Marquez în spaniolă

Eram în clasa a noua, la liceu în Cîmpina. Dintr-a cincea pînă într-a opta făcusem rusă, că așa se făcea la țară, rusă, nu engleză. Franceza dintr-a cincea. Rusa dintr-a șasea. Acuma, proaspăt licean, încercam să-i prind pe colegii mei orășeni, care deja erau în al patrulea sau al cincilea an de engleză. Făceam meditație în privat cu d-na Mărășescu, profesoara mea. Erau greu, dar dificil.

Pe de altă parte, citeam science fiction tot ce prindeam. Și prindeam greu, căci pe vremea aceea era mare penurie de cărți. Aveam o poftă monstruoasă de citit. Aveam noroc cu o colegă de servici de-a lui taică-meu, doamna Hănciulescu. De la dînsa împrumutam cărți, mai ales în franceză, căci la franceză mă pricepeam bine. Iar atunci m-am încumetat să încerc și în engleză. Am împrumutat de la dînsa Foundation. Știam de carte, era imensă și legendară în mintea mea de puști de 14 ani. Îmi doream demult să o citesc. Îmi doream arzător. Doar că nu era decît în limba engleză. Și engleză nu făceam decît de vreo lună. Pifan perfect. Hai să încerc.

Am deschis cartea. Am citit prima pagină. N-am înțeles mai nimic. Mă poticneam aproape la fiecare cuvînt. Cuvînt cu cuvînt, mă duceam la dicționar, îl căutam, aflam ce înseamnă. Cuvîntul singur mai înțelegeam, dar mai era și contextul. Încercam să înțeleg propoziția. Pînă ajungeam la capătul ei, uitam cuvîntul de la început. Le scriam într-un carnețel, de-ăla de tip “vocabular”. Ar fi însemnat să transcriu toată pagina.

A fost chinuitor de încet. “His name was Gaal Dornick and he was just a country boy who had never seen Trantor before.” La fel precum naivul de țăran de Dornick se pregătea să ia în freză întreaga splendoare a Trantorului, să fie strivit de maiestuozitatea sa și să devină învățăcelul lui Hari Seldon, la fel și țăranul de mine urmam să fiu strivit cuvînt cu cuvînt de maiestuozitatea și de frumusețea limbii engleze, să-i fiu învățăcel toată viața.

A fost una din zilele ziditoare ale vieții mele. Prima pagină citită în limba engleză. Chinuită și complicată trăire. De neuitat trăire.

Iar azi, acum, deși nu mi-am propus încă să o învăț, citesc prima mea pagină de carte în limba spaniolă și mă minunez la fel precum pe vremuri mă minunam în clasa a noua de liceu. Citesc prima pagină din cea mai foarte perfectă carte scrisă vreodată, “Cien años de soledad”și înțeleg ce înseamnă aia să fie lumea atît de recentă încît lucrurile să n-aibă încă nume. Căci în capul meu încă nu au nume în spaniolă. Înțeleg ce e aia să te ia tac-tu de mînă să te ducă să-ți arate gheața. “aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo.”

“Muchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo. Macondo era entonces una aldea de veinte casas de barro y cañabrava construidas a la orilla de un río de aguas diáfanas que se precipitaban por un lecho de piedras pulidas, blancas y enormes como huevos prehistóricos. El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarías con el dedo.”

. Citeste tot...

"[...] și să se întrebe, cu o logică imposibilă..."

"Jean a’ lu’ Cîrlig avea aproape 80 de ani, stătea pe prispa casei, stătea și nu făcea nimic, azi pe lîngă pălărie avea și ochelarii de soare la ochi, își pusese chiar și o cravată cu steluțe, cravata era neagră, steluțele erau albe, întotdeauna Jean a’ lu’ Cîrlig purta cravate negre atunci cînd purta cravată, acuma stătea pe prispă și se uita cu ochii ăia ai lui mici, sticloși, de om care a văzut multe, prea multe la viața lui, se uita la femeia misterioasă cum proptește bicicleta de gard, cînd aceasta încetinise și descălecase de pe bicicletă își rotise pe jumătate trupul și atunci băgase de seamă că aceasta are hainele pătate, nu era prima dată cînd venea așa la el, îi știa obiceiul să stea întinsă în iarbă, pe spate, să fumeze și să se uite la cer, nu conta ce haine poartă, pentru ea nu existau haine bune și haine de tăvăleală, toate erau de tăvăleală, și rochiile scumpe, și bluzele de mătase, pe toate le purta peste tot, fără osebire, du colo colo, fără să țină cont, și cînd ieșea în oraș, și cînd făcea treabă în grădină, aceleași haine, nu conta, Jean știa asta și-i plăcea s-o tachineze în această privință, era ca un soi de ritual pentru ei, îi liniștea pe amîndoi, aveau amîndoi nevoie de așa ceva, de un moment cvasi-ritualic inițial care să-i ajute să ajungă mai repede la subiectul principal al întîlnirii lor, mereu același, mereu delicat, el îi dădea, ea lua, ea plătea, el lua banii, nu te joci cu așa ceva, oricînd puteau să apară gaborii, să-i fi turnat careva, sau pur și simplu să aibă un ghinion cosmic și chiar atunci să treacă vreun gabor pe drum, să vadă bicicleta aia rezemată de gard și să se întrebe, cu o logică imposibilă, de gabor prost și împuțit, “ce-o fi cu bicicleta asta aici? e ceva suspect, nu are ce căuta o bicicletă sprijinită de gard, uite, nici măcar n-are încuietoare, și totuși n-a fost furată, stă acolo rezemată de uluci, deși nu e nimeni în curte s-o păzească, să se uite la ea, e clar, e ceva suspect aici, să știi că ăștia fac trafic de droguri” și cu acest salt imposibil de logică gaborul să se abată din drumul lui de gabor nemernic și împuțit, să intre în curte, să intre în casă, să dea peste ei exact cînd..."

. Citeste tot...

Podul AKA The nudge I needed

În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.

Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.

Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).

În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?”

Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.

Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.

Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)

Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.

N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?

Enjoy, pufoșilor. Enjoy.

* * *



Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie



. Citeste tot...

După treizeci de ani

Una din primele cărți SF pe care le-am citit vreodată, probabil a doua după Fetița de pe Terra a lui Kiril Bulîciov, a fost I Robot. Asimov, evident. De acolo n-a mai fost cale de întoarcere. De atunci sînt un cititor de SF și voi rămîne mereu așa, chiar dacă uneori am fost exasperat de scăderea calității din ultima perioadă.

Prima mea carte în engleză citită vreodată a fost Fundația. Asimov, evident. Într-a noua, la cincisprezece ani. Îmi amintesc și acum de prima pagină din carte. Prima mea pagină de carte citită vreodată pentru mine, nu pentru profă la meditație (ai de capu’ meu, ce m-a mai chinuit cu Poe).

