All Blacks vs Lions Game 3: The stuff the dreams are made of

“Ladies and gentlemen, boys and girls, you’ve seen here two sets of heroes. A set in black. And a set in red. “

Astfel s-a încheiat meciul. Astea au fost cuvintele comentatorilor de încheiere. Ce încheiere de meci! Ce cuvinte! Ce meci!

Doamnelor și domnilor, băieți și fete, restul pufoși de diverse genuri,

Dionisiacii caută toată viața intensitatea. O caută, o aleargă, uneori o găsesc. Fie că sînt intenși cu adevărat și sar cu parașuta, uneori fără parașut. Fie că sînt intenși de rit mediocru, și atunci o găsesc în chestii mărunte, cum ar fi bunăoară atunci cînd trec strada pe roșu. În funcție de pricepere și de putirință, uneori o găsesc, de cele mai multe ori nu.

It’s a game of inches, zice vorba înțeleaptă. De multe ori s-a dovedit adevărată. Azi a fost a game of minutes. And of seconds.

Știți voi, toată construcția energetică a făcutului dragostei se concretizează, după multe preludii și după multă gimnastică necesară, în acele cîteva minute, de cele mai multe ori cîteva secunde cînd ești acolo. O da, ești acolo. Și călărești universul. Look ma, I’m on the top of the world.

Azi, a fost a game of minutes. And of seconds. Tot turneul The Lions în Noua Zeelandă s-a restrîns la ultimele 15 minute de joc. Cînd a fost 12 – 12. Pe urmă cînd a fost 15 – 12. Pe urmă 15 – 15, în urma unei concretizări de lovitură de pedeapsă absolut fenomenale din partea lui Owen Farell.

Pe urmă, în ultimul minut, au primit All Blacks o lovitură de pedeapsă. Pentru un ofsaid. Era clar: o să cîștige All Blacks, locul loviturii era cît se poate de convenabil. Pe urmă arbitrul a cerut arbitraj video, TMO. Și a schimbat în ofsaid accidental. Și a fost doar grămadă.

Și, uite așa, la sfîrșit, a fost doar 15 – 15. După ce fusese 1 la 1 la meciuri. În al treilea meci test, All Blacks vs The Lions, a fost 15 – 15. Egalitate perfectă.

Și gata. Orgasmul durează cîteva minute. Cîteva secunde. Acest meci a avut un orgasm de 15 minute. A fost fenomenal. A fost așa cum trebuie să fie. Cu un pic de țigări. Cu un pic de alcool. Cu simțurile intensificate de aceste substanțe modificatoare de conștiență. Și am simțit fiecare minut, fiecare secundă. Și s-a terminat.

Știți cine a cîștigat? A cîștigat rugbyul, pufoșilor care sînteți voi pufoși. Cum zice chiar acum unul din jucători, în comentariile de după: “It’s such a magical thing”.

A fost un meci care va rămîne peste ani, pufoșilor. Și ce am simțit în aceste ultime 15 minute, îmi voi aduce aminte toată viața.

Crouch... Bind... Set!!













. Citeste tot...

The Coles of things to come

De departe, jucatorul cel mai bun in meciul de azi NZ - SA a fost pufosul de Dan Coles, imaginea viitorului. Un taloneur care, pe linga ca-si face treaba postului de maniera cea mai profesionista, stie sa joace fix in partea ailalta a fisei postului, colo departe pe trei sferturi, cu skilluri de priceperi totalmente diferite, chiar opuse.

Alearga, tine capul sus si se uita, citeste faza, gaseste gaurile si coridoarele, e acolo in tusa, pe post de aripa, dar mai ales si mai ales da niste pase de eseuri geniale. Sint echipe nationale care ar fi onorate sa-l aiba pe post de centru 2.

Azi, din cele sase eseuri date de Noua Zeelanda (sase!) trei au fost din pasa de geniu a lui Coles. Au fost niste pase absolut senzationale, cu priceperi totalmente din afara bagajului tehnic uzual al unui gramadar. Pase de coordonator de joc, pase de centru doi. Pase fabuloase.

