să vedem personal cum stau lucrurile în acel oraș.

Atunci luăm una bucată studențache, îi punem una bucată fișic bani în mînă, alături de una bucată săpunieră aparat foto de-ăla eftin, da’ bun, push dă batăn, colorata mîine-i gata, și-i dăm ordin pe unitate: strălucitorule, ia niște bani de-aici, mergi la Caracal, fă poze și adu-le încoace să aflăm cum arată orașul ăsta!

Pleacă studentul și face poze. În funcție de predispoziția sa pentru frumos, pentru artă, pentru craci, pentru bere, pentru arhitectură, pentru antropologie, pentru tehnică și telecomunicații, mă rog, în funcție de cum îl taie pe el capul, face un decupaj din realitatea complecsă numită orașul Caracal, face tot soiul de poze și se întoarce să vă povestească în imagini cum este acel oraș.

Și cînd colo, ce să vezi?

Studentul nostru, obsedat de secs și de bere, a făcut doar poze de poponețe de caracalence și de halbe de bere, unele pline, altele goale! A făcut mii de poze, pentru că sînt totuși mii de funduri apetisante în Caracalul ăla, cît și mii de ocazii de băut bere, a venit cu ditamai eșantionul de poze din care rezultă că orașul Caracal este o încrucișare între crîșmă și sex shop!

Ce s-a întîmplat? N-a construit eșantionul reprezentativ.

N-a făcut poze și la acoperișuri, și la brutăria din colț, și la copiii care ies la prînz de la școală, și la gropile din asfalt, și la băbuțele care merg la biserică, și la cocoșul de pe gard, și la autobuzul ruginit care face legătura cu satele dimprejur, și la șeful de gară, și la fochistul de la primărie. Mă rog, n-a făcut poze la muuuulte chestii, el avînd altele în cap, cum au de regulă studenții: sex și bere, în ce ordine vreți voi.

Dacă i-am fi spus: coane, mergi matale din centru spre periferie, întîi pe strada Învierii, unde e cimitirul, apoi pe strada Libertății, unde e pușcăria, și din 30 în 30 de secunde îndrepți aparatul la stînga, înainte și la dreapta și faci trei poze la nivelul pieptului, atunci poate-poate am fi avut o idee ceva mai bună, mai validă, despre cum arată Caracalul de fapt.

Dacă îi dădeam o regulă care să-i neutralizeze predispozițiile de selecție erotico-lichide, atunci poate în pozele noastre prindeam și babele ieșind de la biserică, și copiii ieșind de la școală, și brutarul care vindea pîinea cea caldă, și șeful de gară care saluta cu ambîț mîndru trenul care trece.

Asta-i reprezentativitatea. Eșantionul tău să semene cu universul. Dar nu e suficientă reprezentativitatea pentru a obține informație validă. E nevoie și de reprezentativitate, și de volum.

Dacă studentul nostru asculta de sfaturile de făcut poze, dar făcea doar 10 poze, tot nu era de ajuns. Nu prindea tot Caracalul în toată complexitatea sa. N-avea timp să ajungă și în cartierul de blocuri, să pozeze rufele întinse la uscat. Făcea eventual doar poze în zona centrală, că atîta film a avut în aparat.

Dacă făcea 50 de poze, începeam să avem o imagine oarecum vagă a lucrurilor din Caracal, dar tot limitată. Dacă făcea 200 de poze, parcă-parcă începeam să ne dăm seama despre Caracal. Dacă făcea 1000 de poze, deja începeam să avem redundanță în informație.

Dar dacă îl lăsam de capul lui și făcea 1000 de poze după cum îl tăia pofta, era foarte posibil să vină cu 700 de poze de fundulețe apetisante, cu 299 de poze cu halbe de bere și cu o poză a șefului gării stînd de vorbă cu casierița, care ia uite ce piept generos are. Volumul eșantionului era suficient, însă nu reprezentativ. Mai bine 500 de poze făcute metodic, cu perseverență și fără biasare, decît 1000 de poze făcute de-a-n boulea.

Aici e diferența, dragi pricepuți într-ale sondajelor și găsitului punctului G pe întuneric. Reprezentativitatea este despre cum faci eșantionul. Exactitatea este despre combinația dintre reprezentativitate și volum.

Poți să ai un eșantion de 10,000 de cazuri ales prost și să obții informație falsă (vezi vestitul exemplu al sondajului Reader’s Digest din anii 30, moment care a marcat începutul institutului Gallup în Statele Unite).

Poți să ai un eșantion de 1 caz, ales la întîmplare, care e foarte reprezentativ, dar care are o marjă de +/- 100%.

Poți să ai, dintr-o întîmplare, și un eșantion de 37 de cazuri care să-ți estimeze suficient de bine distribuția din total univers. Exactitate fără reprezentativitate. Se poate, dar e la ghici. Fără regulă, nesistematic. Noroc.

La rigoare, dacă ai un univers lipsit de variație, e suficient și un eșantion de un caz (vezi exemplul din articolul anterior cu poza albastră a cerului senin – e de ajuns un pixel pentru a trage concluzii despre ea).

Dar de regulă un volum mai mic nu înseamnă că eșantionul își pierde brusc și dintr-o dată reprezentativitatea, ca prin magie, 1000 de cazuri sînt reprezentative, 999 gata nu mai sînt.

Ci pur și simplu că există o scădere graduală de exactitate, o scădere non-liniară, dată aproximativ de formula (+/-) 1 / (radical (volum eșantion)), care ne arată că pierderile cele mai dureroase de exactitate sînt în zona 200 – 500 de cazuri și că, din fericire, de pe la vreo 500 – 600 – 700 de cazuri încolo variația marjei de eroare este din ce în ce mai mică, asimptotică, lentă, leneșă și convergentă, după cum puteți vedea și în imaginea de mai jos.

Calculul marjei de eroare
aferentă diverselor niveluri de probabilitate apriorică
(distribuții binomiale)




În consecință, mai bine un eșantion mai mic, dar bine ales decît unul mare, ditamai mătărînga de eșantion, dar bleg și biasat. C-așa-i în sondaje, ca și la căutarea punctului G pe întuneric: contează mai mult tehnica decît dimensiunea, mai mult priceperea decît mărimea.

Small is better sometimez... :)




.
Citeste tot...