Acea primă pagină la început n-am înțeles-o. Citeam un cuvînt, deschideam dicționarul. Mai citeam încă un rînd, iar dădeam peste două-trei cuvinte care nu știam ce înseamnă. O lectură atît de fragmentată, încît și acum mi-amintesc de ea. A fost curat meșteșug de barbar primitiv. Dar am perseverat. Și am citit-o. Prima mea carte citită vreodată în limba engleză.

Și cartea care a pus sămînța de dorință pentru a deveni sociolog, cîțiva ani mai încolo. Atunci nu știam. Mi-am dat seama ceva mai tîrziu – v-am povestit altă dată despre asta.

Acuma, după treizeci de ani trecuți fix, am citit din nou Fundația și Fundația și Imperiul. A doua, uite acum trei minute am terminat-o. Am băgat-o la loc în raft, lîngă cele cîteva puține cărți pe care le mai țin prin casă – restul mă înghesuie la Telega - și de acolo am scos al treilea volum al seriei: Second Foundation.

În seara asta voi începe A Doua Fundație. După treizeci de ani, la mijlocul codrului vieții, nel mezzo del cammin di nostra vita, cum ar zice Asimovul medieval italian, iată-mă din nou citind această carte care ad literam mi-a zidit viața.

Promit să o citesc din nou peste 30 de ani, cînd voi împlini 75 de ani și cînd oricum nu prea va mai conta.

Am zis.



. Citeste tot...

Caii nărăvași

Caii nărăvași
Versuri și muzică: Vladimir Semionovici Vîsoțki

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceața,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Nu mai am timp să trăiesc, nici cîntecul să-l termin nu am timp

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic

Prafu' o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii în zori o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Ho, caii mei! Mai domol! Mai la trap!
Mai lungiți și voi drumul pînă mă duceți la cemetie.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Nu mai am timp să trăiesc, nici cîntecul să-l termin nu am timp

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic

Am ajuns la țanc – nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Dacă n-am avut timp să trăiesc, măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic



. Citeste tot...

[...] and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret [...]

“On the back part of the step, toward the right, I saw a small iridescent sphere of almost unbearable brilliance. At first I thought it was revolving; then I realised that this movement was an illusion created by the dizzying world it bounded. The Aleph's diameter was probably little more than an inch, but all space was there, actual and undiminished. Each thing (a mirror's face, let us say) was infinite things, since I distinctly saw it from every angle of the universe. I saw the teeming sea; I saw daybreak and nightfall; I saw the multitudes of America; I saw a silvery cobweb in the center of a black pyramid; I saw a splintered labyrinth (it was London); I saw, close up, unending eyes watching themselves in me as in a mirror; I saw all the mirrors on earth and none of them reflected me; I saw in a backyard of Soler Street the same tiles that thirty years before I'd seen in the entrance of a house in Fray Bentos; I saw bunches of grapes, snow, tobacco, lodes of metal, steam; I saw convex equatorial deserts and each one of their grains of sand; I saw a woman in Inverness whom I shall never forget; I saw her tangled hair, her tall figure, I saw the cancer in her breast; I saw a ring of baked mud in a sidewalk, where before there had been a tree; I saw a summer house in Adrogué and a copy of the first English translation of Pliny -- Philemon Holland's -- and all at the same time saw each letter on each page (as a boy, I used to marvel that the letters in a closed book did not get scrambled and lost overnight); I saw a sunset in Querétaro that seemed to reflect the colour of a rose in Bengal; I saw my empty bedroom; I saw in a closet in Alkmaar a terrestrial globe between two mirrors that multiplied it endlessly; I saw horses with flowing manes on a shore of the Caspian Sea at dawn; I saw the delicate bone structure of a hand; I saw the survivors of a battle sending out picture postcards; I saw in a showcase in Mirzapur a pack of Spanish playing cards; I saw the slanting shadows of ferns on a greenhouse floor; I saw tigers, pistons, bison, tides, and armies; I saw all the ants on the planet; I saw a Persian astrolabe; I saw in the drawer of a writing table (and the handwriting made me tremble) unbelievable, obscene, detailed letters, which Beatriz had written to Carlos Argentino; I saw a monument I worshipped in the Chacarita cemetery; I saw the rotted dust and bones that had once deliciously been Beatriz Viterbo; I saw the circulation of my own dark blood; I saw the coupling of love and the modification of death; I saw the Aleph from every point and angle, and in the Aleph I saw the earth and in the earth the Aleph and in the Aleph the earth; I saw my own face and my own bowels; I saw your face; and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret and conjectured object whose name is common to all men but which no man has looked upon -- the unimaginable universe.

I felt infinite wonder, infinite pity.”
― Jorge Luis Borges

. Citeste tot...

Doi călăreți se apropie / Iară vîntul vîjîie

“Tre’ să fie o cale să ieșim de-aici”, zisă cătră hoț cel fraier,
“E prea multă zăpăceală, pute-a păcăleală-n aer”
“Uită-te la ei cum îmi bea vinu’, patronii lu’ pește prăjit,
Uită-te la ei cum îmi scurmă pîn’ curte, țărani amețiți,
Nici unul din ei nu știe ce și cum, nici unul din ei habar n-are
Cît merită, cît face, care are valoare și care n-are”.

“Gogule, nu te-agita”
Zise hoțul cu amabilitate
“Sîntem mulți, frate, care credem
Că viața a ieșit dîn termenu de valabilitate.
Da' tu și cu mine, frățioare, am mai trecut pîn de-astea,
Știi bine că nu asta ne e soarta,
Așa că lasă gargara acuma
Că să face tîrziu și e noapte.”

Peste tot sus pe creneluri
În vîrful turnului de veghe
Prinții se-uită, se holbează, ei păzește și veghează
Iar femeile cochete trece umblă se petrece
Cu desculții servitori care e mai mult de zece.
Afară, în depărtare
O jivină mîrîie
Doi călăreți se apropie
Iară vîntul vîjîie.

* * *

pentru conformitate, originalul. pufosilor :)

"There must be some way out of here"
Said the joker to the thief
"There's too much confusion
I can't get no relief
Businessmen, they drink my wine
Plowmen dig my earth
None of them along the line
Know what any of it is worth"

"No reason to get excited"
The thief, he kindly spoke
"There are many here among us
Who feel that life is but a joke
But you and I, we've been through that
And this is not our fate
So let us not talk falsely, now
The hour is getting late"

All along the watchtower
Princes kept the view
While all the women came and went
Barefoot servants, too
Outside, in the distance
A wildcat did growl
Two riders were approaching
The wind began to howl




. Citeste tot...

[...] Hughie let the front legs of his chair down on the floor

“Where’s Hazel today?” Mack asked.

Jones said, “Hazel went out with Doc to get some starfish.”

Mack nodded his head soberly. “That Doc is a hell of a nice fella,” he said. “He’ll give you a quarter any time. When I cut myself he put on a new bandage every day. A hell of a nice fella.”

The others nodded in profound agreement.

“I been wondering for a long time,” Mack continued, “what we could do for him – something nice. Something he’d like.”

“He’d like a dame,” said Hughie.