In consecinta, toata lumea vorbeste numai de el. Internetul urla. Comentatorii sint in extaz. Analistii exulta. Dan Coles, fata rugbiului de viitor.

La fel precum in anii 70 a venit echipa de fotbal a Olandei cu regula revolutionara "toata lumea alearga si in atac, si in aparare", la fel si acum felul in care Dan Coles joaca la fel de bine si pe gramada, si pe trei sferturi vorbeste despre o posibila revolutie de gindire in acest sport in care, de o suta de ani incoace, principala impartire este intre gramadari si trei sferturi, intre animalele paroase si primitive de pe inaintare si pufosii gingasi si mumuland de pe trei sferturi.

Ce om. Ce meci. Ce sport.

Crouch Bind Set.



. Citeste tot...

Lomu s-a transferat dincolo

Only the good die young.

Lomu a trecut la echipa cealalta. Probabil tot aripa va juca si acolo.

Dumnezeu sa-l odihneasca.



. Citeste tot...

Cam așa ceva...

. Citeste tot...

Prima semifinală. Avancronica unei seri mult așteptate

Încet-încet, fiesta se apropie de sfîrșit, nu înainte de a crește în intensitate.

În seara asta, la 18:00, avem prima semifinală. Noua Zeelandă întîlnește Africa de Sud. Pe de o parte, o echipă considerată de mulți drept cea mai foarte perfectă din toată istoria jocului. Statisticile și palmaresul susțin această afirmație. În ultimul timp, All Blacks a bătut tot, a strivit tot, a călcat tot în picioare, uneori cu mare aplomb (amintiți-vă meciul de săptămîna trecută cu Franța). Are jucători să dea la încă trei echipe de mare clasă. Are legende vii. Are un antrenor beton. Are o pricepere aproape supraumană în teren de a se adapta pe loc, de a schimba, de a-și ține cumpătul, de a schimba stilul de joc. Sînt fabuloși.

Și totuși… Și totuși, aproape la fel se vorbea și despre alte echipe All Blacks din trecut, și în 1999, și în 2003, și în 2007, cînd de fiecare dată le-a rămas osul în gît prematur (“they’ve chocked”, un termen de tristă amintire pentru toți cei care țin cu All Blacks). Se vor împiedica și acum? Le va face Africa de Sud o nefăcută? Nu cumva această echipă pe care noi o considerăm cea mai foarte perfectă are viermele imperfecțiunii ascuns într-însa, așteptînd cuminte să-și scoată căpșorul diseară, să ne strice fengșuiul?

Africa de Sud, cel puțin pe hîrtie, e o umbră a ceea ce era prin 2007, cînd cîștiga a doua oară Campionatul Mondial. În ultimul timp Bokșii au suferit înfrîngeri rușinoase de la echipe pe care le dominaseră categoric pînă acum (Argentina) sau de la echipe despre care aproape nici nu știau unde sînt pe harta acestui sport (Japonia, într-unul din cele mai surprinzătoare meciuri din istoria rugbyului). Între timp, după ce au mîncat bătaie de la japonezi în primul meci din grupă, parcă-parcă și-au revenit un pic, întorcîndu-se la consacratul lor stil fizic, de mermeleală pînă la epuizare, stil care i-a ajutat să treacă de sferturi în fața Țării Galilor.

Oare va fi de ajuns? Oare această mermeleală unde Shalk Burger și restul liniei a treia sînt maeștri îi va face pe Bokși să ajungă în finală, să înghenunche geniul creator All Blacks care sînt în stare să facă o fază memorabilă din practic nimic, să învîrte mingea pe centimetru pătrat? Naiba știe. Dacă am ști, am fi bogați la pariuri.

Știm că în ultimii ani am văzut niște meciuri memorabile între All Blacks și Springboks în turneul Rugby Championship. De cîteva ori, Africa de Sud chiar a învins, evident la ea acasă, în veldtul cel înalt unde sînt ei stăpîni. Cel mai recent, anul trecut în 2014, Africa de Sud a făcut un meci de mare clasă, de suspans, de infarct. Și i-a învins. Echipa cam tot aia era, modulo niște pierderi datorate accidentărilor (căpitanul de Villiers îmi vine în minte acum). Oare se vor pricepe să răzbească din nou, să învie din cenușa recentelor meciuri proaste și să redevină ce au fost, ba mai mult decît atît?