“He’s got three four dames,” said Jones. “You can always tell – when he pulls them front curtains closed and when he plays that kind of church music on the phonograph.” Mack said reprovingly to Hughie, “Just because he doesn’t run no dame naked through the streets in the daytime, you think Doc’s celebrate.”

“What’s celebrate?” Eddie asked.

“That’s when you can’t get no dame,” said Mack.

“I thought it was a kind of a party,” said Jones.

A silence fell on the room. Mack shifted in his chaise longue. Hughie let the front legs of his chair down on the floor. They looked into space and then they all looked at Mack. Mack said, “Hum!”



. Citeste tot...

Branding cu laserul pe carnea moale ca o poftă

Cyberpunkul a fost un curent literar SF care a înflorit la începutul anilor 80 și și-a avut momentul său de glorie cam vreo 10 ani, pe toată durata acelui deceniu obsedant pentru unii, ziditor pentru restul umanității non-comuniste.

Printre mulții săi tropi care au devenit zilele astea stereotipuri aproape banale, monedă curentă de vorbe șmechere folosite de pufoșii tehnofili, e o frază care se potrivește perfect cu articolul de mai jos: "the Street finds its own uses for things".

Îmbinarea dintre tehnologia înaltă și motivațiile joase (petty crime & theft, greed, leisure, sex & other types of dirty fun) e una din constantele literaturii cyberpunk din anii 80, devenită între timp și o constantă a vieții de zi cu zi din gloriosul Anno Domini 2015.

Consumul ostentativ, produsele exorbitante și puternic perisabile folosite drept markeri de status, comportamentul destructiv, perseverența comercială îmbinată cu tactici de guerilla, criminalitatea care îmbibă textura socială, îmbinarea dintre biologic și tehnologie, toate le regăsiți în acest veritabil subiect de cyberpunk contemporan: scoicile de fițe Gillardeau furate pentru profit, identificate datorită faptului că au fost marcate cu laserul și devenite subiect de știre senzațională.

Trăim în viitor și încă nu știm. Pufoșilor care sînteti voi pufoși și nu știți cum sînteți năpădiți de ficțiune cum e năpădit cîinele de rîie și secția de votare de tinerii frumoși și sălbateci.



* * *

Les huîtres Gillardeau volées étaient marquées au laser
29 décembre 2015

LE DÉTAIL QUI CHANGE TOUT - Les malfaiteurs ne se doutaient pas que les huîtres étaient marquées au laser...

Le célèbre producteur d'huîtres Gillardeau s'est fait dérober entre 2 et 3 tonnes de coquillages dans le bassin de Marennes-Oléron (Charente-Maritime), un vol mis au jour grâce au marquage laser des coquilles de ces huîtres "spéciales".

Le laser pour faire face (à la base) à la contrefaçon. Les responsables de l'entreprise, située à Bourcefranc-le-Chapus, n'avaient pas remarqué le vol, vraisemblablement commis avant Noël. Ils auraient appris les faits ces jours-ci par un négociant surpris de trouver dans ses stocks des huîtres Gillardeau, reconnaissables grâce au "G" gravé au laser sur la coquille, un procédé mis en oeuvre depuis l'an dernier par Gillardeau pour lutter contre la contrefaçon, en Chine notamment.

Le vol d'huîtres, une habitude à Marennes-Oléron. Le volume dérobé représenterait une perte d'activité d'environ 30.000 euros, selon une source proche de l'enquête. La direction de Gillardeau n'avait pu être jointe mardi matin. Le vol d'huîtres est un phénomène récurrent à cette période de l'année dans le bassin ostréicole de Marennes-Oléron, le plus important d'Europe. Pourtant gendarmes, mais aussi professionnels, accompagnés de gardes jurés et équipés de caméras de vidéosurveillance, organisent des rondes quotidiennes pour lutter contre ce fléau. Avec un succès certain, car depuis 2011, le volume d'huîtres volées a été divisé par trois : 69 tonnes la première année, 18 tonnes en 2012, 10 tonnes en 2013 et 2014. 2015 devrait s'achever sur le même tonnage.



. Citeste tot...

Retinerea, supremul sacrificiu

Incet-incet, nu mai pot sa mai citesc fictiune. Mi se pare atit de inutil. Curat meshteshug de timpenie. Cind vad rafturile care gem de carti, sute de titluri si de autori necunoscuti. La dracu! Parca toti s-au oprit din citit doar ca sa scrie, sa strice hirtia.

Stateam azi in librarie si ma uitam la tonele alea de carti, nici nu puteam sa cuprind cu privirea tot. Oboseam, ochii nu mai vroiau sa vada, privirea mi se impiclea, ma durea capul, aproape un atac de panica.

Si m-a apucat o tristete iremediabila, ca in Toparceanu. Ce pana mea mai vrei sa mai strici si tu cuvintele, dobitocule? Nu vezi ca pina si Mindruta scrie in ziua de azi? Ia uite! O carte de Arsinel. Alta de Turcescu.

Goddamit! Potoleste-te! Azi e mai demn si mai nobil sa nu scrii.

Retinerea, supremul sacrificiu.

Get a life.

. Citeste tot...

Stance: Educating Rita (1983)

- Is that a book you're reading?
- Yeah, yeah.
- What's it called?
- Of Human Bondage.
- Yeah? My husband's got a lot of books like that.
- What, Somerset Maugham books?
- No, bondage books.



. Citeste tot...

De noroi și sînge-uscat

Astăzi s-a întîmplat un lucru fain. Un lucru de piatră de hotar, de linie trasă în nisip între viitor și trecut.

Azi, la genericul de sfîrșit, după 25 de ani de Tolkien, am simțit că s-a încheiat o etapă în viața mea.

Din 1989 pînă acum se cam împlinesc 25 de ani. Cam prin 1989, grație bunului meu prieten Florin Pâtea, care mi-a fost sfătuitor și îndrumător și mentor, citeam Hobbitul în traducerea Catincăi Ralea, în colecția Biblioteca pentru Toți Copiii. Era cartea de suflet a lui Florin. Între timp a devenit și una din cărțile mele de suflet.

Pe vremea aceea, Florin, deja ajuns la București, student în anul 1 și proaspăt membru la British Council, îmi povestea despre cartea mult mai faină și mult mai mare și mult mai în engleză The Lord Of The Rings. O scotea din teșchereaua sa pe care o purta pe post de ghiozdan și mi-o arăta ca pe un mare premiu. "Cînd o să înveți mai bine engleză o să o citești. Stai să ajungi la București".

Și am învățat engleză (mai) bine, și am ajuns și la București, în anul de grație 1991, în plină bezmeticeală democratică. Dar ironia sorții face ca The Lord Of The Rings să-l citesc prima dată în franceză, alături de Silmarillion. Niște ediții pe care cred că le mai am și acum pe undeva pe la Telega, aduse cu mare sacrificiu (nu aveam bani) din excursia în Belgia în care fusesem invitați elevii de liceu imediat după Revoluție, cînd occidentalii încă nu se săturaseră de români.

Le-am citit și eu, pînă la tocire, și Florin, și doamna Hănciulescu, Dumnezeu s-o odihnească, cea care ne stîrnea și ne alimenta pofta de carte în acei tîmpiți ani 80, cînd era o crimă să citești 1984 - și totuși o făceam.

Apoi, la București, am mai citit din nou LOTR în engleză, de la British Council. Apoi și Silmarillion – o bijuterie dificilă, complicată. Apoi și Letters, și Unfinished Tales. Devenisem, alături de Florin și de încă vreo doi-trei – Mihai Dan Pavelescu, bunăoară – niște iluștri și inutil necunoscuți specialiști în Tolkien.

Apoi au venit anii 2000 și am așteptat cu sufletul la gură, an după an, fiecare din cele trei filme ale trilogiei. Tot cu Florin și cu MDP și cu mai noul prieten pe atunci Liviu Moldovan – o altă comoară de cărți. Era vremea cînd descopeream Game of Thrones pe hîrtie și ne bucuram de The Lord of The Rings pe ecran.

Apoi am arătat și copiilor mei The Lord Of The Rings. Și le-a plăcut și lor. Am și scris o pastișă minoră prin JSF pe tema asta – din punctul de vedere al orcilor, căci și orcii e oameni, prefiguram asta cu 10 ani înainte să intru în politică.

Și a venit și rîndul Hobbitului să-l vedem pe micile ecrane, spart în trei, să fie povestea mai lungă și să iasă bani mai mulți.

Și ajungem astfel în după-amiaza asta, cînd, la genericul de sfîrșit al celui de-al treilea film din trilogie, mi s-au umezit un pic ochii. Pentru că s-a terminat. Pentru că simt că o bucată din viața mea a luat sfîrșit. Pentru că, așa cum cînta Bilbo:

“The Road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the Road has gone,
And I must follow, if I can,
Pursuing it with eager feet,
Until it joins some larger way
Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say”


Filmul, oricît de mult ar cîrcoti cîrcotașii, a fost decent. Neașteptat de tolkienesc acolo unde mulți vedeau doar urechi ascuțite și marketing eftin. Dincolo de inevitabilele lungiri epice, a reușit să păstreze viu spiritul lui Tolkien. Da, a fost cu bătăi. Și cartea e cu bătăi. Da, a fost cu vulturi. Și cartea e cu vulturi. Dincolo de toate astea, Bilbo e chiar Bilbo ăla de-l știm din copilărie, iar scenariul este fidel gustului de normalitate pe care Tolkien a ținut cu orice preț să-l dea neamului hobbițesc.

Să vărsăm deci, prieteni și frați și oameni, o picătură de vin roșu pe covorul tinereții noastre și să aducem laudă lui Tolkien, că ne-a bucurat cu această bucată de Lumină. Să-i aducem laudă lui Peter Jackson că s-a achitat onorabil de greaua povară estetică și narativă pe care și-a asumat-o. Să-i aducem laudă lui Galadriel că există

A Elbereth Gilthoniel O selevra penna miriel A menel aglar ellenath

Să-i mulțumim lui Florin și lui MDP și lui Liviu pentru toate vremurile faine cînd am tolkienat împreună.

Să-i mulțumim lui Ionuț Bănuță că și-a amintit de nuveleta mea șchioapă și naivă cu orcușorul care vrea și el să scrie.

Și să ne aducem aminte că sîntem oameni, deși ne-am dori să fim iele, nemuritoare și aspre și reci, că sîntem sortiți pieirii, mortal Men doomed to die. Și să ne sîrguim să nu ajungem orci.

La mulți ani, prieteni, dușmani, indiferenți, cititori, cîrcotași, entuziaști, frați, surori, oameni care nu putem fi iele.

*****

... Aici se termină, dintr-o dată, rândurile așternute de gnom. Urmează, scrise după cum se vede de cineva mult mai deprins cu mânuitul penei decît gnomul, cîteva versuri în graiul nostru – fără îndoială născocite de căpitanul de ceată spre a nu-i da uitării pe oștenii săi căzuți în acea luptă:

Pletele le sînt mînjite
De noroi și sînge-uscat
Unde-i soarele aprins
Care-n plete le-a jucat?




. Citeste tot...

The things we do for love of books

Sînt bătrîn. Scriu cu î di i și îmi amintesc de vremurile în care primeam lepșe pe Internet, pe forumuri și pe alte medii virtuale moarte de secole. ROTL. Karagarga (mă rog, KG e vie și acum, doar eu sînt mort pt ea). Ce liste! Ce filme! Ce motivații. Karagarga, dragostea mea. Hiroshima, mon amour.

Sînt bătrîn. Primesc lepșe pe FB și mi-e tîrșă să răspund la ele. Mă simt prea serios și prea important și prea formal pentru de-astea.

Sînt bătrîn. Dar totuși, nu chiar atît de bătrîn. Too young to die, too old to rock'n'roll. Evident că mă răsfăț un pic și pe urmă încep să scriu. Am primit o leapșă, hai să răspundem la ea.

Deci zece cărți care mi-au produs chestii, vorba lui Alin Bogdan, de la care am primit respectiva leapșă, acest anti-guvernamental care el, înțelept fiind, știe că jandarmii sînt deja pe drum, să nu se zbată, să nu fugă, să nu transpire, să nu risipească apa tribului.

Nu voi spune 10 cărți. Voi spune cîte cărți simt, pe cîte feluri de iubire am față de ele. Cîte trei din fiecare categorie.


* * *
Sînt copil și acum, la aproape jumătate de secol și restul zile, pentru că la vremea lor, cărțile mi-au pus o temelie trainică la creierul meu cel plin de neotenie avansată (cine nu știe ce înseamnă cuvîntul ăsta, să caute în dicționar și să-i anunțe și pe cei de la B1 TV, să facă Breaking News și Breaking Winds).

De asemenea însă sînt copil și acum, un copil mare și gras și care încă nu s-a hotărît dacă joacă aripă sau pilier, și pentru că am citit următoarele cărți, la vremea lor:

- Insula Misterioasă a lui Jules Verne. A fost prima carte pe care am citit-o vreodată. Insula Misterioasă mi-a desenat în capul creierului meu o permanentă insulă de vorbe și de cuvinte și de aventuri. O mai trăiesc și acum.

- Fetița de pe Terra a lui Kir Buliciov. A fost una din cărțile pe care le-am citit cel mai des în copilărie. Din scoarță în scoarță, și pe muchie și pe cotor. Îmi pare rău că nu o mai am. Florile-oglindă...

- Cei trei mușchetari ai lui Dumas. Mi-au dat fiori de cîte ori le-am citit. Și le-am citit de cîteva ori. Generozitatea aventura prietenia onoarea, doamna cu crinul pe umăr, iubirea și moartea. Aaaah. De ce nu mai pot simți cum simțeam atunci?

Mențiune onorabilă: Toate pînzele sus a lui Radu Tudoran. Goeleta Speranța. Rechinii. Cizmele de cauciuc. Andrada. Gherasim. Ismail :)

Mențiune onorabilă: Cireșarii. Ticușor. Ursu. Brrrr!