Mă îndoiesc. Și cu mintea, și cu sufletul cred că All Blacks vor cîștiga și vor merge în finală. Dar de asemenea cred că în seara asta, în cîteva ore, vom vedea un meci memorabil.

Indiferent cine va cîștiga, de fapt rugbyul va cîștiga. Și asta e tot ceea ce contează, în fond și la urma urmei.

Hai! Crouch Bind Set!!



. Citeste tot...

Haters gonna hate

In fiecare sport, in fiecare tara, e cite un sportiv that people love to hate. In Noua Zeelanda, zilele astea, la rugby - caci rugbyul e cam singurul sport care conteaza acolo jos - e rindul lui Sonny Bill Williams sa fie ticalosul de serviciu.

E vedeta, e polivalent, a schimbat codurile fara efort, a facut si box profesionist, urmeaza sa sara in barca rugbyului in 7 anul viitor, se baga in campanii de publicitate, e darlingul mass mediei.

Drept pentru care sint unii din rindul criticilor de arta ovala care il toaca marunt. Dar marunt. Ca face. Ca drege. Ca nu e bun. Ca Steve Hansen a facut rau ca l-a luat la Campionatul Mondial.

Stiti voi.

Drept pentru care SBW, in primul meci, bagat in a doua repriza in locul lui Ma'a Nonu, a intrat pe teren si i-a dat peste cap pe toti. A stralucit. A dat trei pase de eseu, in stilul lui inconfundabil, pe dupa mina, din offload.

Nu conteaza ca pufosii de la primire au scapat mingile - pasele au fost date stralucit. A treia chiar s-a concretizat in eseu. A placat. A strapuns. A alergat. A facut tot ce trebuie sa faca un centru All Blacks, si ceva in plus.

Evident ca nu conteaza. Evident ca cei care nu-l sufera nu-l vor suferi in continuare. Haters gonna hate. Iar SBW isi va face treaba.

Va suna cunoscut? Mie da... :)



. Citeste tot...

Goodnight, sweet prince

Pufosule, nu-i frumos ce ai facut :(

Ne vedem mai incolo. Mult mai incolo.

Lumea e mai saraca si mai urita de azi.

:(



. Citeste tot...

Cum s-a văzut dezbaterea de aseară pentru cei care mănîncă All Blacks pe pîine

. Citeste tot...

“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...

aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia

I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.

Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.

Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.

Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.

Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.

Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.

Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.

Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.

În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.

În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.

Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.



Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.

L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.

Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.

E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...

Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.

Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.

Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.

Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.

Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.

Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.

Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.

Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.

E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.

Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.

Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.

Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.

Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.

Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.

Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.

Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.

Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.

În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.

În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.

Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.

Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.

Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.

Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.

Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.

Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...

Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.

Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.

Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.

Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.

Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.

Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.

Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.

Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.

Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.

Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.

Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.

Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.

Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.

Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.

Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.

...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...





. Citeste tot...

Fare thee well, mate!

Dupa citiva ani de cind s-a convertit de la League la Union, timp in care a demonstrat ca nu e doar pretext de coperti de revista de gagici, ci chiar intelege sportul asta, fiind o adevarata forta a naturii,

dupa ce a pus deja o tusa distinctiva pe acest sport cu pasele sale ciudate cu o mina, pe la spate, din placaj, surprinzator de exacte,

dupa ce a cistigat tot ce putea sa cistige: campionatul intern, Super 15, Bledisloe Cup, Tri Nations si mai ales World Cup,

dupa ce a demonstrat ca se pricepe la fel de bine si la box, fiind campion national la categoria grea,

iata-l ca pleaca in Japonia dupa bani, ca si multi altii inaintea lui, urmind ca mai apoi sa se intoarca la prima meserie, la League, inapoi in Australia.

Cel putin 2 ani de zile n-o sa mai fie pe radarul nostru. Pacat.

Dar, dupa cum spunea capitanul Ritchie McCaw: nu e timpul trecut. Sigur o sa-l mai vedem in tricoul negru :)

La revedere, Sonny Bill. Te asteptam inapoi!