* * *
Sînt bun pentru că așa sînt eu, bun și fraier de fire, că sînt și bun, și frumos, și modest, și genial, și mai ales... Și mai ales...

Și mai ales sînt bun pentru că am citit la vremea lor acele biblii de bunătate scrise de Steinbeck și de Dostoievski și de Tolkien. Sînt multe cărți care fac oamenii buni pe lumea asta. Cele de mai jos sînt cele care m-au făcut pe mine bun.

- Cannery Row a lui John Steinbeck

- Idiotul lui Fiodor Dostoievski

- The Lord of the Rings a lui J R R Tolkien

Problema despre cărțile bune, și despre lucrurile bune în general, este că e foarte greu să scrii despre ele. Sînt bune. Sînt perfecte.

Doctorul culege broaște și iubește femei pe care nu ar trebui să le iubească. Idiotul e prea bun pentru lumea asta, și de aia suferă, de prost ce e, prostule de prinț Mîșkin, ce mi-ai chinuit adolescența. Frodo și Aragorn și Gandalf fac ceea ce trebuie să facă. Și cu ce stil o fac!

Mențiune onorabilă: Alexis Zorba a lui Nikos Kazantsakis. Brrr. Ce om bun și nebun. Brrrr. Ce lecții de viață pe care vă recomand să nu le urmați :)


* * *
Sînt rău pentru că așa sînt eu rău, rău și cîine și perfect și frumos și deștept.

Și de asemenea sînt rău pentru că am citit următoarele cărți, pe care dacă nu le citiți, nu știți cît de frumoasă poate să fie răutatea atunci cînd este bine scrisă:

- Farewell My Lovely (sau The Big Sleep, sau The Lady In The Lake, care vreți voi) a lui Raymond Chandler

- Neuromancer al lui William Gibson

- The Spy Who Came In From The Cold a lui John Le Carre

Aș putea scrie tone de răutate elegantă despre aceste cărți rele. Nu scriu. Sînt prea bune pentru a nu fi citite cu sticla de whisky într-o mînă și cu pilula de cianură în mîna cealaltă. Sau cu pistolul. Sau cu mîna pe un sîn de șpioancă.

Mențiune onorabilă: Game of Thrones a lui G R R Martin. The things we do for love...

Mențiune onorabilă: Făgăduința lui Durrenmatt. Brrr. Ce om rău. Ce poveste rea.


* * *
Sînt sociolog pentru că așa m-a făcut pe mine mama cînd m-a dat la facultatea de matematică, de am fost ca în bancul cu fabrica de biciclete de la Plopeni: cum o montezi, tot Kalașnikov iese. La ce facultate m-ai dat, mamă, tot sociolog am ajuns.

Dar sînt sociolog și pentru că la vremea lui am citit science fiction, mult science fiction, și mai ales și mai ales

- Foundation a lui Isaac Asimov. Fundația este cartea care ad literam m-a făcut sociolog. Hari Seldon și psihoistoria lui m-au convins în clasa a 9a că asta mi-e meseria. La vremea aceea cînd am citit-o, prima mea carte citită în engleză, încă nu știam că din cauza ei o să ajung în halul în care am ajuns: sociolog și gras și frumos și orice, dar numai simplu nu.

- Dune a lui Frank Herbert este cartea pe care cred că am citit-o de cele mai multe ori în viața mea. Nu pot să exagerez spunînd cît de mult mi-a influențat viața: ecologie, putere, religie, complexitate? Sînt toate acolo.

- The Left Hand of Darkness a lui Ursula K Le Guin m-a făcut un pic antropolog. Și un pic feminist. Adică foarte feminist. Practic lesbian de feminist :) :p (B1 TV: Breaking News! Consilierul de stat Palada recunoaște că e lesbian!)

Mențiune onorabilă: More Than Human a lui Theodore Sturgeon.

Mențiune onorabilă: Helliconia lui Brian Aldiss.


* * *
Sînt vechi și antic și vetust și iubitor de vorbe și cuvinte pentru că la vremea lui l-am citit pe Tolkien.

Datorită lui (și lui Mihai Dan Pavelescu) am ajuns să citesc, din frunză în frunză, pînă am ajuns în fund la taxatoare, din ce în ce mai vechi:

- Ragthorn și Mythago Wood ale lui Robert Holdstock (prima în colaborare cu Garry Kilworth) au fost nuvelele care mi-au profesori în arta nobilă și delicată și complicată a traducerii. Dacă nu erau ele (și MDP), nu-mi dădeam seama ce sport nobil poate fi traducerea. Mi-a ieșit. Unul din proiectele de viață de care sînt foarte mîndru (ca și traducerea Grumpiloiului, de altminteri).

Dar dincolo de efortul de traducere, aceste două nuvele înseamnă foarte mult pentru mine mai ales din punct de vedere al fiorului literar, al acelui sense of wonder pe care îl trăiești în fața unei opere literare de excepție. Ele m-au dus în Ghilgameș, în Iliada, în Biblie. Iar Borges și Tolkien m-au dus în saga nordică. Asta demult, pe vremuri, cînd încă mai credeam în Borges :)

- Epopeea lui Ghilgameș

- Iliada lui Homer

- Saga nordică (îndeosebi cea islandeză)


* * *
Sînt între două ape, entre dos aquas, pentru că am învățat că vorba și imaginea sînt de fapt două fețe ale aceleiași monezi, și ce fețe diferite, și ce fețe aproape la fel.

Dar și pentru că la vremea lor am descoperit benzile desenate și de atunci nu mi-a mai trecut. Nici carte, nici film, nici cal, nici măgar. Un soi de unicorn.

- Pif Gadget al copilăriei mele mi-a deschis gustul pentru banda desenată (și pentru franceză, și de acolo pentru Brel – beneficiu secundar). Prima dată în viața mea de elev eminent și premiant cînd am chiulit o zi întreagă de la școală, dîndu-mă bolnav, a fost cînd taică-meu mi-a adus un teanc de Pifuri vechi. Și de atunci nu m-am mai oprit. Nici din citit. Nici din chiulit.

- The Dark Knight Returns al lui Frank Miller este banda desenată care îți face sîngele să-ți fiarbă în vine (mă rog, mai sînt și altele, care îți fac sîngele să-ți fiarbă diferit, dar totuși nu mă voi apuca acum să vă povestesc despre Milo Manara, cel puțin nu cît timp sînt la Guvern; se aude, B1 TV? Breaking News! Palada nu spune tot! Breaking Winds!)

- Corto Maltese este banda desenată care îți face creierul să fiarbă. Hugo Pratt este un zeu, o fiară, un monstru. Iar Corto Maltese este profetul său. Puteți să începeți de unde vreți. Începeți cu La ballade de la mer salée. Neapărat în franceză. Nu faceți prostia să citiți Hugo Pratt altminteri decît în franceză. Fiți decadenți. Fiți puriști. Fiți perfecți.



Mențiune onorabilă: HP et Giuseppe Bergman a lui Milo Manara. L'avventurra! L'avventura!


* * *
Sînt nebun pentru că așa sînt eu, nebun și frumos și autonom și mîndru, ca în bancul acela pe care nu pot să vi-l spun, pentru că, nu-i așa? sînt la Guvern și ar face B1 TV imediat Breaking News și Breaking Winds dacă aș spune ceva ce nu se cuvine să fie spus înainte de 17 noiembrie.

Dar sînt nebun și pentru că am citit următoarele cărți, la vremea lor:

- Lolita lui Nabokov. Da, știu: nu îmi pot da seama cum aș citi din nou această carte putredă și decadentă și nemernică și pusă la index acum, tată a două fete aproape Lolite. Dar atunci cînd eram tînăr și nebun și frumos și mîndru și mai ales autonom, a fost una din cărțile creierului meu. Ce creier.

- A Clockwork Orange a lui Anthony Burgess este cea mai rea și mai nebună carte pe care o puteți citi cu dicționarul alături. Puteți s-o citiți și în engleză (highly recommended) și în română, și în portugheză, tot o să aveți nevoie de dicționar. Și tot o să vă scărpinați în cap după ce citiți și o să vă duceți la film, să înțelegeți și voi ce-a zis autorul în propoziție. PS: Îmi amintesc traducerea în limba română din primele ediții ale ziarului Cațavencu. Ce vremuri. Ce patimi.

- Alice in Wonderland. Și acum știu Jabberwocky pe de rost. Eu, care nici Cățeluș cu părul creț nu am fost în stare să-l țin minte cînd am intrat la liceu. Și acum știu că Alice în țara minunilor este cea mai nebunească scriitură pe care orice om întreg la cap trebuie s-o citească cel puțin o dată în viață. În engleză, evident.


* * *
Sînt om politic pentru că am învățat pe parcurs că binele și răul și cuvîntul și vechiul și noul și vorba și fapta sînt toate amestecate acolo, în politică. Și pentru că am citit următoarele cărți

- 1984 de George Orwell. Nu vreți să știți. Nu vreți să citiți. Nu vreți să trăiți. Mai bine uitați-vă la televizor. Cele cinci minute zilnice încep în curînd.

- Point. Counterpoint al lui Aldous Huxley. Mai degrabă asta decît mult-citata Brave New World este cartea care m-a ajutat să descopăr natura umană. Complexă. Bicisnică. Rea. Bună. Indiferentă. Pătimașă. Afonă. Elegantă. Diferită. N-am citit Balzac, dar mi-am făcut temele cu Huxley.

- 12 scaune // Vițelul de aur ale lui Ilf și Petrov. Orice om politic ar trebui să citească acest manual de marketing politic desăvîrșit în plauzabilitatea, aplicabilitatea și utilitatea sa. Ședința continuă, tovarăși!

Mențiune onorabilă: Men At Arms / Pyramids / Small Gods ale lui Terry Pratchett. Tata Norvegiu are dreptate: Lord Vetinari m-a învățat multă politică la vremea lui :)


* * *
Și, vorba poetului, pentru că toate trebuia să poarte un nume și pentru că atunci cînd pui mîna pe ciocan și-i frigi una peste colț cubului perfect, se cheamă că poți suporta în cele din urmă perfecțiunea, deci ești un om tehnic, ai ciocan, ești aproape inginer,

n-o să-l nominalizez nici pe Nichita, nici pe Geo Dumitrescu, nici pe Mihai Ursachi, nici pe Brel cu minunatele sale versuri de frică de moarte, nici măcar Levantul lui Cărtărescu ("Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare") la categoria "necategorizabile, deci perfecte",

ci singura carte pe care vă promit că o voi citi pe patul de moarte: Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez.

Asta pentru că mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa.

Dar mai ales pentru că seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le este dată o a doua şansă pe pământ.

.

. Citeste tot...

Grumpilița, adică fata grumpiloiului

În zilele astea pline de ură, unul din cele mai faine lucruri care ți se pot întîmpla sînt cele normale.

Drept pentru care țin să vă spun că mă simt al naibii de fain și al naibii de onorat că am primit ieri un mail în care o cititoare din Suedia, Lucia, zău dacă o cunosc, e prima dată cînd corespondăm, are și un blog, Mami de bebe Lu, îmi scrie că i-a plăcut Grumpiloiul (prima sa postare aici, unde aveți și povestea cărții), că l-a descoperit cu plăcere, mai mult, că i-a plăcut la nebunie traducerea mea și că s-a simțit atât de inspirată de traducerea mea făcută acum o eternitate, acum vreo trei ani de zile, încât a pus mîna și a tradus în română volumul al doilea, Copilul grumpiloiului, tradus cît se poate de inspirat "Grumpilița".

Drept pentru care consider o necesitate și o onoare și o bucurie să vă semnalez această traducere foarte faină, proaspătă și clar în linie stilistică cu traducerea pe care am făcut-o primului volum.

Și evident, pentru că nu mă pot astîmpăra, după aceea vă propun și o ușoară rafistolare a acestei traduceri, să-mi gîdile urechea și mai bine. Dacă tot s-a ivit prilejul... Un perfecționist, Turambar ăsta. :)

Enjoy. Rar se întîmplă momente de-astea faine în viață. Să ne bucurăm de ele... :)

***

Grumpiliţa
Traducere de Lucia

Grumpiloiul zise către fiica sa: “De-ţi place sau nu,
Nici un grumpiloi în pădurea-ntunecată nu are voie acu”
”Dar de ce? Dar de ce?” Grumpiliţa întrebă vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
E teribil de mare şi groaznic de rău acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi amintesc bine”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă şi–şi scărpină el blana.
”Şoricioiul e teribil de puternic şi teribil de rău,
Are coada teribil de lungă, cu solzi ca de fierestrău,
Şi ochi’s mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Într-o noapte de iarnă pe când tac-su sforăia,
Grumpiliţa noastră tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peşteră ieşi
Tiptil, tiptil, poate grumpiloiul nu s-o trezi.

Zapada cădea greu, şi vântul tare mai vuia.
Grumpiliţa spre padurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coada se ivi de sub un pietroi,
O fi coada teribilului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de îndată: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte o prăji de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd in zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă-n copac lucesc.
Să fie ăia ochii şoricioiului grotesc?

Creatura zbura jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna arătarea,
Grumpiliţa o analizase cu toată mirarea.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” zise ea apoi
“O nu!! El e p-aci, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul batea groaznic şi zăpada cadea argintie,
Grumpiliţa-şi spunea ” Nu mi-e deloc frică.. nu, nu mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpada am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină
Oare să fie asta casa jivinei haină?”

Afară ieşi jivina, ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. dar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî ea dezamăgită,
Şi se-aşeză pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Însă uite că vine unul, în pas chiar vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un şoarec ca aspect
Oooo ce bun o să fie ca şi desert, perfect!