PS: Si un articol la fel de elogios din presa neo-zeelandeza, doar cu o tifla la sfirsit: "Loyalty is the only concept you are yet to grasp."


. Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevarat importante

Weekendul trecut a inceput varianta steroidizata a fostei competitii de rugby 3 Nations, adevarata Mama Omida a lumii rugbystice. Toata floarea cea vestita a stralucitorilor din emisfera sudica, i.e. Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud, a fost imbogatita cu a patra sudica, Argentina, challengerul care vine pe aceeasi pozitie pe care venea Italia acum 20 de ani, la inceputul anilor 90, in zona de nord, transformind 5 Nations Cup in 6 Nations Cup.

Si chiar daca spin doctorii de marketing au gasit un nume cam nepotrivit pentru toata afacerea asta: The Rugby Championship, totusi tot rugby se cheama. Top notch rugby. The best of the best.

Ceea ce va doresc si Dvs, stralucitorilor balcanici aproximativi si politrucizati si caniculizatzi si trishti.

Enjoy
Pina joi
Cind este programata in direct
Judecata de Apoi
(First Rerun Vineri de la orele 3:00 A.M.
Second Rerun Simbata dimineata de la orele 10:00 A.M.
in cadrul programului pentru copii
Inger Ingerashul Meu
Cu Paloshul Ascutzit si Greu)





. Citeste tot...

Uite-așa se joacǎ pasa...

...Cînd pe stînga, cînd pe dreapta

Citeste tot...

La ǎștia nu vin alegerile!

.

Citeste tot...

The stuff the dreams are made of

Unul din meciurile de legenda ale rugbyului. Cum are zice Humphrey, cind se termina filmul: The stuff the dreams are made of.

All Blacks vs Wales, Rugby World Cup 2003

Enjoy!

.

Citeste tot...

Așa sǎ ne ridicǎm din țǎrînǎ!

Este probabil fotografia anului, cel puțin în rugby. Dacǎ nu la fel de celebrǎ precum cea a lui Ritchie McCaw ridicînd cupa deasupra capului, mǎcar mai plinǎ de semnificație, de umanitate.

Dupǎ ce un meci întreg a dat în ei ca în sacul de box, placînd nemilos și fǎcîndu-i ferfenițǎ (a și marcat un eseu), Brad Thorn, acest munte de caracter într-ale rugby-ului, acest cal de povarǎ, acest motor al grǎmezii All Blacks, acest monstru sacru pe cale de retragere (pleacǎ în Japonia sǎ stoarcǎ ce se mai poate stoarce financiar din sfîrșitul carierei, acum cǎ a cîștigat Cupa Mondialǎ și e sǎrit bine de 30 de ani) s-a putut îndrepta spre un adversar argentinian cǎzut la pǎmînt care plîngea - știu, nu e bǎrbǎtesc, dar ajutǎ – sǎ-i dea o mînǎ de ajutor sǎ se ridice de la pǎmînt.

Cu asta sǎ rǎmînem, dragilor, din acest an chinuit 2011. Cu imaginea adversitǎții transformatǎ în compasiune.

Hai, sǎ fim aprigi, dar blînzi! Un an nou plin de placaje, strǎlucitorilor! :) :hugs: Citeste tot...

Cum s-au trait acele momente

Un film foarte fain facut de un amator foarte profesionist.

Slava Domnului cel inexistent: 8-7 :) :wink:

Our World Champion All Blacks! from Jared Brandon Productions on Vimeo.

Citeste tot...

Am fost slaaaabbbbi...

Vorba lu' Jul, tovarashu meu de suferintza intr-ale meciului de ieri: "Pale, iti mai aduci aminte parodia aia de la Avatar, aia de la HappyFish? "Am fost slaabi..."

Sa moara pisica placata cu faiantza daca ieri nu m-a luat de inima. Mai aveam un pic si faceam atac de inima, atac de panica, atac atomic, atac cu substante lacrimogene, atac la persoana. A doua repriza cel putin am fost atit de concentrat incit am uitat pina si berea sa o beau, ceea ce va dati seama ca este highly irregular, as spune chiar catastrofic de singular.