“Aşteaptă!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care ai vrea să te-ntâlneşti.
Şi dacă pe creanga aia de mă laşi jos,
Am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Grumpiliţa îşi zise chiar fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! El chiar există!”
Şoricelul luă o nucă, urcă-n tufa de-alune,
Şi zise: “Aşteaptă un pic. Trei secunde anume.”
Afară ieşi luna, rotundă, mare, galbenă
O umbră teribilă apăru pe zăpada reavănă.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi sumbra
Cu mustăţi uriaşe şi coada teribil de lungă?
Urechile i-s mari şi pe umeri cară se pare
O alună gigantică, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!” zise grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro pornesc?”
Zise şoricelul nostru întrebător,
Şi porni după ele cutezător.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu mai era curajoasă.
Şi nici plictisită nu mai era.
Iar Grumpiloiul sforăia, sforăia...


***

Grumpilița
Traducere de Lucia
Mici modificări de Turambar

Spuse grumpiloiul către fata lui: “Că-ți place sau nu,
Prin pădurea-ntunecată nici un grumpiloi nu mai are voie acu'”
”Dar de ce? Dar de ce?”, întrebă grumpiliţa cu glasul vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
Cât de groaznic de mare şi de groaznic de rău este-acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi mai îmi aduc bine aminte”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă, scărpinându-și cu ghearele blana.
”Şoricioiul e groaznic de mare și groaznic de rău,
Are coada groaznic de lungă, cu solzi ca de fierăstrău,
Şi are niște ochi mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Era o noapte lungă de iarnă și tăticul grumpiloi sforăia.
Grumpiliţa noastră stătea și tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peştera cea joasă ieşi
Tiptil, tiptil, poate tăticul grumpiloi totuși nu s-o trezi.

Zapada cădea greu şi vântul șuiera.
Grumpiliţa spre pădurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit!
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coadă se ivi de sub un pietroi.
N-o fi cumva coada groaznicului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de pe-acum: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte înghețată de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd în zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă în copac lucesc.
Nor fi cumva ochii şoricioiului cel bestialicesc?

Creatura zbură jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna această arătare,
Gîndi grumpiliţa după ce o studie cu determinare.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” spuse ea mai apoi
“O nu!! El e pe-aici, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul bătea groaznic şi zăpada cădea argintie,
Grumpiliţa-şi tot spunea ” Nu mi-e deloc frică. Nu, nu, în nici un caz mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpadă am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină.
N-o fi cumva asta casa în care trăiește respectiva jivină?”

Afară ieşi jivina. Ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. doar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, să știi că nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî grumpilița dezamăgită,
Şi se trânti în fund pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Dar ce să vezi! Ia uite că vine unul chiar acum în pas vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un simplu şoarec ca aspect.
Oooo ce bun o să fie la desert, o să fie perfect!

“Stai un pic!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care aș vrea totuși să te-ntâlneşti.
Și dacă mă pui uite aici, pe creanga asta mai pe jos,
Chiar acum am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Se gândi grumpiliţa, dintr-o dat' fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! Să vezi că există!”
Şoricelul luă o nucă, se săltă pe creanga de-alun,
Şi zise: “Doar un pic. Trei secunde începând chiar de acum.”
Și atunci luna cea rotundă și mare și galbenă răsări
Iar pe zăpadă o umbră groaznic de groaznică se ivi.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi înfricoșătoare
Cu mustăţile astea uriaşe şi coada asta groaznic de mare?
Urechile-i sînt groaznic de mari şi pe umeri cară se pare
O alună imensă, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!”, se trezi grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro oare pornesc?”
Zise şoricelul nostru cu un zâmbet amuzat,
Şi porni după ele cu pas măsurat.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu se mai arăta curajoasă
Şi nici plictisită parcă nu mai era.
În tot timpul ăsta, tăticul Grumpiloi sforăia, sforăia...



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean [...]

"Sedus de simplitatea formulelor pentru înmulţirea aurului, José Arcadio Buendía îi făcu curte Ursulei timp de câteva săptămâni pentru ca să-l lase să-i dezgroape monedele coloniale şi să le înmulţească de atâtea ori de câte ori se putea diviza mercurul. Ca întotdeauna, Ursula cedă în faţa încăpăţânării neclintite a bărbatului ei. José Arcadio Buendía aruncă atunci treizeci de dubloni într-o căldare şi-i topi la un loc cu pilitură de cupru, de orpiment, de sulf şi de plumb. Puse totul să clocotească la foc încins într-o căldare plină cu ulei de ricină, până ce obţinu un sirop gros cu miros pesti¬lenţial, care te făcea să te gândeşti mai degrabă la caramelul vulgar decât la aurul magnific. În urma distilărilor disperate şi până la urmă dezastruoase, topită la un loc cu cele şapte metale planetare, prelucrată cu mercurul ermetic şi cu vitriol de Cipru şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean preţioasa moştenire a Ursulei fu redusă la câteva rămăşiţe carbonizate, care nu se puteau dezlipi de pe fundul căldării."

Citeste tot...

[...] viteazul fără de cusur, puternic bărbat [...]

Sennacherib, mărețul rege,
Puternicul rege, regele lumii, rege al Asiriei,
Rege în cele patru colțuri ale pămîntului,
Înțelept păstor,
Preferatul zeilor, paznicul dreptății,
Iubitor de dreptate; sprijinitorul,
Cel care vine în ajutorul celor năpăstuiți,
care își îndreaptă gîndurile spre fapte curate,
Viteazul fără de cusur, puternic bărbat,
Primul între prinți, cel care îi prăpădește
Pe cei nesupuși, care lovește pe cei răi cu fulgerul său,

Zeul Assur, marele munte, un regat fără seamăn
Mi-a încredințat și peste toți cei care
Sălășluiesc în palate armele-mi puternice mi le-a făcut;
De la marea de sus a soarelui la asfințit
Pînă la marea de jos a soarelui la răsărit
Toată suflarea cu păr negru pe cap
Mi-a pus-o la picioare întru ascultare
Și regi învîrtoșați se tem de războiala mea
Părăsindu-și lăcașurile și
Pribegindu-se, precum sudinnu, pasărea stîncilor,
Spre pustiile cele greu de ajuns.

În primul meu mers la război am săvîrșit
Înfrîngerea lui Merodach-baladan,
Rege al Babilonului, laolaltă cu oștirile Elamului,
Tovarășii săi, pe cîmpia Kișului.

În miezul luptei și-a părăsit tabăra
Și a dat să scape de unul singur;
Astfel viața și-a cruțat-o.
Carele de luptă, caii, căruțele, catîrii,
Tot ce-a lăsat în urmă la începerea bătăliei
Pe toate am pus mîna. În palatul său,
Carele în Babilon este,
Bucuros am intrat.

I-am deschis tainița averilor sale:
Aur, argint, vase de aur și argint,
Pietre prețioase de toate felurile,
Bunuri și avuții fără de număr,
Biruri grele, toate femeile sale,
Slugile și slujbașii săi, cîntăreții,
și de soi bărbătesc și de soi femeiesc,
Toți meșteșugarii săi,
Cîți erau pe-acolo,
Slujitorii la curțile sale,
I-am luat, i-am socotit drept pradă.
Întru puterea lui Assur, domnul meu,
75 dintre orașele sale înconjurate cu ziduri
Din Chaldea și 420 de tîrguri mai mărunte
Din împrejurimi le-am împresurat, le-am cucerit,
Prada le-am luat-o și am dus-o de acolo.

Arabii, arameii, cît și caldeenii
Care erau în Erech, Nippur, Kiș, Harsagkalamma,
Kutha și Sippar, cît și locuitorii acestora,
Păcătoșii care au îndrăznit a se împotrivi,
I-am scos de acolo, pradă i-am socotit.

La întoarcerea mea cei din Tu’muma
Rihihu, Yadakku, Ubudu
Kibre, Malahu, Gurumu
Ubulu, Damunu, Gambulu
Hindaru, Ru’ua, Bukudu,
Hamranu, Hagaranu, Nabatu,

Li’tau, arameii cei nesupuși,
pe toți i-am cucerit. 208 mii de suflete, și mari și mici,
Parte bărbătească și parte muierească,
Cai, catîri, măgari,
Cămile, vite și oi, fără de număr,
Pradă de ispravă, am dus-o în Asiria.

În calea mea, am primit de la Nabu-bel-shumate,
Ispravnicul orașului Hararate,
Aur, argint, înalți trunchi de musukkani,
Măgari, cămile, vite și oi,

Drept partea sa de bir. Războinicii din
Hirimme, ticăloși dușmani, i-am trecut prin sabie.
Nici unul n-a scăpat. Stîrvurile lor
le-am înfipt în țepe, împrejmuind orașul cu ele.
Ținutul acela l-am rînduit din nou: un bou,
10 miei, 10 chiupuri de vin, 20 chiupuri de curmale,
Dintre cele mai alese, daruri pentru zeii Asiriei,
Stăpînii mei, am hotărît pe vecie.




"The Annals of Sennacherib", University of Chicago, Chicago, 1924.

Despre Sennacherib: un rege, o bestie, un constructor, un conducator de oameni, ticalos de succes

. Citeste tot...

Aprilie e cea mai scîrboasă lună

Aprilie e cea mai scîrboasă lună, scornind
Liliac din moarta țărînă, încurcînd
Amintiri și dorințe, stîrnind
Răgățînile blegi cu ploaia primăverii.

Iarna ne-a ținut de cald, acoperind
Pămîntul cu zăpada uitării, hrănind
Oareșce viață cu tuberculi uscați.
Vara ne-a surprins, venind peste Starnbergersee
Cu un potop de ploaie; ne-am oprit în coloană,
Și am ieșit la lumină, în Hofgarten,
Și am băut cafea, și am vorbit vreo oră.
Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.
Și cînd eram copii, stînd la arhiduce,
La vări-meu, m-a scos pe sanie
Și mi-a fost frică. Mi-a spus: Mărie,
Mărie, țin-te bine. Și la vale ne-am dus.
În munți, acolo te simți liber.
Citesc, mai toată noaptea, și iarna mă duc în sud.

Fuck. E prea mare. Mi-e lene. I have lived enough having seen one thing, that love hath an end. Goddess and maiden and queen, be near me now and be friend.


. Citeste tot...

Jurnal de front: Dona Juana

Doamnelor și domnilor,

Distinși mono- și hetero-zigoți, cǎ homo-zigoți n-avem pe stoc,

Se întîmplǎ cǎ mîine, adicǎtelea marți, 26 februarie 2012, la orele 19:00 trecute fics, doamna adicǎ domnișoara adicǎ fiara Lorena Lupu va interpreta unul din rolurile memorabile ale carierei sale: rolul de autoare care svîrlǎ cu cartea în public, “Dona Juana”. Lîngǎ ea, pe podea, un vrac de cǎrți care vor fi svîrlite în mulțime. Mulțimea, în fierbere. Fierberea, la Librǎria Cǎrturești. Adicǎtelea la Cafeneaua Verona de Librǎria Cǎrturești, aia de dînjos de Piața Romanǎ, cǎ acolo au fierbǎtoare, sǎ fiarbǎ mulțimea și vinul în cupe.

În alte roluri: Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti și Dan-Silviu Boerescu în rolul criticului literar care moare primul, în Actul I, Scena 3, lovit în tîmplǎ de-un colț de carte hardcover.

V-am zis cǎ romanul e erotic? V-am zis cǎ autoarea e o fiarǎ? V-am zis cǎ mulțimea va fi în fierbere?

V-am zis cǎ voi fi acolo?

Of, Doamne, ce-o sǎ mai veniți. Ușile se vor rupe geamurile termopan se vor sparge balamalele vor sǎri din țîțîni maldǎrul de cǎrți va fi folosit pe post de muniție de cǎtre autoarea cu sînii goi, așa cum am vǎzut eu în tabloul ǎla cu Madelena despletitǎ care conduce revoluția, uite încǎ doi care se zbat lîngǎ cadavrul lui Dan-Silviu Boerescu, unul a murit încercînd sǎ-l scoatǎ de acolo, s-a tîrît pe burtǎ pe sub sîrma ghimpatǎ, a vrut sǎ-l ia în spinare sǎ-l ducǎ înapoi dincolo de ușile sparte, n-a avut noroc în viațǎ, a fost nimerit de altǎ carte drept în ceafǎ. Al doilea a murit de infarct cînd a vǎzut-o pe Lorena în țîțele goale.

Restul veți muri mai tîrziu. Veți scǎpa de tirul cǎrților aruncate și veți bea din cupa de cunoaștere și amǎrǎciune. Și vǎ veți holba la țîțele goale ale Lorenei. Doamne, ce vǎ veți holba, chiar dacǎ nu-și va da tricoul ud jos. V-am spus cǎ e o fiarǎ?

Hai, ne vedem mîine. Orele 19:00, Cǎrturești. Be there or be square!



. Citeste tot...

[...] contempt was written into her face [...]

I was at the Oriental that evening, just in time for the first show at 8.15. The girl dancing naked on the pagoda-like dance floor, to the accompaniment of a six-piece orchestra, had eyes that were as cold and hard as the blackest piece of Pichler’s porphyry. Contempt was written into her face as indelibly as the birds tattooed on her small, girlish breasts. A couple of times she had to stifle a yawn, and once she grimaced at the gorilla who was detailed to watch over her in case anyone wanted to show the girl his appreciation. When after forty-five minutes she came to the end of her act, her curtsy was a mockery of those of us who had watched it.

[...]

‘Oh, will you look at that?’ he chuckled, with schoolboyish glee. Put a nice frame around her ass and I could hang it on my wall.‘ He tossed back his beer and winked lasciviously at me. ’I’ll say one thing for you krauts. You build your women every bit as well as you build your automobiles.‘

Philip Kerr, Berlin Noir III: A German Requiem





. Citeste tot...