Ma rog. Pin' la urma, una peste alta, chiar ne-am dorit mai mult victoria. Vorba lui Mike Tindall: "Congrats NZ consistently best team. France better team today, but that's the sign for a great team when you can win when you don't play well."

Am jucat mai prost, francezii au depus o pasiune de posedati, de demoni, careia insa i s-a facut fatza ca la Verdun, ca la Stalingrad, secunda cu secunda, centimetru cu centimetru.

A fost ca la Stalingrad: Weepu a mers prost? A fost inlocuit cu Ellis. Mialanu a cedat? A fost inlocuit cu Hoare. M'a Nonu n-a aratat nimic ofensiv - desi defensiv a fost un ciine si jumatate? A fost inlocuit spre sfirsit cu Sonny Bill. Cruden si-a busit genunchiul? A intrat Steven Donald, acest McDonald's al All Blacks, acest mult-hulit hamburger, castoru de bataie de joc de servici care cu doua saptamini in urma pescuia in ape de munte, la musca, la rapitor. Si a intrat si a facut fata si a dat-o la bete. Soldatu sovietic nu moare, doar se odihneste un pic, inainte sa se scoale sa lupte din nou.

Francezii au fost neasteptat de fabulosi. Au fost agonizant de aproape sa o cistige. E o poza pe internet superba cu mustaciosul de Lievremont care se uita cu pizma la cupa care ii sta la un metru de nas. Vulpoiule, era sa pui laba pe ea.

Si totusi... All Blacks s-au bagat in transee ca la Plevna, s-au batut cu turcii, cu francezii, cu martienii, cu toti si au rezistat la un punct diferenta. Au jucat urit, au jucat cum numai sud-africanii mai stiu sa mai joace: chinuit si eficient si italieneste, au pus capul in pamint, vorba lui Martin Johnson: Shut up and shove, si le-a iesit. Nu s-au mai inecat (choked), au tinut de scor, au fost in stare sa apuce soarta de poala camasii si s-o dezbrace si s-o violeze cu mare viol. Le-a iesit, mama lor de bucalati... :D Pentru prima data in ultimii 20 de ani, le-a iesit, desi nu ar fi trebuit.

Ironia istoriei este scrisa cu litere cit casa de mari pentru francezi. In semifinala au cistigat pe nemeritat, la un punct diferenta in fata unei echipe fabuloase a Tarii Galilor ramasa in 14. Galezii au ratat atitea lovituri la bete incit puteau sa-i bata de doua ori, nu doar o data. Si totusi, francezii au mers in finala.

Acum a fost fix pe dos. Francezii au pierdut pe nemeritat. Au fost mai buni si au pierdut la un punct. Desi Weepu a ratat 8 puncte, mama lui de bucalat :) Au injurat arbitrul, pe Joubert, uitind cum au cistigat sferturile de finala acum 4 ani.

Istoria se razbuna. Ieri istoria in sfirsit a tinut cu ursul. Bravos, All Blacks! Mersi de pre-infarctul pe care ni l-ati oferit ieri. Mama voastra de cei mai foarte perfecti :)

Drept pentru care ii felicitam pe francezi pentru jocul de ieri, plingem alaturi de ei dar totusi ne bucuram, mama lor de aroganti :), il felicitam pe capitanul francez Dussotoir pentru titlul de jucatorul IRB al anului pe care l-a meritat cu virf si indesat, fara el probabil Franta nu ajungea in finala, ne uitam la parada de primire a invingatorilor si, pe urma, pentru a nu uita ca sintem totusi niste bieti muritori, ne uitam si la parodia HappyFish.

Deci, doamna, pom, noi vrei Cupa Mondiala. Muuuult de tot. Dam 10%... din tot. Si din banii de pe tricouri!

:D

Citeste tot...

Allez les Blacks!

Deci miine, duminica la orele 11:00, destinul se implineste, da?

Hai, ca ne dorim mai mult victoria... :)

ALLEZ LES BLACKS!

Citeste tot...

Sǎ nu uiți, Richie, sǎ nu uiți!

Citeste tot...

This spring of glory

Citeste tot...